(ANTI)SOCIAL

Se întâmplă uneori/deseori să dăm piept cu cele ale birocraţiei. Adică acea parte de viaţă pierdută prin faţa ghişeelor de tot felul unde cu timp şi fără, cu scaun ori fără scaun trebuie să completezi hârtii ce musai trebuie să fie depuse după ce stai la altă coadă. Evident că răspunsul îţi parvine tot după lungi şi îndelungi aşteptări pentru că de, omul trăieşte 1000 de ani şi nu-i bai dacă mai pierde o zi.

Într-o zi de marţi (nu sunt superstiţios) am avut plăcerea să stau de vorbă cu oameni necunoscuţi. Adică am făcut socializare încercând să văd cum trece timpul mort într-o societate bolnavă ce doreşte să trăiască mai bine (un vis neîmplinit al bunicilor mei, că al meu vis încă se derulează). Pe scurt, azi am plecat spre biroul de evidenţă a populaţiei şi de permise, taloane, numere de înmatriculare şi paşapoarte. Poate mai era ceva dar v-aţi prins despre ce e vorba. Aşadar azi am zis să-i facem paşaport fetei. Nu plecăm nicăieri dar nu se ştie niciodată, că poate după litoralul nostru poţi intra 5 km şi la bulgari, aşa de curiozitate. Cum nu are buletin musai îi trebuie paşaport.  Şi aşa a început dansul, adică moţăiala de pe un picior pe altul pe la ghişee. Nu numai că toate se deschid la 9, pentru mine care mă trezesc de la 5 deja foarte târzie ora. Dar pentru a plăti o chitanţă o oră juma’ cel puţin. Asta la o bancă, pentru că apoi trebuie altă chitanţă la altă bancă, la altă coadă. Traficul e nesemnificativ în ecuaţie aşa că-l las deoparte.

La biroul cu paşapoarte şi celelalte documente vreo 150 de persoane.  Afişe peste tot, pancarte şi camere de luat vederi,  oameni şi oameni cu copii. Aflu în într-un târziu că există o listă întocmită ad-hoc pe o măsuţă, mă înscriu la nr. 43 şi aştept. De fapt toţi aşteptau. Cam 15 minute cel puţin de om şi abia erau la cel de-al 20-lea.

Să vă spun despre copiii mici ce aşteptau cu părinţii pentru pozat, despre răbdarea lor? N-are sens, că bănuiţi ce hărmălaie era. Nici un scaun în toată clădirea, dar nici unul. Copiii obosiţi îşi oboseau părinţii şi mai obosiţi, foamea şi setea mare (că de plecai pierdeai rândul) şi nervii care erau întinşi dar fără să facă zgomot. Un serviciu social, pentru societate dar antisocial fără dar şi poate la modul în care se lucrează.

Nu ştiu care a fost motivul dar azi, deşi mai murmurau câte ceva, oamenii au aşteptat fără vociferări şi scandări. Fără să vrei intri în vorbă cu cei de lângă. Afli poveşti şi expresii nemaiauzite. Auzi fel şi fel de variante de excursii şi drumuri. Unii se lăudau cu caii putere alţii cu puterea cailor. Toţi priveau spre uşa unde scria paşapoarte de parcă acolo era intrarea în grădina raiului.

Un  simpatic cetăţean umblat prin mări şi ţări exclama plin de năduf spunând că în Germania mâncaţi-aş e în altu fel, că ei e mai civilizaţi ca noi. Şi îl poţi contrazice la problema de fond? Nicidecum, că poate la gramatică nemţii n-or fi aşa de pretenţioşi.

Una peste alta azi am venit cu un blog neteologic. Nu m-a răbdat sufletul să nu vă spun cele întâmplate ştiind că deseori şi voi vă loviţi de astfel de probleme, unii chiar mai des decât mine.

Ştiu că românii au o vorbă cu care nu sunt de acord, anume că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Nu e adevărat. Dar e foarte adevărat că în ziua de azi doar cine se înarmează cu răbdarea şi îşi ia ca scut liniştea şi speranţa poate trece cu bine fiecare încercare a zilei trăite. Altfel, fără credinţă, conştiinţă, răbdare şi iertare nu te mănâncă sfinţii, dar te poate lua  gaia cum zicea un cetăţean nerăbdător azi la ghişeul unei bănci.

 p.s Acest blog este constatarea unei zile petrecute la un ghişeu, o zi aproape pierdută.