NEBUNE!

Am visat deseori că am murit, că sunt mort, de multe ori fiind foarte tânăr, alteori visând că-s uitat de zile și generații. De fiecare dată, mort fiind (în vis, repet), n-am putut să nu remarc gălăgia celor din jur, alergătura cunoscuților pentru a ieși un eveniment care să rupă gura târgului, bârfa celor care aveau ceva inedit de povestit despre mine, gravitatea unor colegi, preocupați de cine îmi va lua locul la slujire, preocupare demnă de orice țață isterizată și excitată mental de un surplus de cafea ori de un deget whisky de pomană abia primit într-un pahar generos, ba chiar și implicarea unor binevoitori de a-mi săpa o groapă pe măsură, eventual foarte adâncă, din care să nu mai ies niciodată, uitând că slujirea și trăirea mea sunt în sensul ridicării, al învierii.

Mai mult, tot în vis, cum de altfel și-n realitate, m-a izbit din plin o vorbă ce am tot auzit-o printre cunoscuți, ceva de genul: „cine vine după tine, de dracul a dat, greu are să-i fie”. Grea vorbă, habar n-am de ce, poate doar gândindu-mă că mulți cred că-mi stric hambarele an de an pentru a strânge materie mai multă, bogăție pe care s-o las celor care vin spre a avea ce risipi în vânturile unor vremuri ce se anunță tot mai sărace.

Culmea, de pe patul morții, de pe catafalcul plin de mesaje în care neuitarea, scrisă cu majuscule, pare a fi laitmotivul ceremoniei, totul se vede amănunțit, ba chiar și hârjoneala dracilor ce se războiesc cu îngerii buni pentru un suflet care, lipsit de prea multă bogăție, nu tânjește decât la un ultim loc în împărăția celor care, în viață, din prea puținul celor strânse, au reușit să dea un strop de zâmbet și-o frântură de iubire, căci pe-acestea încerc să le ofer știind că-s daruri care nu se strică niciodată.  

Zice un cântec de pahar așa: „ce n-aș da să mor diseară, la trei zile să vin iară, să văd cine mă iubește, și cine mă dușmănește, cine de rău mă vorbește...”. Doar că moartea nu e doar pentru trei zile ci, pentru unii, care au făcut fapte bune, spre „învierea vieții”, pentru ceilalți, care au făcut fapte rele, „spre învierea osândirii”.

Revenind la hambare, la buzunarele văzute și nevăzute pe care ni le dorim mereu pline, stricate și mai mari refăcute spre a fi și mai pline, nu am multe de spus, zice tot un cuvânt tare frumos așa: „o clipă numai și pe acestea toate moartea le primește”.  Și, pentru că de multe ori uităm cât de goi suntem cu adevărat, chiar și atunci când ni se pare că suntem protejați de sistemele noastre de supraveghere și acoperiți de polițe de viață care mai de care mai atrăgătoare, vine Hristos care, privind spre jitnițele noastre doldora de adunătură, spre conturile noastre rotunjite de zerouri, exclamă: „nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău! Cele pe care le-ai adunat, cui vor fi”?

Mă visez mort deseori, doar rareori mormântul, știind, cumva, că peste ani nu va fi decât un loc peste care anii vor cerne uitarea, căci coroanele se vor arunca, panglicile vor zbura, bălăriile își vor trăi povestea peste toate amintirile, oamenii vor trece nepăsători și timpul se va depăna spre o înviere despre care nu știm decât că va fi dăruită celor care și-au umplut doar desagii sufletului cu faptele care nu vor fi niciodată uitate, cele neapreciate de oameni dar bineplăcute lui Dumnezeu, cele care sfidează nebunia unei lumi atât de ahtiată după bogăție și deschid Cerul cu simplitatea unor trăiri care nu vor muri niciodată.

„Și iarăși m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul”?

 

PALMA CARE ASTUPĂ GURA

 

Palma, cândva o măsură deseori folosită în vremurile în care până și omenia avea un alt statut printre muritori, este un etalon al puterii fizice când e strânsă ca pumn, spre lovire, este un petic de alinare când se desface spre mângâiere și, când este desfăcută cu drag, prin ea se revarsă milostenia, aceasta din urmă, cumva, ca o extensie a iubirii întrupate în binefaceri pentru care nu aștepți nicio plată. Două palme, în asprimea lor, pot dezvălui asprimea trudei, dar adunate în lumina rugăciunii, pot deschide cerul.

