PRESUL SI COVORUL

Am intrat în săptămâna mare a Paştelui, care ar trebui să fie o intensă perioadă de pregătire sufletească pentru primirea luminii învierii. Fără dar şi poate că cei care au reuşit să mai citească pe acest blog au sesizat că am încercat să fac o distincţie vizibilă între nevoile trupului şi cele ale sufletului, între pregătirea trupească şi cea sufletească.

Postarea de azi se încadrează tot în acest ciclu, pentru că remarc cu triteţe că oamenii nu aşteaptă neapărat învierea, ci mai mult iepuraşul de paşti, aşa cum de Crăciun nu aşteaptă naşterea ci cadourile moşului.

Astăzi mă leg de curăţenie. Am mai vorbit şi repet că degeaba e văruit exteriorul dacă interiorul e negru, degeaba ne înnoim de Paşti cu lucruri noi, dacă săvârşim în continuare pe cele vechi. Degeaba mâncăm după postul ţinut doar pentru slăbit mâncăruri alese dacă sufletul rămâne tot flămând. Degeaba stăm cu prietenii bogaţi la masă dacă săracii tot flămânzesc şi în ziua de Paşti, degeaba.

Mă gândeam în timp ce treceam pe drumuri, şi văzând lumea în forfota curăţeniei că sufletul seamănă cu un preş iar trupul cu un covor. De ce? Pentru că toată scoate covoarele bune la poartă pentru a le curăţa, să vadă toţi ce bogăţie avem noi, ce mândreţe de covoare, aşa cum ne etalăm cu trupurile noastre împopoţonate şi bine îngrijite. Preşurile sunt scoase şi ele, dar nu sunt scoase la stradă, sunt puse pe garduri în grădină, sau pe sub vreun şopron, că nu se face să araţi lumii că ai şi preşuri. Că doar aşa facem şi cu sufletul , nu-l  prea scoatem deloc, îl pitim.

Mai mult decât atât, dacă mergi în vizită la cineva, te bagă în camera de la drum, unde sunt covoarele alea frumoase, si calci cu grijă, cu grija care o ai şi pentru trup. Dacă e să intri în vreo cameră mai din spate, unde sunt preşuri, chiar şi gazda te îmbie şi îţi zice să calci fără grijă că sunt nişte otrepe de preşuri ce merg terfelite.

Cam aşa dragilor şi cu sufletul. E călcat în picioare ca un preş uzat de mizeriile cotidiene. M-aş bucura dacă în aceste zile de pregătire aş vedea şi preşuri, pardon suflete, scoase la soare la poartă, să văd şi covoare, adică trupuri, călcate în picioare. Poate aşa lumina învierii va pătrunde şi la cei cere se ascund în întunericul păcatelor, făcând loc luminii să curăţească simţirile şi scuture negura şi praful în care stă mocirlit sufletul nostru.

LA ÎNCHISOARE

        Închisoarea. Un loc unde nu am fost şi nici nu doresc să ajung pentru vreo cauză omenească, poate doar pentru al mărturisi pe Hristos dacă va fi vreodată nevoie. Şi cum nu am fost acolo nici nu ştiu la modul fizic cum trebuie să fie. De aceea cred că închisoarea este locul unde îţi este închis trupul şi ai sufletul liber, în detrimentul libertăţii de care aparent ne bucurăm noi, libertatea trupului, unde sufletul nostru este închis.

       Libertatea este un atribut al lui Dumnezeu, care din marea sa iubire de oameni ni la transmis şi nouă, în momentul în care a zis:” îţi pun în faţă binele şi răul; viaţa şi moartea; alege binele dacă vrei să trăieşti”. Asta înseamnă că Dumnezeu nu ne obligă, ci spune „dacă vrei”.

       Revin la închisoare. Aceasta este un loc super securizat, cu mijloace de pază, cu efectiv uman deoparte şi de alata a uşilor, unde unii stau de pază şi alţii sunt păziţi. E ciudat cum din om, cel care este închis, pierde demnitatea de fiinţă şi primeşte un număr, un număr pe piept care-i devine un fel de identitate pe o perioadă determinată.

Închisoarea aceasta însă nu este una de temut. Mulţi chiar îşi doresc să ajungă acolo, socotind după numărul mare de fapte rele săvârşit împotriva aproapelui. Cea mai de temut închisoare este cea a sufletului. Căci sufletul este închis, din păcate prin voia noastră, în trup. Trupul este securizat în aşa fel încât nu-i oferă sufletului nici o şansă de a vedea lumina, care lumină este Hristos, căci el este lumina lumii. Trupul le vede doar pe ale sale.

       Dacă din închisorile normale tot mai ai o şansă de a ieşi la lumină, de a primi o vizită, de a face un fotbal, închisoarea sufletului, adică trupul, nu-i oferă acestuia nimic. Totul pentru sine, totul pentru burtă, totul pentru desfătarea urechilor, ochilor, gurii. Sufletul nu este deloc lăsat să-şi ceară drepturile, să-şi vadă avocatul, să ceară ajutor îngerilor, sfinţilor, lui Hristos.

     Ne cutremurăm când vedem oameni cu cătuşe la mâini, cu lanţuri la picioare, dar dacă am putea vedea chinul sufletului în trup, dorinţa lui de a se apropia de Dumnezeu, am plânge cu lacrimi amare. Nimeni nu vede asta, şi în momentul în care sufletul este cerut de Dumnezeu în ziua scadenţei, în ziua în care vine liberarea, se vede descătuşat din această strâmtorarea îmbuibatului trup, şi îşi recapătă  strălucirea pe care Creatorul i-a dat-o de la început.

      Dacă ar fi să ne uităm mai atent la cuvântul închisoare am putea vedea, printr-un joc, de litere că poate arăta aşa: închisoare. Adică, închis oare?

       Cine trăieşte cu gândul la Hristos nu poate fi închis niciodată, chiar dacă se vor pune şi o mie de lanţuri şi o mie de ziduri. Cel ce trăieşte în Hristos este veşnic liber, este veşnic fericit, dărâmă prin iubire orice perete al vrajbei şi al urii. De ce? Pentru că închisorile pot închide trupuri şi pot libera suflete. Trupurile pot închide sufletele, dar nu pe veşnicie deoarece sufletele sunt create pentru libertate.

       Dacă eşti cu adevărat liber comentează această postare. Dacă nu………hai liberare! În Hristos normal.

DESCHIDE OCHII

M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. 

Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. 

Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la serviciu. 

Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata! Sau Doamne ajuta-mi! Dar erai mult prea ocupat. 

Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am umplut  pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. 

Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe. 

Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. 

Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat, M-ai injurat. 

Doream atat de mult sa-Mi vorbesti.Oricum ziua era, inca, lunga! 

Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat. 

Ai mancat apoi cu ai tai din casa si tot nu ti-ai adus aminte de Mine. 

Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna. 

Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat… 

Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata.. 

Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. 

Eu te  iubesc atat de mult incat te voi rabda. 

In fiecare zi cand te trezesti astept sa-ti aduci aminte de Mine, sa faci o rugaciune. 

Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi, imi vei acorda putin timp din timpul daruit tie. 

Si nu uita, Ma gasesti in sufletul tau, in sufletul celor de langa tine, Ma gasesti in biserica.

Al Tau vesnic Tata ocrotitor, Dumnezeu.
De pe mail.

TRANDAFIRII SI PALAMIDA

Nici nu s-a dus bine iarna că au şi apărut ici colea frunzele de pălămida, stiţi voi, planta aceea care mănânca palmele agricultorilor, devenită un fel de duşman naţional al celor care muncesc pământul, şi asta pentru că seamănă mult cu balaurul din poveste căruia îi tai un cap şi  îi cresc şapte la loc. Şi asta se întâmplă an de an, toată primăvara şi toată vara. Într-un fel, este un blestem  divin, căci în momentul când l-a trimis pe Adam pe pământ, Dumnezeu a blestemat  pământul rodească spini si pălămidă.

 Iar săracii trandafirii, şi ei cu spini, cu frunze, nu reuşesc să aibă vitalitatea pălămidei. Ei sunt pretenţiosi la lumină, la căldură, la umezeală, trebuiesc tunşi şi înveliţi când este nevoie. 

Vedeţi ce diferenţă între aceste plante? Amândouă au spini, amândouă frunze verzi, amândouă flori roşii, albe sau roze. Numai că trandafirul este iubit, este cântat, este pictat, iar pălămida este smulsă, este tăiată, este arsă, este blamată.

Am făcut această lungă pledoarie pentru a vă spune ca aşa se face  diferenţa dintre păcat şi fapta bună. Păcatul caută mereu să semene cu fapta bună. De fapt un proverb spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Astfel,  pălămida, păcatul, creşte pretutindeni; cauţi să stârpeşti şi  apare din nou, îl faci de mai multe ori chiar dacă te înţepi. În schimb, pentru un trandafir, pentru o faptă bună munceşti mult, de multe ori nu iese, nu se prinde, te străduieşti sa faci o grădină minunată unde pălămida să nu îşi facă şi ea loc. 

În această ecuaţie ogorul este sufletul nostru, care dacă nu este lucrat mereu se umple de pălămidă, şi cei de la ţară ştiu că pălămida sărăceşte locul, îi trage toată seva. Altfel, dacă lucrezi ogorul faci o minunată grădină de trandafiri de toate culorile, din tot soiul de fapte bune, dând model şi altora care vor râvni la minunaţia multicoloră şi frumos mirositoare care iese din grădina sufletului.

Cu gândul că pălămida ne poate strica pământul, să muncim la gradina de trandafiri, cu speranţa că nu numai frumuseţea lor ne va mângâia, ci şi mirosul sau gustul dulceţii din petalele catifelate ale muncii noastre.

Cine vrea însă suc de pălămidă, să stea fără grijă, că se găseşte pe toate drumurile. 

Eu unul prefer trandafirii. 

LUCRARE DE CONTROL

În orice domeniu, după trecerea unui timp de funcţionare există o evaluare, o revizie, care să ateste calitatea, eficienţa şi profitabilitatea unui lucru. Asta e valabil pentru lucrurile neînsufleţite. Apoi urmează testarea lucrurilor naturale gen legume fructe. Exemplele pot continua şi ajungem la testarea minţii omeneşti, care de cele mai multe ori se face în şcoală sub diferie forme: teză, extemporal, lucrare de control, şi care evaluări ne prezintă ce a înţeles elevul din cele învăţate.

Şi pentru că nu doresc să fac să mă lungesc cu prelegerea despre lucruri pe care le ştiţi, voi intra în miezul problemei.

Astfel, pentru ca toată lumea să înţeleagă ce se întâmplă cu sufletul după moarte, într-o exprimare mai plastică, metaforică dacă vreţi, mi-am închipuit prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu ca o lucrare de control, ca un examen de admitere în lumea bună a îngerilor şi sfinţilor, unde materia de examen este reprezentată de viaţa trăită pe pământ.

Astfel candidatul, adică sufletul, se prezintă înainte examinatorului, adică Iisus Hristos, unde primeşte întrebările. Şi să presupunem că pe lista cu întrebări sufletul găseşte următoarele întrebări: ai crezut în Dumnezeu? ai făcut fapte bune? câte fapte bune ai făcut? ai facut fapte rele? câte ai făcut? de ce ai facut rele şi nu bune? ai făcut milostenie sau ai furat? ai minţit au ai spus adevărul? ai dat viaţă sau ai luat vieţi? ai urât sau ai iubit? 

De altfel, întrebările din viaţă, materia de examen, teoretic ar trebui să fie rezolvate imediat, numai că răspunsul la aceste întrebări, chiar dacă va fi corect cu siguranţă nu va plăcea examinatorului, pentru că toţi ştim ce am făcut prin lume.

Pentru acest examen nu-ţi poţi face copiuţe, nu e nevoie să toceşti, nu e nevoie de bibliotecă, de ore de studiu, nu ai nevoie de pix şi nici de hartie. Acest examen este unul al conştiinţei. În viaţă nu asimilezi nimic din materia de examen pentru a răspunde nu numai corect, ci corect şi bine, pentru că şi o crimă poate fi corect executată din punctul de vedere al criminalului dar asta nu înseamnă că e şi bine.

Ce trebuie să ştim noi e că această lucrare de control pe care o dă sufletul este una universală pe care o susţine toată lumea la timpul potrivit. Şi dacă vi se pare că examenul vieţii de aici este unul dificil, că este dat cu oameni ca noi, vă asigur că examenul dat înaintea lui Dumnezeu va fi unul înfricoşător.

Cine vrea să treacă acest examen să-mi posteze un comentariu, sau să-mi dea un semn de vaiţă, şi voi încerca să pun înaintea lui Dumnezeu o vorbă prin rugăciune şi prin post. Ceea ce vă şi recomand, pentru că are efect în timpul lucrării de control.

UNDE SE AFLA DUMNEZEU

Un om învăţat şi cu multă influeţă, vrând să se dea mare cu ştiinţa sa, într-un context bine ales, într-un loc cu multi oameni a mers la un tânăr şi i-a spus:" îţi dau un milion dacă îmi spui unde se află Dumnezeu".

Tânărul, senin, cu voce gravă şi liniştită i-a răspuns:"domnule dragă, vă dau două milioane dacă îmi spuneţi unde nu se afla Dumnezeu".

JUMATATEA GOALA A PAHARULUI

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:

- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?

Femeia îi răspunse:

- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:

- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?

Femeia îi răspunse:

- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită nu mereu o mama trista. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

Primita pe mail.

