joi, 28 martie 2013

REFLECŢII (NE)RUTIERE



Iar am dat kilometrajul peste cap, cum spun şoferii mai experimentaţi. În luna ce taman se scurge încetişor prin ţurţurii ce s-au format de la atacul ultim (sper eu) al iernii ce-şi dă duhul cum răsare un pic soarele, am cântat foarte mult. Am cântat şi am vorbit ore în şir, zi de zi, ascultând în pauze micile şi marile probleme ale oamenilor şi ale prietenilor mei.  Printre picături, drumuri, multe drumuri.
Mă gândeam într-un dintre drumuri la Hristos, care, obosit de drum, s-a aşezat lângă fântâna lui Iacov şi acolo, a purtat o discuţie cu o femeie străină, luminându-o cu privire la apa vieţii.  Nicidecum nu trebuie să mă vait vreodată de oboseală, fiindcă eu, azi, parcurg anumite drumuri nu pe jos, ci în maşină (aşa amărâtă cum e ea) ascultând muzică şi poate chiar bând câte o gură de cafea. E diferenţă, ştiu,  şi deseori mă gândesc că festina lente a rămas doar un dicton, greu de aplicat azi.
Pe căile vieţii, indiferent cum/când/cu ce sunt parcurse, întâlnim situaţii de viaţă, la limită unele, care ne dau de gândit, situaţii ce direct sau indirect ne influenţează percepţiile despre viaţă, despre viaţa pe care o trăim lângă oamenii ce creează aşa-zisa societate, care societate, dacă am privi-o prin definiţiile DEX-ului, ar trebui să fie utopica comunitate structurată unitar prin legăturile comune de idei şi practici. Numai că… .
Ieri seară, aflat într-un mare hipermarket, am avut trista experienţă (nu că n-aş fi ştiut asta) să văd ce înseamnă altruismul şi responsabilitatea omului de lângă tine. Căci, o ceartă izbucnită din senin între doi bărbaţi, a degenerat într-o bătaie sub privirile soţiilor lor, ale copiilor lor, ale celor ce treceau impasibili, a celor ce priveau ca şi cum ar fi fost o transmisiune tv în direct şi a agenţilor de pază de la diverse firme, ce-şi mângâiau staţiile de transmisie folosindu-le pentru a comenta cu ce sunt îmbrăcate anumite doamne. Am vrut să intervin, numai că, în momentul acela, când cei doi protagonişti în care fierbea sângele ce le întunecase mintea taman se duelau, când numai vorbele de ocară şi pumnii dictau, când nu auzeau de rugăminţile soţiilor lor, a fost lovit un copil, din greşeală, de propriul părinte. S-a făcut linişte totală, căci doar boxele magazinului mai cârâiau obsesiv câte o reclamă. Cu nasul plin de sânge copilul a fost luat în braţe şi dus repede la maşină, spre spital cred, lăsând în urmă orice animozitate existentă. O doamnă a întrebat un gardian de ce nu s-a intervenit. Replica a fost simplă, vreţi să-mi pierd locul de muncă? nu e în jurisdicţia mea.  Într-adevăr, nu era, căci erau aproape doi metri până la locul scandalului, iar scaunul avea probabil senzor de alarmare, setat să sune când gardianul se ridică, părăsindu-şi postul. Trist, foarte trist.
Spune Scriptura că înţelepciunea omului chibzuit este de a-şi înţelege calea lui, căci nebunia, care e bucuria omului fără minte, dărâmă calea lui. 
E post, bine, nu vorbesc de postul acela transformat în cură de slăbire, nici în postul acela în care se totul (de dulce) e înlocuit cu delicatese  bio, nicidecum. Vorbeam de postul acela interior, al minţii şi al sufletului. Căci în cărucioarele ce formează deseori cozi aidoma celor de pe autostrada soarelui în plină vară se transportau tone de mâncare de post, adică hrana celor ce priveau impasibili, ori chiar distraţi, cum doi oameni se loveau, cum două tinere femei plângeau alături de copilaşii lor. 
Zice Hristos, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, dar prea puţini aud acest lucru, calea oamenilor este alta, căile oamenilor (nu generalizez) sunt cărări ce dau spre înfundătură, spre locul unde nu se mai poate face întoarcere, căci strâmtorarea timpului, cel ce ne obligă la luarea unor decizii în timp scurt, provoacă nebunia ce întunecă minţile oamenilor cu burţile pline.
Altfel, prin păduri, pe lângă drumurile pe care am mers, am văzut o mulţime de flori de primăvară ce nu s-au dat bătute în lupta lor cu zăpada. Dârzenia şi gingăşia lor întăreşte speranţa sosirii primăverii,  căci ele ştiu sigur că vor primi până la urmă şi soarele care să le veselească petalele arse de răceala gheţii.  E post, e frig, sunt încercări şi drumuri. Toţi aşteaptă soarele, unii însă, pe lângă soare, mai aşteaptă şi ….. Lumina.


