NU AI ASIGURARE?!? AMENDA!

Băi fraţilor, eu nu ştiu cum să o mai scot la capăt cu cei care vin să-mi facă oferte pentru tot ce mişcă sau nu mişcă din lumea asta. E o nebunie. Trebuie să ai asigurare obligatorie la maşină, ba chiar suplimentară dacă te ţine buzunarul. Trebuie mai nou să ai asigurare obligatorie la casă, una care să-ţi garanteze că dacă vin apele mari nu eşti asigurat decât pentru incendiu sau invers. Trebuie să ai asigurare pe bunuri, fie ca sunt de lunga sau scurtă durată, că de aia sunt bunuri ca să le protejezi.

Ultima modă e asigurarea pe viaţă. Asta e tare, mai ales că te asigură ei că în cazul în care mori, o să le fie bine urmaşilor. Ba chiar dacă te asiguri unde e ofertă poţi obţine chiar o înmormântare de mare clasă.

Acum eu nu ştiu dacă aţi fost nevoiţi să fiţi despăgubiţi vreodată de o societate de asigurări. E cumplit, atunci toate literele mici din subsolul paginilor de contract se fac mari, şi toate acele litere te incriminează pe tine ca asigurat de toate belele, fapt pentru care nu meriţi să fii despăgubit.

Nu mai zic dacă eşti oprit în trafic şi ofiţerul constatator exclamă plin de exuberanţă „nu ai asigurare?!? Amendăăă!”  Şi vrei nu vrei plăteşti, că e belea.

Ce mă deranjează e că nimeni nu vede faptul că nu se fac asigurări pe viaţa veşnică. Deocamdată nu există brokeri pentru astfel de poliţe, pentru că de viaţa veşnică se ocupă Dumnezeu, şi acolo nu scapi cu o amendă plătibilă în 24 de ore la jumătate. Nu. Acolo plăteşti amendă pentru veşnicie în veşnicie.

Nu vreau să vă sperii şi să credeţi că vi se mai cere ceva bănuţi în plus pentru asta. Nicidecum. Asigurarea pentru viaţa veşnică se face prin fapte bune, prin rugăciune, prin post, prin iertare, prin iubire,şi prin alte asemenea „mărunţişuri” .  

În încheiere aş dori să vă spun că în viaţa de zi cu zi poate că sunt bune asigurările. Ceea ce vreau eu să subliniez e că pentru viaţa veşnică chiar trebuie să ai o asigurare beton.

Dacă nu ştiţi cum se încheie o asigurare pe viaţa veşnică, mai treceţi pe la biserică. 

DUMNEZEU IN CONCEDIU

Ştiţi ce? Satana vrea să îmi pună piedică de multe ori, şi sunt convins că şi vouă. Cum? Păi să vedeţi.

Se întâmplă de multe ori, în situaţii din viaţă de obicei disperate, când nu mai vedem rezolvarea anumitor lucruri. Şi atunci vine Aghiuţă şi îţi şopteşte mieros „unde e Dumnezeu, nu e aşa că nu există? Că dacă exista te ajuta, nu te lăsa ca acum să te pierzi în boală şi necazuri, să îţi ia apele casa, sau să-ţi mistuie focul agoniseala”. Ba de multe ori prin gura semenilor noştri ţi se transmite că Dumnezeu nu te poate auzi că poate e în vacanţă, în concediu.

Nu ştiu dacă vouă, dar mie mi s-a întâmplat de multe ori să aud astfel de discuţii. Fapt pentru care aş veni în sprijinul celor ce cad în deznădejde cu un cuvânt spus taman de Mântuitorul „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Apostolul Ioan scrie: „Şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).

Ceea ce înseamnă că Dumnezeu ştie sigur că omul are necazuri, dar că le poate depăşi prin îndrăznirea de a cere ajutor. Şi mai e ceva, cei care se revoltă atunci când sunt la ananghie şi îşi aduc aminte Dumnezeu să se gândească şi la faptul că atunci când le era foarte bine uitau că există cineva deasupra lor, ignorând total divinitatea.

E trist dacă nu simţi prezenţa lui Dumnezeu. E trist pentru că dacă analizăm bine, chiar şi un animal lipsit de conştiinţă îşi recunoaşte stăpânul şi-l slujeşte chiar dacă de multe ori stăpânul îl bate (vezi calul) sau îl îndepărtează cu cuvinte grele (vezi câinele). Ele animalele nu cârtesc, îşi fac treaba şi-şi  recunosc stăpânul. Numai noi nu recunoaştem pe Cel ce ne-a creat, pe Cel ce ne-a lăsat libertatea de a alege între bine şi rău, pe Cel ce aşteaptă îndreptarea noastră conştientă de la răul pe care l-am ales şi care ne face rău.

Ei bine, să ştiţi că Dumnezeu nu-şi ia niciodată concediu, nu e niciodată în vacanţă. El veghează continuu la creaţie, la omul pe care l-a pus stăpân al creaţiei, la omul care la vreme de încercare blestemă pe Dumnezeu care nu e vinovat cu nimic în alegerea rea a omului. Pentru  aceşti oameni  care îşi renegă şi părinţii şi prietenii şi fraţii, pentru aceşti oameni care îşi dispreţuiesc propria fiinţă există acelaşi Dumnezeu, acelaşi Creator, acelaşi veşnic părinte care aşteaptă întoarcerea fiului risipitor acasă.

Nu e bine să luăm în deşert, în râs, numele şi lucrarea lui Dumnezeu spunând că e în concediu. Să ne rugăm ca să vegheze asupra noastră la bine, să ne ferească de rău, să ne întărească la vreme de ispită şi de ce nu, pentru cei care au posibilitatea, să-i ocrotească când sunt plecaţi în concediu sau vacanţă, pentru că Dumnezeu  nu are niciodată concediu. Şi ar mai fi ceva. Dacă plecaţi în concediu sau vacanţă, poate aveţi timp să treceţi şi pe la biserică, pe la căpătâiul celor adormiţi din familie, să simţiţi cum odihna trupului ostenit de muncă se contopeşte cu ohihna sufletească, cu împăcarea şi cu rugăciunea.

NU MANCA FRUCTUL OPRIT

Sunt fascinat de predispoziţia oamenilor de a avea ceea ce este interzis, de a gusta ceea ce nu le face bine, de a experimenta noul chiar dacă e periculos.

