PRIMITI PLUGUSORUL MEU?

Aho, aho, copii şi fraţi,

Staţi puţin şi ascultaţi!

Mâine anul se-nnoieşte,

Sfânt Vasile vă primeşte,

Şi vă binecuvântează,

Pentru anul ce urmează.

Fraţilor, copiilor,

Şi chiar voi bătrânilor,

Luaţi aminte la urare,

Că e mare sărbătoare.

Şi de nu vi-i cu mirare,

Nu e doar o sărbătoare,

Trei într-una în astă zi,

Veţi putea sărbători.

Hristos se taie-mprejur,

Şi uitaţi-vă în jur,

Cum Vasile mare sfânt,

Se serbează pe pământ.

Mai pe urmă, mai apoi,

Cum e datina la noi,

Noul An sărbătorim,

Cu câte-un pahar de vin.

Şi vă zic printre urale,

Printre piftii şi sarmale,

Să v-ajute Domnul Sfânt,

Cât veţi trăi pe pământ.

Vă doresc credinţă multă,

Vă urez iubire sfântă,

Şi-n zile de sărbătoare,

Vă urez s-aveţi răbdare.

Iar acum trăgând din bice,

Fiindcă nu mai am ce zice,

Vă urez belşug în toate,

Şi la suflet SĂNĂTATE.

 

Mânaţi măăăiii!

CAND SI CUM E BINE SA MURIM

Suntem  în perioada în care toată lumea se urează cu binecunoscutul la mulţi ani, o urare mecanică şi fadă, lipsită de o perspectivă palpabilă (de cele mai multe ori). Eu aşa văd situaţia deoarece din experienţa profesională vă mărturisesc că mulţi oameni an de an se urează reciproc cu urare de mulţi ani iar unii dintre ei nu prind nici anul următor, că aşa e viaţa, sau moartea, depinde cu priveşti. Plus că se întâmplă foarte des să devenim cinici când urăm din complezenţă cu mulţi ani, iar cei uraţi  să fie în boli cu stare terminală, să urezi belşug unor oameni năpăstuiţi de inundaţii, de foc şi alte asemenea calamităţi. Aşa se face că mi-am pus o întrebare, ţinând cont de faptul că a ura mulţi ani e ceva mult prea sec şi nimeni nu ştie cât trăieşte. Şi întrebarea este: când trebuie şi cu trebuie să murim.

Este drept că poate vă gândiţi că am luat-o razna acum când toată lumea se buluceşte în pregătirea pentru întâmpinarea noului an. Dar nu e aşa. Pur şi simplu ştiu că mulţi dintre cei vii de astăzi, din lumea întreagă, la anul probabil că nu vor mai fi printre noi, ba nici eu nu pot garanta acest lucru pentru mine, că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu.  Ştiu că omeneşte nu este niciodată bine să mori. Unii vor să moară iarna, alţii vara, alţii la 100 de ani, unii nu aşteaptă şi din laşitate se sinucid. Sunt diverse modurile în care poţi pleca din această lume, iar cu privire la timp,  în fiecare secundă moare câte cineva.

E important însă modul în care mori. Biserica spune să fii spovedit şi împărtăşit. Dar la trecerea dintre ani cui îi pasă de asta. Ideal ar fi să poţi muri ca arhidiaconul Ştefan sau ca alţi mucenici, pentru Hristos, dar cui îi pasă de asta dacă în nu ştiu ce piaţă concertează formaţia momentului. Ar fi bine să mori împăcat cu toată lumea, asta dacă nu eşti prea ocupat cu vreo ceartă sau bătaie iscată din aburii alcoolului savurat de anul nou.

Şi uite aşa trec anii, sărbătorim mereu Anul Nou, şi de săvârşit le săvârşim tot pe cele vechi. Nărav omenesc, n-ai ce-i face. Eu nu doresc decât să vă aduceţi aminte la trecerea dintre ani, ceva pur astronomic de altfel, că ar fi normal să ne gândim şi la cei care anul trecut făceau aceleaşi urări ca noi şi astăzi nu mai sunt. Ar fi frumos să ne gândim şi la faptul că şi peste nemuritorul suflet  a mai trecut un an. Ar fi şi mai frumos dacă ne-am aduce aminte măcar şi o secundă de Dumnezeu, de cei în suferinţe.

Şi ca să nu vă mai plictisesc de moarte cu cele mai sus scrise, mă grăbesc şi eu să scap de acele vechi năravuri din anul ce se termină şi să încerc, să încerc zic, să prind câteva virtuţi anul ce vine.

Altfel, vă mulţumesc că aţi trecut prin pagina mea, acidă şi azi. Vă doresc o zi cu spor în toate cele bune spre finalizarea unui an cu bune şi rele, cu speranţa că anul ce vine vom fi mai buni, vom fi mai oameni.

IMPACAREA

Dragii mei, azi nu doresc să fiu sarcastic, nu vreau să critic pe nimeni, nu vreau să laud pe nimeni ci doresc doar să aduc slavă celui ce s-a întrupat pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Nu e nimic mai frumos şi mai plăcut pe lume decât să ştii că eşti creat după chipul Creatorului, că nu ai fost lăsat spre pedeapsa veşnică venită din cauza mândriei şi neascultării ci că ţi s-a întins o mână pentru a fi repus la starea cea dintâi. E înfricoşător când te gândeşti că Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-un sălaş sărăcăcios transformat în centrul universului, un sălaş care a întrecut în strălucire şi cele mai vistierii ale lumii luminate de toate becurile mapamondului. E bine de ştiut că Naşterea Sfântă reprezintă împăcarea omului cu Dumnezeu, că este dărâmarea puterii celui viclean.

E trist dacă nu realizezi că eşti creat cu scopul de a trăi veşnic şi nu speculezi secundele triste ale vieţii preschimbându-le în nemurire plină de fericire alături de cei buni.

E dumnezeiesc să realizezi că Naşterea Domnului este un început pentru fiecare dintre noi, că este posibilitatea de a ne remodela vieţile în smerenia Betleemului şi că putem recrea dimensiunea cosmică a primei familii, deoarece Crăciunul este sărbătoarea reîntregirii şi a speranţei, momentul în care putem realiza ce înseamnă să ai urmaşi.

Naşterea Domnului este clipa în care păstorii cântă împreună cu îngerii, este ziua pe care au aşteptat-o mii de ani generaţii întregi de oameni. Naşterea lui Hristos ar trebui să însemne curăţenia şi curăţia cu care oamenii se apropie de pruncii abia născuţi şi cu aceasta curăţenie să ne tratăm unii pe alţii lăsând mizeriile deoparte pentru că provoacă cangrene sufletului.

