miercuri, 4 ianuarie 2012

ASA SI-ASA



Aţi văzut cum zboară timpul? Poate că nu. Poate că da. Zboară şi ne poartă şi pe noi cu el, nu zăboveşte decât la naştere şi la moarte câte o clipă pentru ca mai apoi să-şi reia drumul imperturbabil spre necunoscutul pe care noi dorim mereu să-l cunoaştem.
Cu timp şi fără timp, cu mare dragoste şi bucurie, şi la începutul acestui an am purces, aşa cum am obişnuit, pe la casele credincioşilor din parohie. Dincolo de obligaţia „profesională”, există satisfacţia că în astfel de momente îl găseşti pe om în elementul lui, în siguranţa ce îi este oferită de acoperişul casei şi gardul de la poartă, de siguranţa oferită de cei din familie. Când omul merge la biserică,  se formalizează, se transformă în oaspete sfios, parcă lipsit uneori de largheţe şi destindere. Acest lucru este anormal şi trebuie corectat, puţin câte puţin. Mi-ar plăcea ca oamenii să se simtă la biserică la fel ca acasă. Să se simtă liberi de a face cele de bună cuviinţă fără frică, fără să se gândească că cineva îi judecă ori că le ia capul cineva. Ar fi ideal, poate reuşesc până ies la pensie (dacă apuc acest lucru) să-i pot face pe oameni să înţeleagă că biserica este locul, familia lărgită unde oamenii trebuie să se sprijine, să se ajute, să-şi ceară iertare, iar nu să se critice, să privească cu coada ochiului greşeli inerente şi nesemnificative.
Şi cum ziceam, am mers „cu botezul”, adică stropitul cu apă sfinţită a caselor pentru început de an şi  vestirea Bobotezei, praznicul în care Sfânta Treime se descoperă şi Fiul îşi începe activitatea publică de vestire a Evangheliei. Doar într-o frază doresc să spun că la oraş acest obicei s-a pierdut ori şi-a pierdut din claritate pentru că preoţii nu-şi cunosc enoriaşii, oamenii se feresc de a deschide uşa ori din convingeri personale ori din nefericire din motive pecuniare (unde vină au şi unii slujitori dornici de câştig material şi nu de câştig duhovnicesc) ori din alte motive mai mult sau mai puţin plauzibile şi discutabile. Pentru că încerc să fiu corect, nu sunt perfect, trebuie să spun că preotul trebuie să-şi primească plată pentru un serviciu religios aşa cum fiecare îşi ia plată din locul în care munceşte, dar nu în mod impus, cu bun simţ, fără să scârbească prin avariţie şi căutând să răspundă la întrebări, să dea sfaturi, să mângâie şi să bucure suflete.
M-am întins şi nu am avut timp să spun că le mulţumesc enoriaşilor mei care m-au aşteptat cu uşile deschise, cu candela ori lumânarea aprinsă. Că m-au aşteptat şi cu inimile deschise, că m-au întrebat despre lucruri de folos sufletesc, că au primit cu căldură mesajul transmis. I-am găsit în casele lor, la căldură, aşteptând ploaie sau zăpadă pentru câmp, i-am găsit în liniştea de acasă regăsindu-se după plecarea copiilor, după sărbătorile petrecute alături de cei dragi acasă şi la biserică.
Aproape la fiecare casă am întrebat de starea în care se găsesc, dacă sunt bine, dacă le mai trebuie ceva. Unii au spus că sunt bine, alţii că sunt trişti de singurătatea văduviei, unii că sunt sănătoşi, alţii că sunt încercaţi de boală. Unii au promis că vor veni la biserică, alţii că vor continua să vină. Răspunsul cel mai des întâlnit a fost „aşa şi-aşa”. Oamenii sunt derutaţi de vremurile în care trăim, sunt speriaţi de perspectivele economice dar îşi pun nădejdea în Dumnezeu. M-a bucurat enorm acest lucru. Cutremurele, secetele, inundaţiile, vijeliile, sărăcia şi bolile ce au trecut în timp peste sat nu au reuşit să înlăture nădejdea, speranţa că o să fie bine. Acest medicament reprezintă un punct forte al omului care priveşte spre cer şi nu disperă niciodată, al omului care-şi duce crucea cu bucurie, indiferent de intemperiile fizice ori sufleteşti la care sunt supuşi.
Şi vă spun, câtă vreme oamenii îşi deschid cu bucurie uşile, inimile şi sufletele pentru cei ce le calcă casa, când te îmbie la masă şi te aşază pe pat la vorbă, înseamnă că există speranţă, că există continuitate, că există normalitate, că există Dumnezeu.

