COD GALBEN

În ultima perioada tot vedem şi auzim despre codul galben, rareori portocaliu, şi Doamne fereşte de cel roşu. E la moda să dai avertizare, să trâmbiţezi, să atenţionezi lumea pentru evitare situaţiilor neplăcute, de multe ori dramatice sau tragice. E trist însă când nu se aude şi nu se vede că s-a anunţat codul, şi oamenii se năpustesc ca orbii în mijlocul viscolului, cu o vitejie debordantă care se transformă însă în disperare atunci când libertatea de mişcare este blocată de duşmanul pe care cu ceva timp în urmă l-ai socotit fără vlagă.

Această situaţie are o mare legătură cu partea sufletească a omului, cu raţiunea, cu simţirea şi perceperea libertăţii de a face tot ceea ce se doreşte indiferent de consecinţe.

Eu cred că putem să dăm cod galben şi pentru sufletele care se avântă în vijelia sau viscolul ispitelor de tot felul, pentru că ispitele sunt ca zăpada, adică frumoase, pufoase, îţi dau senzaţia de puritate şi strălucire. Asta aparent, pentru că ispitele îşi arată şi partea cealaltă când e prea târziu, şi seamănă tot cu zăpada dar devin reci, alunecoase, te inconjoară pe toate părţile şi te blochează, rămânând înzăpezit în troiene de ispite şi păcate.

Evident că dacă eşti pregătit, nu cu lopată, lanţuri şi nisip, ci cu rugăciune, post, milostenie şi iertare poţi să răzbeşti până la un drum curăţat, cum am spune noi creştinii "pe drumul cel bun".

Acest cod galben de avertizare pentru suflet îl găsim mereu actualizat la institutul care se ocupă cu prognoza pentru cărările străbătute de om prin viaţă, anume Biserica. Ea este cea care atrage atenţia la faptul că pe drumul spre păcat este polei şi poţi cădea, îţi rupi mâna, piciorul, gâtul, dar îţi poţi pierde şi minţile, nerespectând indicatoarele.

Când doreşti să obţii permisul de conducere trebuie să dai o testare psihologică, trebuie să dai o testare scrisă, mai trebuie una practică, trebuie să le dai pentru a dovedi că eşti capabil să circuli pe drumurile publice fără să pui în pericol viaţa nimănui, inclusiv a ta.

Era bine dacă atunci când omul şi-ar fi dorit să iasă în societate să dea o testare sufletească, pentru a demonstra că nu este un pericol pentru nimeni, că este apt de condiţia umană, că respectă indicatoarele şi codurile.

Vedem peste toţi tot mai mulţi oameni înzăpeziţi în propriile păcate şi greşeli, în troienile formate de vântul ispitelor, oameni fără nici un ţel, fără nici o perspectivă, oameni nepregăţiţi şi amăgiţi, oameni care nu respectă codul galben, oameni care vor fi prinşi de codul portocaliu şi distruşi de cel roşu.

Când îi întâlniţi să nu-i lăsaţi. Să-i călăuziţi spre drumul cel bun, să veniţi cu ei dacă vă este cu putinţă să le arătaţi că nu toate cărările sunt circulabile, că informaţii pot obţine de la la biroul de informaţii(să-mi scuzaţi comparaţia) care este Sfânta Biserică, locul unde foarte mulţi din cei ce orbecăie pe drumuri blocate şi înfundate pot primi indicaţiile necesare pentru ieşirea la liman.

În rest, pe galben nu poţi să treci, el te avertizează că pe roşu eşti sancţionat.

AM NOROC; N-AM NOROC

E o chestie şi cu norocul ăsta. Mulţi îşi doresc să fie accidentaţi de noroc, pentru că auzi mereu:" de ce n-ar da norocul peste mine". Norocul e ca o fată uşuratică cu care şi-ar dori mulţi să aibă relaţii, e o stare de fapt, este lucrul după care unii se ascund când sunt în faţa eşecului şi alţii devin exuberanţi la aflarea câştigului.

Auzi mereu:" am avut noroc; sau dacă nu aveam noroc nu reuşeam". Ciudat, pentru că alţii spun aşa:" eu sunt foarte încrezător în noroc, şi am observat că cu cât muncesc mai mult, cu atât am mai mult noroc". Ba norocul a influenţat şi cultura populară, cântecul:" când s-o 'mpărţit norocu' măi dorule, fost-am eu la lucru......unora le-a dat cu caru', numa' mie cu paharu'...... şi nici ăla n-a fost plin jumatate-a fost venin". Vezi dar că săracii unii n-au noroc. Ciudat nu?

Acum eu ce să zic, am noroc că nu cred în noroc. Eu cred în Dumnezeu, şi cred în libertatea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Adică toţi ne naştem goi, toţi avem dreptul de a face bine, de a învăţa, de a munci. Numai că unii nu-şi exercită aceste drepturi, aşteptând să dea norocul peste ei, uitându-se cu jind la cei care muncesc şi au noroc şi acuzând că n-au avut noroc pe lume. Mai mult decât atât o viaţă îşi caută norocul unde altundeva decât la jocuri de noroc, aşteptând zic ei să-l apuce pe Dumnezeu de picior, să dea lovitura. Şi după cele care le-am văzut eu, cei care au avut noroc chior la jocuri de noroc, s-au umplut de bani şi de faimă, dar n-au avut noroc de viaţă, familiile lor fiind lovite de boală, moarte, scandaluri.....noroc chior.

Norocul nu vine de la Dumnezeu. Dacă îţi doreşti ceva de la Dumnezeu, trebuie să-ţi doreşti sănătate pentru a munci să-ţi câştigi pâinea, şi minte luminată să gândeşti ceea ce trebuie, cum trebuie, şi atunci te poţi socoti ca un om care ai avut noroc.

Aşadar, în viaţă ai de ales între ajutorul lui Dumnezeu şi noroc. Între împlinirea voii Sale şi voia noastră.

Hai noroc! Pardon, Doamne ajută!

ESTI ULTIMUL OM

M-am întrebat de multe ori cum s-o fi simţit Adam în postura de prim om, ce sentiment o fi avut când a realizat că el este singurul om, că totul îi este pus la dispoziţie şi că el este cel de la care trebuie să plece totul în ceea ce priveşte rasa umană.

Conform referatului biblic, cartea Facerii, prima carte a Bibliei, Adam a cam dat cu stângu-dreptu', şi de la el noi plătim acest tribut al morţii trupeşti până la sfârşitul veacurilor. Foarte mulţi nu înţeleg acest lucru, cum că pentru o muşcătură din fructul oprit să fii pedepsit cu moartea. Dar această poruncă venită de la Dumnezeu este una de încercare a libertăţii, libertate de care Adam nu a profitat, ci din contră, mânat de poftă s-a depărtat de Dumnezeu. Mai pe înţelesul tuturor, Dumnezeu i-a dat libertate deplină în rai, i-a dat voi să mănânce din toate ale raiului, să facă tot ce doreşte, cu o condiţie: să nu mănânce din acel pom. Am tinde să zicem : ce fraier Adam, cu toate bunătăţile la dispoziţie a mai dorit să guste şi din pomul ăla.

Dar, pofta l-a omorât pe om. Fapt pentru care, pentru acei care zic că ei nu ar fi făcut ca Adam, că ar fi rezistat tentaţiei, o să le propun un test imaginar.

Gândeşte-te că din cauza unui lucru natural ori supranatural ai rămâne ultimul om pe pământ. Şi aici nu mă refer a rămâne ultimul om sub înţelesul de cel mai josnic, pur şi simplu să devii singurul locuitor al planetei. Hai să nu fim chiar sumbri, să mai ai şi partener(ă). Ce crezi că ai putea face în această situaţie, având la îndemână tot ceea ce este necesar pentru dezvoltarea, regenerarea omenirii, în nişte parametri fixaţi de Dumnezeu, cu o libertate ca şi cea dată lui Adam. Crezi că te poţi descurca? Asta având în vedere că teoretic noi nu ne prea putem descurca nici acum, când nu toate sunt în cârca noastră, când o grămadă de treburi, probleme, sunt rezolvate prin împărţirea atribuţiilor între oamenii din societate, unii doctori, alţii profesori, preoţi, şoferi, brutari........ Deci, misiunea lui Adam a fost una cumplită, şi cred că nici unul dintre oameni nu ar fi fost în stare să o ducă la capăt cu brio.