Fie ca Naşterea lui Hristos să nu se materializeze numai în mailuri, massuri, şabloane de mesaje şi petarde. Fie ca Naşterea Pruncului Iisus să transforme comoditatea leneşă a complăcerii, în dorinţa de a  veni la biserică, de a cânta colinde, de a te împăca cu tine şi cu cei din jur, de a-l primi pe Hristos cu inima deschisă.

Vă urez să aveţi parte de lumină izvorâtă din Lumina lumii, să aveţi bogăţia pe care Hristos a adus-o în sărăcia ieslei, să duceţi şi voi darurile magilor către Mântuitorul. Faptele bune să vă fie aurul, rugăciunea curată să vă fie smirnă iar dragostea nefăţarnică să fie tămâia ce-şi înalţă mirosul spre cer.

Hristos din ceruri se naşte, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L….

SLAVIT SA FIE IMPARATUL!

Ce mai tura-vura, a sosit momentul să dăm cărţile pe faţă. Dar nu oricum, ci în felul magistral spus de Caragiale, să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic! Şi asta pentru că aşa e la noi la români, pentru că poate fi şi mai bine ca la alţii, dar şi mai rău, ca la ceilalţi. Ce puţin de la Hristos până azi lumea a încercat să-i dea Cezarului ale sale şi lui Dumnezeu pe ale Sale. Cei drept lumea încă mai face confuzie între cele două persoane şi ori dă totul Cezarului, ori nu-i dă nimic lui Dumnezeu.

Una peste alta azi voi vorbi despre slava împăratului. Şi cum stă bine ca cinstitul cititor să fie bine informat, doresc a vă mărturisi că oamenii sunt experţi în prosternarea înaintea celor mai mari, a împăraţilor. Şi aşa se face că văzui în aceste sfinte zile de ce onoare se bucură cel ce este împăratul oamenilor, cel ce adună pe lângă sine pe cei mari şi pe cei mici, femei şi bărbaţi, toţi plini de bucurie şi dorinţa sinceră de a îl atinge pe cel care le este hrană zilnică.

Aşa se face că împăratul este trezit dis-de-dimineaţă pentru jertfă. Şi chiar dacă v-aţi gândit vreo clipă că e vorba de Hristos, v-aţi înşelat, pentru că e vorba de porcul sacrificat de creştini pentru a prăznui Naşterea lui Dumnezeu Fiul în trup. Şi să nu mă judecaţi greşit, pentru că acesta e crudul adevăr. Oamenii se adună pe lângă porc mai abitir decât pe lângă altar, îndură gerul cumplit sau precipitaţiile de tot felul, fumul şi gălăgia pentru a-şi aduce fiecare în parte contribuţia la împăratul porc, de a se înfrupta cu el ca şi când e ultima oară în viaţă când mănâncă. Şi ca să vedeţi că nu greşesc când afirm aceste lucruri şi că oamenii au uitat cine este adevăratul Împărat al slavei şi Domn al cerurilor, vă mărturisesc că vine câte o persoană care mai are oareşice frică de Dumnezeu şi-mi zice: părinţele, dacă aţi vrea să mă împărtăşiţi, că mâine tăiem şi noi porcul şi ştiţi……poate gust şi eu din greşeală şi să fiu împărtăşită. Deci cine e împăratul? Sau poate vă place mai mult următoarea discuţie, des întâlnită: cum se poate să tai porcul şi să nu mănânci un pic de şorici, pomana porcului, o ţuică fiartă. Asta e culmea. Dumneavoastră nu gustaţi deloc? Cum răbdaţi? Am încercat să le spun de Adam şi Eva care nu s-au săturat din fructul oprit, doar au gustat şi plătim asta de mii de ani. Şi apoi dacă mănânc şi mor în noaptea ce urmează, ce am realizat? Am murit sătul, am murit neîmpărtăşit şi las şi porcul neterminat să-l mănânce alţii.

E, deci cum dăm Cezarului şi cum dăm lui Dumnezeu? Sau îi dăm ceva lui Dumnezeu?  Nu vreau să par ceea ce nu sunt. Îmi place şi mie carnea de porc foarte mult, îmi plac produsele obţinute din această carne, dar niciodată nu pun porcul înaintea lui Hristos. Masa de  Crăciun trebuie să înceapă cu Sfânta Împărtăşanie pentru cei vrednici sau măcar cu mărturisirea şi prezenţa la slujbă acolo unde există canon. Atunci dăm şi Cezarul ale sale dar îi dăm lui Dumnezeu ceea ce trebuie pentru a primi cele de care avem nevoie. Şi pentru că nu doresc să vă întristez pe cei care nu aţi ştiut care e rânduiala, fac mea pulpa, pardon, mea culpa şi vă întăresc spunându-vă că Hristos s-a întrupat pentru al căuta pe cel pierdut să-l mântuiască, nu pe cel drept.

p.s Fiecare din avem libertatea de alegere în viaţă. Fireşte că sunt cazuri în care boala, familia ori factorii independenţi de voinţa noastră ne îndepărtează de cele divine, fireşte că nu am dreptul eu să judec pe nimeni. 
De aceea puteţi privi această postare ca pe un pamflet; puteţi privi postarea ca scrisă de un prieten preot.

CU CE NE IMBRACAM DE CRACIUN?

E aproape gata. Câteva zile şi vine şi marele praznic al Naşterii Domnului. E o zarvă nemaipomenită pe străzi, magazinele sunt full de creştini şi necreştini care în euforia reîntâlnirii cu cei dragi cumpără orice, de oriunde pentru a fi pregătiţi pentru…………..pentru masa copioasă  de Crăciun, că doar nu credeaţi că pentru Sfânta Împărtăşanie. Asta e pentru cei mici şi pentru cei foarte bătrâni, că aşa au învăţat unii greşit de la părinţii lor.

În nebunia asta multicoloră şi recitalul afon realizat de instalaţiile luminoase lumea îl aşteaptă pe Hristos. Care Hristos? E o întrebare legitimă să ştiţi, că nu toată lumea ştie care Hristos. E vorba de Pruncul acela care s-a născut într-o peşteră săracă, o iesle de animale, un loc plin de paie şi sărăcie, un Prunc fără scutec de-nfăşat şi fără hăinuţă de-mbrăcat. E vorba despre naşterea celui care este Mântuitor, nu despre vreun Hristos VIP,  de vreun Hristos de la nu ştiu care post de televiziune (Doamne iartă-mă) că astăzi astfel de persoane au ajuns modele omului modern.