CĂLĂTORUL POFTICIOS

Povestea de azi are ca protagonişti două persoane, un proprietar, un stăpân şi un călător. Aşa se face că un călător, un om oarecare, reprezentantul oricărui om călător prin această lume, trecând pe lângă o grădină plină cu pomi de tot soiul a poftit să mănânce fructele unui măr care era mai aproape de gard, care fructe străluceau frumos în razele soarelui de toamnă. Ştiţi, nu trebuie să vă mai spun ce face pofta din om, îl omoară, îl distruge psihic, îi dă crampe la stomac, îl robeşte ca odinioară pe  Adam şi Eva care din poftă şi din îndemnul  diavolului au gustat din fructul oprit.

Şi omul din povestea de azi, tare se uita cu jind la fructele de dincolo de gard. Dar cum să le ia. El om în toată firea, călător, îmbrăcat cu haine bune. Ba mai mult gardul era cam înalt, avea sârmă ghimpată deasupra, îar în faţa era o băltoacă măricică strânsă în urma ploilor. Ar fi plecat dar pofta nu-l slăbea deloc. Aşa că se hotărăşte să sară gardul. Îşi ia avânt, pune piciorul şi alunecă în băltoacă murdărindu-se din cap până-n picioare. Halal aspect. Şi în mintea sa, gândeşte că dacă tot s-a murdărit să nu renunţe aşa că încearcă mai departe, sare gardul şi se agaţă în sârmă rupându-şi pantalonul. Dezorientat mai dă de o problemă pe care nu o luase în calcul. În momentul în care a pus mâna pe fructul dorit, de nicăieri a apărut un câine, care şi-a înfipt colţii taman în piciorul de sprijin, trântind la pământ pe omul din povestea noastră. Imediat a apărut şi stăpânul.

Nu trebuie să vă mai spun situaţia jenantă în care se afla călătorul, penibilitatea momentului. Şi totuşi stăpânul curţii îl mustră şi-l iartă. Îi spune că dacă ar fi strigat la poartă, nu unul, ci mai multe mere i-ar fi dat, pentru că e bine să omeneşti pe cei care sunt pe drumuri.

Această poveste vrea să însemne că noi oamenii, călătorii, îmbrăcaţi frumos pe drumul vieţii cădem în mrejele întinse de diavol din cauza poftei, din cauza dorinţelor pe care nu ni le putem înfrâna şi cu orice mijloace dorim să le împlinim. Căderea în noroi, sfârtecarea hainei şi muşcătura câinelui sunt repercursiunile păcatului adică mizeria, pierderea demnităţii prin murdărirea hainei botezului şi rănile provocate de lipsa dorinţei de comuniune prin strigarea stăpânului care este Dumnezeu. Noi dorim să furăm raiul, să dobândim prin forţe proprii ceea ce nu ne aparţine, deşi am putea striga la poartă, l-am putea chema pe Dumnezeu care ne-ar da mai mult decât ne-am închipui noi vreodată, oferindu-ne posibilitatea să ajungem la capătul drumului şi sătui, şi îmbrăcaţi cum se cuvine şi fără nici o rană.

PE ASTA O VREAU !

Este incredibil cum majoritatea oamenilor cârtesc de fiecare dată în momentul când dau de greu. Atunci când crezi că nu te mai poţi ridica şi te uiţi la cei de lângă tine care prind viteză, care se îmbogăţesc mai repede, care sunt altfel decât tine pentru că ţi se pare că ei nu se chinuiesc.

Este fals tot acest tablou. Toţi oamenii au probleme, chiar si cei bogaţi, chiar şi cei mai deştepţi. Nu este om care să treacă prin viaţă doar cu bucurii. Numai că unii reuşesc să mascheze aceste probleme, reuşesc să le facă insesizabile, reuşesc să-şi ducă crucea. Aşa de fapt zice şi Biblia: "cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze mie".

Numai că oamenii zic mereu: ,, de ce Doamne mi-ai dat mie necazul ăsta, de ce am eu astfel de probleme, de ce doar la mine se întâmplă, de altora nu le dai, de ce, de ce de ce".

Aşa spunea un om tot timpul, până când într-o noapte l-a visat pe Hristos care L-a dus într-o cameră mare al cărei capăt nu se vedea şi era plină de cruci.

Şi Hristos i-a spus: ,, dacă ţi se pare prea grea crucea pe care ţi-am dat-o, alege-ţi de aici alta, pe care vrei." Omul a luat o cruce şi i s-a părut grea, apoi alta şi mai grea, altele cumplit de grele. Toată noaptea, în vis a probat cruci, doar doar va găsi una uşoară. Spre dimineaţă, după ce a probat crucile din acea cameră imensă, într-un colţ a mai găsit o cruce pe care ostenit a pus-o în spate şi era mai uşoară ca toate. Atunci a zis către Hristos: ,, pe asta o vreau Doamne!" Hristos a zâmbit şi întorcând crucea l-a întrebat pe om: ,, ce scrie pe ea?" Omul a citit, a văzut că era trecut numele său, a pus capul în pământ ruşinat şi a zis: ,, iartă-mă Doamne"!

Toate crucile sunt grele, toţi oamenii au probleme, şi ce e mai important că Dumnezeu ne pune în spate doar crucea pe care ştie că omul este capabil să o ducă. Să nu te vaiţi de problemele tale, să nu râvneşti la viaţa altora că nu ştii ce povară pot duce în spate. Fiecare trebuie să-şi ducă crucea cu demnitate şi seninătate.

CE CREZI CA URMEAZA DUPA VIATA?

Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.

- Tu crezi în viaţa de după naştere?

- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflam aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.

- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?

- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…

- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva, putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.

- Păi de acolo nu s-a intors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.

- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe mama, iar ea va avea grijă de noi.

- Pe mama? Tu crezi in mamă? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?

- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Făra ea, nu am fi deloc.

- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând nici un fel de mamă, aşa că e evident că nu există!

- Bine dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viata adevărată ne aşteaptă taman în lumea de dincolo, aici doar ne pregătim!

Aceasta poveste e primita pe mail.

LA BANI MĂRUNŢI

Într-o postare, am făcut referire la oglinda adevărului, care, ipotetic vorbind, de ar exista, ar fi mai tare ca poligraful. Nu există, din păcate, şi pentru că nu există, oamenii se complac în a se caracteriza singuri sau a primi caracterizările celor din jur,  care, între noi fie vorba, de cele mai multe ori sunt mincinoase.

Asta mi-a dat de gândit. Adică eu sunt chiar aşa cum mă consider? sau cum mă consideră ceilalţi. Este dreaptă judecata care mi-o fac singur, nu cumva sunt părtinitor cu mine şi ceilalţi de ruşine, de frică, de silă mă mă perie ca să de-a bine pe lângă mine? Şi aici nu e vorba de mine cel care scriu, e vorba de noi toţi, de cei care trăim în lume şi trăim sub propria noastră judecată şi caracterizare.