Există un  proverb care spune că tot ce e bun în viaţă ori e ilegal, ori e imoral, ori îngraşă. De unde şi vedem puşcării pline, moralitate la pământ şi obezitate cât cuprinde. Ba ni se spune că „plăcut la vedere şi bun la gust era fructul oprit”, acela despre care mulţi zic că era „ mărul lui Adam” şi care de fapt era fructul pomului cunoştinţei binelui şi al răului.

Deci chiar şi protopărinţii noştri au avut gusturile noastre, dorinţa de a vedea cum este un lucru, indiferent de risc, care în cazul lor şi al nostru, a fost acceptarea morţii ca plată a poftei şi neascultării.

Şi să ştiţi că acest sentiment îl avem toţi, pentru că nu cred că există persoană care să treacă pe lângă o gogoşerie de exemplu, şi să nu înghită în sec. Nu ştiu dacă cineva în copilărie sau chiar la vremea maturităţii nu s-a uitat cu jind la cireşele sau merele vecinilor. De multe ori copii şi poate mari, ne-am dorit să mâncăm de la alţii, pe ideea că e mai bun de la altul.

Astea sunt lucruri minore, dar au aceeaşi idee. Că omul e supus mereu dorinţei de a gusta fructul oprit. E vorba de poftă, pentru că sunt convins că Adam şi Eva nu au mâncat o ladă de fructe, decât au gustat. Şi noi la fel, dorim să gustăm, să vedem cum e. De fapt spunem de multe ori că „ pofta e mare”. Numai că această poftă îndeamnă pe om să guste şi alcoolul, şi tutunul, şi drogul, şi dulcele, şi alte asemenea elemente care creează dependenţă şi implicit scurtarea vieţii cu finalul de care vorbeam mai sus , anume moartea.

Vă spun sigur că în această ecuaţie, în care avem 2 termeni cunoscuţi, omul şi ispita, mai intră şi termenul necunoscut pe care de multe ori îl numim diavol. Se poate vedea acest lucru foarte simplu când îţi doreşti să posteşti. Atunci vin toate poftele, atunci apar durerile de stomac, atunci apar ca din senin ispitele, drumurile, necazurile sau bucuriile ce trebuie hrănite bine, în nici un caz cu hrana de post.

Sunt unii care doresc să se lase de alcool sau fumat şi atunci apare mereu cineva care să-ţi dea o ţigară gratis, „să-ţi facă cinste” cu un pahar şi uite-aşa se alege praful de dorinţa de a scăpa de un viciu. Şi când vrei să faci o cură de slăbire, ba vine Crăciunul, ba Paştele, ba ziua cuiva, te duci pe la părinţi şi nu poţi să refuzi o mâncare „ca la mama acasă”. Să-mi spună orice şofer că pe o şosea liberă, dreaptă cu un asfalt rezonabil merge cu 50 km/oră, fără să fie tentat să calce acceleraţia.

E greu cu fructul oprit. Sincer nu ştiu rezolvarea, pentru că văd că acest copac face fructe tot timpul anului, şi are ramurile încărcate mereu, şi aplecate să ajungă toată lumea să ia un fruct. Şi ceea ce este mai interesant că nu toate fructele au acelaşi gust. Nu. Fiecare fruct capătă un gust  în funcţie de ceea ce gândeşte omul.

Şi dacă de obicei după ce mâncăm trebuie să bem ceva, m-aş bucura dacă omul, ar înseta spre cunoaşterea lui Dumnezeu, cel ce poate să stingă văpaia dorinţei de a consuma din fructul oprit.

PRIVIREA

In Evanghelia dupa Luca scrie:
Dar Petru a spus: „ nu stiu despre ce vorbesti, nu-L cunosc pe omul acesta”. In acel moment, chiar in timp ce vorbea, un cocos a cantat, iar Domnul s-a intors si a privit drept spre Petru… iar Petru a iesit afara si a plans.
M-am inteles intotdeauna bine cu Domnul. Conversez tot timpul cu el, ii multumesc, ii cer si-L preaslavesc.
Dar am avut intotdeauna sentimentul ca doreste sa-l privesc in fata… Iar eu nu pot. Chiar si cand ii vorbesc, ma uit in alta parte atunci cand simt ca el ma priveste direct. Ma tem de fiecare data ca voi descoperi o acuzatie nerostita in ochii sai, pentru vreun pacat nemarturisit. Sau poate vreo cerere: poate ca asteapta ceva de la mine.
Intr-o zi, mi-am adunat tot curajul si l-am privit in ochi! Nu exista nici o acuzatie, nici o cerere. Singurul mesaj pe care il puteai citi in ochii lui era: „Te iubesc”.
La fel ca si Petru, am iesit afara si am plans.

 Dupa Anthony de Mello, Cântecul pasarii

FOARTE TARE FRATE

De multe ori oamenii doresc să vadă minuni pentru a crede. Nu ne dăm seama că de fapt Dumnezeu poate să facă minuni şi prin lucruri simple, unele chiar ilare. Fapt pentru care aş dori ca printr-un banc să vă arăt că Dumnezeu ne ascultă cererea şi ne-o împlineşte.
Aşa se face că un om sărac, cu mulţi copii şi multe lipsuri se duce la biserică se se roage. Rugăciunea era una des întalnită azi: "Doamne, vreau şi eu Te rog, dacă se poate să câştig un milion ca să am ce pune copilor pe masă"!
În timpul rugăciunii, în biserică, lângă el a venit un domn bine îmbrăcat, care cu voce impunătorae a început să se roage :"Doamne dă-mi şi mie posibilitatea să găsesc 100 de milioane pentru a repune afacerea pe picioare"!
Săracul cerea un milion, bogatul cu oful lui 100 de milioane. Într-un moment, când privirile li s-au întâlnit, bogatul a scos un milion din buzunar, i l-a dat săracului şi a spus:" ţine mă un milion de la mine şi nu-L mai ţine ocupat pe Dumnezeu cu cererea ta, ca să aibă timp de mine".
Ideea este că cel ce avea nevoie cu adevărat de ajutor de la Dumnezeu, l-a primit. Forma în care a fost ajutat e una hilară, fără însă să ştirbească cu ceva minunata lucrare a lui Dumnezeu din viaţa noastră.
Apropo, aveţi grijă ce cereţi si cat  când vă rugaţi.