Nu mai lungesc vorba şi trec la lucruri mai serioase. De exemplu este o întrebare pe buzele multor oameni în aceste zile: cu ce să mă îmbrac de Crăciun?  O problemă complicată, este o chestiune de viaţă şi de moarte, e ceva care depăşeşte chiar şi grija pentru suflet, adică ce zic eu suflet, chiar şi pentru burtă, că e mai importantă decât sufletul. Şi iată că o persoană din domeniu ne sfătuieşte aşa: bărbaţii care vor merge la o petrecere mai pretenţioasă, dar nu numai, pot alege o cravata cu moşul, sau cu globuleţe, brăduţi, însă fără elemente care pot deveni foarte uşor kitsch-uri precum luminiţe sau excese de elemente sclipitoare. Doamnele pot alege cu uşurinţă o bluza cu imprimeuri tematice sau una cu putina blăniţă pe la extremităţi, dar si accesorii speciale pentru aceasta ocazie, cum ar fi cerceii in forma de brăduţi, globuleţe, asortaţi cu un pandantiv sau brăţară pe măsură. E ? Ce ziceţi?

Cam asta e grija unor persoane pentru ziua Naşterii Mântuitorului Hristos. Ce spovedanie, ce împărtăşire, ce biserică, ce rugăciune şi comuniune. Astea nu au nici un farmec. Ţoala nene, firma, eticheta că doar odată e Crăciunul. Şi când te gândeşti că peste Hristos boii suflau pentru ai face căldură, că Maica Domnului nu avea cu ce să-l acopere pe cel ce s-a născut pentru noi şi a noastră mântuire.

Eu zic, la sfârşit, împreună cu cetele de colindători: nu mai plânge Maica mea, scutecele noi ţi-om da, Pruncul Sfânt de-i înfăşa. Apropo,  croieşte cineva în lumea asta în afara bisericii, vreun designer,  haine şi pentru suflet ?

AUTOPORTRET

Ştiu  sigur că nimeni nu-i perfect. De aceea încerc cu următoarele cuvinte să-mi fac autoportretul, plecând de la imaginea de mai sus. Şi cum nu am veleităţi de pictor, voi încerca prin  vorbe să vă demonstrez că nu sunt aşa cum mă văd oamenii.

Aşadar privind imaginea veţi vedea că am reuşit să surprind în fotografie tot ceea ce pot oferi eu din punct de vedere fizic. Urmărind trăsăturile fine ale feţei zbârcite de ridurile provocate de starea de fericire a tinereţii dar dublate de ridurile nu prea fine ale trecerii timpului şi ale încruntării, o să remarcaţi că acest model de om îl întâlniţi pe stradă la tot pasul. Ceea ce mă evidenţiază, conform schiţei din poza de mai sus, sunt ochii albaştri-verzi care de multe ori(în general noaptea) sunt închişi. Desigur se pot vedea desimea părului şi dantura, două elemente ce ar umple de invidie pe orice persoană trecută de 90 de ani.

Şi dacă aceste elemente nu vă ajută deloc la desluşirea chipului meu din autoportretul de mai sus, aş dori să scot în evidenţă lucrurile spirituale şi de intelect.

Aşa se face că oamenii de obicei pot  să facă o radiografiere intelectuală şi spirituală a celor din jur doar privind chipul. Şi din autoportret cred că puteţi vedea, neclar ce-i drept, că este vorba de o persoană  cu ceva şcoală dar cu inteligenţa nepusa la muncă. Se poate vedea că sunt o persoană spirituală care din dorinţa de a fi aproape de Dumnezeu, de multe ori uită de oameni. Poziţionarea gurii demonstrează că sunt o persoană care vorbeşte mult când nu trebuie şi tace când trebuie să vorbească, că de şi minciuna, şi clevetirea tot vorbire înseamnă.

Aş putea să continui cu câteva cuvinte, dar nu doresc să vă plictisesc cu propria-mi persoană. Doresc însă să vă spun că acest autoportret este o încercare de a vă aduce aminte că se apropie Naşterea Domnului şi e momentul potrivit să vă faceţi autocritica. Aceasta trebuie să se concretizeze în recunoaşterea greşelilor şi mărturisirea lor înaintea duhovnicului prin taina spovedaniei. Eu am încercat să schiţez câteva lucruri care nu au neapărat legătură cu sufletul, pentru că lucrurile serioase se discută la mărturisirea păcatelor, pentru că aceste lucruri nu pot fi mărturisite online.  Fiecare, cât poate de repede, pentru a nu se îngrămădi pe ultima suta de metri şi a dispera din lipsă de timp să meargă să se mărturisească pentru al primi pe Hristos în curăţie şi curăţenie.

De aceea vă întăresc spunându-vă că nu contează cum arătăm fizic ci contează cum ne arată sufletul.

MOS CRACIUN E UN TALHAR

Moş Crăciun dă lovitură după lovitură. După părerea mea este un mare bandit, un hot şi un tâlhar care amăgeşte pe cei ce-l consideră a fi un om deosebit, profitând fără scrupule de naivitatea şi speranţele oamenilor, oferind sclipitor câteva lucruri în timp ce-şi umple sacul sau contul cu bănuţii celor mulţi.

Aşadar iată cum stau lucrurile. Am citit că un Moş Crăciun a intrat într-un mare magazin cu haina sa roşie, cu fesul mare şi nasul obraznic, cu un sac cât toate zilele unde după ce şi-a făcut numărul de HO, HO ,HO, a umplut  sacul şi s-a retras pe ascuns. Acelaşi moş sau poate altul a întrat şi a furat din casa unor oameni bătrâni. Mai apoi am văzut pe potentul moş cum ţinea câteva crăciuniţe aproape dezbrăcate pe genunchii tremurânzi (pesemne de la vârstă) încercând să ghicească ce şi-ar dori săracele de ele în cizmuliţele de firmă. Şi să nu credeţi că acest moş s-a oprit aici. În nici un caz. L-am văzut la televizor ba bând nu ştiu ce bere cu gust de sărbătoare. L-am descoperit mai târziu savurând o băutură răcoritoare, pesemne pentru a se drege după berea de dinainte, şi mare mi-a fost mirarea când am observat ce bine conduce un camion cu puterea de 500 CP (echivalentul a 7 reni). Şi pentru că poate v-am atras atenţia am descoperit că acest Moş Crăciun este şi un bun manager de bancă, un dealer de succes, e înnebunit după o anumită marcă de ciocolată şi din cauza vârstei a uitat cu desăvârşire de cei nevoiaşi, de cei săraci, de cei care stau pe lângă brad aşteptând  să audă un clinchet de zurgălăi  şi hornul scuturându-se.

