Loviturile barosului tot cădeau greu peste capul penei de
fier din care săreau aşchii de fier încins. Şi peste loviturile ce cădeau în
acelaşi ritm se auzeau când şi când câte
un icnet ce ar fi dus la gândul că lovitura aceea va fi decisivă. Cred că fac lucrul
ăsta de cel puţin 30 de ani, din copilărie, îmi face plăcere să-mi sparg singur lemnele pentru încălzire.
Şi de fiecare dată, în fiecare an, se adună într-un colţ, pentru munca de final,
toate acele buturugi pline de noduri care aşteaptă să fie eliberate de
presiunea în care şi-au dus viaţa.
De ce zic asta? Nu ştiu câţi din cei ce citiţi blogul meu
aţi spart lemne, iar din cei ce aţi spart nu ştiu câţi v-aţi încumetat la
buturugi, la lemne sucite şi răsucite de vremuri şi suferinţe. În momentul în
care încerci să crapi un astfel de lemn te loveşti de o rezistenţă teribilă,
una adunată în jurul unui nod, al unui punct din viaţa acelui copac ce n-a ştiut să-şi ascundă suferinţa decât acoperind acea vulnerabilitate din
vremea când (poate) era doar un tânăr vlăstar. Şi câte suferinţe nu pot fi, de
la căderea primelor frunze la care a asistat, simţindu-şi goliciunea în pragul
iernii şi până la vânturile potrivnice, de la dăunătorii ce-i mişună pe sub
coaja ce se zbârceşte cu trecerea timpului şi până la tăişul vreunui custuri
care îşi învige tăişul mai în adânc. Uneori
suferinţa poate veni din adânc,
iar el, copacul, în lupta lui o localizează în chisturi ascunse, eliberând doar rareori din presiunea durerilor prin frunzele ce le lasă pradă vântului.
E greu să răzbeşti un nod pietrificat, e greu fiindcă de
multe ori nu-l vezi, e ascuns în inima buşteanului şi nici cele mai ascuţite
topoare nu-l răzbeşte. E nevoie de răbdare multă şi iscusinţă, căci trebuie
căutat firul acela care duce la punctul în care aproape invizibil, cu
iscusinţă, să poţi desface strânsoarea timpului care a conservat suferinţa.
La lovitura penultimului baros m-am oprit, aproape
cedase, se auzea un troznet uşor ca de eliberare, iar ultima lovitură a deschis
rana aceea care în zecile de ani se tot îmbrăcase de rânduri şi rânduri de
coajă ce a supurat cleiul neputinţei de a striga.
Dacă ar fi fost om, probabil că un copac ar fi zis precum
psalmistul: până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în
inima mea ziua şi noaptea?
Deşi, uitându-mă în jur, nu pot să nu văd cum chisturile de suferinţă şi durere
se înmulţesc în inimile şi minţile celor care trecând prin anotimpurile vieţii
aşteaptă momentul în care cineva să le scoată la suprafaţă acele noduri în care
se închid în încercarea de a se apăra de cele ce vin deseori din exterior,
uneori din interior.
Uneori suferinţa trebuie spusă, altfel se adună , se tot adună şi formează un nod,
mai întâi în gât şi apoi în inimă. Anotimpurile trec, vânturile bat mereu,
frunzele doar uneori cad, interiorul însă, silit de coaja care se tot
încreţeşte, adună în sine prea multă suferinţă.
Când în vatra sobei se aud uneori troznituri, pocnesc nodurile
nedesfăcute, îşi spun povestea lor focului, apoi fumului care duce povestea
purtată de vânt peste mări şi ţări, poate chiar şi peste lăstarul cel tânăr ce
a răsărit în locul de unde nu de multă vreme a fost tăiat un copac suferind.