Fiecare din noi ne considerăm mai deştepţi ca ceilalţi, mai frumoşi, mai bogaţi, mai puternici, mai cool, mai buni. Şi poate nu e aşa, poate că nici pe departe nu e aşa. Dar ai curaj să de judeci pe tine, poţi fi drastic în caracterizarea proprie? Nu. Nicidecum. Uitaţi-vă la televizor sau în ziare când persoane, femei sau bărbaţi, se laudă cu frumuseţea lor după ce au trecut pe la saloane de operaţii de tot felul, după ce petrec în cabinele de machiaj o grămadă de timp şi vin în faţa fanilor care pică în extaz, fără să mai realizeze că de fapt idolii lor sunt jumătate artificiali.

Nu judec să ştiţi, că mă judecă Dumnezeu pe mine pe urmă. De fapt chiar aici vroiam să ajung, la faptul că adevărata caracterizare a omului o face Dumnezeu. El judecă cel mai drept, nu are cum să greşească şi este imparţial. La judecata sa imparţială mă gândesc eu când văd cum oamenii judecă strâmb, măsoară strămb, se laudă cu nedreptatea, ridică minciuna la rang de virtute şi falsul devine originalul mod de promovare a non-valorilor.                              
Perioada postului mare, ce repejor se apropie, este taman momentul ideal în care omul îşi poate reanaliza poziţia faţă de sine, printr-o cercetare riguroasă, amănunţită. Este momentul când omul se poate lua pe sine la bani mărunţi, să se cearnă, să vadă cât este mălai şi cât este tărâţă, şi abia apoi să spună cu adevărat cine este şi cât valorează.

CRIMINALA SI DULCEATA

Poate vi se pare ca titlul e un pic ciudat. Este. Deoarece ciudăţenia sa vine tocmai de la lucrul pe care trebuie să-l explice. Să nu vă gândiţi la râuri de sânge, ci la râuri de vorbe, pentru că în această postare Criminala este bârfa, iar Dulceaţa este linguşeala, două surori ce au ca mamă Minciuna.

De ce zic că sunt surori vitrege? Deoarece bârfa este opusul linguşelii. Când linguşim pe cineva îi spunem în faţă ceea ce nu i-am spune pe la spate. Când bârfim pe cineva, spunem în spate lui ceea ce nu-i spunem în faţă.

Oamenii bârfesc din dorinţa de răzbunare, pentru a fi băgaţi în seamă, pentru a fi acceptaţi în discuţii şi pentru a ieşi în evidenţă. Aceste lucruri se pot întâmpla doar atunci când în discuţie se află cel puţin 3 persoane, pentru ca amplificarea vorbelor şi răstălmăcirea lor să aibă magnitudinea necesară, plus că bârfa nu necesită doar persoane care vorbesc, ci şi persoane care ascultă,  persoane care trebuie să plimbe vorba şi să înflorească cele auzite.

De aia spun că bârfa e criminală pentru că nu are frică de nici o lege.

Ea ucide fără să folosescă nici o armă de război. Zdrobeşte inimi şi ruinează vieţi. Este deosebit de vicleană şi perversă. Cu cât îmbătrâneşte, puterea în loc să-i scadă, îi creşte. Cu cât este pomenită mai mult cu atât devine mai credibilă. Are trecere la toate păturile sociale... este prezentă atât în casa săracului cât şi în cea a bogatului, atât în bordei cât şi în palat.

Bârfa nu are nici un prieten adevărat. Pe toţi cei cu care s-a întovărăsit, după ce i-a  folosit pentru a fi cărată în spate, i-a distrus rând pe rând. Odată ce reuşeşte să arunce o pată pe reputaţia cuiva, roade şi distruge toată fericirea din jur. 
A reuşit chiar să răstorne guverne, să distrugă căsătorii, să ruineze cariere, cauzând insomnii, certuri şi dureri de cap. Dacă nu poate distruge, se mulţumeşte doar să trezească suspiciune şi astfel obiectivul îi este pe jumătate atins.

Bârfa stă la dispoziţia tuturor, şi ca o criminală te tratează cu dulceaţă până la momentul în care îţi ia tot ce ai avut mai bun în suflet.

Împreună cu mama sa, Minciuna, sprijinită de Linguşeală, dă lovituri după lovituri în mijlocul omenirii. Şi curios este faptul că mulţi nu realizează că bârfa sau clevetirea este un păcat mic cu gura mare. Fără să-ţi dai seama te înscrii la o bârfă mică sau şuetă ori hanţă. Mai academic, se numeşte discuţie cu uşile-nchise, unde mai ei  o gură de apă, una de dulceaţă şi uite aşa hrăneşti criminala bârfă oferindu-i posibilitatea să devină ceva oficial, pentru că dacă e auzită de la o persoană de încredere........ ştiţi şi voi.

În încheiere, aş dori să vă spun că dulceaţa devine amară când bârfa este la adresa noastră. Atunci spunem că oamenii sunt răi, că vorbesc urât, că totul este o minciună, că şi-a băgat Ăla coada.

Altfel, cum am citit undeva, bârfa este ceea ce-ţi face plăcere să auzi despre altul şi n-ai vrea să auzi despre tine.

UN FEL DE CHESTIONAR

1. Dumnezeu nu te intreaba ce fel de masina ai condus, dar te intreaba cati oameni ai condus cu ea atunci cand aveau nevoie de un mijloc de transport;

2. Dumnezeu nu te intreaba cati metri patrati are casa ta, dar te intreaba cati oameni au fost bine primiti in casa ta;

3. Dumnezeu nu te intreaba despre hainele la moda pe care le ai in dulap, dar te intreaba daca ai imbracat pe cineva vreodata;

4. Dumnezeu nu te intreaba ce pozitie sociala ai avut, dar te intreaba cum te-ai comportat cu ceilalti;

5. Dumnezeu nu te intreaba cate proprietati si bunuri materiale ai avut, dar te intreaba cum ti-au condus acestea viata;

6. Dumnezeu nu te intreaba care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te intreaba ce compromisuri ai facut pentru a-l obtine;

7. Dumnezeu nu te intreaba cat de mult ai muncit peste program la servici, dar te intreaba cat de mult ai "muncit peste program" cu familia si pentru cei dragi;

8. Dumnezeu nu te intreaba cata lume te-a recomandat, dar te intreaba pe cati ai recomandat tu la randul tau;

9. Dumnezeu nu te intreaba ce meserie ai avut, dar te intreaba daca ai schimbat meseria dupa cea mai buna abilitate a ta;

10. Dumnezeu nu te intreaba ce ai facut sa te ajuti, dar te intreaba ce ai facut sa aii ajuti pe ceilalti;

11. Dumnezeu nu te intreaba cati prieteni ai avut, dar te intreaba pentru cati oameni ai fost un adevarat prieten;

12. Dumnezeu nu te intreaba cum ti-ai aparat drepturile, dar te intreaba cum ai aparat drepturile altora;

13. Dumnezeu nu te intreaba ce vecini ai avut, dar te intreaba ce fel de vecin ai fost tu lor;

14. Dumnezeu nu te intreaba ce culoare a avut pielea ta, dar te intreaba ce culoare a avut sufletul tau;

15. Dumnezeu nu te intreaba de cate ori vorbele tale au spus adevarul, dar te intreaba de cate ori nu.

De pe mail.