10 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Mihaela, ştii, am spus-o deseori, sunt un preot normal, un om normal, unul care-şi iubeşte enorm misiunea. Mulţumesc frumos!

      Ștergere
  2. Stiti Parinte, cat am fost ratacita si departata de Dumnezeu, tot auzeam de preoti care cer bani, care cheltuie banii din cutia milei, care au case si masini luxoase, etc. Nu numai ca am auzit la altii, ba chiar si eu mergeam pe ideea asta, desi mie nu-mi ceruse nimeni bani, ca de altfel nici nu dadeam drumul preotului la usa si nici nu stiam daca are sau n-are casa, dar imi placea sa merg cu turma si sa perorez aiurea lucruri nestiute. Asta e mereu un subiect bun care prinde bine la public oricand. De cand m-am apropiat de biserica si de oamenii ei, n-am intalnit nicaieri, niciodata preot care sa-mi ceara bani pentru vreun serviciu sau sa pretinda orice alta forma de rasplata. Preotul meu cel tanar nu numai ca nu mi-a cerut, dar este total impotriva, niciodata nu a vrut sa primeasca ceva si m-a indrumat sa donez banii pe care vreau sa-i dau dansului pentru pictura bisericii, cu chitanta nominala, corect si cinstit. Preotul meu are o biata masina mai proasta si mai veche ca a mea care e foarte proasta si foarte veche :)), dar a ridicat mandrete de biserica, apoi si o cantina pentru saraci alaturi.
    Mda...imi cer scuze ca m-am concentrat doar pe o idee din articol si m-am dezlantuit aici, la dumneavoastra :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iuliana, ştiu, ştiu pentru că-ţi citesc blogurile de ceva vreme, aşa cum şi tu le citeşti pe ale mele. Scripturistic vorbind, preotul trebuie să mănânce de la altar, aşa cum brutarul mănâncă de la brutărie, măcelarul de la măcelărie ....şi tot aşa.
      Cu ajutorul oamenilor din sat şi a altor oameni de bine am ridicat minunata biserică pe care tu o ştii doar din poze, iar de mers, merg cu o maşină care cred că-i mai veche şi mai rablă decât multe rable de pe drumurile patriei. :D
      Mă bucur să aud că ai reuşit să te apropii mult de Dumnezeu, mai ales că ai reuşit să treci peste prejudecăţi şi discuţii care nu-s decât (de cele mai multe ori) vorbe-n vânt.

      Ștergere
  3. Padre sper din tot sufletul sa te mai intalnesc. Tare-mi place sa te ascult si sa-ti citesc blogurile!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Mariana! Întâlnirea din primăvara trecută a fost scurtă şi cu mulţi vorbitori. Sunt sigur că ne vom mai întâlni, că doar e Bucureştiul colea, nu?

      Ștergere
  4. Foarte frumoase zile pentru enoriasii dumneavoastra!E tare frumos si emotionant momentul primirii cu Crucea.Sa fie primit pentru fiecare .
    O seara frumoasa va doresc Parinte Victor!


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mina, mă bucur că ai trecut prin rândurile mele, că ai apreciat aşa de cald cele scrise de mine. O seară binecuvântată să fie la casa ta!

      Ștergere
  5. Un exemplu tot mai rar de ceea ce ar trebui sa reprezinte preotia...Enoriasii dumneavoastra sunt norocosi sa va aiba si da...Duumnezeu e cel mai bun '' medicament'' in momentele in care simtim ca speranta nu mai este...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Andreea, ştiu şi şti că nu citeşti pentru prima dată rândurile mele, şi ştii că de fiaecare dată încersc să aduc aminte celor ce-mi trec pagina despre Dumnezeu, privit aşa, dacă vrei, la modul simplu, cum este perceput şi simţit de cei care nu au teologie.
      Mulţumesc pentru gândul bun!

      Ștergere