PLICTISIT DE MOARTE

Zilele astea am avut pauză de internet. Nu am fost în vacanţă, nu am avut parte de odihnă ci de muncă susţinută aşa cum şade bine omului de la ţară în plină vară. Bine, aş putea spune că am odihnit ochii, am primenit mintea şi am obosit binişor oasele. De altfel, sapa, cositul, greblatul şi udatul îndreaptă excelent oasele ce capătă o anumită formă de la scaunul din faţa monitorului.

Ori nu despre asta voiam să vă vorbesc. Dar cum aveam nevoie de o introducere am zis că-i potrivită cea pe care taman aţi vizualizat-o. Şi cum am învăţat la limba latină un dicton ce-mi place tare, ora et labora, am combinat munca fizică cu gânduri diverse despre viaţă şi moarte (nu e obsesie plictisitoare ci realitate) dând aşadar de lucru şi minţii  spre hrana sufletului în timp ce mâinile-şi vedeau de treabă.

Se întâmplă deseori să fiu prins (nu că-mi displace) în discuţii despre moarte, viaţă, veşnicie, relaţia trup-minte suflet. Şi uneori vorbesc din ştiinţa dobândită prin studiu, alteori din credinţa şi simţirea personală şi chiar din experienţa pastorală. De exemplu la slujbele de înmormântare mi-a fost dat deseori să constat ciudăţenia unei stări de fapt. Anume că deşi moartea trupească este un lucru ce nu ocoleşte pe nimeni, mulţi nu cred, nu conştientizează această mutare - zic ca trecere prin credinţă într-o stare de veşnicie - asta după ce o viaţa trăită pe-aici de fapt se uită a fi trăită. Nu am cum să cred doar în existenţa unei vieţi  în trup. Dacă era aşa probabil că trăiam ca animalele(ne comportăm ca ele uneori) într-o linişte firească fără perspectiva zilei de mâine, fără dorinţă, fără speranţă. Doar hrana ori rumegatul, dormitul şi munca.

Părintele Arsenie Boca face o comparaţie superbă a credinţei în veşnicia sufletului, chiar dacă trupul refuză să creadă acest lucru. El spune că nu-i poţi cere omidei să zboare pentru că nu va crede că poate face asta; dar va zbura totuşi când va ajunge fluture.

Hristos a făcut trei învieri aici pe pământ. Una în casa lui Iair, imediat după moartea fiicei sale de 12 ani; o înviere a fiului văduvei din Nain, în ziua înmormântării, la ieşirea din oraş; o înviere, a lui Lazăr, la 4 zile după moarte când deja întrase în putrefacţie. Toate aceste învieri nu au fost o oprire definitivă a morţii, căci cei trei au murit din nou la vremea cuvenită. A fost doar o lecţie pentru a încredinţa pe cei ce nu credeau în posibilitatea învierii, a vieţii veşnice. Biblia spune Dumnezeu deci nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El. (Luca 20-38) Asta chiar dacă trupul nu-şi mai găseşte folosinţă decât după învierea ce de obşte.  La slujba de înmormântare se spune dar el (omul) călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi‑a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit. Moartea trupului reprezintă aşadar oprirea răutăţii, a posibilităţii ca ea să se manifeste continuu.

Eee, n-aş  vrea să credeţi că doar asta fac când muncesc, că mai fluier şi eu şi mai cânt ca orice om ori ascult o muzică bună. Numa’ că-s momente când trebuie să-ţi mai aduci aminte şi de lucrurile ce uneori nu-s luate în seamă din cauza faptului că uneori/deseori doar ne facem că trăim.

În rest, îndreptat la oase şi odihnit la minte, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi că în fiecare zi îmi aduc aminte de moarte pentru a nu uita că trebuie să trăiesc mergând pe cărările vieţii pentru a putea apoi zbura printre razele de lumină ale universului.

p.s Dacă citirea blogului v-a plictisit de moarte nu-i musai să comentaţi.