Primită pe mail.

ESTI BOGAT SAU SARAC?

Intr-o zi, un tata bogat,  si-a dus copilul sa-si petreaca o noapte la o familie foarte saraca, cu scopul de a-i arata acestuia realitatile vietii oamenilor care nu au bani.

La intoarcerea acasa, tatal l-a intrebat pe copil despre ceea ce crede in privinta experientei traite, iar acesta i-a spus:

“- Tata, a fost o experienta foarte buna.

Am invatat ca noi avem un caine, iar ei au patru caini, noi avem o piscina, iar ei au lacul intreg,

Noi avem un acoperis luminos, iar ei au cerul cu stelele si luna,
Noi avem o veranda si o gradina frumoase, iar ei au padurea intreaga.”

Tatal sau incremeni la cele auzite, iar fiul incheie:

“- Iti multumesc, tata, ca mi-ai aratat ce saraci suntem!”

Concluzie:

Cand masuram ceea ce avem, rezultatul este perceptia noastra despre viata.

Daca avem dragoste, prieteni, sanatate, simtul umorului si gandire pozitiva, avem totul in viata.

Daca il avem pe Dumnezeu vesnic deasupra noastra, avem viata.  Intrebarea este :

ESTI BOGAT SAU SARAC?




De pe net.

DE CE DOAMNE, DE CE?

E o întrebare deseori întâlnită pe buzele noastre, una mult prea întâlnită la vreme de necaz. Urmărim mulţi dintre noi nenorocirea abătută peste o parte a ţării, ape puhoaie, bătrâni i cu lucruri adunate de-o viaţă strânse într-o bocceluţă, copii speriaţi şi autorităţi neputincioase  în faţa autorităţii divine. Pe buzele multora se citeşte întrebarea „de ce Doamne, de ce?”

Aş putea da un răspuns biblic la început  “Mai buna este întristarea decât râsul, căci prin întristarea feţei, inima se face mai bună.”   Eclesiastul 7, 3

Aşadar în timpul vieţii noastre pline de veselie nu ne aducem aminte de Dumnezeu, ci doar atunci când suntem la ananghie strigăm cu ochii ridicaţi la cer şi cerem îndurare.

Strigăm la moartea celor dragi, strigăm la examenele vieţii, strigăm la boală şi la durere sufletească, strigăm şi cerem avuţie multă, strigăm împotriva duşmanilor noştri, strigăm împotriva vieţii. Cerem de la Dumnezeu în tot timpul şi nu dăm nimic. Apoi când Dumnezeu, îşi arată dreptatea acolo unde nu mai este iubire, acolo unde este nevoie aduce apă ca să stingă văpaia focului izvorât din mânie. Unde  sunt ape tulburi aduce focul ca să mistuie răutatea.

Nouă nu ne place dreptatea lui Dumnezeu şi strigăm „ de ce Doamne”. De ce ai adus acum puhoaie, de ce aduci cutremure, foc şi uragane, de ce aduci moarte  Tu care răsari viaţă.

Dacă am fi fost apropiaţi de El, nu aveam aceste plăgi, am fi ştiut că Scriptura spune “nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te întăresc şi tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.”   Isaia 41, 10 

Din cauza învârtoşării noastre ne arată Dumnezeu puterea Sa. Cine ne opreşte pe noi atunci când ne este bine să strigăm către El, să-i mulţumim pentru bucuria noastră. Nu ne opreşte nimeni şi totuşi nu strigăm, suntem muţi. Dar gura ni se deschide când dăm de greu, ne aducem aminte că El există, că e peste orice stăpânire neputincioasă a acestei lumi, şi strigăm „de ce Doamne, de ce?!”

HOROSCOPUL

E o chestie şi cu horoscopul acesta. Foarte multă lume nu pleacă la drum sau la serviciu până nu citeşte sau ascultă horoscopul. Vor să vadă ce spun stelele, astrele, care între noi fie vorba nu sunt nimic altceva decât nişte corpuri cu textura apropiată de a pământului, ori dacă nu, având o compoziţie gazoasă, de gheaţă sau metalică. Nimic deosebit, nimic ieşit din comun. Unde pui că ele au fost create ca şi pământul de Dumnezeu, ca atare nu au proprietăţi deosebite în coordonarea vieţii umane. Poate cel mult, poziţionarea lor în anumite momente ale anului pot avea influenţe asupra forţei de gravitaţie a lucrurilor înconjurătoare, sau a temperaturii. Dar de aici şi până a influenţa starea banilor de la bancă e mult de tot.

Şi totuşi, ca orice muritor şi eu la un moment dat am urmărit horoscopul. Frumos, îmi spunea de succes în dragoste şi eu eram însurat, îmi spunea duduia de la televizor că e posibil să am o întâlnire de afaceri şi eu trebuia să merg la sapă, îmi prevestea că e posibil să am dureri de cap din cauza şefilor şi eu aveam bătăi în palmă.

Horoscop, asta e. Dar am mai încercat, nu m-am lăsat. Am zis că poate nu ştiu eu, că o fi ascendent în altă zodie, o fi cu vreo conjunctură a lui Jupiter cu Saturn, o fi de la luna nouă sau de la Mercur. Nimic. Nu mergea nimic.

Şi normal că nu avea cum să meargă, că viaţa omului nu are nici o treabă cu horoscopul. Că dacă ar fi să muncim şi să ne bucurăm  după cum ne spune horoscopul am muri de. Comicul începe când se întâlnesc două  persoane pentru o relaţie şi după  ce ea sau el întreabă „ ce zodie eşti?”, urmează un pic de linişte şi concluzia „ nu cred că va merge, eu sunt Scorpion şi tu Berbec, nu suntem compatibili”. Bineînţeles că există şi reversul celor care s-au căsătorit din compatibilitate, şi au dat înainte ca Racul. Dar daca aşa a spus horoscopul………. .