E, ce ziceţi, nu am dreptate? E că e mare pişicher acest Moş Crăciun? Aşa se întâmplă când oamenii nu ştiu cu adevărat ce se întâmplă. Ba mai e ceva. Mai e ceva ce mă întristează şi mă deranjează cumplit. Moş Crăciun l-a furat pe  Pruncul Hristos din inimile noastre. Din cauza lui oamenii nu mai ştiu ce sărbătorim cu adevărat pe 25 decembrie. El este tâlharul care ne-a îndepărtat pe noi de bucuria primirii adevăratei veşti de bucurie, aceea a naşterii unui Mântuitor.

Eu aş dori să rămân în suflet cu ceea ce spune Scriptura, cu ceea ce cântau plini de bucurie îngerii: „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”.  Astăzi oamenii se bucură într-un cor grotesc inspirat din târgul de moşi crăciuni cu binecunoscutul HO,HO,HO. 
Nu vreau să judec pe nimeni, dar bucuria venirii unui Prunc în lume, pentru care în mod firesc ar trebui să se cureţe sufletele, inimile, minţile este lăsată de izbelişte doar pentru bucuria efemeră a saturaţiei trupeşti.
Şi mă întreb şi eu, cum şi alţii s-au întrebat, oare, dacă ar veni la uşa noastră cineva cu un prunc în braţe, fie numai pentru o bucată de pâine, le-am deschide uşa? Ori muzica şi hăhăitul falsului moş ne-ar închide urechile. Întrebarea poate fi retotică, fiecare ştie bine cât de deschis îi este sufletul.

CUMPAR TIMP LIBER

Aţi remarcat ce hoţ e timpul. E o chestie de care nu-ţi dai seama decât în anumite momente ale vieţii. Câteodată, foarte rar, când eşti bine dispus şi fericit trece imediat. Când trebuie să ajungi în vreun loc sau aştepţi ceva cu nerăbdare trece cumplit de greu. De fapt el îşi vede de drum imperturbabil, numai că percepţia noastră este diferită. Şi scriind aceste rânduri într-o pauză de muncă, mă tot gândesc la cum pierd unii timpul nefăcând nimic şi cum se zbat unii pentru fiecare clipă de viaţă.

A avea timp liber în ziua de azi e un lux. Şi e chiar ceva ieşit din comun să ai timp liber şi să faci ceea ce-ţi doreşti în timpul pe care-l ai. Adică să ai timp şi să stai degeaba din motive financiare sau de boală nu ai realizat nimic. Să ai timp liber să stai cu familia, să mergi în excursie, să iei parte la slujbă fără să stai cu ochii pe ceas, să nu mănânci din picioare, să poţi urmări un film sau să citeşti o carte fără să-ţi sune telefonul, să ai un astfel de timp, e ceva de vis.

Eu aş vrea să cumpăr timp liber,  sau, dacă aş putea, aş inventa o maşinărie care să transforme păcatele, adică perioada aceea de timp pierdut pentru a face rău, să le transforme în timp liber. Pentru că timpul pe care ni-l dă Dumnezeu îl folosim de multe ori în scopuri şi fapte care nu ne ajută cu nimic, şi astfel irosim mândreţe de timp, transformându-l în timp pierdut.

Eu aş vrea să cumpăr timp liber, de exemplu, când vin sărbătorile, ca să pot rememora clipele fericite ale copilăriei, perioadă în care timpul parcă stătea în loc, perioadă în care aveam suficient timp să mă bucur de viaţă fără să-mi pese că trece timpul.

Aşa că dacă mă puteţi ajuta cu ceva, să ştiţi că pentru a cumpăra timp liber pun la bătaie un şir de covrigi, pentru că se spune că am să pot recupera timpul pierdut când vor umbla câinii cu covrigi în coadă.

Aşa că dacă vreţi să vă bucuraţi de viaţa dăruită de Dumnezeu, nu pierdeţi timpul cu prostii, că apoi o să veniţi la mine să vă vând timp liber. 

TRANSFORMERS

Este fascinantă imaginaţia copiilor din ziua de azi, este curioasă fascinaţia adulţilor din ziua de azi.

Din fericire pentru mine fac parte din generaţia acelora care nu s-au jucat cu roboţi. Plus de asta nici desenele animate ale copilăriei mele nu erau ca cele de azi. Atunci era totul foarte simplu, era foarte frumos, calm, de vis. Azi, după afirmaţia lui Antoine-Laurent Lavoisier, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Şi e regulă de bază ca orice să se transforme, incluziv jucăriile, dar mai ales viaţa. Din nefericire viaţa se transformă într-o formă fizică de iad, dacă ar fi să ţinem cont de cele ce le vedem zilnic în jurul nostru.

Transformarea este o lege a firii, pentru că biblic vorbind, noi suntem făcuţi din pământ şi mergem tot în pământ. Transformarea este ceva natural, ceea ce înseamnă că  logic şi firesc este ca un copil să devină adult, apoi bătrân. Este contrar firii ca omul să se transforme în robot, şi zic aceasta deoarece urmărind nişte documentare, vizionând nişte desene animate(pentru copii) am constatat că mai nou, omul visează să ajungă robot, cyborg, entitate duală formată din trup şi hard-disc, din chip şi cip.

Nu cunosc toate motivele pentru care omul nu mai este mulţumit de starea sa dihotomică actuală, rezultatul unirii vremelnice a trupului cu sufletul. Este ciudat însă să vezi cum omul îşi doreşte nemurirea prin artificial, fără să lupte pentru trăirea veşnică alături de Dumnezeu(punct de vedere creştinesc în care cred personal), cu libertatea conştiinţei deplin luminate, cu posibilitatea de a călători prin univers fără a purta cu el vreun  sistem de operare şi câteva membre făcute din material inoxidabil.

Apoi nu găsesc logica dorinţei de a te transforma în ceva inferior a ceea ce ai fost, pentru că un om este capabil să dezvolte sentimente şi raţiune în timp ce un robot are nu are nici un fel de sentiment, folosindu-se de o raţiune dependentă de o conexiune cu serverul. Dacă vreţi, eu consider că o schimbare, o transformare ideală poate fi schimbarea urii în dragoste, a minciunii în adevăr, a răului în bine, a războiului în pace.