MAIMUTA OFENSATA

Nu ascund că mi se mai întâmplă să mai umblu pe net şi să dau de chestii ciudate, de făcături, de lucruri fără sens. Dar se mai întâmplă să găsesc şi câte o chestie genială. Aşa se face că pe http://www.ortodoxiatinerilor.ro am găsit o fabulă cu o învăţătură superbă. Nu comentez mai mult din dorinţa de a vă lăsa să descoperiţi singuri ce vrea autorul să ne transmită.

O dată o maimută din evul anecdotic,

Venind la sfat pe creangă de arbore exotic,

A zis: Atenţie! Sunt foarte ofensată…

Circulă-n lume vorba, deloc adevarată,

Că omul ar descinde din buna noastră rasă…

Însăşi ideea asta imi pare odioasă…

Aţi pomenit vreodata divorţuri printre noi,

Copii lăsaţi pe drumuri sau imnuri de razboi?

Cine-a vazut in hoarda la noi bolnavi mintali,

Drogaţi, lacomi de cărnuri şi homosexuali,

Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie.

Noi nu avem mafii crude în stirpea noastră aleasă,

Nici terorişti, manele, nici luptele de clasă!

Cât am batut eu jungle, scuzaţi, n-am observat

În obştea de maimuţe, cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi în taina de aşa-zise “mame”…

Nu veţi vedea vreodata cat soarele si luna

O minte de maimută dospind in ea minciuna!

Chiar de aş fi silită de vreun laborator,

N-aş deveni port-bâtă şi nici informator.

Şi iată încă una din lumea cea de jos:

La noi nu se întâlneste razboi religios

Nici “sfinte inchizitii”, nici libertate-n lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm în şanţuri

Şi nici o îndoiala ce duce la ateism,

Nici ordini materiale, nici materialism…

E adevărat ca omul a coborât ca soi,

Dar să fim rezonabili: n-a coborât din noi.

COD GALBEN

În ultima perioada tot vedem şi auzim despre codul galben, rareori portocaliu, şi Doamne fereşte de cel roşu. E la moda să dai avertizare, să trâmbiţezi, să atenţionezi lumea pentru evitare situaţiilor neplăcute, de multe ori dramatice sau tragice. E trist însă când nu se aude şi nu se vede că s-a anunţat codul, şi oamenii se năpustesc ca orbii în mijlocul viscolului, cu o vitejie debordantă care se transformă însă în disperare atunci când libertatea de mişcare este blocată de duşmanul pe care cu ceva timp în urmă l-ai socotit fără vlagă.

Această situaţie are o mare legătură cu partea sufletească a omului, cu raţiunea, cu simţirea şi perceperea libertăţii de a face tot ceea ce se doreşte indiferent de consecinţe.

Eu cred că putem să dăm cod galben şi pentru sufletele care se avântă în vijelia sau viscolul ispitelor de tot felul, pentru că ispitele sunt ca zăpada, adică frumoase, pufoase, îţi dau senzaţia de puritate şi strălucire. Asta aparent, pentru că ispitele îşi arată şi partea cealaltă când e prea târziu, şi seamănă tot cu zăpada dar devin reci, alunecoase, te inconjoară pe toate părţile şi te blochează, rămânând înzăpezit în troiene de ispite şi păcate.

Evident că dacă eşti pregătit, nu cu lopată, lanţuri şi nisip, ci cu rugăciune, post, milostenie şi iertare poţi să răzbeşti până la un drum curăţat, cum am spune noi creştinii "pe drumul cel bun".

Acest cod galben de avertizare pentru suflet îl găsim mereu actualizat la institutul care se ocupă cu prognoza pentru cărările străbătute de om prin viaţă, anume Biserica. Ea este cea care atrage atenţia la faptul că pe drumul spre păcat este polei şi poţi cădea, îţi rupi mâna, piciorul, gâtul, dar îţi poţi pierde şi minţile, nerespectând indicatoarele.

Când doreşti să obţii permisul de conducere trebuie să dai o testare psihologică, trebuie să dai o testare scrisă, mai trebuie una practică, trebuie să le dai pentru a dovedi că eşti capabil să circuli pe drumurile publice fără să pui în pericol viaţa nimănui, inclusiv a ta.

Era bine dacă atunci când omul şi-ar fi dorit să iasă în societate să dea o testare sufletească, pentru a demonstra că nu este un pericol pentru nimeni, că este apt de condiţia umană, că respectă indicatoarele şi codurile.

Vedem peste toţi tot mai mulţi oameni înzăpeziţi în propriile păcate şi greşeli, în troienile formate de vântul ispitelor, oameni fără nici un ţel, fără nici o perspectivă, oameni nepregăţiţi şi amăgiţi, oameni care nu respectă codul galben, oameni care vor fi prinşi de codul portocaliu şi distruşi de cel roşu.

Când îi întâlniţi să nu-i lăsaţi. Să-i călăuziţi spre drumul cel bun, să veniţi cu ei dacă vă este cu putinţă să le arătaţi că nu toate cărările sunt circulabile, că informaţii pot obţine de la la biroul de informaţii(să-mi scuzaţi comparaţia) care este Sfânta Biserică, locul unde foarte mulţi din cei ce orbecăie pe drumuri blocate şi înfundate pot primi indicaţiile necesare pentru ieşirea la liman.

În rest, pe galben nu poţi să treci, el te avertizează că pe roşu eşti sancţionat.

AM NOROC; N-AM NOROC

E o chestie şi cu norocul ăsta. Mulţi îşi doresc să fie accidentaţi de noroc, pentru că auzi mereu:" de ce n-ar da norocul peste mine". Norocul e ca o fată uşuratică cu care şi-ar dori mulţi să aibă relaţii, e o stare de fapt, este lucrul după care unii se ascund când sunt în faţa eşecului şi alţii devin exuberanţi la aflarea câştigului.

Auzi mereu:" am avut noroc; sau dacă nu aveam noroc nu reuşeam". Ciudat, pentru că alţii spun aşa:" eu sunt foarte încrezător în noroc, şi am observat că cu cât muncesc mai mult, cu atât am mai mult noroc". Ba norocul a influenţat şi cultura populară, cântecul:" când s-o 'mpărţit norocu' măi dorule, fost-am eu la lucru......unora le-a dat cu caru', numa' mie cu paharu'...... şi nici ăla n-a fost plin jumatate-a fost venin". Vezi dar că săracii unii n-au noroc. Ciudat nu?

