duminică, 2 august 2015

STRACHINA


E foarte posibil să fie unul din cele mai scurte bloguri scrise de mine, şi asta-i bine, pentru că dacă m-aş întinde, aş cădea în capcana celor care încearcă de ani de zile să definească ceea ce nu poate fi definit de nimeni, chit că fiecare om în dreptul său trăieşte (cu) această stare o viaţă întreagă, în cazurile fericite până la moarte.
Şi cum în ultimii ani am citit şi comentat deseori pe acest subiect, cu propriile-mi vorbe ori cu citate, după caz, am zis să vin cu un exemplu din viaţa de zi cu zi, în fapt, pentru mine, unul din modelele cele mai expresive, cumva, cea mai curată definiţie a unei stări pe care mulţi şi-ar dori să o experimenteze, o definiţie mult peste cea pe care o găsim în  dicţionar.
Într-o călduroasă zi de aprilie, în săptămâna luminată, acum mai bine de 10 ani, mergând prin sat cu botezul, cum e obiceiul, parcurgând uliţă cu uliţă, vorbind cu oamenii, cu copiii aflaţi în vacanţă ori cu copiii (maturi) veniţi de la oraş pe la părinţi, taman în timpul prânzului am ajuns în curtea unor bătrâni cu ştate vechi în ale căsătoriei, peste 60 de ani de căsnicie, o viaţă de om petrecută sub acoperişul unei case bătrâneşti, în locul în care se adunaseră atât poveştile războiului, cât şi cele ale colectivului, ale revoluţiei şi un pic din cele ale neînţelesei libertăţi.
Am strigat de două ori şi n-a răspuns nimeni, şi cum ştiam că deseori radioul vechi, cu patefon, îşi făcea datoria pe-o poliţă agăţată pe peretele de nord al camerei de dormit, aproape de sobă, am întrat în tinda casei, cea din care puteai vedea pe geamlâcul bucătăriei, că tot îmi repetaseră de zeci de ori că nu-i nevoie să mai strig, să intru direct în casă, că ei, oameni bătrâni, nu mai stau bine cu auzul. Pe bucăţica de geam de la uşa bucătăriei, pe lângă perdeluţa brodată, cum se făcea odinioară, am observat cum filozofia oamenilor cu carte multă păleşte în explicaţii când vine vorba de sentimentul acela care-i leagă pe oameni, cel care dă viaţa, o întreţine şi o întăreşte. La masă, cei dou bătrâni, după mai bine de 60 de ani de căsătorie, vorbind încet, aproape şuşotind, mâncau din aceeaşi strachină, cu linguri de lemn, lapte bătut cu mămăligă caldă. Desigur, nu contează felul de mâncare, deşi, în arhaica-i prezentare, face mult, contează faptul că ei, după atâţia ani, se bucurau de clipele pe care le petreceau împreună la fel ca-n tinereţe, cumva, mult mai frumos decât ar înţelege vreodată tinerii de azi, cei care, declarativ, se bat cu pumnul în piept că iubesc.

Poate că vi se pare banală povestea, dar să ştiţi, iubirea adevărată, care nu poate fi probată decât prin focul timpului, poate sta deseori chiar şi-ntr-o strachină cu mâncare împărţită cu cel drag. 

20 de comentarii:

  1. Pentru lucruri sincere şi pure nu este nevoie de poveşti lungi. Sentimentele curate sunt dovada conviețuirii longevive a celor doi soți şi sunt de admirat! În ceea ce privește ,,conviețuirea,, în zilele mostre, nu pot să-i spun ,,căsătorie,, căci nu prea e…pot să spun doar că, se văd rezultatele din statistici, divorțuri peste divorțuri. S-a degradat oare rasa umană? Eu, cred că da, involuăm în plan spiritual şi evoluăm în cel tehnologic. Da, special nu am spus intelectual! Prea puţini sunt cei care au intelect....(nu doar absolvirea unei școli şi multitudinea de diplome te fac deştept). Frumos articol, mulțumim! Am scris mai mult, dar mă doare că nu am avut șansa să trăiesc prea multe lucruri sincere şi pure. Toate bune Părinte drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am zis să fiu scurt pentru că sunt conştient de faptul că brevilocvenţa nu-i punctul meu forte. :D Vezi tu, Melinda, sentimentele curate nu izvorăsc peste tot, mai mult, nici nu curg peste tot, ele dispar, seacă, atunci când nu sunt preţuite. De fapt, pentru ca ele să se transforme într-un râu, trebuie să curgă din ambele, şi cum nu se întmplă, dispar, lăsând loc divorţurilor tot mai dese, a remuşcărilor şi neîmplinirilor de tot felul. Partea tristă este că de suferit suferă tot cel ce a dorit să ofere totul, celălalt, cel care-şi ia lingura şi pleacă, nu ţine cond de împărtăşirea aceleiaşi strachine, punând accent nu pe simbolul ei, ci pe conţinut, plecând după o mâncare aparent mai bună, mai sofisticată.
      Seară frumoasă şi săptămână cu spor în cele bune să ai, Melinda!

      Ștergere
  2. Scurt dar cuprinzator, cum s-ar zice.
    Ai trezit in noi amintitiri indepartate din copilarie. :)
    Acum lingura de lemn o folosim doar pentru a amesteca ingredientele in vas....cum evolueaza vremurile!
    Salutari si imbratisari din partea noastra!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Meri, surprinzător de scurt dacă e să te gândeşti la cât vorbesc eu, nu? :))
      De multe ori, din dorinţa de a fi la modă cu ceilalţi ne lepădăm de valorile din trecut, cele cu care am crescut (sănătoşi), cele de care uităm deseori furaţi fiind de peisajul celor din jur şi de lucrurile strălucitoare la suprafaţă.
      Salutări, cu drag, şi de la noi!

      Ștergere
  3. Scurte, lungi....conteaza ce ramane dupa lectura textului, iar dumneavoastra, Parinte, stiti sa atingeti mereu corzi sensibile ale sufletului.
    Asa vreau sa imbatranesc si eu, bucurandu-ma si "mancand dintr-o strachina" cu omul meu. Doamne Ajunta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iuliana, de multe ori mi se pare că scriu prea mult pentru o lume atât de grăbită, de aia am şi is că o să fie un blog mai scurt. Una peste alta tot lung a ieşit, dar mai scurt cu două fraze ca de obicei. :)
      Eu ce să vă spun, m-aş bucura ca viaţa voastră să fie binecuvântată cu o aşa bucurie, să ajungeţi la adânci bătrâneţi cu lumina înţelegerii în iubire aşa cum îţi doreşti,

      Ștergere
  4. Ba nu scrieti niciodata prea mult, as zice ca dimpotriva1 Pentru ca exact cum spune Iuliana, nu este rand pe care-l scrieti, sa nu atinga o coarda sensibila, sa nu te puna pe ganduri, sa nu contina o dulce, buna si inteleapta invatatura. Cum sa nu ne impresioneze asa o poveste, asa niste batrani din aceia pe care trebuie sa-i cumperi daca nu ii ai, cum sa nu ne gandim cat exces aduce sclipirea aceasta ispititoare a zileleor noastre si poate cata superficialitate este in aceste timpuri.
    Da, si eu mi-as dori sa imbatranesc asa si sa-mi deschida puiul, usa cu drag!
    Multumim, Parinte!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mihaela, ai văzut şi tu, se mai întâmplă să scriu şi bloguri mai vesele, postări care să vă mai descreţească frunţile. E drept, majoritatea postărilor sunt inspirate din lucrurile simple (dar frumoase) ale vieţii, cele care dau sens zilelor noastre pe aici. Să vă ajute Dumnezeu să ajungeţi şi voi, aşa cum toţi ne dorim, la zile de bătrâneţi frumoase şi senine, la zile încărcate cu iubirea ce leagă frumos şi tainic două suflete.