Acestea fiind zise vă readuc aminte de schimbarea, transformarea ce trebuie să aibă loc în fiecare dintre noi acum că ne pregătim pentru Naşterea Domnului. Şi deşi nu sunt un amator de senzaţii tari cărora să le dau crezare, pun mai jos un filmuleţ  unde se vede un suflet de copil care se înalţă la cer. Nu ştiu cât e de adevărat, dar ne poate da de gândit.

                                                http://www.youtube.com/watch?v=n7TWFOBoN1Y&feature=related

JINGLE CATS

Sunt puţine lucrurile din lumea asta care ar putea să mă şocheze. Sunt vaccinat şi imunizat de viaţă pentru a vedea orice nu-ţi poate trece prin cap. Şi totuşi, vreau să vă spun că ieri am fost neplăcut surprins să văd pe toate posturile de televiziune trupa jingle cats, nişte pisici îmbrăcate cu haine roşii ca ale lui Crăciun. Nimic neobişnuit până acum, pentru că am văzut animale de companie tunse, rase şi frezate mai rău ca la teatru. Ineditul vine când vezi cum aceste pisici sunt ridicate în slăvi pentru că vezi Doamne, prin miorlăiala lor imită cântece de Crăciun.

Şi acum să mă iertaţi, dar am ajuns prea departe. Lăsând la o parte faptul că Naşterea Domnului a fost înlocuită cu Crăciunul, oamenii necunoscând cu adevărat ce sărbătorim pe 25 decembrie, vedem cum semenii noştri se uită la propriu în gura unor mâţe care miorlăind aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, extaziază la maxim pe cei care cred că acele sunete sunt un fel de colinde. Trebuie să menţionez că din 1991 când a luat fiinţă această nebunie, trupa pisicilor s-a ales cu un site propriu, cu pagină pe Wikipedia, cu manageri cu istorie asemenea lui Crăciun, cu vise şi elfi, cu apariţii tv şi roluri în filme.

Acum ceva timp era o reclamă care spunea că a înnebunit lupul, ceea ce mă face să reflectez de două ori atunci când mai privesc la televizor sau când mai stau cu câte cineva de vorbă. Oamenii au luat-o razna. Sunt semeni de-ai noştri în suferinţe cumplite şi noi tragem mâţa de coadă. Cum o intra cozonacul şi cârnatul în acele persoane care stau cu ochii pe animalele îmbrăcate în costumul Moşului când sunt copii care nu au nici măcar ghetuţe, fără a mai spera să primească ceva.

Oare de ce din cauza senzaţionalului, Naşterea lui Hristos într-o peşteră săracă, deşertat de slavă şi în smerenie, rămâne nebăgată în seamă. Oare de ce  nu se scot în evidenţă valorile unei familii când vorbim de naşterea Fiului lui Dumnezeu şi se scot în evidenţă lucruri care înjosesc omul şi ridică animalul.

Nu am nimic cu cei care iubesc pisicile, câinii sau alte animale de companie. Eu doresc numai să nu cădem în blasfemie crezând că un animal oarecare cântă ceea ce au cântat îngerii şi au proslăvit păstorii. Să lăsăm bucuria Naşterii lui Hristos să ne umple casele şi sufletele, să nu stricăm divinul cu animalicul, să nu dăm importanţă banalului ci să vedem ceea ce şi-au dorit să vadă proorocii Vechiului Testament, să auzim ceea ce au dorit să audă Adam şi Eva.

Pentru cei care nu sunt de acord cu mine, încercaţi să cântaţi : O, ce veste minunată/ în Betleem ni s-arată/ miau, miau, miau, miau. Nu merge. E drăcesc.

VA ROG, NU FACETI CADOURI!!!

Nu mai este mult până departe. Iată că vin şi sărbătorile. Pentru unii vin sărbătorile de iarnă, pentru alţii vin sărbătorile Crăciunului iar pentru creştini vine Naşterea Domnului, cu sărbătorile ce o înconjoară şi o îmbogăţesc spiritual. Iar aceste sărbători vin cu bucurie pentru unii, cu normalitate pentru alţii şi cu modestie sau chiar sărăcie pentru majoritatea.

Au început televizoarele deja să înnebunească din cauza reclamelor la sărbătoarea X, că rar se vorbeşte de naşterea lui Hristos. Toată lumea face lobby la luna cadourilor, momentul în care îi poţi bucura pe cei dragi. Acum la modul cel mai sincer, nu cred că nu vi s-a întâmplat să primiţi vreodată vreun cadou care să nu vă facă plăcere sau la care să nu-i găsiţi trebuinţă.  Vreun parfum imposibil de mirosit, vreo cremă dubioasă, vreo cravată sau tricou de la second hand. Copiii sunt şi ei cadorisiţi cu    E-uri  care mustesc în dulciurile ce au zăcut o vară pe tarabele încinse ori cu vitaminele  fructelor coapte în rafturile magazinelor. Dar dacă zice la televizor că trebuie să faci cadou, te poţi împotrivi oare curentului?  Ştiţi ce zice lumea nu? zgârcitul, avarul, murea dacă făcea şi el un cadou.

De aceea eu vă îndemn frăţeşte şi părinteşte: NU FACEŢI CADOURI!!!  Faceţi DARURI!

Da, aşa cum aţi citit, faceţi daruri, pentru că un cadou însemnă o atenţie, o obligaţie onorată din complezenţă, înseamnă cadorisire, un act făcut mecanic, o datorie civică, în timp ce darul vine de la dăruire, darul vine de la a da, iar dăruirea este o însuşire, este o calitate care exclude obligaţia.  Dăruirea este o binefacere, cadoul este o îndestulare. Darul vine  din suflet şi chiar dacă are un preţ, e inestimabil, iar cadoul vine din buzunar, are preţ  şi nu e preţuit.

Pentru noi,  creştinii, urmează sărbători închinate lui Hristos şi trebuie să facem daruri în miros de cetină şi tămâie, trebuie să dăruim având colindele pe buze. Cei care nu se alipesc de bucuria noastră creştinească vor continua să-şi facă toată viaţa cadouri, pentru că pentru ei vin sărbătorile de iarnă.

Vă readuc aminte că: dar din dar se face raiul; dăruind vei dobândi;  cel ce dă, lui îşi dă. Sunt vorbe simple care deschid minţile celor ce ştiu să facă diferenţa între cadou şi dar, între Naşterea Domnului şi sărbătorile de iarnă.