Această neputinţă vine din cauza poftei, a dorinţei de a gusta din toate cele înconjurătoare, devenind sclavi, devenind din stăpâni ai pământului, stăpâniţii pământului.

Ca test, ducem într-o casă utilată cu tot ceea ce este de trebuinţă unei case, plus grădină cu toate cele ale unei grădini, ducem un om. Într-una din camere punem o cutie goală, dar închisă, şi-i spunem omului că poa' să facă în casă şi-n grădină tot ce pofteşte, să folosească totul fără nici o frică, numai să nu umble în cutia amintită.

Credeţi că nu va umbla la cutie? Eu că cred că singurul lucru la care se va gândi acesta va fi. Nu-l va interesa nimic din casă şi grădină, va sta cu gândul numai la a deschide cutia.

Ceea ce înseamnă că, nu a fost uşor de Adam, ceea ce înseamnă că nu e bine să fii nici primul şi nici ultimul om, e bine să-ţi vezi de drum şi să te bucuri de ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, fără a căuta să-ţi găseşti suplimente,deoarece s-ar putea să-ţi dăuneze.

FEREASTRA CU GEAMURI MURDARE

Circulă pe net de ceva vreme o istorioară plină de înţeles, care nefiind semnată de nimeni mi-am permis să o postez şi pe blogul meu, pentru a fi citită de cei care cred că în viaţă doar ei cunosc totul, şi că ceilalţi sunt nişte neştiutori. Astfel, poveste sună cam aşa:

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.

În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon .

CE CEARCEAFURI MURDARE ÎNTINDE VECINA NOASTRĂ ÎN BALCON... !

Cred că are nevoie de un nou detergent sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !

Soţul ei privi şi rămase tăcut.

Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei: Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină!?

Soţul ei îi răspunse:

"Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre ! "

Aşa e şi viaţa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi...

CEA MAI SIMPLA Şi MAI BUNĂ PRAJITURA

Foarte mulţi oamenii au încercat să definească viaţa. Cei mai mulţi complicându-se au dat definiţii alambicate, dogmatice, filosofice care în loc să clarifice sensul vieţii au făcut să fie puse mai multe întrebări referitoare la viaţă. Unii au încercat să ia viaţa ca atare, fără să-şi pună întrebări Şi părerea mea că bine au făcut.

Numai că viaţa poate fi explicată şi prin lucrurile simple pe care noi oamenii le facem,  care adunate dau sens acestei noţiuni de viaţă, de trăire.

De exemplu putem vedea ce este viaţa folosindu-ne de bucătărie. Cum? Am să vă spun imediat. Întâi aş dori să le spun celor care nu găsesc răspuns pentru cele rele şi bune ce li se întâmplă în viaţă, de-a valma şi fără noimă că anumite elemente luate per bucată nu au nici un sens, că răspunsul îl putem găsi şi în bucătărie. 

Teoretic nimeni nu mănâncă cacao simplă sau praf de copt, făină, sare de lămâie ori praf de budincă. Nimeni nu face asta. Dar amestecate între ele, împreună cu alte ingrediente, acestea pot da naştere unei prăjituri delicioase dând un sens celor mai sus menţionate.

Aşa e şi cu viaţa. Unele lucruri sau ingrediente îţi pot părea de nedigerat. Dar dacă am aduna toate cele necesare, ceea ce Dumnezeu ne pune înainte, anume cele amare, cele dulci, cele acre, bucurii, şi necazuri obţinem o prăjitură numită viaţă.  Ea poate fi greu digerată de unii ori  poate mult prea savurată de alţii.

Oricum, aveţi grijă că excesul de dulciuri poate dauna grav sănătăţii. Şi ţineţi minte că viaţa, ca şi prăjitura, are un sfârşit.

Poftă bună la viaţă zi de zi, felie cu felie.

ORBII, SURZII SI MUTII

Mi se întâmplă foarte des să constat că organele ce oferă omului posibilitatea de conştientizare a celor din jurul său nu-şi mai respectă funcţiile date de Dumnezeu special omului spre a se folosi de ele pentru traiul cotidian. Şi mă refer în special la cele 3 organe principale: ochii, urechile şi gura.

Evident că ele sunt la locul lor în anatomia corpului uman, numai că întrebuinţarea lor rămâne un mister.

Dacă ochii au fost lăsaţi pentru cunoaştere, pentru luminare, pentru a vedea cele pe care Dumnezeu ni le descoperă, pentru lucrurile frumoase care ne înconjoară, în mod ciudat taman acest lucru lipseşte din întrebuinţarea ochilor noştri. Acu' normal că trebuie să vedem şi răul pentru a şti să ne ferim de el, dar noi vedem doar răul, doar negrul, griul, nu vedem deloc, dar deloc ceea ce este frumos. Am devenit daltonişti în ceea ce priveşte lucrurile bune ce se întâmplă în jurul nostru. Ba mai mult suntem orbi de multe ori când trebuie să luăm câte o decizie crucială în ceea ce priveşte viaţa noastră în mod direct. Şi de aici vedem, sinucideri, accidente, divorţuri, crime, toate din lipsa viziunii de moment. Nu vezi ceea ce trebuie să vezi la momentul potrivit.

Cu urechile noastre acelaşi tipar, nu ascultăm, nu auzim decât ceea ce nu trebuie, şi ascultăm la tonuri şi tonalităţi care produc surzenia.

O simplă plimbare pe malul mării, prin oraş, prin parc, pe orice drum şi la orice oră şi eşti oripilat de ceea ce se ascultă şi cum se ascultă. Dacă ai vrea să dai un sfat bun cuiva, să-l înveţi o rugăciune, o poezie automat devine surd, irascibil pentru că urechile nu mai sunt învaţate să asculte asemena lucruri, ele devenind iritante pentru cel care niciodată nu a experimentat aşa ceva. Noroc cu Hristos care spune de multe ori: "cine are urechi de auzit să audă". Şi e corect, dare păcat să nu auzi şi altceva, să încerci să-ţi deschizi urechea şi la alte tonuri, tonalităţi, vorbe.

Ceea ce ochii văd, şi ceea ce urechile aud se duc către creier şi automat spre gură. Şi aici vedem că cel de-al treilea organ, care se ocupă şi cu simţul gustului, ne arată gusturile oamenilor în materie de viaţă. Şi oamenii se ocupă cu dulcegării care lasă un gust amar, acru şi sărat celor care ascultă vorbele multor semeni de-ai noştri, vorbe care zgârâie urechea şi dilată pupilele.

Deşi e de prisos, tot am să vă aduc aminte că gura omului a fost lăsată pentru hrănire şi pentru comunicarea între oameni, şi pentru comunicarea omului cu Dumnezeu prin rugăciune. Astăzi într-adevăr gura o folosim pentru hrănire, dar în mod greşit, şi vom vorbi despre asta la începutul postului. Iar despre comunicarea între noi, noroc cu messengerul, mobilul şi alte tehnici de discuţie online. Oamenii nu mai comunică decât prin strigăt, prin insultă, prin clevetire, prin minciună, fie ea chiar şi oficială.

Cât despre comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune, prin rugăciune sinceră nu aşa de ochii lumii, oamenii sunt muţi.

Aşadar deşi avem ochi, urechi, gură; nu vedem, nu auzim, nu vorbim decât ceea ce ne place, schimbând folosul natural al organelor noastre. Rezultatul? Suntem prostiţi, vrăjiţi de oferte, de lucruri şi de viaţă, fără să băgăm de seamă, şi devenim sclavi ai lucrurilor cu care ne înconjurăm şi în care căutăm plăcerea de a ne desfăta simţurile, devenind orbi, surzi şi muţi.

NU-MI VINE SA CRED

Da, nu-mi vine să cred de ceea ce văd şi aud. Este o expresie menită să arate gradul de mirare sau consternare la contactul unor persoane cu cele din jur.

De obicei "a crede" reprezintă convingerea fără tăgadă, încrederea deplină în existenţa unui lucru sau dogme. "A nu crede" este contrarul celor spuse mai sus.

