Unele
chemări pe drumul vieții ne pot prinde total nepregătiți ori pe picior greșit,
cu atât mai mult cu cât de cele mai multe credem că nouă niciodată nu ni se poate produce o schimbare radicală a
drumului, a gândurilor ori simțirilor, desigur, gândind, din comoditatea
banalului cotidian, că e bine așa cum suntem, mizând pe cea de a doua natură
umană, zisă obișnuință, care nu ne lasă loc de schimbări sănătoase.
Biblic
vorbind, dacă ne-am gândi la Saul, viitorul apostol Pavel, chemarea de pe
drumul Damascului, destul de brutală dacă avem în discuție dialogul cu Hristos,
este o chemare mântuitoare, prin orbirea provizorie reușind să vadă ceea ce
niciodată n-a putut vedea cu ochii deschiși. Și, oare, întreb eu retoric, oare
câte lucruri ori situații ni s-au perindat prin fața ochilor fără a le vedea
sensul, tâlcul ori importanța?
Petru,
verhovnicul, îndârjit și aprins de credință, a fost cercetat cu chemarea de mai
multe ori, întâi chemare a fost ca discipol, misiune dusă aproape perfect la
îndeplinire, chiar dacă ea a fost umbrită, omenește vorbind, de întreita
lepădare, stinsă mai apoi cu lacrimi amare și cu iubire cercetată de Hristos,
ba chiar o a doua chemare, cea de la fuga de pe colina Romei înainte de
răstignirea ce-i fusese pregătită, de la care ne-a rămas celebrul quo
vadis, Domine.
Doar
că Petru a mai avut o chemare, aparte de data asta, cea prin care nu credința i
s-a cercetat, ci încrederea, iar prin încrederea lui și pe cea a apostolilor, și
a oamenilor din toate timpurile, fiindcă o credință lipsită de încredere e asemenea
unui ochi lipsit de lumină.
Umblarea
pe mare, pe marea vieții în cazul nostru, reprezintă îndrăznirea omului de a
păși spre Dumnezeu, de ce nu și între om și om, nu pe drumuri știute și
bătătorite, ci pe valuri puternice sub care abisul necunoscutului induce frica
și deznădejdea. Aici e o taină, fiindcă nu ai cum să te simți singur când știi
că cineva se roagă pentru tine, nu ai cum să te simți pierdut dacă știi că
cineva te poartă în gânduri de bine și, cu atât mai mult, nu ai cum să te
scufunzi știind că cineva, din inimă, ți-ar întinde oricând o mână de ajutor
spre a te sprijini la vreme de slăbiciune, supremă fiind bucuria în care te
poți regăsi atunci când cineva, providențial trimis, te poate iubi
dezinteresat, iar aici paleta poate fi extinsă, după caz, în funcție de cum
simte fiecare acest sentiment ori situație, în condițiile în care, știm bine că
„în iubire nu există frică”.
„Doamne,
dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” El i-a zis: „Vino.”
Chemările, cele mai multe dintre ele, au înaintemergător, mai bine spus, o înainte
simțire, o presimțire, ceva ce ți-ai dori să se întâmple, ceva de care poate
îți este teamă și, cu toate astea, ceva ce ți-ai dori să trăiești,
experimentând, în cazul de față, mersul pe apă, alteori, ca într-un vis, dorind zborul, de cele mai multe, ființial, măcar
fiorul.
Ar
mai fi o taină, taina neliniștii, a dorințelor neîmplinite, a aspirațiilor, e
taina care impune cea mai mare doză de răbdare și așteptare, ea desăvârșindu-se
în momentul transformării totale, a preschimbării în bucuria împlinirii ce dă
sens tuturor așteptărilor, a coacerii fructului oprit/dorit, cel pe care nu-l
furi, ci îl aștepți să cadă la timpul potrivit spre a-l gusta ca pe o
binecuvântare, fără a plăti ceva pentru el.
Și
Petru, răspunzând chemării, a mers pe apă până ce, cuprins de frică, lipsit de
încredere, a început să se scufunde. „Doamne, scapă-mă!” Ce să scape
Dumnezeu, sufletul osârduitor, capabil să creadă, dar nepregătit definitiv
pentru orice ispitire, ori trupul entuziasmat de multe ori de orice fruct
dorit, trupul care, sceptic și vegetativ nu-și dorește decât să mai bifeze un
obstacol de pe calea vieții cu care, la o adică, să se împăuneze orgolios ori
de câte ori i se ivește ocazia?
„Puțin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Chiar, pentru ce ne îndoim deseori
pentru lucrurile firești ce ni se întâmplă, pentru ce punem preț pe mărăcinii cu
care ațâțăm banale simțiri și uităm că niciun fir de păr din capul nostru nu se
mișcă fără voia Celui de sus? E simplu, pentru că punem prea mult preț pe
știința și puterea noastră, uitând că în situațiile delicate ale vieții avem
nevoie, pe de o parte de mâna întinsă a celor pe care îi știm aproape și, cu
atât mai mult, de mâna pe care Dumnezeu ne-o întinde, fie direct, fie prin cei
ce ne vor bine, nescufundați în amarul cotidianului ce ne împresoară cu valuri
uriașe.
Altfel,
credincioși suntem mulți, nu toți, dar cu încredere prea puțini, orbecăind, bag
seama, fie în căutarea unui bun liman, fie, de ce nu, spre mâinile întinse, ca
o îmbrățișare, a celor care deja au primit încredințarea că deja sunt bine, în
corabie, fie pe un pământ bun.