Ani și ani de-a rândul am crezut că rugăciunea poate totul, și poate multe, credeți-mă, dar pentru a putea face totul are nevoie de fapte, iar faptele, cum bine știm, sunt întruparea sentimentelor și voințelor noastre, cele care cu adevărat vădesc peste timpuri ceea ce suntem și cine suntem cu adevărat.

Știți, cândva, într-un spațiu aproape selenar, lipsit de viață și plin de prădători, într-o coborâre aproape ca cea primordială (de la rai pe pământ), un om oarecare a căzut între tâlhari. Se întâmplă des, mult prea des ca oamenii să fie prăduiți, astăzi cu atât mai mult deposedați de virtuți, vlăguiți de patimi și răpuși pe drumul vieții, pe drumurile pe care nu poți găsi nici urmă de empatie, de iertare și cu atât mai mult de iubire. Cumplite drumuri, grele încercări ori ispitiri, nemiloși tâlhari.

Aproape mort fiind, ori cum ar zice Scriptura: „abia viu”, un semen întinde mâna și gura-i strigă după ajutor. Ce să vezi, sprijiniți doar în toiagul unei litere care ucide, nu în duhul care dă viață, un preot și un alt slujitor, levit, trec pe alături, prea ocupați fiind cu narcisistele lor trăiri, ancorate doar într-un timp ori spațiu în care aparent doar ei contează.

Eu cred că nu poți vindeca pe altul, nu-l poți îndrepta pe altul dacă tu însuți nu ești vindecat ori îndreptat. Mai mult, atunci când crezi că nu ai nimic de dat, când te consideri a fi prea sărac spre a dărui ceva, poți oferi palma ta, cu ea poți opri strigătul durerilor, întinsă fiind, spre ajutor, aduce mai multă alinare decât orice empatie rostită, mai mult decât un milion de distribuiri.

Un samarinean, un străin, un marginalizat al societății, coboară lângă cel rănit. Palmele sale capătă puterea primordială a creației, prin untdelemn dă puterea Duhului Sfânt, prin vinul turnat cicatrizează și pecetluiește cu puterea Cuvântului care a dat sens zidirii. Coborât de pe asinul său, unde-l urcă pe muribund, se transformă din stăpân în slugă, slujește fără cârtire, plătește pentru vindecare și promite ajutor pentru orice osteneală, știți, e și scris, „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

„Cine este aproapele meu?” Dacă ați ști pe câți îi macină această întrebare, dacă ați cunoaște că sunt mulți care ar putea ajuta și niciodată nu reușesc să vadă suferințele celorlalți tocmai pentru că își caută doar loruși dreptate ori, de ce nu, prin stânjenitoare cuvinte, scuze pentru neputința de a vedea pe cei  aproape morți lângă care trăiesc.  Azi nu mai coborâm de pe măgari, dar nici măcar din confortul mașinilor cărora nu le oprim (pentru o clipă) motorul  nu reușim să vedem gurile ce strigă ori palmele care, întinse, așteaptă o altă palmă întinsă, una care să-i ridice din colbul în care au fost aruncați de tâlhari, ca să nu mai zic de o vorbă bună pentru alinarea acelor scuipați pe care, cu prisosință, ceilalți, la fel de nepăsători, îi dau peste rănile de nimeni tămăduite.

Oricât ai crede că ești de sărac sau oricât ai fi de încercat în viață, tot ai ceva de oferit, pentru că atunci când dăm, ci din ceea ce Dumnezeu ne dă nouă, chiar dacă de cele mai multe ori ni se pare că noi suntem stăpânii, că noi dispunem de tot ceea ce aparent ne aparține, uitând că de aici nimeni nu a plecat cu nimic, având cu adevărat doar ceea ce au reușit să dea, din iubire, cu milostivire, celor ce au strigat după ajutor.

Nu suntem vrednici de a avea în palmele noastre semnul unor cuie prin care să ne crucificăm angoasele și patimile, dar putem aduna degetele noastre cu semn de închinare, spre rugăciune, pentru cei în cercetare și, cu atât mai mult, să întindem palmele noastre spre a-i ridica pe cei căzuți, spre a-i mângâia pe cei în suferință, de ce nu, pentru cei care, la vremea cuvenită, punând mâinile pe piept, încetează de a mai striga după ajutor, lăsându-ne pildă că, de la cer la pământ, ca de la Ierusalim la Ierihon, în căderile noastre, printre tâlhari, nu suntem doar cei care pătimesc plini de răni, ci și cei care pot să aducă vindecare.