Acum eu ce să zic, am noroc că nu cred în noroc. Eu cred în Dumnezeu, şi cred în libertatea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Adică toţi ne naştem goi, toţi avem dreptul de a face bine, de a învăţa, de a munci. Numai că unii nu-şi exercită aceste drepturi, aşteptând să dea norocul peste ei, uitându-se cu jind la cei care muncesc şi au noroc şi acuzând că n-au avut noroc pe lume. Mai mult decât atât o viaţă îşi caută norocul unde altundeva decât la jocuri de noroc, aşteptând zic ei să-l apuce pe Dumnezeu de picior, să dea lovitura. Şi după cele care le-am văzut eu, cei care au avut noroc chior la jocuri de noroc, s-au umplut de bani şi de faimă, dar n-au avut noroc de viaţă, familiile lor fiind lovite de boală, moarte, scandaluri.....noroc chior.

Norocul nu vine de la Dumnezeu. Dacă îţi doreşti ceva de la Dumnezeu, trebuie să-ţi doreşti sănătate pentru a munci să-ţi câştigi pâinea, şi minte luminată să gândeşti ceea ce trebuie, cum trebuie, şi atunci te poţi socoti ca un om care ai avut noroc.

Aşadar, în viaţă ai de ales între ajutorul lui Dumnezeu şi noroc. Între împlinirea voii Sale şi voia noastră.

Hai noroc! Pardon, Doamne ajută!

ESTI ULTIMUL OM

M-am întrebat de multe ori cum s-o fi simţit Adam în postura de prim om, ce sentiment o fi avut când a realizat că el este singurul om, că totul îi este pus la dispoziţie şi că el este cel de la care trebuie să plece totul în ceea ce priveşte rasa umană.

Conform referatului biblic, cartea Facerii, prima carte a Bibliei, Adam a cam dat cu stângu-dreptu', şi de la el noi plătim acest tribut al morţii trupeşti până la sfârşitul veacurilor. Foarte mulţi nu înţeleg acest lucru, cum că pentru o muşcătură din fructul oprit să fii pedepsit cu moartea. Dar această poruncă venită de la Dumnezeu este una de încercare a libertăţii, libertate de care Adam nu a profitat, ci din contră, mânat de poftă s-a depărtat de Dumnezeu. Mai pe înţelesul tuturor, Dumnezeu i-a dat libertate deplină în rai, i-a dat voi să mănânce din toate ale raiului, să facă tot ce doreşte, cu o condiţie: să nu mănânce din acel pom. Am tinde să zicem : ce fraier Adam, cu toate bunătăţile la dispoziţie a mai dorit să guste şi din pomul ăla.

Dar, pofta l-a omorât pe om. Fapt pentru care, pentru acei care zic că ei nu ar fi făcut ca Adam, că ar fi rezistat tentaţiei, o să le propun un test imaginar.

Gândeşte-te că din cauza unui lucru natural ori supranatural ai rămâne ultimul om pe pământ. Şi aici nu mă refer a rămâne ultimul om sub înţelesul de cel mai josnic, pur şi simplu să devii singurul locuitor al planetei. Hai să nu fim chiar sumbri, să mai ai şi partener(ă). Ce crezi că ai putea face în această situaţie, având la îndemână tot ceea ce este necesar pentru dezvoltarea, regenerarea omenirii, în nişte parametri fixaţi de Dumnezeu, cu o libertate ca şi cea dată lui Adam. Crezi că te poţi descurca? Asta având în vedere că teoretic noi nu ne prea putem descurca nici acum, când nu toate sunt în cârca noastră, când o grămadă de treburi, probleme, sunt rezolvate prin împărţirea atribuţiilor între oamenii din societate, unii doctori, alţii profesori, preoţi, şoferi, brutari........ Deci, misiunea lui Adam a fost una cumplită, şi cred că nici unul dintre oameni nu ar fi fost în stare să o ducă la capăt cu brio.

Această neputinţă vine din cauza poftei, a dorinţei de a gusta din toate cele înconjurătoare, devenind sclavi, devenind din stăpâni ai pământului, stăpâniţii pământului.

Ca test, ducem într-o casă utilată cu tot ceea ce este de trebuinţă unei case, plus grădină cu toate cele ale unei grădini, ducem un om. Într-una din camere punem o cutie goală, dar închisă, şi-i spunem omului că poa' să facă în casă şi-n grădină tot ce pofteşte, să folosească totul fără nici o frică, numai să nu umble în cutia amintită.

Credeţi că nu va umbla la cutie? Eu că cred că singurul lucru la care se va gândi acesta va fi. Nu-l va interesa nimic din casă şi grădină, va sta cu gândul numai la a deschide cutia.

Ceea ce înseamnă că, nu a fost uşor de Adam, ceea ce înseamnă că nu e bine să fii nici primul şi nici ultimul om, e bine să-ţi vezi de drum şi să te bucuri de ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, fără a căuta să-ţi găseşti suplimente,deoarece s-ar putea să-ţi dăuneze.

FEREASTRA CU GEAMURI MURDARE

Circulă pe net de ceva vreme o istorioară plină de înţeles, care nefiind semnată de nimeni mi-am permis să o postez şi pe blogul meu, pentru a fi citită de cei care cred că în viaţă doar ei cunosc totul, şi că ceilalţi sunt nişte neştiutori. Astfel, poveste sună cam aşa:

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.

În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon .

CE CEARCEAFURI MURDARE ÎNTINDE VECINA NOASTRĂ ÎN BALCON... !

Cred că are nevoie de un nou detergent sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !

Soţul ei privi şi rămase tăcut.

Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei: Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină!?

Soţul ei îi răspunse:

"Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre ! "

Aşa e şi viaţa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi...

CEA MAI SIMPLA Şi MAI BUNĂ PRAJITURA

Foarte mulţi oamenii au încercat să definească viaţa. Cei mai mulţi complicându-se au dat definiţii alambicate, dogmatice, filosofice care în loc să clarifice sensul vieţii au făcut să fie puse mai multe întrebări referitoare la viaţă. Unii au încercat să ia viaţa ca atare, fără să-şi pună întrebări Şi părerea mea că bine au făcut.

Numai că viaţa poate fi explicată şi prin lucrurile simple pe care noi oamenii le facem,  care adunate dau sens acestei noţiuni de viaţă, de trăire.

De exemplu putem vedea ce este viaţa folosindu-ne de bucătărie. Cum? Am să vă spun imediat. Întâi aş dori să le spun celor care nu găsesc răspuns pentru cele rele şi bune ce li se întâmplă în viaţă, de-a valma şi fără noimă că anumite elemente luate per bucată nu au nici un sens, că răspunsul îl putem găsi şi în bucătărie. 