Ei, fraţilor, nu vreau să supăr pe nimeni, vreau decât să spun că libertatea  pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu trebuie speculată pentru un trai care nu trebuie să fie ghidat nicidecum de horoscop. Că libertatea deciziilor vin din conştiinţă şi din credinţă. Că nu contează la ce oră te-ai născut, în ce an sau lună, ci contează ce ai făcut după ce ai venit pe lume, cum ai folosit timpul. Nu e important că eşti Taur, în semn de foc născut în anul Porcului, ci e important să ştii că eşti om creat după chipul lui Dumnezeu, şi că o mai mare cinste ca asta nu există în întreg universul.

Şi când vă spun aceste lucruri, cu siguranţă nu am consultat horoscopul, poate şi de frica faptului că azi ar fi trebuit să fiu pe o plajă însorită dintr-o ţară exotică, că aşa le-a fost prezis săgetătorilor.

Şi cum nu s-a împlinit previziunea, mă văd nevoit să vă spun că „ vrabia mălai visează” atunci când se uită după cai verzi pe pereţi.

CREIONUL

Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă: - Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine? Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului: - E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare. Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el. - Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea! - Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea. Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept. A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta."

Ce frumos e să fim ca şi un creion care să aibă o mână de conducător(Dumnezeu), care să aibă nevoie de o ascuţitoare(necazuri care nu ascuţă în cele ale vieţii), dar şi de o radieră. Căci nu putem fi mereu perfecţi. Dar există şansă de ştergere. Dar cel mai important este interiorul creionului. Doamne ajută-ne să putem înţelege această pildă pentru a fi cât mai buni şi să lăsăm urme demne de urmat.

http://www.ortodoxiatinerilor.ro

GHICI GHICITOAREA MEA

Sunt momente în viaţă când crezi că unele lucruri sunt foarte importante, că doar lor şi numai lor trebuie să le dai atenţie, că de ele atârnă totul, că restul sunt insignifiante. De prea multe ori noi oamenii  supraevaluăm lucrurile mărunte, lăsând în umbră pe cele cu adevărat valoroase.

Sunt şi lucruri de care suntem dependenţi şi  pentru care la momentul respectiv nu avem alternativă.

Astfel se face că în pruncie suntem dependenţi de alăptat şi legănat, universul copilului fiind marcat de aceste activităţi. Creştem şi mergând la grădiniţă credem că lumea întreagă se bazează pe construcţia cuburilor, pe zornăitul camioanelor de plastic şi pieptănatul păpuşilor. Apoi clasele primare sunt cele care ne descopereau nouă, celor maturi de astăzi, lucrul cu traforajul, iar celor de azi jocurile pe calculator, toţi copiii fiind obsedaţi, fiecare la timpul lui, de aceste jocuri ale copilăriei care devin de prea multe ori mai importante decât familia.

Nici perioada gimnaziului nu e de neglijat, pentru că personal îmi aduc aminte că jucam ore întregi de fotbal, eram vara mai tot timpul la scăldat şi iarna la sanie. Aceste lucruri mi se păreau a fi adevărata viaţă, nu concepeam ca cineva să schimbe ritmul, bioritmul acelor zile.

Normal că adolescenţa are ale priorităţi, freza de exemplu, cum stă părul, ore de privit în oglindă, lucru valabil pentru fete şi băieţi; probarea de ţinute şi ascultarea unui tip de muzică în cercul de prieteni care normal şi tipic vârstei sunt mai importanţi decât orice pe lume.

Trece timpul te trezeşti proaspăt căsătorit şi constaţi că cel de lângă tine este totul, până apare copilul care îţi schimbă opţiunea şi ai face orice pentru el. În această perioadă unii se căsătoresc cu jobul, orele de muncă şi dorinţa de afirmare depăşind orice alt sentiment.

Maturitatea îşi schimbă planul şi crezi că cel mai important în viaţă e să ai o casă mare şi o maşină belea, pentru care apar ratele la bănci şi firele albe de păr.

Şi uite aşa vine bătrâneţea. La tinereţe nici prin minte nu-ţi trece că poţi vreodată bătrân. Şi te gândeşti că odinioară erai ahtiat după lapte, apoi după sucuri, apoi o bere, o tărie, un vin, apoi gerovital, ceaiuri şi poate că iar lapte.

Înainte cădeai fără să te doară, fără să-ţi rupi nimic. Apoi te loveai şi chiar dacă te durea nu spuneai, apoi de doare fără se te loveşti şi te rupi fără să faci nimic.

Întrebarea mea este: ce e cel mai important în viaţă? În această ecuaţie L-am exclus pe Dumnezeu, deoarece în toate aceste perioade ale vieţii noastre El este o cantitate neglijabilă, din punctul nostru de vedere, deoarece în fiecare vârstă Dumnezeu nu  este niciodată pe primul loc. Poate doar pe patul morţii, despre care nu am spus nimic.

Deci ce e mai important în viaţă? 

Şi zic asta deoarece Biblia ne spune prin cuvântul lui Hristos: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

Ghici ghicitoarea mea? Ce ziceti?

TELECOMANDA

Nu mai este mult. Nu mai este mult şi vom fi controlaţi de sistemul informatic până în cele mai mici detalii. Chiar dacă pare contra naturii, chiar dacă pentru unii e hilar şi pentru alţii e groaznic, tendinţa este de pierdere a identităţii umane în favoarea controlului informatic.

Ceea ce este ciudat este că omul nu se opune, ba aş putea spune chiar că se bucură de ofertele generoase ce vin din partea tehnologiei, doar pentru simplu fapt că va munci mai puţin(chipurile) şi pentru că va gândi mai puţin.

Azi mai toate lucrurile sunt dependente de tehnologia informatică şi digitală.  Cumpărăm, vindem, citim şi vorbim sub era sistemului informatizat.

Îmi aduc aminte că în copilărie aveam telefon dependent de centrală şi televizor alb-negru funcţionabil pe bază de pumni, obligatoriu supus reparaţiilor înaintea sărbătorilor. Şi sincer eram şi atunci informat, pentru că existau cărţile, ştiţi voi, acele chestii cu pagini de hârtie de care se feresc tinerii din ziua de azi.