14 comentarii:

  1. Din pacate suntem intunecati de cele mai multe ori si la minte si la inima.
    E grav ca oamenii se cearta, bat, injura, orbecaiesc prin intuneric si sa zicem ca acestia sunt orbi pentru moment, dar lucru si mai grav e ca toate se petrec sub ochii nostri si nimeni nu intervine...oare de ce nu intervine nici macar seful sau gardianul din magazin unde lucrurile se petrec practic in "casa" lor? vina o poarta nimeni alta decat legea...
    Am avut si eu o surpriza ...sa incerc sa o pun intr-o postare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din păcate Corina asta-i omenirea din ziua de azi, măcar o parte a ei, una pe care o întâlnim la tot pasul, una în care cresc copiii noştri. Legea.... .

      Ștergere
  2. Ce am citit aici simt si eu...e ca o oboseala uneori si o tristete destul de profunda...ma opresc de multe ori cand vad situatii destul de urate,sunt privita chiar si ciudat atunci cand intervin in cazul violentei verbale sau fizice,uneori mi se si pare ca poate nu sunt intreaga la minte cand vad ca cei din jur merg mai departe...am cam obosit si am nevoie de primavara si eu...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E nevoie de primăvară, Irina, dar şi în sufletele oamenilor, pentru că încrâncenarea din interior se manifestă în exterior, provocând răni celor din jur.

      Ștergere
  3. Exact la asta ma refer...am nevoie sa vad primavara in sufletele oamenilor

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da Irina, e nevoie, toţi ne dorim să vedem primăvara din sufletele oamenilor, altfel, ar fi numai negură.

      Ștergere
  4. Sa ne traiti Parinte!

    Daca tot a venit vorba despre "accidente":
    Luni, de Bunavestire, m-am dus intr-un supermarket sa cumpar ceva de-ale gurii.
    Am intrat in magazin foarte hotarata, foarte grabita, stiam clar ce am de luat si de unde trebuie sa iau si sa ies la fel de repede precum am intrat, numai ca........imediat ce am trecut de receptie...pana sa intru pe primul culoar...am alunecat, si dupa cateva exercitii de echilibristica, am cazut in genunchi sprijinandu-ma pe palme, fara sa apuc sa zic ceva....primele reactii au fost cateva hohote de ras din partea unora.....ma dureau genunchii,un picior si palmele, mi-era si rusine de pozitia in care ma aflam, am incercat sa ma ridic dar n-am reusit...am stat asa mai bine de 5 minute, care mi s-au parut o eternitate, pana cand cineva s-a gandit sa nu mai rada si sa ma intrebe daca am nevoie de ajutor......si am avut...pentru ca eu m-am ales cu un picior rupt iar cei care m-au privit cum am cazut, cu o portie de ras...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Offf, Andreeea, tare rău îmi pare pentru întâmplarea ta, mai ales că suferunţa fizică a fost însoţită şi de cea sufletească, zic asta fiindcă oamenii nu-şi dau seama că momentele aparent banale, când din grabă ori din neatenţie avem astfel de accidente, pot duce la adevărate probleme. Oamenii s-au obişnuit cu videogag-urile de la tv şi râd.
      Îţi doresc sănătate maximă şi puterea de a trece peste aceste momente.

      Ștergere
  5. trist, dar adevarat....nu toti oamenii incearca macar acum in post sa fie mai buni,ori sa intoara obrazul...Dar e bine ca noi sa speram ca la un moment dat vor gasi si ei Calea, Adevarul si Viata;Parintele Arsene Boca spune intr-una din zicerile sale:"Aceasta este ratiunea ascunsa a Providentei: toata lumea este ispitita sa se ciocneasca de Iisus."

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi place citatul ales de tine, Nicol, e deosebit, e de luat aminte, e taman bun pentru timpul adevăratului post.
      Zi minunată să ai!

      Ștergere
  6. Cu fiecare are Dumnezeu planul Sau de mantuire si poate ca cele intamplate au avut menirea sa schimbe ceva in viata spectatorilor, care chiar daca pe moment nu au reactionat, este posibil sa fi invatat, fiecare, dupa nevoie, cate ceva din acest eveniment.