Teoretic nimeni nu mănâncă cacao simplă sau praf de copt, făină, sare de lămâie ori praf de budincă. Nimeni nu face asta. Dar amestecate între ele, împreună cu alte ingrediente, acestea pot da naştere unei prăjituri delicioase dând un sens celor mai sus menţionate.

Aşa e şi cu viaţa. Unele lucruri sau ingrediente îţi pot părea de nedigerat. Dar dacă am aduna toate cele necesare, ceea ce Dumnezeu ne pune înainte, anume cele amare, cele dulci, cele acre, bucurii, şi necazuri obţinem o prăjitură numită viaţă.  Ea poate fi greu digerată de unii ori  poate mult prea savurată de alţii.

Oricum, aveţi grijă că excesul de dulciuri poate dauna grav sănătăţii. Şi ţineţi minte că viaţa, ca şi prăjitura, are un sfârşit.

Poftă bună la viaţă zi de zi, felie cu felie.

ORBII, SURZII SI MUTII

Mi se întâmplă foarte des să constat că organele ce oferă omului posibilitatea de conştientizare a celor din jurul său nu-şi mai respectă funcţiile date de Dumnezeu special omului spre a se folosi de ele pentru traiul cotidian. Şi mă refer în special la cele 3 organe principale: ochii, urechile şi gura.

Evident că ele sunt la locul lor în anatomia corpului uman, numai că întrebuinţarea lor rămâne un mister.

Dacă ochii au fost lăsaţi pentru cunoaştere, pentru luminare, pentru a vedea cele pe care Dumnezeu ni le descoperă, pentru lucrurile frumoase care ne înconjoară, în mod ciudat taman acest lucru lipseşte din întrebuinţarea ochilor noştri. Acu' normal că trebuie să vedem şi răul pentru a şti să ne ferim de el, dar noi vedem doar răul, doar negrul, griul, nu vedem deloc, dar deloc ceea ce este frumos. Am devenit daltonişti în ceea ce priveşte lucrurile bune ce se întâmplă în jurul nostru. Ba mai mult suntem orbi de multe ori când trebuie să luăm câte o decizie crucială în ceea ce priveşte viaţa noastră în mod direct. Şi de aici vedem, sinucideri, accidente, divorţuri, crime, toate din lipsa viziunii de moment. Nu vezi ceea ce trebuie să vezi la momentul potrivit.

Cu urechile noastre acelaşi tipar, nu ascultăm, nu auzim decât ceea ce nu trebuie, şi ascultăm la tonuri şi tonalităţi care produc surzenia.

O simplă plimbare pe malul mării, prin oraş, prin parc, pe orice drum şi la orice oră şi eşti oripilat de ceea ce se ascultă şi cum se ascultă. Dacă ai vrea să dai un sfat bun cuiva, să-l înveţi o rugăciune, o poezie automat devine surd, irascibil pentru că urechile nu mai sunt învaţate să asculte asemena lucruri, ele devenind iritante pentru cel care niciodată nu a experimentat aşa ceva. Noroc cu Hristos care spune de multe ori: "cine are urechi de auzit să audă". Şi e corect, dare păcat să nu auzi şi altceva, să încerci să-ţi deschizi urechea şi la alte tonuri, tonalităţi, vorbe.

Ceea ce ochii văd, şi ceea ce urechile aud se duc către creier şi automat spre gură. Şi aici vedem că cel de-al treilea organ, care se ocupă şi cu simţul gustului, ne arată gusturile oamenilor în materie de viaţă. Şi oamenii se ocupă cu dulcegării care lasă un gust amar, acru şi sărat celor care ascultă vorbele multor semeni de-ai noştri, vorbe care zgârâie urechea şi dilată pupilele.

Deşi e de prisos, tot am să vă aduc aminte că gura omului a fost lăsată pentru hrănire şi pentru comunicarea între oameni, şi pentru comunicarea omului cu Dumnezeu prin rugăciune. Astăzi într-adevăr gura o folosim pentru hrănire, dar în mod greşit, şi vom vorbi despre asta la începutul postului. Iar despre comunicarea între noi, noroc cu messengerul, mobilul şi alte tehnici de discuţie online. Oamenii nu mai comunică decât prin strigăt, prin insultă, prin clevetire, prin minciună, fie ea chiar şi oficială.

Cât despre comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune, prin rugăciune sinceră nu aşa de ochii lumii, oamenii sunt muţi.

Aşadar deşi avem ochi, urechi, gură; nu vedem, nu auzim, nu vorbim decât ceea ce ne place, schimbând folosul natural al organelor noastre. Rezultatul? Suntem prostiţi, vrăjiţi de oferte, de lucruri şi de viaţă, fără să băgăm de seamă, şi devenim sclavi ai lucrurilor cu care ne înconjurăm şi în care căutăm plăcerea de a ne desfăta simţurile, devenind orbi, surzi şi muţi.

NU-MI VINE SA CRED

Da, nu-mi vine să cred de ceea ce văd şi aud. Este o expresie menită să arate gradul de mirare sau consternare la contactul unor persoane cu cele din jur.

De obicei "a crede" reprezintă convingerea fără tăgadă, încrederea deplină în existenţa unui lucru sau dogme. "A nu crede" este contrarul celor spuse mai sus.

Între aceste două termene a apărut acesta: "nu-mi vine să cred". De unde rezultă că deşi din principiu nu crezi într-un lucru, situaţiile vieţii te pun în faţă cu lucrul respectiv, şi, deşi vezi cu ochii tăi, nu-ţi doreşti să experimentezi ceea ce vezi, dorind să nu se fi întâmplat ceea ce până ieri ţi se părea de neconceput.

Cam atât cu teoria greoaie care este greu digerabilă. Concret. Viaţa se desfăşoară în parametri elastici, nu rigizi, oferind posibilitatea omului de a crea, de a se desfăşura, de a fi exuberant şi închistat, aceste lucruri punându-şi amprenta şi pe lucrurile neînsufleţite din jurul său.

Ceea ce acum 50 de ani părea imposibil pentru bunici, astăzi este un lucru banal pentru noua generaţie. Adică dacă acum 50 de ani mergeai cu un laptop şi vorbeai pe messenger folosind şi camera video, pentru bunici ar fi fost ceva de "necrezut ochilor".

Nu doresc să dau decât acest exemplu în ceea ce priveşte partea materială a lucrurilor, şi asta pentru că toţi suntem conştienţi de acest paradox al tehnicii care de multe ori ne taie răsuflarea şi ne face să spunem :"nu-mi vine să cred".

Eu aş vrea să mă refer în această postare la partea spirituală a lucrurilor şi anume că " nu-mi vine să cred" cât de mult s-a schimbat omenirea în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu.