      Ștergere
  5. Parinte,

    Aproape toate vacantele din copilaria mea mi le-am petrecut la bunici.Bunicii din partea mamei, tata Ionica si muma(pe ea o chema Constanta),sa le fie tarana usoara,au trait peste 90 de ani si nu mancau decat din strachina si cu lingura de lemn.Aveau o oala de pamant, extrem de mica, daca puneau in ea la fiert un copan de rata, osul copanului iesea afara din oala, era mai indata o carafa de pamant, decat o oala pentru gatit.Din mancarea gatita in acea ulcica mancau ei doi, toata ziua. Pastrez cu drag acea ulcica si folosesc multe ustensile de lemn....mi-e dor de ei si de copilarie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Andreea, citind comentariile voastre, inclusiv pe-al tău, mi-am adus aminte de multe momente ale copilăriei mele prin casele bunicilor. Şi dacă tot ai zis de oala de pământ, n-am cum să nu-mi amintesc că mamaia ţinea magiunul, laptele bătut şi brânza (la maturat) în oale mari de pământ. Gustul lor e de neuitat, rămâne până la adânci bătrâneţi, rămâne ca o pagină de poveste pe care ai citi-o în fiecare zi fără să te saturi de învăţătura ei.

      Ștergere
  6. Copiii din ziua de astazi au o cantitate mai mare de informatie de procesat,lumea s-a complicat si asteptarile sunt mai multe,date fiind si oportunitatile tehnologiei avansate!
    Ca atare sporeste stresul,radacina atator angoase,nelinisti,nemultumiri,boli!
    Lumea inainte,era mai asezata in indeletnicirile ei,taranul muncea mult fizic,nu avrea timp de ifose,pretentii,vise de a calatori nu stiu unde,etc..
    Nu stiu insa cat de adevarat iubeau...cred ca aici am fost si suntem inca corigenti in multe privinte.
    Iubirea nu nominalizeaza,adeseori se confunda cu posesivitatea,adica cu verbul 'a a avea"!Si inainte era asa,si astazi,mai mult,mai atroce!


    RăspundețiȘtergere
  7. Convieţuirea cu cineva foarte mulţi ani este un dar de la Dumnezeu, nu cred că este doar meritul cuplului. De ce reuşesc unii să îşi strice căsnicia în câteva luni sau 4*5 ani ... nu am înţeles niciodată. Un cuplu longeviv înseamnă foarte multă prietenie, sprijin reciproc, relaţie cu multă substraturi nevăzute de oameni. Bun articol, tare mult mi-a plăcut. Toate bune!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tu ai recitit şi re-comentat. Nu ştiu de ce se despart oamenii. Bine, ştiu, mereu există un motiv, legal, moral ori de conjunctură. Ideea e că nu ştiu de ce se despart după ce şi-au jurat iubire, căci iubirea ar trebui, culinar vorbind, să fie ca mierea, adică să nu se strice niciodată.

      Ștergere
  8. Cat de frumos, Padre! Asa de rau m-am simtit in ultimul timp, sufleteste vorbind, cu atatea scrise care se implinesc... Povestea asta, de fapt povestire, mi-a adus o stare de bine si putina energie pozitiva. Sper ca traiesc si acum cei doi batranei si ca sunt cat de cat bine, sanatosi :) Doamne ajuta sa le urmam si noi exemplul

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, stările sufleteşti sunt alimentate de cele pe care le vedem şi auzim, de multe ori încărcându-ne cu presiunea ştirilor fără să conştientizăm cât de mult rău ne facem.
      Bătrânii din povestirea mea s-au dus într-o lume mai bună, ar fi trebuit să aibe acum mai bine de 100 de ani. Dar, plecând, mi-au lăsat această scenă de viaţă pe care v-am împărtăşit-o şi eu vouă.
      Zi bună să fie la casa voastră de oameni voioşi!

      Ștergere
  9. Buna dimineata Padre! Am recitit cu drag povestirea asta. Chiar aveam nevoie de putina liniste!

    RăspundețiȘtergere
  10. Aveti dreptate, parinte! Frumusetea unor gesturi mici da viata unor sentimente atat de puternice!

    RăspundețiȘtergere
  11. Superba povestire, ii invidiez pentru ca asta mi-am dorit si eu,dar din pacate jumatatea mea a plecat mult prea devreme

    RăspundețiȘtergere