    Sotiile poate se vor gandi de ce sotii lor au fost asa de nervosi si nu si-au temperat impulsurile, tatal ce si-a accidentat copilul poate va realiza ca putea sa il raneasca foarte rau pe acesta, gardianul poate va realiza ca interventia sa ar fi putut macar salva accidentul copilului.

    Copilul isi va aminti mereu aceasta intamplare si poate ca nu isi va dori sa devina la fel de nervos precum tatat sau.

    Dumneavoastra, parinte, sunt convinsa ca ii veti pomeni mereu in rugaciune, de dragul copiilor, si uite asa ei care probabil nu aveau pe nimeni care sa se roage pentru ei, s-au ales dupa o bataie pe cinste, cu un parinte rugator. Mare minune!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşa este Adriana, chiar m-am rugat, a fost ceva din instinct. Ştii, dacă pumnul acela rătăcit ar avea efect de bumerang, poate că tatăl acela, orbit de întunecimea mâniei, se va limpezi, va reflecta la gestul său nesăbuit. E mare Dumnezeu, iar lecţiile vieţii, acţiunile libertăţii noastre, sunt atent derulate spre învăţătura noastră, chiar dacă uneori sunt dureroase.
      Zi binecuvântată să ai la casa ta!

      Ștergere
  7. Am deschis o carte cu sfaturile Sfantului Ioan Gura de Aur despre manie. Am citit putin si apoi m-am luat cu alte treburi. Simteam ca trebuie sa citesc mai mult, insa ..nu am mai gasit timp. Intr-o seara fiul nu mi-a ajuns acasa la ora stabilita. Au fost multe alte seri, insa intr-o seara a depasit masura.

    La ora 2am m-am imbracat si am marsaluit spre o masina in care era fiul si prietena cu care-si petrece timpul in ultima vreme. Si fatei fiind soferul, deci conducatorul, i-am spus tot ceea ce adunasem mult timp. Am intrebat-o daca ea are vreun timp de mers acasa si daca parintii ei sunt ingrijorati de ea. Nu erau. Am ramas fara replica, insa am continuat. Dupa ce am spus mai multe, mi-am dat seama ca nu trebuie sa-i fac educatie altuia, ca de fapt educatia i-o pot da doar copilului meu. Mi-am terminat pleiada si in drum spre casa incercam sa ma gandesc daca totusi am gresit spunand atatea.

    Si ieri ma gandeam ca daca as fi continuat lectura despre manie din sfantul Ioan Gura de Aur, mi-as fi vazut doar de rugaciune. Cazul meu insa a avut efect diferit. Fata care nu avea reguli in familia ei, a spus ca el ar fi trebuit sa-i spuna despre regulile din familia lui. Si ea a hotarat sa puna in practica atacurile mele pas cu pas. Sa dea Domnul.

    Si totusi, mania nu este deloc buna. Asa ca am hotarat sa-mi cer nu pentru ce am spus, ci pentru cum am spus. I-am spus fetei ca cele spuse sunt mult mai valabile pentru fiul meu si nu pentru ea.

    Din punctul asta de vedere sunt linistita, insa privind lucrurile cu atentie imi dau seama ce responsabilitate mare avem noi mamele si cat de putin totusi ajungem sa facem ptr copiii nostri. Ma simt indurerata, insa fiind in post, durerea asta ma strange spre rugaciune.

    Sper ca copilul meu sa nu fie niciodata intr-o astfel de bataie ca cea din articol, sau daca ajunge sa poate sa-si curbeze spatele in a-si cere iertare. Cu durere, o mama


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu e uşor să fii părinte, nicidecum. Cu atât mai mult mamă, asta o spun chiar dacă mamă n-am să pot niciodată, doar ca părinte, tată.
      M-aş bucura ca fiul tău să nu fie niciodată într-o astfel de bătaie; m-aş bucura ca nici măcar un tânăr al zilelor noastre, şi cu atât mai mult în viitor, să nu aibă parte astfel de momente.
      Noi, ca părinţi încercăm să le arătăm drumul cel bun, până la o vârstă îi putem obliga, dar pe urmă.... pe urmă ei vor fi responsabili pentru modul în care îşi vor gestiona viaţa.
      Să ne ajute Dumnezeu în cele bune, ferindu-ne de cele rele, de cele ce aduc ceartă, bătaie ori moarte între oameni.

      Ștergere