Nu tânjesc neapărat pentru a mă întoarce în timp la ceea ce aveam atunci. Numai că noi suntem dependenţi de tehnică, de telecomandă. Şi aici nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar avem porţile care se deschid la telecomandă, avem uşa care se deschide automat, geam cu senzor pentru picătura de ploaie care se închide automat, avem televizoare, DVD-uri şi alte aparate cu telecomandă. Noi doar stăm şi stăm. E cumplit dacă se opreşte curentul o zi întreagă, suntem disperaţi că nu putem folosi nimic. Suntem distruşi dacă la ceas de seară se duc bateriile telecomenzii pentru că butonarea obsesivă a programelor se face doar stând în poziţia şezut sau culcat. Ba mai mult sunt televizoare care nu mai pot fi manevrate decât din telecomandă, dacă aceasta se strică te uiţi la televizor ca la mobilă.

Ca să nu mai vorbesc de telefoanele mobile, e disperare frate, suntem aproape obligaţi să vorbim acele 1000, 2000 de minute incluse, stăm cu telefonul la ureche non-stop, sau dacă nu, ne asortăm îmbrăcămintea cu un sistem handsfree care devine un fel de bubă agăţată hidos de urechea noastră.

Probabil, că acea telecomandă universală existentă azi prin pieţe va fi modernizată spre a putea fi folosită în aproape orice domeniu, la orice aparat. Vom avea mereu la noi o telecomandă, unul sau mai multe telefoane, laptopul, handsfree-ul, stickul, modemul şi o geantă pentru a căra tehnologia, care nu-i aşa, ne face viaţa mai uşoară. Sanchi.

Aceste aparaturi au pătruns în şcoli, spitale, biserici. Nu poţi învăţa, nu te poţi duce să te tratezi sau să vizitezi un bolnav, nu te poţi ruga lui Dumnezeu fără să fii deranjat de soneriile care mai de care în pas cu moda. E „foarte plăcut” să auzi la o înmormântare un telefon care sună pe melodia happy birthday , sau la spital să sune un telefon cu inspiraţie folclorică gen ce stai omule aşa, toarnă-ţi în pahar şi bea.

Nu vreau să par ciudat doar pentru că eu sunt preot şi lucrez mai mult cu sufletul. Doar că e cumplit să vezi că viaţa noastră începe să se rezume la ceea ce ne face tehnologia, la o lamentare penibilă în faţa vieţii, la o dependenţă de telecomandă, în defavoarea folosirii creierului, minţii, sufletului şi trupului pentru o trăire adevărată

DE CE TIPA OAMENII CAND SE CEARTA?

Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine?  intreba din nou inteleptul.

- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

Preluare www.ortodoxiatinerilor.ro

COPII BATRANI

Când eram copil şi auzeam pe cine spunând că are 35-40 de ani, credeam despre respectiva persoana ca e bătrână. Mă gândeam şi ziceam „mamăăă,  40 de ani”, înţelegându-se de aici că cei care aveau 80-90 deja mi se păreau de o vârstă cu pământul. Doar că odată cu trecerea timpului  vârsta de 40 mi se pare o copilărie, ţinând cont de faptul că acum bătrâni mi se par cei de peste 70 de ani.

Oricum nu asta e problema. Problema este că cei tineri, mulţi dintre ei, sunt deja bătrâni, în ciuda a ceea ce spune actul de identitate. Sunt bătrâni prin aspect, prin mişcare, prin gândire, prin simţire.

Am fost prin oraş, merg deseori, şi de fiecare dată încerc să ghicesc ce este în mintea oamenilor, în sufletul lor, studiindu-le mimica, gesturile, modul de a mânca sau felul în care se îmbracă.

Şi ieri am văzut ceea ce bănuiam mai demult. Că oamenii îmbătrânesc mai repede, că oamenii mor mai repede, că oamenii fac totul pe repede, grăbindu-se spre nicăieri să culeagă nimic.

La un punct de vânzare, o fată de vreo 17-18 ani, obosită ca la 50 de ani, vopsită ca la 60, încerca cu o voce pierdută să atragă clienţii spre produsele deja aproape expirate, produse care, spunea ea, fac o piele fină şi catifelată, revigorând ţesuturile distruse şi bla bla bla. Suna aşa de fals, era aşa de deprimant să vezi cum nimeni nu dorea, cum toţi care treceau zâmbeau trist, conştienţi că revigorarea nu poate veni din creme vândute de o fată îmbătrânită de la 17 ani.

Pe lângă ea a trecut şi un tip care era cam de vârsta mea pe care l-a abordat. A refuzat-o politicos. Nu avea timp, era încărunţit, o geantă grea şi un telefon cât palma, cu „jde” mii de funcţii trăda o muncă istovitoare care numai pentru revigorat pielea nu i-ar fi acordat timp. Probabil se grăbea pre casa unde copilul îmbătrânit de aşteptare îşi aştepta tatăl îmbătrânit de muncă pentru a vorbi 5 minute, înainte de a suna telefonul cu multe funcţii.

Daca ar fi să vă spun câţi tineri bătrâni am văzut la semafoare, sau pe stradă ar trebui sa scriu o juma’ de zi. Toţi alergăm, toţi muncim, ni se cere tot mai mult şi ni se oferă tot mai puţin. Noi cerem de la noi mult şi ne oferim puţin.

Ştiţi ce mă sperie, că graba de acum în câtva timp se va transforma în fugă şi goană. O să vezi oamenii fugind la pâine, la serviciu, la masă,  o să-i vezi mergând mâncând, o să vezi doar alergători de cursă lungă, maratonul devenind un mod de viaţă. Şi dacă te grăbeşti în viaţă înseamnă că te grăbeşti spre moarte, făcând posibil ceea ce gândeam eu în copilărie, şi anume că la 40 de ani eşti un om bătrân.

Nu ştiu dacă toţi cunosc dictonul latin „festina lente”(grăbeşte-te încet), dar sunt convins că ar cam fi timpul să-l aplicăm. Pentru că nu cred că Dumnezeu ne-a creat ca să ne punem pe fugă, ci ne-a creat pentru a ne bucura din plin de cele oferite, ca să putem trăi mulţi ani fericiţi.

Cine nu vrea, să fugă. Nu-l opreşte nimeni

CEASCA DE CAFEA

Nu sunt bautor înrăit de cafea, am baut intr-o perioada, dar pentru marea majoritate a celor care se delecteaza cu gustul cafelei, primind pe mail o frumoasa povestioara(pe care mulţi poate că o ştiţi) am socotit de cuviinta ca atunci cand ai timp de o cafeluta, sa o servesti citind aceasta postare.

Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case, au facut o vizita unui fost profesor din facultate.

Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.

Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis :

"- Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine, goale pe masa.

E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.

Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust.

Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru.

Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca, si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti.

Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.

Cafeaua buna este viata, iar: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate reprezinta cestile.

Ele ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA.

Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra, majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.

Cateodata concentrandu-te doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.

Savurati cafeaua, nu cestile!

Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa."

Primita pe mail.

MINCINOSII OFTICATI

În viaţă îţi este dat să vezi multe şi să auzi multe. Să trăieşti lângă oameni pe care trebuie să-i suporţi pentru că  fac parte din colectivul de muncă, că poate-ţi sunt vecini, uneori rude, prieteni sau colegi, şi să-i suporţi cu toate problemele lor, cu fanteziile şi poveştile lor, cu obiceiurile şi ticurile dobândite în timpul vieţii.

Însă ceea ce este mai trist e că trebuie să le accepţi şi falsitatea, minciuna prefăcătoria, lăudăroşeniile, fiţele de doi bani şi sfaturile date la tot pasul. Altfel spus, sunt convins că aveţi contact cu oameni care abundă de falsitate şi prefăcătorie, linguşitori până la scârbă, care doresc să-ţi intre pe sub piele pentru aţi lăsa acolo venin. Oameni care se dau importanţi atunci când ies în societate, care fac mofturi când ospătarul nu soseşte în 3 secunde să-l servească, când el acasă stă nemâncat şi două zile. Oameni care se uită după femeile altora, sau femei care se uită după bărbaţii altora lăudându-se cu super potenţa lor, când de fapt ei acasă nu sunt în stare să-şi facă căsnicia să se mişte. Oameni care fac mofturi la mâncare, (eu nu mănânc din aia, eu nu beau din aia, eu fac în alt fel) şi acasă mănâncă ce se găseşte. Oameni care nu au făcut nimic în viaţă, dar care te corectează în orice lucru pe care-l faci zicând: „eu dacă eram în locul tău făceam altfel, să vii să vezi la mine cum am făcut, asta nu e nimic să-ţi arăt eu cum se face”, iar la ei e vai şi-amar.

Ceea ce mi se pare ciudat însă e că aceşti oameni au o mare putere de convingere deşi ei sunt nişte mincinoşi, de multe ori ei crezând ceea ce spun, pentru ei aceste refulări devenind o a doua natură, făcându-te pe tine cel care doreşti să te menţii vertical, să crezi că tu eşti cel incorect, şi că de fapt ei fac ceea ce e bine.

Aceşti mincinoşi, pe care de altfel nu-i judec ci încerc să-i înţeleg , pentru că nu le doresc decât ceea ce-mi doresc mie, sunt suflete rătăcitoare printr-o viaţă bazată pe minciună. Ei nu sunt doar mincinoşi, sunt mincinoşi ofticaţi. Sunt ofticaţi că din lene, din lipsă de voinţă şi chiar de credinţă, doresc ceea ce nu este al lor. Râmnesc la femeia/bărbatul, maşina, curtea, casa, copii sau viaţa celor de lângă ei, negăsind niciodată dorinţa de a face ce fac cei la care râmnesc, dintr-o mândrie cronică.

Dacă nu credeţi ceea ce vă spun eu, înseamnă că ori locuiţi într-o localitate perfectă, ori staţi pe o insulă aproape pustie, ori vă număraţi (Doamne fereşte), printre nefericiţii de care vorbeam mai sus.

Când îi mai întâlniţi încercaţi să le spuneţi că de fapt viaţa e altfel, e bazată pe realitate, că visurile sunt pentru noapte, că fiecare are familia lui, casa lui, munca lui, priceperea lui, şi că sfaturile sunt valabile numai când vin de la persoane autorizate prin fapte, nu prin vorbe.

BAGAJUL

Atunci când îţi începi viaţa ai în mână o valijoară.
Pe măsură ce trec anii bagajul tău însă se măreşte.
Pentru că sunt multe lucruri pe care le aduni pe parcursul drumului tău crezând că sunt importante.
La un moment dat al drumului tău înţelegi însă că devine insuportabil să cari atâtea lucruri.
Cântăresc prea mult
Atunci poţi alege:
- să te aşezi pe marginea drumului aşteptând ca cineva să te ajute: ceea ce e destul de dificil.
Pentru că toţi ceilalţi care vor trece pe acolo vor avea propriul lor bagaj.
Rişti astfel să îţi petreci tot restul vieţii aşteptând.
- sau poţi diminua greutatea, eliminând ceea ce nu-ţi foloseşte.
Dar ce ar trebui aruncat? 
Începe în primul rând să scoţi tot afară pentru ca să poţi vedea ce se ascunde acolo înăuntru.
Prietenie - Iubire - Bunavointa - Tandrete - Generozitate - Bucurie - Simpatie -Speranta
Foarte bine!!!
E suficient, dar e ciudat faptul că... nu sunt deloc grele!!!
Însă ai şi altceva care cântăreşte destul de greu...
Forţează-te să le scoţi afară...
Of, e mânia: vai, cât cântăreşte!
Continuă să scoţi afară: neînţelegerile, teama, pesimismul, necredinta.
Descurajarea aproape că te trage în jos şi te înăbuşă în această parte a valizei.
Acum scoate afară cu toată puterea ta ceva ce era ascuns în bagaj: este un zâmbet care rămăsese pe fundul valizei.
Mai scoate un zâmbet, şi încă unul, şi iată că la urmă iese fericirea...
Pune din nou mâna în valiză şi aruncă tristeţea.
Acum ar trebui să-ţi pui în bagaj răbdarea, pentru că se va arăta destul de necesară.
Fă în aşa mod încât să pui şi:
PUTEREA - SPERANŢA - CURAJUL - ENTUZIASMUL - ECHILIBRUL - RESPONSABILITATEA - TOLERANŢA - BUNA DISPOZIŢIE si CREDINTA.
Scoate şi orice fel de grijă, preocupare şi lasă-le la o parte.
Te vei gândi după aceea ce trebuie să faci cu ele.
Bine. Acum bagajul tău e gata, îl poţi folosi din nou.
Nu uita să faci acţiunea aceasta de mai multe ori în viaţa ta pentru că drumul este foarte lung.