Între aceste două termene a apărut acesta: "nu-mi vine să cred". De unde rezultă că deşi din principiu nu crezi într-un lucru, situaţiile vieţii te pun în faţă cu lucrul respectiv, şi, deşi vezi cu ochii tăi, nu-ţi doreşti să experimentezi ceea ce vezi, dorind să nu se fi întâmplat ceea ce până ieri ţi se părea de neconceput.

Cam atât cu teoria greoaie care este greu digerabilă. Concret. Viaţa se desfăşoară în parametri elastici, nu rigizi, oferind posibilitatea omului de a crea, de a se desfăşura, de a fi exuberant şi închistat, aceste lucruri punându-şi amprenta şi pe lucrurile neînsufleţite din jurul său.

Ceea ce acum 50 de ani părea imposibil pentru bunici, astăzi este un lucru banal pentru noua generaţie. Adică dacă acum 50 de ani mergeai cu un laptop şi vorbeai pe messenger folosind şi camera video, pentru bunici ar fi fost ceva de "necrezut ochilor".

Nu doresc să dau decât acest exemplu în ceea ce priveşte partea materială a lucrurilor, şi asta pentru că toţi suntem conştienţi de acest paradox al tehnicii care de multe ori ne taie răsuflarea şi ne face să spunem :"nu-mi vine să cred".

Eu aş vrea să mă refer în această postare la partea spirituală a lucrurilor şi anume că " nu-mi vine să cred" cât de mult s-a schimbat omenirea în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu.

Dacă înainte vreme oamenii credeau fără tăgadă în Dumnezeu, a urmat o perioadă în care şi-au pus fel şi fel de întrebări iar astăzi Îl blamează.

Şi normal că "nu-mi vine să cred", deoarece, teoretic societatea din ziua de azi ar trebui să vadă că nimic din acest univers nu este la întâmplare , că totul este făcut de o mână inteligentă, că totul se desfăşoară după un plan genial în care omul este pus să fie coordonator şi beneficiar în acelaşi timp.

Nu-mi vine să cred cum oamenii îşi vând sufletul pentru lucruri sclipitoare , poleite, cu o valoare definită doar de strălucirea momentului, cu o strălucire mată, rece, în detrimentul strălucirii ce vine din interiorul omului, din adâncul inimii celor curaţi, blânzi, drepţi. Asta conştienţi fiind că toate lucrurile au un preţ, toate în afară de suflet, care este nepreţuit, este de la Dumnezeu, este unicat şi valoarea îi este data de de faptele titularului.

Nu-mi vine să cred cum oamenii îşi lasă copii să moară de foame în timp ce-şi cheltuie bruma de bănuţi pe tutun, droguri, alcool, nu-mi vine să cred brutalitatea cu care oamenii se lovesc, se omoară, se urăsc pentru lucruri insignifiante, nu-mi vine să cred cum instituţii ca familia, şcoala, biserica au devenit cenuşărese ale societăţii în care trăim.

Nu-mi vine să cred deşi văd aceste lucruri cu ochii mei, şi le simt pe pielea mea. Şi mă gândesc cu groază că ceea ce azi este izolat în curând ar putea deveni un lucru normal, când vom avea fiecare pistoale, geamuri blindate, adăposturi subterane pentru a ne proteja de semenii noştri.

Şi toate acestea pentru că noi blamăm ceea ce ţine de suflet, de credinţă, de Dumnezeu, uitând că El este Cel ce ne-a creat şi ne-a dat această dovadă de mare iubire ce constă în libertatea deplină a omului de a face ceea ce doreşte. Acest liber arbitru a fost prost înţeles de om şi astăzi din păcate vedem ceea ce " nu ne vine să credem ochilor".

CELE 3 URECHI

Această postare îşi are izvorul într-o povestire auzită cu mult timp în urmă, o povestire dată uitării, dar scoasă din arhiva amintirilor în urma unor discuţii purtate cu nişte cunoscuţi.

Naraţiunea începe simplu şi descrie o întâmplare care la prima vedere este una banală care se întâmplă la tot pasul în mijlocul nostru.

Aşa se face că 2 buni prieteni, unul de la ţară şi altul din oraş, cu vieţi total diferite, din împrejurările vieţii deveniţi amici buni, mergeau într-o zi prin oraş. Cel de la ţară era însoţit de prietenul său prin forfota oraşului pentru rezolvarea unor probleme, pentru că omul cunoştea toate străduţele, era de-o viaţă în oraş şi era cel mai bun ghid pentru prietenul sau.

Oricum, mergând ei prin zăpăceala oraşului, claxoane, fum, gălăgie, sirene,omul de la ţara se opreşte şi îi spune prietenului său:" am auzit un greiere"! Prietenul de la oraş rămâne mască şi-i spune:" în gălăgia asta!? Cred că eşti nebun, cum să auzi un greiere în acest infern." Şi totuşi omul face câţiva paşi, trece printre câteva maşini şi la umbra unui pomişor ornamental prinde un greieraş.

Perplex, amicul îl întreabă:"da ce, ai cumva urechi supraomeneşti, ai 3 urechi?"

Zâmbind omul de la ţară i-a răspuns:" nicidecum, e vorba ca oamenii aud doar ceea vor". Şi pentru a întări cele spuse, tăranul scoase din buzunar o mână de monezi, şi le dădu drumul pe trotuar. Reacţia a fost fantastică. Pe o rază de 10 metri toţi oamenii erau cu ochii pe jos pentru a vedea unde sunt banii al căror zgomot l-au auzit cu toţii.

Prietenul de la oraş nu a mai spus nimic. A învăţat o lecţie.

Ideea este că Dumnezeu ne-a înzestrat cu 2 ochi ca să putem vedea ceea ce trebuie, 2 urechi ca să putem asculta ceea ce trebuie, ne-a dat doar o gură ca să nu vorbim prea mult şi mai ales ceea ce nu trebuie.

Revenind la ţăranul din povestea de azi, el ne-a arătat că sunt lucruri pe care le auzim şi le ducem mai departe prin vorba numită clevetire, minciună, pâră; că sunt lucruri pe care le auzim, o predică, o poezie, o pildă,un cântec, pe care nu le ducem mai departe; că sunt lucruri pe care nici măcar nu vrem să le auzim, acele lucruri care fac referire la noi şi la greşelile noastre. Sunt lucrurile la care suntem surzi, sunt lucruri la care nici măcar 3 urechi de elefant nu ne-ar folosi, pentru că nu auzim decât ceea ce ne place.

În rest, să AUZIM numai de bine.

SECRETUL CASATORIEI

Un bărbat şi o femeie erau căsătoriţi de peste 50 de ani.

Ei împărtăşeau totul şi discutau despre orice. Nu aveau secrete unul faţă de celalalt, cu excepţia unei cutii de pantofi pe care femeia o ţinea pe dulapul ei de haine, şi , despre care l-a atentionat pe soţul ei să nu o deschidă sau sa întrebe de ea vreodata.

În toţi acei ani, el nici nu s-a gândit la cutie, dar într-o zi, bătrinica s-a îmbolnăvit foarte tare şi doctorii ziceau că nu prea mai are şanse de însănătoşire.

Încercând să pună toate lucrurile în ordine, bătrînelul a luat cutia de pantofi de pe dulap şi a pus-o lânga patul soţiei sale.

Era şi ea de acord că era timpul să afle şi soţul ei ce era în acea cutie.

Când a deschis-o, în cutie erau doua papuşi croşetate şi o grămadă de bani: în total vreo 25.000 de lei.

El a întrebat-o despre conţinutul acestei cutii.

- Când ne-am căsătorit, spunea ea, bunica mea mi-a spus că secretul unei casatorii este sa nu te cerţi niciodată. Spunea ca întotdeauna când mă suparam pe tine, să tac din gura şi să croşetez o papuşica ...

Bătrânelul era atât de impresionat, încât abia işi putea stăpâni lacrimile. Doar doua păpuşi erau in cutie ! Ea fusese supărată numai de doua ori în toţi aceşti ani în care au trăit impreună! Nu mai putea de fericit!

    - Iubito, spuse el, inţeleg existenţa păpuşilor, dar toţi aceşti bani ?

   - Oh, zise ea, aceştia sunt banii pe care i-am obţinut din vânzarea păpuşilor !

Primita pe mail.