Şi chiar dacă se spune că un cal de dar nu se caută la dinţi,  e bine să te gândeşti de două ori atunci când vrei să vrei să faci o dăruire, că dacă nu eşti atent vei risca să faci un cadou.

În încheiere doresc tuturor copiilor, tuturor creştinilor, să aibă parte de darurile sfântului Nicolae, de darurile Domnului Iisus Hristos, de darurile bisericii rugătoare, primind cu bucurie şi cadourile ce vin din partea celor care poate nu au citit această postare pentru a se informa cum poţi bucura un suflet.

GRADINA ZOOLOGICA

V-aţi  întrebat vreodată de ce oamenii asociază lumea cu o junglă? De ce lumea se poartă ca în junglă aşa încât fiecare este pentru sine, celălalt nu contează  şi cel mai bun supravieţuieşte.  Teoretic e junglă în magazine, e junglă pe stradă, în circulaţie, la picnic, în şcoli şi în toate serviciile.

Şi totuşi nu este 100% junglă, deoarece nu toate animalele trăiesc în junglă. La şcoală am învăţat că sunt animale domestice şi animale sălbatice. Apoi am văzut, copil fiind, că mai există animale şi la grădina zoologică. Acestea din urmă sunt închise fără voia lor, fără să aibă vreo vină sau judecată urmată de vreo sentinţă. Sunt animalele acelea triste, fără vlagă în care oamenii aruncă cu firimituri, cu pietre sau sticle. Acestea trăiesc fără să simtă gustul libertăţii şi al hranei adevărate, procurate în felul în care Dumnezeu le-a înzestrat. Sunt păsări închise în colivii uriaşe care nu se pot bucura de aripi decât pentru câte un zbor scurt fără nici un orizont.

Aşadar oamenii pot fi şi ca într-o grădină zoologică. Şi zic asta gândindu-mă la oamenii care nu au decât un orizont restrâns de activitate şi aceasta impusă. Vorbesc de oamenii care nu se hrănesc decât cu ceea ce le este dat de alţii, de multe ori forţat. Neputinţa şi deprimarea mă dărâmă când văd copii cu ochii lipsiţi de lumina speranţei privind în gol aidoma puilor de animale din grădina zoologică, care născuţi în captivitate cred că aia este lumea adevărată şi aceea le este casa.

Cum oamenii sunt loviţi de semeni pentru distracţie, cum oamenii se înjosesc să prindă resturile de mâncare de la masa sătuilor, bucurându-se ca maimuţele grădinii zoologice la vederea bananei.

E cumplit să vezi cum şi noi, fără să sesizăm, puţin câte puţin, suntem înconjuraţi cu  garduri invizibile ce vor deveni închisoarea trupurilor. Observ cum se încearcă construirea unor colivii pentru închiderea minţilor şi îmi aduc aminte de cuvintele lui Hristos care zice să nu ne temem de cei care ucid trupurile ci de cei care ucid sufletul.

Deocamdată sufletul a rămas partea liberă a omului. Până când? Ne spune tot Hristos când zice că doar cel care va răbda până la sfârşit se va mântui.

Din nefericire pentru noi, în exprimarea libertăţii acordate de Dumnezeu am pendulat între două lucruri: junglă şi grădină zoologică. Şi cum e greu să facem o schimbare radicală, să-i oferim măcar sufletului libertatea de a alege ceea ce este bun, posibilitatea de a fi alături de Dumnezeu.

UNIRE SI UNITATE

Sunt fericit că sunt român. Nu ştiu dacă simţiţi acest sentiment, sau dacă l-aţi simţit vreodată. Nu ştiu dacă alte popoare ale lumii au acelaşi sentiment faţă de ţara în care s-au născut. Eu ştiu sigur că îmi place România. Şi poate vi se pare ciudat că am acest sentiment în condiţiile în care în conformitate cu ceea ce auzim la televizor la noi se fură cel mai mult, suntem printre primii la avorturi, la crime, la sărăcie, la boli de mult eradicate prin alte părţi ale lumii, la gunoaie şi la arătat cu degetul. Dar am avut şi avem şi minţi strălucite, genii literare, artistice, inventatori şi eroi, biserici şi mănăstiri în care găsim sfinţenia moaştelor celor ce au trăit înainte de noi pe aceleaşi meleaguri.

De fapt, azi când sărbătorim ziua naţională simt şi mai mult că într-adevăr suntem Grădina Maicii Domnului, pentru că de 2000 de ani o mână de oameni, comparativ cu imperiile ce ne-au înconjurat mereu, am reuşit să facem faţă tuturor încercărilor venite asupra noastră, şi ceea ce este mai important că am reuşit cu ajutorul credinţei, primind mereu putere de la pământul pe care călcăm, de la pământul ce a primit seva sângelui strămoşilor noştri.

Azi este unirea, iar unirea înseamnă îmbinare, împletire, alipire. Pentru a fi desăvârşiţi însă, ne mai trebuie ceva alături de unire. Ne trebuie UNITATE, deoarece unitatea reprezintă unirea omogenă, fraternă şi indivizibilă bazată pe iubire, aşa cum găsim în Sfânta Treime. Dacă unirea românilor s-ar transforma în unitate, am fi indestructibili în gândire şi manifestare. Unitatea ne-ar oferi posibilitatea de a ne apropia unii de alţii, de a ne apropia de Dumnezeu. Unitatea este liantul care ne-a ţinut aproape pe noi românii în timpurile în care nu exista unirea. Unirea a fost un act administrativ, ce a consfinţit dorinţa românilor de a fi în unire, şi obligă moral pe români să tindă spre unitate.

Sunt mândru că sunt român creştin ortodox, că am primit Evanghelia lui Hristos de la apostolul Andrei. Sunt fericit când văd cum la noi vin oameni  de pe meleaguri unde civilizaţia asfaltului şi a artificialului este in floare, si  vin să se bucure de naturalul sărbătorilor şi mâncărurilor româneşti, de munţii şi apele acestei ţări, de credinţa şi simplitatea oamenilor încercaţi de soartă de 2000 de ani.

În final îmi doresc ca împreună cu cei care simt ca mine, să ne bucurăm de ceea ce ţara noastră are mai bun şi mai frumos, să ducem unirea spre unitate, să le oferim şi celor care vor veni după noi posibilitatea  de a fi mândri de istoria, locurile şi oamenii acestei ţări.

