Hăul, abisul ori
adâncul cel mai adânc, ca stare, fizic privit, e un spațiu peste care nu te
poți aventura decât atunci când ești asigurat din toate părțile, aproape cu
neputință de făcut asta pentru cei care au acrofobie, frica de înălțimea de la
care, privind în jos ori în jur simți că nu mai ai niciun punct de sprijin și
că totul se prăbușește sub picioarele tale.
„Că de voi şi umbla
în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti.”
Acum, la modul aplicat,
nu știu câți ați trecut în ultima vreme peste un pod suspendat la mare înălțime
ori peste vreo punte improvizată, nu știu nici câți ați încercat să săriți de
ici, colo, din bolovan în bolovan, din mal în mal pentru a putea trece mai departe.
Pe drumul vieții, clar, apar situații în care rămâi doar la mâna Celui de sus
și-n echilibrul propriei voințe, acesta din urmă, de echilibru zic, deseori
încercat de vânturi ori mâini care te împing ori trag dintr-o parte în alta căutând
să te răstoarne.
Personal, până acum,
nu mi-a rămas nicio punte netrecută, peste multe trecând singur, peste unele
ajutat de cei care au trecut mai des peste multe încercări, peste altele doar
purtat în palma lui Dumnezeu, fiindcă doar El știe cu adevărat ce se află în
inima omului, El și cei care te iubesc cu adevărat.
„Facă-se voia Ta!”
Vara asta fost
atipică, totul contratimp, totul contra totul, cercetări sufletești și
alergătură, neînțelese încercări și deopotrivă rezolvări aproape miraculoase,
toate printr-o inimă prin care încă simt că lucrează iubirea, în timpurile în
care, iată, tehnologia încearcă vascularizarea la rece, scrutând spre un viitor
în care se pare că a simți, dori și iubi se vor transforma din lumina și căldura
ce le dau sens prin suflet, spre veșnicie, în modele matematice care vor să ducă totul
spre infinit.
Știu, în viață sunt
întrebări fără răspuns dar, la fel de bine, sunt și răspunsuri care te lasă
fără grai, fiecare din ele rupând drumul firesc și bun, impunând, fără dar și
poate, pentru a putea merge mai departe, punți suspendate peste adâncurile din
care răzbat doar ecourile unor vremuri prăbușite sub povara unui timp pe care
nimeni nu-l mai poate întoarce.
„Inima mea s-a
tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu
mine.”
Prezentul, așa cum
este el, bun ori rău, este atât de instabil și de scurt încât nici nu realizezi
cât de repede se face trecut(-ul) și cât de rapid vine viitorul. O inimă bună are, la limita de jos, cam 60 de
bătăi pe minut, undeva peste 86 000 de bătăi zilnic, o adevărată luptă, pentru
că la fiecare bătaie duce cu ea o informație, o durere, o bucurie, o încercare,
printre toate, ca o eroină, încercând să pulseze viață și prin viață iubire.
Da, iubire, pentru că peste toate punțile nu treci decât atunci când, având
iubire în inimă, și prin asta țel, dorință, gând de viitor frumos și bun, lași
încercările, alergătura și chiar timpul să se risipească. Foarte mulți vorbesc
despre atacul de cord, dar despre inimi atacate, aproape nimeni, asta într-o
lume în care războiul, grijile, neputințele și lipsa iubirii pietrifică și
bruma de umanitate din noi, totul mergând doar spre a avea, de vreme ce a fi
rămâne doar un vis.
„Precum în cer așa
și pe pământ”.
Din fericire mai sunt
și minuni, și aici nu mă refer neapărat la lucrurile ce sfidează rațiunea, ci
la faptul că în veșnicia sădită în inima omului nu trebuie să numărăm doar
bătăile care întrețin viața, ci mai ales timpul dintre bătăi, puntea care se
creează între iubirea lui Dumnezeu și iubirea pe care noi o primim ori oferim
celor ce au curajul să treacă pe această punte.
Amin!