De pe net.

BATRANUL SI MOARTEA

Un biet bătrân, cu snopul de vreascuri în spinare, 
Pe-o cale din pădure mergea cu pași sărmani
Spre mica lui colibă, purtând cu trudă mare
Povara lui de lemne, de gânduri și de ani.

 Apoi, de-atâta umblet, bătrânul ostenit, 

Lăsându-și legătura în iarbă, a gândit:

"N-avui în viață parte, nicicând, de nici un bine;
Nu-i pe pământ un om mai necăjit ca mine.
Nu odihnesc o clipă și-adorm pe nemâncate;
Soldații, birul, claca cu logofeți în spate, 
Copii si nevasta, 
Acestea-mi sunt pe lume blestemul și năpasta.

Doresc sa vina moartea..." Și moartea a venit.
- Ce vrei? l-a întrebat curtenitor.
- Aș vrea sa-mi dai o mâna de-ajutor
Să urc aceste vreascuri pe umăr... Sunt grăbit!

Murind, durerea n-o mai suferim, 
Dar a pleca din viață nu-i ușor;
Oricâte să-ndurăm, dar să trăim!
Aceasta e dorința tuturor. 

Jean de la Fontaine

SUPER OFERTA

Te tentează o super ofertă? E o ofertă ce nu există pe toată piaţa mondială, e la îndemâna oricui şi foarte puţini se folosesc de ea. Ca unul ce m-am străduit să fac o casă, cu credit ipotecar, la care mai am ceva ani de plată, ştiu cât de greu este să pui cărămidă pe cărămidă pentru a face un adăpost. Şi la fel de greu este să cumperi o casă sau apartament. Ba mai mult, aproape o viaţă întreagă osteneşti şi tot nu o termini definitiv, că doar ce termini şi încep reparaţiile sau modificările, scos parchet pus altul, zugrăvit după  trend, garduri, mobilă .......... .

Piaţa este plină de oferte, cu comisioane şi reduceri din partea miloaselor bănci care nu doresc altceva decât binele cetăţeanului, cu programe şi proiecte de la guvern pentru tinerii care se avântă  spre întocmirea dosarului gros cât şunca unui porc de ignat, constatând că de fapt totul este  un şorici gros care nu ţine de cald.

Evident că e musai ca omul să se străduiască să-şi facă un rost şi pe lumea asta că nu se cade să trândăveşti amărâtele de zile, e bine să-ţi faci o casă, să ai un cuib, să te regăseşti pentru o perioadă într-un loc, dar…… .

Dar  omul se opreşte aici. Din păcate. Zic asta pentru că în afara zidurilor de beton în care trăieşte îşi pregăteşte şi pentru odihnirea de după, tot din beton (pavat cu granit, marmură, argint, aur) un spaţiun unde crede că-şi va petrece veşnicia.  Fireşte nu toată lumea face la fel, să fim înţeleşi.

Însă Dumnezeu are o ofertă de case care nu poate fi concurată, una imbatabilă. Nu are un preţ anume şi o poţi avea în ce formă doreşti. E vorba de casa pe care o poţi construi în cer,  pe care Dumnezeu ţi-o construieşte cu materialul  oferit de tine de pe pământ. E simplu. În fiecare zi poţi pune construi la casa din cer, prin fapte bune, prin rugăciune, prin iertare, prin post, prin răbdare şi iubire. Ele sunt materialele cu care-ţi faci casă în împărăţia cerului.  Din partea celui care are terenul, de la Dumnezeu fireşte, primeşti şi un colţ grădină numit rai, unde nu cresc buruieni, unde nu sunt dăunători, unde este veşnic primăvară şi vară, unde tot timpul este cântec şi tril, unde casele nu au garduri de 2 m ci toţi se vizitează şi petrec împreună cu bunii prieteni găsiţi acolo, îngerii lui Dumnezeu.

Să ştiţi că eu încerc să-mi fac o bojdeucă măcar, că poate nu sunt vrednic de o casă mare, dar m-aş bucura ca acolo să vă văd pe toţi cei care citiţi această postare, şi să fiţi mai înstăriţi ca mine. De fapt m-aş bucura ca lumea toată să locuiască acolo, pentru că aici de fapt suntem doar chiriaşi.

DACA NU AI TIMP, NU DA CLICK AICI

Traiau odata pe o insula toate sentimentele umane: Buna Dispozitie, Tristetea, Intelepciunea, Iubirea si altele.

Intr-o zi sentimentele au aflat ca insula se va scufunda in curand, asa ca si-au pregatit navele si au plecat. Doar Iubirea a ramas pana in ultimul moment. Cand insula a inceput sa se scufunde, Iubirea a hotarat sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca luxoasa si Iubirea i-a zis:
-Bogatie, ma poti lua cu tine?
-Nu te pot lua, caci e mult aur si argint in barca mea si nu am loc pentru tine.

Atunci Iubirea i-a cerut ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe acolo:
-Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?
-Nu te pot ajuta, Iubire, aici e totul perfect… mi-ai putea strica nava.

Iubirea a rugat mai apoi Tristetea, care trecea pe langa ea:
-Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!
-Oh, Iubire, sunt atat de trista incat simt nevoia sa stau singura…

Chiar si Buna Dispozitie a trecut pe langa Iubire, dar era atat de multumita incat nu a auzit ca o striga.

Dintr-o data o voce a strigat:
-Vino, Iubire, te iau cu mine!

Era un batran cel care vorbise. Iubirea s-a simtit atat de recunoscatoare si plina de bucurie incat a uitat sa il intrebe pe batran cum il cheama. Cand au sosit pe tarm, batranul a plecat.

Iubirea si-a dat seama cat de mult ii datora si a intrebat Cunoasterea:
-Cunoastere, imi poti spune cine m-a ajutat?
-Era Timpul…

-Timpul? s-a intreba Iubirea, dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoasterea, plina de intelepciune, i-a raspuns:
-Pentru ca numai Timpul e capabil sa inteleaga cat de importanta e Iubirea in viata…

Primita pe mail.