IARA' BEAU, IARA' PETREC

Să nu credeţi că m-a apucat acum cheful de vreun bairam. În nici un caz. Astăzi petrec  alături de sfinţii care m-au înconjurat în 15 ani de preoţie în sfântul altar şi beau din sfântul potir, sângele lui Hristos în ziua în care fac 15 ani de la primirea harului preoţiei spre slujirea lui Hristos şi a oamenilor.

Dacă vreţi „cheful” de azi reprezintă bucuria ce mă încearcă în ziua sfântului Andrei, cel întâi chemat dintre apostoli, cel ce a pus bazele creştinismului pe pământul românesc, ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste capul meu prin punerea mâinilor IPS Vasile Târgovişteanul, făcând dintr-un tânăr oarecare, un preot pentru păstorirea turmei lui Hristos.

Se cuvine dar ca în această zi să dau slavă lui Dumnezeu pentru chemarea la care am fost ales. Şi deşi sunt nevrednic, nădăjduiesc să biruiesc lupta ce o am de dus în parohia binecuvântată în care slujesc .

Când spun că iarăşi beau, iarăşi petrec, spun că nu poţi  sta indiferent la ce se întâmplă atunci când te afli înaintea lui Dumnezeu cerând iertare pentru păcatele tale şi a altor suflete, şi pentru că nu poţi rămâne indiferent, cu frică şi cu dragoste guşti din ceea ce îngerii şi-ar dori să guste şi nu pot, şi te veseleşti împreună cu cei pe care proorocii şi iar fi dorit ca prieteni în timpurile cele mai vechi.

Bucuria duhovnicească ce se dă în sfintele biserici pe muzica părinţilor bisericeşti, pe versurile Scripturii, reprezintă „cheful” la care trebuie să luăm parte cu toţii ca nişte fii ai nunţii cereşti, avându-L ca Mire pe Hristos.

Acesta este motivul pentru care particip trup şi suflet prin slujire la fiecare Liturghie.  Dorinţa de a fi la masă cu Hristos, de a-L primi sub forma Sfintei Împărtăşanii şi de a-L da celor ce vin „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, reprezintă bucuria oricărui slujitor al altarului.

În încheiere, nădăjduiesc că cei care-mi sunt păstoriţi să ia parte cu mine la fiecare Liturghie, pentru ca împreună să ne împărtăşim de masa împărătească ce ne aşteaptă în împărăţia lui Dumnezeu.

Îţi mulţumesc Doamne pentru anii de preoţie cu care m-ai învrednicit şi mă iartă pe mine păcătosul!

ZBURATI!

Cine este creştin adevărat, cine citeşte paginile Scripturii, ştie că acestea sunt pline de minunile săvârşite de Mântuitorul Hristos. Cu toate acestea nu prea cunoaştem prea multe despre copilăria Domnului, decât ceea ce ştim despre tăierea împrejur, despre aducerea la templu la 40 de zile şi despre episodul din templu de la 12 ani. Dar, pentru că mereu există câte un „dar”, din tradiţie mai cunoaştem minuni săvârşite de Hristos. Şi dacă se ştie aproape în unanimitate că prima minune este schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, dacă am cerceta mai profund am vedea că minune a fost şi săltarea în pântecele Elisabetei a lui Ioan Botezătorul atunci când Maica Domnului s-a dus în vizită la ruda sa, având în pântece pe Hristos. Minune a fost şi la templu, la 12 ani când un copil fiind, a uimit chiar şi pe cei mai învăţaţi cărturari ai vremii prin citirea şi explicarea din Lege.

Aşadar cam atât spune Scriptura. Tradiţia mai spune că Mântuitorul, copil fiind şi jucându-se cu copii din vecini, a mai săvârşit o minune. Aşa se face că mai mulţi copii, alături de Hristos, făceau vrăbiuţe din lut şi le puneau la soare pentru a se usca, fiecare dintre ei lăudându-se cu opera făcută. Ale lui Hristos erau cele mai frumoase, stârnind invidia celor din jur, care roşi de ciudă au început să i le sfărâme pentru a-L amărî pe micul Iisus. Numai că dumnezeirea din copilul ce avea să devină Mântuitorul nostru i-a făcut pe cei din jur să se cutremure şi să fugă disperaţi de ceea ce au văzut şi nu şi-au putut crede ochilor, deoarece Hristos a poruncit vrăbiuţelor de lut aşa: „zburaţi!” În clipa aceea au prins viaţă şi sau ridicat în slava cerului.

Şi dacă nu credeţi acest lucru deoarece nu scrie în Biblie, vreau să vă spun că nouă, celor ce suntem făcuţi din lut, din pământ, ni se va adresa la timpul cuvenit Hristos cu aceeaşi strigare: „zburaţi!” Iar zborul nostru va fi asemenea îngerilor, spre slava lui Dumnezeu.

INTREBAREA INTREBARILOR

Întrebarea zilei de azi este întrebarea zilei de ieri şi ar trebui să fie întrebarea zilei de mâine de pe buzele tuturor celor care încă nu au găsit răspunsul la întrebarea întrebărilor. Şi întrebarea este veche de 2000 de ani şi frământă o mare sau mică parte a oamenilor din toate timpurile. CE SĂ FAC, CA SĂ MOŞTENESC VIAŢA VEŞNICĂ?.

Este o întrebare legitimă a celui care conştientizează că într-adevăr urmează o viaţă veşnică. Şi când ajungi la această conştientizare e musai să te întrebi cum ajungi acolo. De obicei pentru a ajunge într-un loc apelezi la o hartă, la un ghid, la un GPS, la indicatoare şi la oameni. Pentru a merge într-un loc te pregăteşti cu bani, haine, mâncare şi timp. Pentru iarnă te pregăteşti de lemne sau alt combustibil. Pentru Crăciun şi Anul Nou te aprovizionezi cu hrană cât pentru o juma de an. Dar pentru viaţa veşnică? Pentru împărăţia cerurilor?

 Din convorbirea lui Iisus cu tânărul bogat reiese că pentru acest lucru trebuie să păzeşti ce e scris în lege. Adică să nu minţi, să nu furi, să nu râvneşti la bunul aproapelui, să nu fii desfrânat, să-ţi cinsteşti părinţii, să nu ucizi etc. Lucruri banale la prima vedere, dar lucruri care stau în calea noastră în încercarea de a merge la Dumnezeu.  Noi minţim în fiecare zi, furăm şi ne furăm, ne dorim ceea ce au alţii, suntem desfrânaţi până la cea mai mică celulă a creierului, ne batjocorim înaintaşii, iar idolatria a devenit bază a vieţii căci dumnezeii oamenilor sunt televizoarele, calculatoarele, fotbaliştii şi starurile emisiunilor de tot felul, în timp ce ziua de odihnă a devenit ziua de plimbare şi de cumpărături, că de mers la biserică nici nu se pune problema .

