"SĂ NU UCIZI"

„Să nu ucizi”! Cu siguranţă că toată lumea a auzit de acest îndemn ori poruncă ce se găseşte în a şasea poziţie a Decalogului. Teoretic ar trebui să fie simplu. Nu trebuie să ucizi şi cu asta basta. Dar viaţa ne demonstrează contrariul, ne arată labilitatea firii omeneşti în contactul cu o altă fire ori situaţie aparent contrară, demnă de înfruntat chiar cu luarea unei vieţi.

Mult prea multe pagini din istoria omenirii au fost scrise cu sânge. Multe case şi pământuri au fost plătite cu sânge. Multe suflete şi-au făcut intrarea la ceruri prin sângele mărturisirilor, însăşi mântuirea ne-a fost adusă prin sângele curs la Golgota pe cruce.

Fratricidul, crima din primele pagini ale Scripturii vine din cauza invidiei, a neputinţei de a înţelege libertatea celuilalt, de a-i accepta modul de trăire. Gestul lui Cain trece prin milenii fără să aducă vreo învăţăminte, căci crimele au devenit un fel de ceai de la ora cinci, servit de multă lume cu nesaţ, cu sau fără zahăr, cu sau fără analişti şi analize.

Stări precum melancolia, ipohondria, alienaţia mintală, pesimismul, gelozia excesivă, frica de ruşine, precum şi unele probleme familiale şi materiale duc deseori la gesturi ireparabile, la pierderi de vieţi în formă fizică şi de crime morale la fel de ireparabile.

E un subiect prea vast pentru a-l putea cuprinde în puţine rânduri. E clar că Scriptura nu e de acord cu luarea unei vieţi, drept pe care îl are doar Cel ce dă viaţa. Căci viaţa de aici reprezintă temelia pentru viaţa de dincolo. Venim pe lume fără ştiinţa noastră şi la fel trebuie să plecăm. Al nostru nu este decât spaţiul dintre naştere şi moarte, adică viaţa, care trebuie trăită şi respectată, nu răpită, nu ucisă. Viaţa fiecăruia reprezintă o avere dată pentru o perioadă determinată la care nu trebuie să atenteze nimeni. Şi zic asta pentru viaţa în trup, căci sunt unii de omoară şi sufletul.  „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena,” cum spune Hristos. Despre uciderea trupului vorbesc mulţi, despre a sufletului puţini. O crimă desfăşurată în mai multe episoade poate fi şi cea săvârşită cu vorba rea, cu pizma, clevetirea, vorba necuviincioasă, indiferenţa ori cu ispitirea la fapte necugetate.

Uciderea îmbracă uneori şi forme acceptate de o parte a societăţii, eutanasia, avortul (afară de cazurile speciale ce pun în pericol  viața mamei ori fătului) ori sinuciderea devenind în mod greşit  crime necesare, lucru ce se întâmplă doar la om, căci restul vietăţilor îşi acceptă soarta ori urmaşii indiferent de modul în care îşi duc traiul. Şi zic asta pentru că o crimă poate fi şi modul în care sunt trataţi unii oameni, sclavie, înfometare, prostituţie impusă cu forţa, lucruri ce produc o lipsire de libertate a trăirii unei vieţi lăsate libere de Dumnezeu.

Ar mai fi un aspect, legitima apărare. Despre ea Vechiul Testament spune că e acceptată, în anumite condiţii. Acţiunea de apărare atrage un efect dublu, unul este păstrarea propriei vieţi, iar celălalt, moartea agresorului.  Când violenţa se respinge cu măsură vorbim de un lucru licit. Dacă violenţa exercitată în apărare o depăşeşte pe cea  primită, poate deveni ilicită. Legitima apărare ce produce moarte,  poate fi un drept şi o obligaţie, pentru că trebuie să avem grijă de viaţa noastră. Problema este că, ajungându-se acolo, o eventuală crimă în autoapărare poate provoca remuşcări mari pentru tot restul vieţii.

Închei scurt. Viaţa este dată pentru a fi trăită, indiferent de încercările ce vin peste ea. Nu ştim când ne naştem, ştim că vom muri, dar nu cum şi nici când. Să nu ucizi e un îndemn la viaţă.