LA FRIZERIE

Un  bun crestin a mers la o frizerie ca sa-si tunda parul si sa-si taie barba. In timp ce frizerul isi servea clientul, intre cei doi s-a pornit o conversatie interesanta. Au vorbit despre multe lucruri si au abordat diverse subiecte. In cele din urma au inceput sa vorbeasca despre Dumnezeu. La acest subiect frizerul a declarat:

- Eu cred ca Dumnezeu nu exista.

- De ce spuneti asta? a intrebat clientul.

- Trebuie doar sa iesiti pe strada si veti realiza ca Dumnezeu nu exista. Spuneti-mi, daca Dumnezeu ar exista, ar mai fi atatia oameni bolnavi? Ar mai fi atatia copii abandonati? Daca Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinta si nici durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu iubitor care sa ingaduie astfel de lucruri.

Clientul s-a gandit un moment, dar nu i-a raspuns deoarece nu a vrut sa starneasca o cearta. Frizerul si-a terminat treaba, iar clientul a parasit frizeria. Chiar cand a iesit din frizerie, crestinul nostru a vazut pe strada un om cu parul mare, incalcit si murdar si cu o barba mare, neglijenta. Era murdar si neingrijit. Clientul s-a intors la frizerie si i-a spus frizerului:

- Stiti ce? Frizerii nu exista.

- Cum puteti spune asta? a intrebat frizerul surprins. Sunt aici, sunt frizer si tocmai te-am aranjat!

- Nu! a exclamat clientul. Frizerii nu exista, caci daca ar exista atunci nu ar mai fi oameni cu parul lung si murdar si cu barba netaiata, cum e omul acela de afara.

- Ah, dar frizerii exista! Insa asta se intampla cand oamenii nu vin la mine.

- Exact! a afirmat clientul. Asta e ideea! Si Dumnezeu exista! Insa necazurile si suferinta se intampla atunci cand oamenii nu vin la El si nu-L cauta pentru a-i ajuta. De aceea este atata suferinta si durere in lume.


Primita pe mail.

INTERVIU CU MOARTEA

Fără discuţie că toată lumea la un moment dat se întreabă ce este, de unde vine, dacă există cu adevărat, dacă e rea sau bună, dacă e folositoare sau nu, dacă e sau nu palpabilă, cum arată şi cum putem lupta împotriva ei. Despre cine e vorba? Despre moarte.

Conform dicţionarelor, moartea este încetarea tuturor funcţiilor vitale, răposare, deces, acestea fiind de fapt doar cauze fizice ale ieşirii sufletului dintr-un corp, pentru că de fapt moartea este plata păcatului (Romani 6-23), este despărţirea sufletului de trup, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde şi-a luat fiinţă, de la Dumnezeu, lăsând trupul să se transforme în ţărâna din care e alcătuit.

Foarte mulţi oameni se tem de moarte, motiv pentru care am realizat un interviu cu acest personaj controversat, spre a veni în ajutorul celor cu frica-n sân.

- Bine te-am găsit Moarte! Cam greu umblai după tine dar sper să nu fie în zadar. Gândeam că eşti urâtă, că ai o coasă mare, că eşti un schelet, dar bag de seamă că cel puţin mie mi te arăţi altfel.

- Bine ai venit omule! Nu gândi că aşa arăt mereu, dar se cuvenea ca pentru un musafir viu încă să mă aranjez oleacă pentru a nu te speria. Ia zi, care-i treaba?

Apăi Moarte, după cum ştii mulţi se întreabă de unde eşti, cât trăieşti, dacă ţi-e frică şi ţie că poţi muri, unde stai, cu ce te hrăneşti, unde poţi fi întâlnită, mai e ceva după moarte, mai e viaţă?

- Ohooo, cam multe vrei să ştii. Bine. Fie. Ascultă. Eu sunt un înger năpraznic, trimis de Dumnezeu să adun sufletele oamenilor spre a le duce la judecată. Eu trăiesc spre veşnicie, şi după ce nu vor mai fi oameni voi veghea alături de ceilalţi îngeri lângă scaunului lui Dumnezeu. Nu mă hrănesc cu nimic, chiar dacă oamenii zic că eu le mănânc zilele, ei îşi mănâncă singuri zilele şi dau vina pe mine. Cu mine te poţi întâlni oriunde, sunt peste tot trimisă în toate clipele, peste tot pământul. Mai des mă întâlneşti în războaie unde am mult de lucru că oamenii se omoară între ei, mă întâlneşti în spitale, în case de bătrâni dar şi la prunci, mă găseşti la colţuri de stradă şi din  ce în ce mai des pe şosele, mă găseşti în cârciumi, ba chiar şi în aer dai de mine, ceea ce înseamnă că sunt peste tot, şi nu te poţi ascunde de mine că ştiu fiecare cotlon. Şi paradoxal după mine nu este moarte, căci după mine vine  viaţă, o viaţă minunată în împărăţia lui Dumnezeu.

- Păi e cam aiurea, că lumea se teme de moarte rău de tot. Doare când moare omul?

- Păi nu se tem decât aceia care cred că asta e singura viaţă, se tem aceia care nu cred în viaţa veşnică, le este frică celor care nu cred în Dumnezeu şi se cred ei dumnezei, şi doar acelora moarte li se pare dureroasă. Nu doare când mori pentru sufletul iese lin spre lumina lui Dumnezeu. Doar trupul are dureri, iar ele rămân în urmă şi nu se mai simt.

- Bine  Moarte, nu pot să zic că mă bucur că am vorbit, deşi am mai aflat câte ceva. Dar vroiam să te întreb dacă ştii cumva când trebuie să mor eu, asta aşa că tot sunt aici.

- Hahaha, eşti haios. Hotărârea nu o iau eu, ci Dumnezeu. Nimeni nu ştie când se naşte şi nimeni nu cunoaşte când moare, deşi sunt semne care îţi vestesc lucrul acesta. Ceea ce trebuie să ştie toată lumea e că toţi trebuie să moară, mai devreme sau mai târziu, şi că e bine ca acea clipă în care eu îi vizitez să fie pregătită. Şi zic asta pentru suflet, nu pentru trup. Şi acum lasă-mă că uite, de când mă ţinu-şi de vorbă s-au strâns o grămadă de suflete şi trebuie să plec.

- Asta-i viaţa Moarte, dacă pot să zic aşa, du-te la treaba ta şi să vii când te-oi mai chema eu sau  când o vrea Dumnezeu.