O MUSCATURA, DOAR O MUSCATURA

De la o muscatura a patimit omenirea de la facerea lumii pana acum, cand Satana sub chip de sarpe a pacalit-o pe Eva si aceasta pe Adam. Doar o muscatura, una mica, de pofta ne-a indepartat de rai si ne-a facut sa ratacim prin aceasta lume. Si beleaua este ca omul continua sa muste, sa incerce tot ce i se pare interzis, cazand in dependenta si platind apoi cu sanatatea sau chiar viata pentru o muscatura.

Si nu e vorba doar de o muscatura, ca poa' sa fie si o inghititura, sau mai multe, un litru sau un pachet, un strop sau o cescuta. Toate aceste mici placeri, transformate in vicii, devin dusmanii nostri, ucigasii trupului si ai sufletului nostru.

Cred ca toata lumea isi aduce aminte ca Alba ca Zapada, tot cu o muscatura a fost adormita, vrajita fiind de frumusetea exterioara a fructului oprit dar dorit.

Poate ca de multe ori ati fost pusi in situatia de a renunta la un viciu, la o placere, la un mod de viata cu dorinta de schimbare spunand ca de azi, cu siguranta ma las de.......... .

Ispita insa vine si spune:" lasa ca e timp sa te lasi si de maine, hai azi mai ia macar o muscatura, macar un fum, nu mult, putin de tot, si de maine........ tot ca azi.

Dumnezeu, prin apostolul Pavel, spune ca toate ne sunt ingaduite dar nu toate de folos, fapt pentru care sunt surprins cand noi oamenii, toti oamenii, ne lasam pacaliti de diavol sa luam macar o muscatura, doar una.

Rezultatul? Vai de noi si de oamenii de langa noi.

LASA CA MA FAC EU MARE

Am mai vorbit de câteva ori despre trecerea timpului, am mai vorbit şi despre idealurile copilăriei, am vorbit de jocurile copilăriei şi tradiţii, dar nu am pomenit despre gândul "omului mic" şi dorinţa lui de a fi mare.

De multe ori mi s-a întâmplat sau poate că vi s-a întâmplat ca dorind să faceţi anumite lucruri să vi să spună: "nu acu', când vei fi mare ai voie". Şi invariabil primul gând era să spui:"lasă că mă fac eu mare, vă arăt eu!"

Şi dacă am crescut acum şi pot face ce vreau nu sunt mai fericit. De fapt acum nu mai are nici un farmec. Acum pot face tot ce vreau, dar nu pot face decât ceea ce trebuie să fac, pentru că acum sunt adult responsabil, sunt om cu capul pe umeri, nu mai sunt mânat de dorinţa copilului pus pe şotii.

De fapt postarea ar trebui să se refere la altceva, anume la cei care acum au ajuns mari. La cei care au fost şi ei copii, la cei care şi-au dorit să fie mari şi au ajuns aşa de mari încât nu le mai dai cu prăjina de nas.

Vedeţi, Dumnezeu are scări şi de urcat şi de coborât, şi nu lasă nimic la întâmplare, deşi poate aşa ni se pare. Omeneşte vorbind, văzând pe cei care au fost mici şi acum sunt mari, că au uitat de unde au plecat şi nu-şi încap în piele de înălţimea lor, îi judecăm şi îi invidiem. Greşit, ar trebui să le plângem de milă.

Vă spun asta deoarece într-o discuţie cineva se plângea că cel cu care a copilărit, cu care a bătut coclaurile şi bălţile, ajuns într-o mare demnitate, nu l-a băgat în seamă la o înmormântare, mascându-se după moda americană în spatele unor ochelari fumurii, poate cu gândul că cel care a rămas la munca de jos să nu se ducă să-i ceară vreun favor. Jenant şi trist, dar e posibil să-şi piardă demnitatea şi să ajungă.......

În aceeaşi discuţie altă persoană spunea că a întâlnit reversul întâmplării de adineauri. Spunând că fiind într-un mare necaz, fără să ceară ajutor, a fost întâmpinat şi ajutat de cel cu care cu ani în urmă împărţea bucuria copilăriei. Frumos şi pilduitor gest.

Probabil că printre cei ce citesc această postare se regăsesc şi persoane care doresc să fie mari şi persoane care au ajuns mari.

MORALA? Poţi să fii mic dar să fii la înălţime; degeaba eşti mare dacă eşti de cea mai joasă speţă.

VANZATORII DE ILUZII

Ce este iluzia? Este o himeră, un vis deşert, o înşelăciune plăcută ochiului, o senzaţie de realizare finalizată printr-o mare dezamăgire. Iluzia vine din necunoaştere, din prea mare încredere, din minciună sau din boală. Atunci când vine din boală poate degenera în boli psihice iremediabile, când vine din minciună naşte lipsă de încredere faţă de toată lumea, când vine din prea mare încredere creează o stare de dezamăgire cruntă. Doar când vine din necunoaştere poate fi uşor remediată.

Iluzia este o speranţă neîntemeiată, o dorinţă neîmplinită, fiind o soră vitregă a speranţei.

Am început această postare cu aceste explicaţii deoarece este inexplicabil cum oamenii îşi fac iluzii, cum se hrănesc cu iluzii, cu false închipuiri, şi mai ales cum cumpără iluzii de la cei care sunt vânzători de iluzii.

Deşi omul este creat de Dumnezeu cu discernământ, cu posibilitatea de a face diferenţa între bine şi rău, cu puteri sporite faţă de celelalte lucruri înconjurătoare, totuşi omul se arată cel mai slab din acest sistem în care ne ducem traiul.

Dacă vrei să păcăleşti un câine pentru al prinde, cu diferite momeli şi reuşeşti odată, cu singuranţă a doua oară nu vei mai reuşi, pentru că învaţă repede. În tot acest timp omul se lasă păcălit de vânzătorii de iluzii de fiecare dată, de multe ori în acelaşi mod, facând dovada unei slăbiciuni cronice în faţa iluziilor de tot felul.

Spre exemplificare, lucruri cărora le-am căzut pradă mulţi dintre noi, găsim în fiecare zi în ziare, la televizor, în propriile familii.Toţi am dat navală sau dăm năvală în supermarketuri să umplem coşurile cu produse cărora le-au făcut reclamă vânzătorii de iluzii, punem acolo în sacoşe că poate ne-or trebui vreodată şi de fapt le dăm de colo-colo. Mulţi din dorinţa de a câştiga la marea extragere au dat cu banul muncit să ia un bilet la loto sau la bingo, căci vânzătorii de iluzii fac bani frumoşi pe spinarea cocoşată de muncă a celor care cumpără iluzii.

Ni se vând iluzii la televizor, la radio, pe stradă, cu reclame sofisticate, cu dulceaţă, cu multă culoare, şi scuzaţi-mi expresia "fraierii pun botul de fiecare dată" fără să înveţe niciodată nimic din experienţele neplăcute a lucrurilor rău făcute.

Asta e la cazul general, pentru că există categoria celor care nu trăiesc decât pentru iluzii provocatoare de boală şi moarte: fumatul şi alcoolul în exces, droguri şi energizante halucinogene, provocatoare de iluzii, de paranoia şi anarhie.

Problema este că nu poţi face nimic vânzătorilor de iluzii atâta timp cât există cumpărători de iluzii, consumatori, abonaţi, suporteri a celor mai sus prezentate.

Şi pentru că este o concurenţă acerbă pe piaţă, de multe ori se recurge la intimidare, la presiune, rezultatul fiind o societate bolnavă, care se ghidează după nişte idealuri utopice, bazate pe iluzii, o societate care uită că scopul vieţii este chiar viaţa. Şi viaţa nu este o iluzie.

LECTIA MAGARULUI

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.

Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism, iarta ca sa fii iertat;

2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile, roaga-te de cate ori poti;

3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;

4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;

5) Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

Poveste primita pe mail.

VAI, DRAGA, CE BINE ARATI!