ATAC DE (A)CORD

 

Hăul, abisul ori adâncul cel mai adânc, ca stare, fizic privit, e un spațiu peste care nu te poți aventura decât atunci când ești asigurat din toate părțile, aproape cu neputință de făcut asta pentru cei care au acrofobie, frica de înălțimea de la care, privind în jos ori în jur simți că nu mai ai niciun punct de sprijin și că totul se prăbușește sub picioarele tale.

„Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti.”

Acum, la modul aplicat, nu știu câți ați trecut în ultima vreme peste un pod suspendat la mare înălțime ori peste vreo punte improvizată, nu știu nici câți ați încercat să săriți de ici, colo, din bolovan în bolovan, din mal în mal pentru a putea trece mai departe. Pe drumul vieții, clar, apar situații în care rămâi doar la mâna Celui de sus și-n echilibrul propriei voințe, acesta din urmă, de echilibru zic, deseori încercat de vânturi ori mâini care te împing ori trag dintr-o parte în alta căutând să te răstoarne.

Personal, până acum, nu mi-a rămas nicio punte netrecută, peste multe trecând singur, peste unele ajutat de cei care au trecut mai des peste multe încercări, peste altele doar purtat în palma lui Dumnezeu, fiindcă doar El știe cu adevărat ce se află în inima omului, El și cei care te iubesc cu adevărat.

„Facă-se voia Ta!”

Vara asta fost atipică, totul contratimp, totul contra totul, cercetări sufletești și alergătură, neînțelese încercări și deopotrivă rezolvări aproape miraculoase, toate printr-o inimă prin care încă simt că lucrează iubirea, în timpurile în care, iată, tehnologia încearcă vascularizarea la rece, scrutând spre un viitor în care se pare că a simți, dori și iubi se vor transforma din lumina și căldura ce le dau sens prin suflet, spre veșnicie,  în modele matematice care vor să ducă totul spre infinit.

Știu, în viață sunt întrebări fără răspuns dar, la fel de bine, sunt și răspunsuri care te lasă fără grai, fiecare din ele rupând drumul firesc și bun, impunând, fără dar și poate, pentru a putea merge mai departe, punți suspendate peste adâncurile din care răzbat doar ecourile unor vremuri prăbușite sub povara unui timp pe care nimeni nu-l mai poate întoarce.

„Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine.”

Prezentul, așa cum este el, bun ori rău, este atât de instabil și de scurt încât nici nu realizezi cât de repede se face trecut(-ul) și cât de rapid vine viitorul. O  inimă bună are, la limita de jos, cam 60 de bătăi pe minut, undeva peste 86 000 de bătăi zilnic, o adevărată luptă, pentru că la fiecare bătaie duce cu ea o informație, o durere, o bucurie, o încercare, printre toate, ca o eroină, încercând să pulseze viață și prin viață iubire. Da, iubire, pentru că peste toate punțile nu treci decât atunci când, având iubire în inimă, și prin asta țel, dorință, gând de viitor frumos și bun, lași încercările, alergătura și chiar timpul să se risipească. Foarte mulți vorbesc despre atacul de cord, dar despre inimi atacate, aproape nimeni, asta într-o lume în care războiul, grijile, neputințele și lipsa iubirii pietrifică și bruma de umanitate din noi, totul mergând doar spre a avea, de vreme ce a fi rămâne doar un vis.

„Precum în cer așa și pe pământ”.

Din fericire mai sunt și minuni, și aici nu mă refer neapărat la lucrurile ce sfidează rațiunea, ci la faptul că în veșnicia sădită în inima omului nu trebuie să numărăm doar bătăile care întrețin viața, ci mai ales timpul dintre bătăi, puntea care se creează între iubirea lui Dumnezeu și iubirea pe care noi o primim ori oferim celor ce au curajul să treacă pe această punte.

Amin!

 

PLĂCERI NEVINOVATE

 

Când ești copil ai impresia că timpul stă în loc și că nevăzute forțe te opresc din ceea ce ți-ai dori a fi zborul spre o libertate despre care nu știi nimic și pe care abia aștepți s-o trăiești din plin. Mai târziu, adică atunci când crezi că nimeni nu te poate întrece în avântul luat, că nimeni nu te poate depăși în înălțimea cu care scrutezi văzduhul și cutreieri pământul spre a-ți bucura toate simțurile, mai târziu, zic, realizezi că timpul nu-ți ajunge pentru a cunoaște și simți totul, realizezi că cele pe care ai pus un preț prea mare ajung la un moment dat fără nicio valoare și că cele pe care le-ai socotit de neluat în seamă sunt cele care-ți definesc ființa.