Dacă înainte vreme oamenii credeau fără tăgadă în Dumnezeu, a urmat o perioadă în care şi-au pus fel şi fel de întrebări iar astăzi Îl blamează.

Şi normal că "nu-mi vine să cred", deoarece, teoretic societatea din ziua de azi ar trebui să vadă că nimic din acest univers nu este la întâmplare , că totul este făcut de o mână inteligentă, că totul se desfăşoară după un plan genial în care omul este pus să fie coordonator şi beneficiar în acelaşi timp.

Nu-mi vine să cred cum oamenii îşi vând sufletul pentru lucruri sclipitoare , poleite, cu o valoare definită doar de strălucirea momentului, cu o strălucire mată, rece, în detrimentul strălucirii ce vine din interiorul omului, din adâncul inimii celor curaţi, blânzi, drepţi. Asta conştienţi fiind că toate lucrurile au un preţ, toate în afară de suflet, care este nepreţuit, este de la Dumnezeu, este unicat şi valoarea îi este data de de faptele titularului.

Nu-mi vine să cred cum oamenii îşi lasă copii să moară de foame în timp ce-şi cheltuie bruma de bănuţi pe tutun, droguri, alcool, nu-mi vine să cred brutalitatea cu care oamenii se lovesc, se omoară, se urăsc pentru lucruri insignifiante, nu-mi vine să cred cum instituţii ca familia, şcoala, biserica au devenit cenuşărese ale societăţii în care trăim.

Nu-mi vine să cred deşi văd aceste lucruri cu ochii mei, şi le simt pe pielea mea. Şi mă gândesc cu groază că ceea ce azi este izolat în curând ar putea deveni un lucru normal, când vom avea fiecare pistoale, geamuri blindate, adăposturi subterane pentru a ne proteja de semenii noştri.

Şi toate acestea pentru că noi blamăm ceea ce ţine de suflet, de credinţă, de Dumnezeu, uitând că El este Cel ce ne-a creat şi ne-a dat această dovadă de mare iubire ce constă în libertatea deplină a omului de a face ceea ce doreşte. Acest liber arbitru a fost prost înţeles de om şi astăzi din păcate vedem ceea ce " nu ne vine să credem ochilor".

CELE 3 URECHI

Această postare îşi are izvorul într-o povestire auzită cu mult timp în urmă, o povestire dată uitării, dar scoasă din arhiva amintirilor în urma unor discuţii purtate cu nişte cunoscuţi.

Naraţiunea începe simplu şi descrie o întâmplare care la prima vedere este una banală care se întâmplă la tot pasul în mijlocul nostru.

Aşa se face că 2 buni prieteni, unul de la ţară şi altul din oraş, cu vieţi total diferite, din împrejurările vieţii deveniţi amici buni, mergeau într-o zi prin oraş. Cel de la ţară era însoţit de prietenul său prin forfota oraşului pentru rezolvarea unor probleme, pentru că omul cunoştea toate străduţele, era de-o viaţă în oraş şi era cel mai bun ghid pentru prietenul sau.

Oricum, mergând ei prin zăpăceala oraşului, claxoane, fum, gălăgie, sirene,omul de la ţara se opreşte şi îi spune prietenului său:" am auzit un greiere"! Prietenul de la oraş rămâne mască şi-i spune:" în gălăgia asta!? Cred că eşti nebun, cum să auzi un greiere în acest infern." Şi totuşi omul face câţiva paşi, trece printre câteva maşini şi la umbra unui pomişor ornamental prinde un greieraş.

Perplex, amicul îl întreabă:"da ce, ai cumva urechi supraomeneşti, ai 3 urechi?"

Zâmbind omul de la ţară i-a răspuns:" nicidecum, e vorba ca oamenii aud doar ceea vor". Şi pentru a întări cele spuse, tăranul scoase din buzunar o mână de monezi, şi le dădu drumul pe trotuar. Reacţia a fost fantastică. Pe o rază de 10 metri toţi oamenii erau cu ochii pe jos pentru a vedea unde sunt banii al căror zgomot l-au auzit cu toţii.

Prietenul de la oraş nu a mai spus nimic. A învăţat o lecţie.

Ideea este că Dumnezeu ne-a înzestrat cu 2 ochi ca să putem vedea ceea ce trebuie, 2 urechi ca să putem asculta ceea ce trebuie, ne-a dat doar o gură ca să nu vorbim prea mult şi mai ales ceea ce nu trebuie.

Revenind la ţăranul din povestea de azi, el ne-a arătat că sunt lucruri pe care le auzim şi le ducem mai departe prin vorba numită clevetire, minciună, pâră; că sunt lucruri pe care le auzim, o predică, o poezie, o pildă,un cântec, pe care nu le ducem mai departe; că sunt lucruri pe care nici măcar nu vrem să le auzim, acele lucruri care fac referire la noi şi la greşelile noastre. Sunt lucrurile la care suntem surzi, sunt lucruri la care nici măcar 3 urechi de elefant nu ne-ar folosi, pentru că nu auzim decât ceea ce ne place.

În rest, să AUZIM numai de bine.

SECRETUL CASATORIEI

Un bărbat şi o femeie erau căsătoriţi de peste 50 de ani.

Ei împărtăşeau totul şi discutau despre orice. Nu aveau secrete unul faţă de celalalt, cu excepţia unei cutii de pantofi pe care femeia o ţinea pe dulapul ei de haine, şi , despre care l-a atentionat pe soţul ei să nu o deschidă sau sa întrebe de ea vreodata.

În toţi acei ani, el nici nu s-a gândit la cutie, dar într-o zi, bătrinica s-a îmbolnăvit foarte tare şi doctorii ziceau că nu prea mai are şanse de însănătoşire.

Încercând să pună toate lucrurile în ordine, bătrînelul a luat cutia de pantofi de pe dulap şi a pus-o lânga patul soţiei sale.

Era şi ea de acord că era timpul să afle şi soţul ei ce era în acea cutie.

Când a deschis-o, în cutie erau doua papuşi croşetate şi o grămadă de bani: în total vreo 25.000 de lei.

El a întrebat-o despre conţinutul acestei cutii.

- Când ne-am căsătorit, spunea ea, bunica mea mi-a spus că secretul unei casatorii este sa nu te cerţi niciodată. Spunea ca întotdeauna când mă suparam pe tine, să tac din gura şi să croşetez o papuşica ...

Bătrânelul era atât de impresionat, încât abia işi putea stăpâni lacrimile. Doar doua păpuşi erau in cutie ! Ea fusese supărată numai de doua ori în toţi aceşti ani în care au trăit impreună! Nu mai putea de fericit!

    - Iubito, spuse el, inţeleg existenţa păpuşilor, dar toţi aceşti bani ?

   - Oh, zise ea, aceştia sunt banii pe care i-am obţinut din vânzarea păpuşilor !

Primita pe mail.