Era la moda in perioada revolutiei o melodie care facea furori printre tineri, si la un moment dat spunea cam asa: "ce mai zgomot, ce mai fum, in camera de la drum, nu se mai duc la baleta(tinerii), dau acasa discoteca. Gata cu taranii, s-au emancipat, nu mai sunt neica taranii aia de-alta dat'. "

Aproape nu s-a schimbat nimic de atunci pana acum. Tot zgomot, tot fum, tot in camera de la drum. Numai ca acum nu mai avem magnetofoane ne-am modernizat cu sistem de sunet dolby surround. Si colac peste pupaza obiceiurile au ramas neschimbate ba chiar strident accentuate spre a se scoate in evidenta taman ceea ce nu ar trebui sa se arate.

Nu vreau sa va plictisesc cu vorba multa la sfarsit de an, doar ca asa de mult se bate moneda pe faptul ca de anul nou trebuie sa fii imbracat la 4 ace, sa stralucesti, sa rupi gura targului, incat mi se face lehamite de falsitatea cu care partenerii de distractie te gratuleaza si-ti spun ,,vai, draga, ce bine arati!"

Ideea este ca din dorinta de a straluci cateva ore, te vei trezi sifonat nu numai vestimentar, ci si sufleteste, pentru ca deziluzia ce urmeaza dupa marile petreceri, dupa petardele naucitoare, te fac sa vezi ca de fapt ai imbracat trupul si l-ai imbuibat si ai lasat gol si flamand sufletul.

E deprimant sa vezi oameni chinuiti de bautura, de tutun, de droguri, de oboseala, a doua zi dupa chiolhan, oameni care straluceau cu o zi inainte deveniti umbre stoarse de vlaga.

In acele momentele corect ar fi sa gasesti pe cineva care sa spuna fara sa clipeasca:"vai , draga, in ce hal arati".

In rest, nu uitati de suflet, e gol si flamand. Desi spre suflet nu se uita nimeni.
Fireste, blogul este doar o parere, a mea, fireste.

POVESTE

Patru lumanari ardeau incetisor, si daca ascultai cu atentie puteai chiar sa le auzi vorbind:
Prima a spus: -Eu sunt Linistea. In ziua de astazi oamenii au uitat ca pot face parte din viata lor... Flacara s-a micsorat din ce in ce mai mult si s-a stins.
Apoi a vorbit cea de a doua:
 -Eu sunt Credinta. Oamenii spun ca pot sa traiasca foarte bine si fara mine, nu cred ca mai are vreun rost sa ard... Cand a terminat de vorbit, si aceasta s-a stins.
-Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere sa ard, oamenii ma dau la o parte ca pe un lucru fara valoare, ei uita sa-i iubeasca chiar si pe cei mai apropiati oameni din viata lor... O adiere blanda care trecea pe langa ea a stins-o fara sa vrea.
Un copil a intrat in incaperea unde mai ardea o singura lumanare, si vazandu-le pe celelalte trei stinse, a inceput sa planga.
-Voi ar trebui sa fiti mereu aprinse... Cea de a patra lumanare i-a soptit usor:
-Nu-ti fie frica, atat timp cat eu ard, le putem reaprinde pe celelalte.
Eu sunt Speranta! Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins si pe celelalte.
Flacara Sperantei sa arda mereu in sufletu tau... pentru ca tu sa ai o viata plina de Liniste, Credinta si Iubire!"
Daca nu-ti pierzi speranta, nu-ti pierzi nici credinta, nici iubirea nici linistea.
EU SPER.

Poveste primita pe mail.

REGRETE DE CRACIUN

Craciunul, mai bine spus Nasterea Domnului, reprezinta inceputul mantuirii noastre, mantuirea ce ne-a fost fagaduita noua inca de la caderea in pacat a primilor oameni.
Aceasta minunata nastere a lui Dumnezeu Fiul reprezinta dovada nemasuratei iubiri pe care ne-o arata noua Creatorul, trimitind sa se nasca pe Cel nenascut, pe Fiul Sau Cel din vecie; Dumnezeu facandu-se Om ca sa-l mantuiasca pe om.
Asta e ceea ce ne invata Scriptura si Biserica, asta e ceea ce credem noi si marturisim, sau cel putin ceea ce faceam pana de curand. De ce? Pentru ca din pacate aceasta sarbatoare minunata vestita de colindatorii ancestrali, de copii nevinovati din mosi-stramosi, aceasta sarbatoare s-a schimbat radical. Nu ca a disparut, nu ca nu mai este trecuta in calendar, ba chiar si recunoscuta ca sarbatoare oficiala in multe state ale lumii, ci pentru ca acestei sarbatori i s-a furat spiritul.
De la colindele minunate izvorate din sufletul curat de crestin autentic, de la postul trupesc si sufletesc tinut de inaintasii nostri pana in ziua de ajun fara sa "se spurce", de la slujba savarsita din noapte, de la sfanta impartasanie primita cu cutremur mare si bucurie, am ajuns la colindele mixate ale civilizatiei de asfalt, la mancatul fara satiu in timpul postului fara nici un gand de pregatire pentru impartasire, la mosi craciuni sub influenta alcoolului care hahaie grotesc spre deliciul copiilor care nu cunosc ceea ce inseamna cu adevarat Craciunul.
Apropo, Craciun, vine de la latinescul " creatio" care inseamna creatie, facere adica nastere, grecii folosind cuvantul "Hristyena" ceea ce se traduce prin Nasterea lui Hristos.
Asta inseamna ca amaratele de craciunite cu fuste scurte care se fataie prin fata micilor ecrane, burtihanosii mosi craciuni din reclamele de la televizor, mesele bogate la care participa vedetele nu au nimic in comun cu Nasterea lui Hristos, cea din saracul lacas, din ieslea inconjurata de dobitoacele care suflau sa-L incalzeasca.
Ele nu sunt decat imaginea falsa a unei lumi care nu cauta decat vanzarea, consumarea de anumite produse in detrimentul sufletului care ramane tot flamand, tot gol , tot singur.
Teoretic ar fi frumos ca Nasterea Domnului, Craciunul, sa dureze tot anul, ca poate asa oamenii pot fi mai buni, se vor vizita , colinda, impaca, incercand sa inteleaga de ce s-a nascut Hristos.
Si pentru a nu cadea definitiv in tristete, pentru ca Nasterea aduce bucurie si speranta, pentru ca pana la urma binele triumfa, as dori sa va urez si eu ca Nasterea Domnului sa va aduca pace, bucurie, sanatate, si chiar daca petreceti sa nu uitati ceea ce spune colindul: "nu uita cand esti voios romane sa fii BUN".

DARURILE OAMENILOR

Un om evlavios s-a dus odată să cerceteze Ierusalimul şi Betleemul unde S-a născut şi a trăit Hristos. A văzut şi ieslea unde S-a născut Mântuitorul şi se gândea el, cu ce ar putea răsplăti iubirea şi darul lui Hristos, Care S-a pogorât într-o iesle smerită pentru mântuirea noastră.
Frământat de gândul acesta, noaptea a visat că vedea Pruncul Sfant în ieslea peşterii şi, apropiindu-se de El, I s-a închinat, zicându-I:
- Doamne Iisuse, cum tremuri Tu pentru mântuirea mea! Cu ce să-Ţi răsplătesc eu dragostea Ta? Pruncuţul i-a răspuns:
-Dă slavă lui Dumnezeu şi nu te mira, căci Eu Mă voi smeri şi mai mult pe Crucea Golgotei.
-Trebuie să-Ţi dau ceva, Copilaş iubit, vreau să-Ţi dau toţi banii mei, a zis creştinul.
Copilaşul Iisus răspunse:
-N-am lipsă de nimic, cerul şi pământul sunt ale Mele... Banii dă-i săracilor, ca şi când Mi i-ai fi dat Mie.
-Dar eu trebuie să-Ţi dau ceva, căci altfel am mare durere, zise creştinul .
-Dacă eşti atât de darnic, răspunse atunci Copilaşul, dă-Mi Mie păcatele tale, dă-Mi gândurile tale şi osânda ta, ca să le iau pe umerii Mei, să le ridic pe cruce şi să te scap de ele.
Iisus Mântuitorul şi astăzi acest dar îl primeşte de la noi: păcatele noastre. Ele sunt darurile oamenilor către Cel care ne poarta de grijă.
Tot ce este rău în noi Hristos este gata să ia asupra-Şi ca să ne scape .
În schimb, şi noi trebuie să luăm lumină din lumina Lui şi viaţă din viaţa Lui prin naşterea Sa minunată care este continuuă şi veşnică pentru fiecare din noi în parte.