Lipsa de chibzuință, lipsa de maturitate, lipsa de orizont, de ce nu, lipsa de credință și mai ales de încredere, duce negreșit la greșeli, de cele mai multe ori, nu copilării, ci căderi din care unii nu se mai ridică niciodată. Independența, odată pierdută, anulează și libertatea, dependența de cele care provoacă doar plăcere fiind primul pas spre pierderea demnității, dezumanizarea fiind momentul în care încetează zborul, ziua în care se opresc visele.

Căderea, mai bine spus decăderea, apare în momentul în care libertatea este confundată cu libertinajul și când drumul este confundat cu calea. A fi, a trăi (doar) nu înseamnă viață, pentru că viața presupune înnobilare, cunoaștere, dorință bună, iertare, iubire, viața este precum un vals curat printre zgomotele infernale ale unei lumi ce se află din ce în ce mai departe de adevăr și de ascultare.

Un oarecare, să zicem un fiu risipitor, care poate fi oricare dintre noi, un oarecare, zic, dorește să-și trăiască viața la maxim, departe de orice regulă, departe de orice morală, departe de lege, departe de Dumnezeu. Și o face, și o face cu acceptul celor din jur, uneori cu cel al legii, ba chiar și cu știința lui Dumnezeu care nu intervine, lăsând libertatea să lucreze, chiar dacă prin fapte e mutilată. Plecarea departe, departe de tot ce este firesc reprezintă fuga omului de răspundere, este fuga de sine și fuga de la fața lui Dumnezeu. În această fugă omul risipește tot, în alergătura pentru a ieși în evidență, în încercarea de a epata se pierde tot, cel mai grav este că se pierd zilele și anii, că se pierde esența vieții.

  Zicea psalmistul: „Ce este omul, că-ți amintești de el”? Cu puțin față de îngeri l-ai micșorat pe el. Asemănatu-ne-am dobitoacelor celor fără de minte și lor ne-am făcut așișderea”. Da, plăceri nevinovate, căci în cădere omul atinge starea animalică, mocirla este o confortul unor trăiri minimaliste, mintea fiind robită și convertită doar spre trăirea unor momente de sațietate maculată, mâncarea, băutura, mai nou drogurile, jocurile de toate felurile și industria ce vinde sex, toate fiind un fel de roșcove pe care mulți și le-ar dori aruncate în troaca din care nu-și mai pot ridica privirea către cer, toate  fiind dorințe transformate în dependență, motiv pentru care oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi, societatea din ce în ce mai slăbită, prezentul din ce în ce mai instabil și viitorul din ce în ce mai neclar.

Există un moment, momentul venirii în fire, cum zicem noi, când vine mintea la cap, momentul acesta e momentul în care dorul după firesc, la fel de viu ca pentru întoarcerea în copilărie, la casa părintească, momentul acesta este atât de înălțător încât nu mai contează mizeria din care te ridici, nici mirosul cu care alergi spre normal, nici zdrențele ce cad de pe tine în dorința de a fi din nou curat, e momentul în care realizezi că orice clipă din viață este importantă, că orice zi poate fi frumoasă, că orice răsărit poate fi trăit cu dorința de a putea visa și, mai mult,  cu puterea de a iubi, fiindcă toate acțiunile noastre rele, căderile, sunt cauzate de lipsa iubirii ori de greșita ei înțelegere.

Altfel, trebuie să fim sinceri, nici firescul nu e la îndemână, nici lumea pe care o definim ca normală nu e ușoară, de fiecare dată găsim semeni, pe acei „frați” mai mari, care,  nemulțumiți de opțiunea aleasă de Dumnezeu, adică bucuria de a-l regăsi pe fiul pierdut viu și îndreptat, își aspresc trăirile și refuză comuniunea bucurie de a fi alături de cei care nu-și doresc nimic mai mult decât iertarea.

Pentru a te ridica și a te întoarce trebuie să știi unde să ajungi, să cunoști locul, să-l recunoști pe cel care te primește. Numai cei care au trăit durerea, căderea și depărtarea, revenind, vor simți cu adevărat atingerea iubirii, ceilalți, cei mai mulți, socotind că iubirea li se cuvine de drept, chiar și-n inima împietrită, uită că iubirea este o ardere neîntreruptă în interiorului omului, scânteia care dă sens și țel atât celor care se străduiesc să nu cadă, cât mai ales celor care deja bâjbâie în întuneric căutând ridicarea, întoarcerea și iertarea.