De pe net.

MUSAFIRII NEPOFTITI

O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei. Nu-i cunoştea dar vazându-i supăraţi îi invita în casă să manânce ceva.

-Soţul tău este acasă? - întreabă ei.

-Nu, este ieşit.

"Atunci nu putem intra" - replică ei.

Seara când soţul se întoarce acasă ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi..

-Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru. Femeia se duce şi îi invită. Nu putem intra toţi în casă, replică ei.

-Cum aşa?- întreabă ea.

Unul dintre moşnegi îi explică. Eu sunt BUNĂSTARE, el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vina în casă. Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care se bucură.

-Ce bine, în acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare! Soţia nu a fost de acord.

-De ce să nu-l invităm pe SUCCES? Nora îi asculta dintr-un colţ al casei.

-N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire,  a sugerat nora.

-Hai să ne ghidăm după sfatul norei, îi zice soţul soţiei. Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete. Femeia iese afară şi întreabă:

-Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete. IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi.

Surprinsă femeia întreabă:

-L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el? Cei trei moşnegi replicară: Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNĂSTARE şi SUCCES!!!!!!" DORINŢA MEA PENTRU TINE....

-Unde este durere, îţi doresc pace şi fericire. Unde sunt îndoieli personale, îţi doresc reînnoirea încrederii în abilitatea ta de-a trece peste greutăţi. Unde este oboseală sau blazare, îţi doresc înţelegere, răbdare şi puteri reînnoite. Unde este frică, îţi doresc iubire şi curaj.

TU PE CARE L-AI FI INVITAT?

Poveste de pe net.

PRIMITI COLINDATORII?

Chiar asa, primiti colindatorii? Ii primiti de obicei sau inchideti usa, poarta, inima celor care vin sa va colinde, sa va ureze, sa se bucure de intalnirea cu stapanii casei, aducand o veste minunata, o bucurie izvorata din inima copilariei si a curateniei.

Parca ieri este cand ma pregateam si eu de colindat. Ce emotie, ce de asteptare, cate planuri facute cu prietenii, despre cum o sa strigam, cat o sa stam seara la focuri, cat o sa strangem. Parca nu mai venea odata vacanta sa pregatim si cele ale Plugusorului, bicele si buhaiurile.

Totul mirosea a sarbatoare. Sobele trosneau de jarul rosu, porcii se zbateau in mainile celor care ii sacrificau, cozonacii crapau in cuptoare, carnatii atarnau pe la streasini, zapada era mereu din belsug, copii cu obrajii rosii marsaluiau pe drumuri tragand de sanii facand o harmalaie de nedescris.

Si veneau colindetele, colindele. Alergam din casa in casa sa strangem cat mai mult, stiam unde primim colaci de casa, unde primim gogosi calde, ba chiar cate un pahar fierbinte de ceai, dupa ce inainte fusesera tamaiate de catre femeile cu broboade groase ce ne asteptau in dreptul portilor. Cantam nevoie mare fara sa ne doara gura, alergam fara sa simtim gerul, cadeam fara sa schitam nici un fel de grimasa, ne bucuram ca sosise cea mai frumoasa perioada din an, anotimpul colindelor cand se nastea Hristos, Mesia chip luminos.

O, ce veste minunata, Trei crai de la rasarit, Steaua sus rasare, La Viflaim, Trei pastori, erau pe buzele tuturor, plus ca cei care erau mai rasariti mergeau cu steaua imbracati in personajele biblice bucurand ochii si urechile celor care-i primeau cu uratul.

Azi astept colindele ca si atunci, astept colindatorii sa-mi vesteasca Nasterea Domnului, astept zapada si glasurile de copii pe drumuri, astept. Nu mai e ca inainte, nu toti oamenii mai primesc colindatorii, inchid portile si usile lui Hristos cel ce se vesteste. colindatorii nu mai au bice ca odinioara, acum au petarde. Nu-l mai vestesc pe Hristos ci cu castile in urechi ingana mixaje de colinde pline de mesaje care nu au legatura cu Nasterea minunata, care nu au legatura cu indemnul ingerilor asistenti la nastere si care zic intr-un glas "slava intru cei de sus lui Dumnezeu, si pe pamant pace, intre oameni bunavoire".

Si cu toate acestea eu tot nu disper, atata timp cat vine Craciunul, cat Hristos se naste pentru fiecare generatie, intr-o perpetua pregatire de mantuire a neamului omenesc, deci atata timp cat se vesteste Viata, eu astept colindele, astept cu darurile pregatite sa mi se strige la usa: PRIMITI COLINDATORII? Ba mai mult decat atat, azi merg la colindat.

PULPĂ DE PRAZ CU LIMBĂ DULCE

Să nu credeţi că am devenit un bucătar iscusit şi că acest meniu propus în titlul postării este unul pur gastronomic. E doar ceva ce combină plăcerea gustului bucatelor de post cu reţinerea de la vorba multă şi veninoasă.

Acum începe postul Crăciunului şi este momentul în care bunii creştini obişnuiesc să lase deoparte pentru o scurtă perioadă de 6 săptămâni mâncărurile de "dulce", să lase deoparte relele obiceiuri, clevetirea, minciuna, ura, hoţia, mândria....... înlocuindu-le cu rugăciune, cu milostenie, cu colinde, cu smerenie, cu tot ce face bine sufletului.

Sunt sigur că multă lume încearcă să ţină post, folosindu-se de această perioadă pentru curăţirea corpului de toxine şi a sufletului de păcate. Dar din păcate sunt şi persoane care nu văd decât partea curativă a acestui post, un regim alimentar necesar slăbitului pentru o siluetă de invidiat.

În general Biserica vorbeşte despre post ca fiind abţinerea voită de la anumite alimente ce sunt socotite a fi  de "dulce" ştiut fiind faptul că un corp bine strunit este gazda unui suflet liber. Pentru că un organism supraîncărcat, saturat, este supus bolii şi sufletul este închis în dorinţa nestăvilită de consum continuu.

Evident că şi împotriva celor care spun că postul este chinuitor se găseste răspuns. În primul rând că postul e personal, e voit, nu este impus ca o obligaţie ci ca un îndemn. Copii până la 7 ani sunt scutiţi de post aşa cum scutite de post sunt femeile gravide şi lăuze. Copii până în 12 ani, bătrânii peste 70 de ani, bolnavii, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea zi de zi, trebuie să ţină un post uşor în care pot consuma lapte, brânză şi ouă. Şi dacă cârcotaşilor li se pare un supliciu postul de mâncare nu au nici o scuză atunci când înjură, fură, mint, clevetesc, beau peste măsură, pentru că aceste lucruri vin din interior(pofta) şi nu sunt o povară pentru trup.

Ideea este că o porţie de pulpă de praz cu limbă dulce se referă la efortul conjugat al omului de a se strădui ca pentru o perioadă să se abţină de la ceea ce face rău trupului şi sufletului, ca la sfârşitul acestei perioade să se îndulcească de bucuria praznicului Naşterii Domnului alături de îngeri şi cetele de colindători.

SARUT MANA DOAMNE!

Cand eram copil auzeam de la oamenii batrani expresia ,,pupa-ti-as talpile Tale Doamne" si eram dezorientat, mirat, amuzat cateodata de aceasta exprimare. Cu timpul am realizat ca ea, expresia, vine din adancul sufletului, dintr-o constientizare clara a credinciosului ca omul nu este vrednic de mai mult inaintea lui Dumnezeu, sau cum spune o rugaciune a bisericii, ,,toata dreptatea mea inaintea Ta Doamne este ca o carpa lepadata".

Mai mult decat atat, observam ca multa lume trece prin dreptul bisericilor si se inchina, lucru frumos si bun pentru suflet, dar facut in graba, pe ascuns, cu frica sau mai ales cu rusine. Si zic asta pentru ca sunt oameni care daca au posibilitatea, si nu sunt intr-un mijloc de locomotie, se opresc in dreptul bisericii, isi scot palaria se inchina frumos, clar, asa cum au invatat de la bunica sau de la parintele cand erau copii, apoi isi vad de drum.

Ideea este ca aceste gesturi reprezinta un salut adresat Lui Dumnezeu, unul normal, firesc, pentru ca Dumnezeu este Persoana si persoanele au nevoie de comunicare pentru perceperea unor idei. Acest lucru poate fi remarcat in viata de zi cu zi, cand oamenii se saluta intre ei, cand copiii isi saluta parintii, cand ne salutam profesorii, prietenii, sefii, cu saluturi diferite si adaptate la situatie, la persoana.

,,Salut, hai noroc, sa traiesti, sa traiti, respectele mele, ola, buna ziua sarut mana", sunt expresii intalnite zilnic, practicate de fiecare dintre noi la momentul potrivit, uneori ca asa trebuie, alteori din complezenta sau obligatie.

Revenind la salutul batranilor, care noua celor tineri ni se pare a fi ciudat, reprezinta constientizarea ca Dumnezeu, fiind deasupra noastra, desi teologic vorbind este peste tot, talpile Sale sunt prima optiune vizibila, metaforic vorbind. Asta face ca astazi, daca nu suntem in stare sa pronuntam expresia mai sus mentionata, sa facem un exercitiu cu noi insine si sa incercam sa-I adresam Lui Dumnezeu macar salutul pe care il adresam parintilor nostri, caci El este Parintele, Tatal nostru din ceruri, si merita fara frica sau rusine macar un sarut mana Doamne !

USA

Povestea spune că uşa sufletului doar noi o putem deschide
Un pictor a pictat o icoana care îl reprezenta pe Iisus în faţa unei uşi. Şi-a chemat prietenii pentru a le auzi părerea. Toţi au admirat icoana, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus:
–Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n-are clanţă, cum se poate intra? Pictorul a răspuns:

–Uşa la care bate Hristos, se deschide numai dinăuntru... .

Primită pe mail. 

IERI, AZI, MAINE

Ieri, azi, maine. De cate ori nu ati folosit aceste cuvinte. De cate ori ele v-au ghidat pasii prin viata, masurandu-va pretiosul timp petrecut printre oameni, in alergarea pe drumurile incalcite ale vietii.

Ieri, tine de trecut, nu mai este palpabil, ce a fost ieri a ramas imprimat in materia cenusie a creierelor noastre, pe hartia ziarelor, in memoriile Pc-urilor, pe benzile filmelor. Deja cand vorbim de ieri, ni se pare ca nu am trait, pentru ca ziua de ieri nu o mai poti trai vreodata, este un vis trait, este un timp mort, este un film vechi vizionat la unison de toata suflarea.

Si daca ieri a a fost un vis trait, maine, este dorinta de a trai, e tot un vis, este o speranta, pentru ca maine, este deja departe. Nimeni nu stie, afara de Dumnezeu fireste, ce se va intampla maine.Toata lumea are planuri, toti spun ca maine vor face si vor drege, ca timpul va fi bun sau rau, dar pana maine mai e mult, se pot schimba o gramada de lucruri, unii se nasc, altii mor, lumea poate renaste sau poate disparea. Visam la ce vrem sa facem maine, uitandu-ne la ceea ce am facut ieri.

Si aici e greseala, ca uitam de azi, acest cuvant care reprezinta prezentul, realitatea, palpabilul. Azi, din pacate nu se speculeaza prezentul, nu se traiste prezentul, toata lumea suspina dupa trecut si viseaza la viitor, marginalizand prezentul.

Carpe diem, arhicunoscutul dicton, a ramas si el tot de domeniul trecutului, pentru ca trairea clipei, a momentului nu poate fi facuta decat azi.

Adica azi poti merge la scoala, la serviciu, la biserica, la parinti, la prieteni, la peste, la fotbal, doar azi, pentru ca ieri nu ai fost si nu poti da timpul inapoi, iar maine e posibil sa nu mai poti face acest lucru.

Ieri, si maine, sunt vise. Intre doua vise isi traieste omul viata care e ca un vis.

Deci, daca vrei sa faci ceva, daca vrei sa faci ceva bun, sa faci azi. Daca vrei sa faci vreun rau, lasa-l pe maine, poimaine, raspoimaine.......niciodata .

CIMITIRUL DE COPII

De la început vă spun să nu vă înspăimântaţi din cauza titlului. Aparenţele înşală de multe ori.

Postarea de azi este povestea unui om care trebuind să călătorească până într-un mare oraş, în timpuri mai vechi, şi având mult de mers, la un moment dat a oprit să se odihnească.  Locul unde a oprit omul era la marginea unui sat, lângă un cimitir. S-a dat mai aproape şi din curiozitate a început să citească pe cruci ,,aici odihneşte sufletul robului lui Dumnezeu....care a trăit 3 luni"; mai incolo unul de 2 luni, altul de 6 luni, unul de un an. Măi să fie, gândea călătorul surprin, un cimitir de copii.

Din întâmplare trece pe acolo un sătean şi-l întrebă: "de ce sunt aşa mulţi copii morţi la voi?" Atunci, omul zâmbind, i-a  spus că nu sunt copii cei răposaţi din cimitir. Sunt oameni care au fost maturi odată. "Dar, de ce sunt trecuţi aşa pe cruci?" Localnicul îi răspunde tot zâmbind, spunându-i călătorului că în satul lor nu se socotesc decât acele zile în care omul a trăit efectiv. Adică necertat cu nimeni, vesel, sănătos. Doar acele zile sunt trecute pe cruce. Ele însumează luni sau ani, în funcţie de fiecare, pentru că restul timpului e trăit degeaba. Muncitul, mâncatul, băutul, vrajba şi  minciuna sunt lucruri făcute de toţi oamenii. De trăit efectiv însă... .

Primită pe mail. 

BANII ADUC FERICIREA?

Un om de afaceri american se plimba pe plaja, intr-un mic sat de pescari. O barca intra in port si pescarul coboara cu un cos plin de pesti. Americanul il felicita pe pescarul pentru pestii sai frumosi si il intreaba:
-Cat timp ti-a luat sa pescuiesti acesti pesti?
-Destul de putin, raspunse pescarul.
-Dar de ce nu ai ramas mai mult, ca sa prinzi mai multi pesti? intreba bancherul.
-Pentru ca acesti cativa pesti ne ajung mie si familiei mele.
-Si ce faci in restul timpului?
-Pai ma scol cand vreau, ma duc sa pescuiesc un pic, ma joc cu copiii mei, imi fac siesta impreuna cu nevasta, ma rog la Dumnezeu… Seara ma duc in sat sa ma intilnesc cu prietenii, bem un pahar de vin, povestim … O viata placuta, ce mai!
Americanul il intrerupe:
-Asculta! Am terminat la Harvard si pot sa te ajut. Ar trebui sa incepi prin a pescui mai mult si cu beneficiile astfel obtinute sa iti cumperi un vas mai mare. Cu banii pe care o sa ti-i aduca acest vas, poti sa-ti cumperi un al doilea si tot asa pana cand vei avea o mica flotila. Apoi, in loc sa vinzi pestele unui intermediar, ai putea sa negociezi singur cu fabrica sau sa-ti deschizi propria fabrica de peste. Asa ai putea sa renunti la satucul asta si sa te muti la New York si sa-ti dirijezi de acolo propriile afaceri…
Pescarul intreaba atunci:
-Cat timp ar lua toate astea?
-Intre 15 si 20 de ani, raspunse bancherul.
-Si dupa asta?
-Ei bine, dupa asta devine interesant, raspunse americanul zambind. La momentul oportun, poti sa-ti introduci societatea la bursa si sa cistigi milioane!
-Milioane? se minuna omul. Si apoi?
-Apoi poti sa iesi linistit la pensie, sa te scoli cand ai chef, sa pescuiesti un pic, sa te joci cu nepotii si sa iti faci siesta cat poftesti cu sotia ta, sa te rogi lui Dumnezeu. Iar serile ai putea sa le petreci cu prietenii, band un pahar de vin si povestind…

De pe net.

AS VREA SA CRESC MIC

Recunosc că aceasta idee nu îmi aparţine doar mie. Ştiu că e dorinţa multor adulţi, a celor care atunci când erau mici îşi închipuiau că e bine să fii mare iar acum când sunt mari tânjesc după frumuseţea copilăriei. Un mail rătăcit printre zecile de spamuri primite, aducea în discuţie acest subiect, dorinţa de a creşte MIC.

Super. Când eram copil ziceam că abia aştept să mă fac mare ca să pot face, drege, să schimb, să răstorn lumea. Sanchi, nu poţi face mai nimic când eşti mare. De ce? Taman pentru că eşti mare şi că ceea ce ţi-ai dori să faci nu ar fi pe placul celorlalţi adulţi care la rândul lor au uitat de copilărie.

După parerea mea copilul este întruchiparea perfecţiunii umane, pentru că el este lipsit de răutăţile conştiente şi voite ale adulţilor, el este senin la schimbările timpului, la schimbările politice, la  schimbarea cursului valutar. Pe copil nu-l interesează nimic din lucrurile ce ar putea să-i compromită pe prietenii lui de joacă, adică altfel de  cum fac adulţii care se sapă unul pe altul pentru supremaţie dintr-un orgoliu diavolesc. Ba aş întrăzni să spun că perfecţiunea copilăriei poate să vină şi de la faptul că organismul copilului nu este supus bolilor cumplite ca organismul adultilor, cel putin nu la aceeaşi scara.

Hristos spunea ,,lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor". Acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Cu siguranţă nu mai putem da înapoi fizic, nici să dăm în mintea copiilor la sensul rău al cuvântului, dar să îţi aduci aminte de ceea ce simţeai, de ce-ţi doreai când erai copil nu e greu. Poate pe unii îi înspaimântă acest lucru. Dar măcar şi în gând îţi poţi închipui ce bine ar fi ca într-o dimineaţă să te trezeşti la ce ora care vrei, să mănânci ceva în fugă, să-ţi iei bicicleta,  rolele,  undiţa, mingea sau praştia şi să pleci cu prietenii în locurile doar de tine şi de ei ştiute. Să te duci la bunici şi să cotrobăi prin toate cotloanele după potcoave de cai morţi,  apoi să vii acasă fără grija că ai de săpat, de udat, de cusut, de spălat şi să te uiţi la televizor.

Eu nu zic că asa e cel mai bine, că n-ar fi nevoie de teme, de muncă. Eu vorbesc despre spiritul copilăriei, de linişte, de lipsa de grija, de încercarea de a scăpa de lucrurile anoste ce ne fac nouă adulţilor  viaţa un chin, de grija aceasta zadarnică, de probleme pe care le considerăm a fi majore când ele de fapt sunt lucruri derizorii şi iluzorii, lucrurile care ne fac părul alb şi zbârcituri pe faţă, lucrurile care ne întunecă mintea şi sufletul.

Fapt pentru care eu, alături de ceilalţi care gândesc ca mine, doresc ca în viitor să cresc Mic, pentru că lucrul acesta nu te împiedică să fii MARE.

OH, MY GOD !

De câte ori nu aţi auzit această exclamaţie, Oh, my God! Dacă ai veni dintr-o zona unde religiosul, legătura omului cu Dumnezeu a rămas nepătată, curată, vei zice Doamne, dar ce des se roagă aceşti oameni, aproape toţi zic oh my God; Dumnezeule!

Noi,  care avem acces la toată gama de produse ce influenţează gândirea, internet, televiziune, telefonie, auzim şi vedem peste tot această strigare care nu are aproape nici o legatură cu Dumnezeu.

Dacă vezi un acccident, dacă vezi un om băut, dacă vezi o casă impresionantă, dacă vezi că ai luat o notă la care nu te aşteptai, dacă vezi o rochie, un pantof, un tip sau o tipă, dacă eşti chiar în dormitor, dacă te uiţi la meci şi e o ratare impardonabilă.......dacă nu ai ce spune într-un moment şi vrei să spui ceva inteligent, zici oh, my God, şi te-ai scos. Adică Dumnezeu a devenit un fel de interjecţie, o exclamaţie, o expresie care să-ţi potolească adrenalina şi să-ţi elimine nodul din gât.

Păcat zic eu, pentru că dacă ar fi să te rogi efectiv, nu ţi-ai găsi cuvintele, Dumnezeu ar fi prea departe şi adrenalina ar lipsi cu desăvârşire. Mai rău e că omul nici măcar nu conştientizează acest lucru, că îl strigă pe Dumnezeu, fără să aibă nevoie de El în acel moment, luându-i în deşert numele.

Oh, my God,  că nu ştiu ce să mai spun!

FERICIRE IN PIELEA GOALA

Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la vrajitoare, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului.

Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus:

- Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru.

-Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.

Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis:

- Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.

- Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.

Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat.

- Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.

- N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!

Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Sau aciuat langă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt". Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:

- Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?

- Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, a plouat, sunt sanatos. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!

- Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde:

- Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă....nu-mi trebuie ca sa fiu fericit.

De pe net.

PRIN BÂLCI

Când eram copil abia aşteptam să vină toamna pentru a merge la bâlci. Toate economiile din timpul verii erau stocate pentru bâlci, acolo era locul unde buzunarul îşi recăpăta libertatea, supleţea, era locul de unde nu aş mai fi plecat.

Bâlciul este locul acela ciudat,  magnetul invizibil care atrage lume de toate felurile. Nu contează praful, muzica comediilor ameţitoare, fumul de mici, pastramă, mirosul de vată pe băţ, ţipetele copiilor care se dau sau îşi doresc să se dea în maşinăriile rotative.

Pe margine fel şi fel de vânzători ambulanţi şi profesionişti, marfă de tot neamul, bani strânşi în batista înnodată la femeile bătrâne, teancuri de bani în borsetă la brâul smecherilor. Bâlci în toată regula.

Acu nu mai sunt copil, bâlciul se ţine şi acum, numai că sentimentul e ambiguu, turta dulce lasă un gust amar, asta pentru că omul mare, adultul, trăieşte zilnic într-un bâlci fără sfârşit, unde zgomotul, fumul, banii, ameţeala maşinăriilor şi banii devin elemente nelipsite aproape simbiotice ale supravieţuirii.

Bâlciul cotidian este unul în care suntem prinşi ca într-o vrajă, suntem fascinaţi mereu de oferta generoasă a celor care ne vând produsele colorate (cu sau fără binecunoscutele E-uri) toate îmbodobite ca merele coapte şi bombonatele copilăriei. Cheltuim continuu, consumăm continuu, ameţiţi de maşinăriile cu care ne-am înconjurat; cuptoare cu sau fără microunde, televizoare, radiouri, playere de toate felurile, PC-uri, automobile, telefoane mobile. Bâlci în toată regula.
Un copil fascinat de vata pe băţ ce taman i-a fost înmânată şi din care gustă cu nesaţ se pierde de părinţii săi care-l strigă prin vacarmul infernal. O bătrână trage după ea un sac de rafie în care se află jumătate de pensie transformată în lucruşoare simple de care să se folosească în căsuţa-i primitoare. Doi bolizi (poate proprietarii lor n-au auzit de mersul pe jos) încearcă se se strecoare în claxonat insistent printre cei care merg din stand în stand nepăsându-le de caii putere ce stau la spatele lor. Pe zece hectare s-a întâlnit antichitatea cu evul mediu şi cu prezentul într-un homo sapiens pierdut în istoria gălăgioasă a bâlciului cotidian din care iese lipsit de vlagă şi perspectivă.

Din păcate noi alergăm prin bâlci bezmetici pentru a ne bucura de fiecare plăcere, alergăm prin viaţă ameţiţi, iar urechile noastre nu percutează decât la binecunoscuta strigare  care mai doreşte, care mai pofteşte. 

BUCATARIE PENTRU TOTI

Se iau 12 luni şi se curăţa foarte bine de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, irascibilitate şi stres. Se împarte fiecare lună in 28-31 zile, după caz, astfel ca proviziile să ajungă exact 1 an!

Fiecare zi se prepară separat: 1 parte muncă, 1 parte linişte, 1 parte umor. Se mai adaugă 3 linguri optimism, 1 linguriţă toleranţă, un praf de bun simţ şi… o picătură de speranţă! Peste aluatul astfel obţinut se toarnă apoi dragoste din belşug…

Preparatul gata făcut se aşează pe farfurie şi se împodobeşte cu frunzuliţe de curaj şi încredere în sine. Se serveşte zilnic, cu bucurie, alături de ceaşca de cafea din fiecare dimineaţă!

De pe net.