Şi ştiţi ce e cumplit, că facem aceste lucruri şi dorim împărăţia cerurilor ca pe un drept din naştere. Păi dacă citim mai departe Evanghelia vom vedea că în calea mântuirii noastre stă şi bogăţia care este sora zgârceniei şi duşmanul milosteniei. Aproape toţi oamenii vor să fie bogaţi, aproape toţi se văd îmbrăcaţi în porfiră şi vizon, aproape toţi îşi rezidesc hambarele pentru a le face şi mai mari. Şi cu toate aceste vor neapărat să ajungă în rai, să moştenească o împărăţie nestricăcioasă fără să respecte măcar 3 porunci din cele date de Dumnezeu.

Această întrebare, ce să fac să moştenesc împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ar trebui să  ne frământe zilnic, ar trebui să nu ne lase noaptea să dormim, ar trebui să fie temelia faptelor noastre zilnice, ar trebui să umple bisericile şi să ne tocească genunchii.

Cu siguranţă în viaţă v-aţi pus multe întrebări la care aţi primit răspunsuri. Aţi răspuns la întrebări incomode şi greoaie. Un exerciţiu de sinceritate izvorât din credinţă ar trebui să vă macine pe fiecare în parte măcar odată în viaţă.  Fiecare trebuie să-şi pună întrebările: ce am făcut până acum pentru moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu? Sau: ce să fac să moştenesc  viaţa veşnică?

Dacă vi se pare greu, să ştiţi că cele ce la om sunt cu neputinţă, sunt cu putinţă la Dumnezeu.

TAIATI COPILUL IN DOUA

Nu de puţine ori citind prin Sfânta Scriptură întâlneşti situaţii pe care le-ai crede fără ieşire, dar pe care Dumnezeu le rezolvă imediat dacă nu direct măcar prin slujitorii săi. Aşa se face că de multe ori când personal sunt pus în situaţia de a lua decizii cruciale, să-mi aduc aminte că tot Dumnezeu îmi descoperă decizia ce trebuie luată, dacă cer acest lucru de La El cu credinţă.

Nu mă întind mult la vorbă şi las Biblia să vorbească. Capitolul III de la cartea a III-a a Regilor ne descoperă cu câtă înţelepciune rezolvă Solomon o situaţie delicată. Această întâmplare are loc imediat după ce a cerut înţelepciune de la Dumnezeu.

„Atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui.

Şi a zis una din femei: "Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea.

 A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de noi amândouă.

 Însă noaptea a muţit fiul acestei femei, căci a adormit peste el.

 Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiut meu, pe care-l născusem".

 Iar cealaltă femeie a zis: "Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău e mort!" Iar aceasta îi zicea: "Ba nu, fiul tău este mort şi al meu e viu!" şi vorbeau ele aşa înaintea regelui.

 Atunci regele a zis: "Aceasta zice: Fiul meu este cel viu, iar fiul tău este cel mort; iar aceea zice; Ba nu, fiul tău este cel mort şi fiul meu aste cel viu".

 Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam şi l-a pus la pieptul ci; iar pe fiul ei cel mort l-a pus la pieptul meu.

 Apoi a zis Solomon: "Daţi-mi o sabie"; şi i s-a adus regelui o sabie.

 Şi a zis regele: "Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte!"

 Şi a răspuns femeia al cărui fiu era viu regelui, - căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: "Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!" Iar cealaltă a zis: "Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!"

 Şi regele a zis: "Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!"

Nu mai completez nimic. Nădăjduiesc că veţi şti cui să-i cereţi ajutorul când vă aflaţi în situaţii limită.

OMUL CU 4 NEVESTE

Era odată un om care avea 4 neveste.

Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie, pe care o îmbraca cu straie din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese. Îi dădea tot ce era mai bun.

De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie căci ea era cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa  vecinilor. Totuşi, omul trăia cu teamă că această soţie îl va lăsa într-o zi pentru un altul.

Omul o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era întotdeauna, draguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu el. De câte ori avea o problemă, putea avea încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele.

Prima soşie era foarte loială şi îşi adusese o mare contribuţie în menţinerea casei. Totuşi, el nu o iubea pe prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el  abia o observa!

Într-o zi, omul simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la viaţa lui plină şi îşi spuse: "Acum am 4 soţii cu mine, dar când voi muri, voi fi singur."

O întrebă pe cea de-a patra nevastă:

"Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumose haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum, eu am să mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?"

"Nici vorbă!" replică cea de-a patra soţie, şi plecă fară un alt cuvânt.

Răspunsul ei străpunse inima bărbatului ca un cuţit.

Apoi o întrebă şi pe cea de-a treia soţie:

"Te-am iubit toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?"

"Nu!" veni răspunsul celei de-a treia soţii. "Viaţa e prea bună! Când vei muri, mă voi recăsatori!" Inima omului se strânse de durere.

Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie: "Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru mine. Când voi muri, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?" "Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta!" replică cea de-a doua soţie. "Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău." Bărbatul fu devastat şi de acest răspuns.

Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge!" Se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării sale.

Adânc îndurerat, el spuse: "Trebuia să fi avut mult mai multă grijă de tine când am avut ocazia!"

În realitate, toţi avem 4 soţii(soţi) în viaţa noastră:

Cea de-a patra soţie - TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim.

Cea de-a treia soţie - AVEREA noastră. Când murim, merge la alţii.

Cea de-a doua soţie - FAMILIA ŞI PRIETENII. Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem.

Prima soţie - SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în goana după averi, bunăstare şi putere. El este singurul care ne va urma oriunde vom merge, el este singurul care va dăinui după moarte, el este esenţa vieţii şi rostul trăirii noastre pe această lume.

Primita pe mail.

CE-MI DORESC DE ZIUA MEA

În conformitate cu ceea ce-mi arată actele de identitate astăzi e ziua mea de naştere. Nu e mare scofală să fie ziua ta, mai ales că e obligatoriu ca într-un an să vină şi acest moment în care să fii felicitat pentru un lucru la care nu ai participat şi pentru care nu prea ai mare merit. Da' asta e, dacă lumea aşa a considerat că e bine să fii centrul atenţiei într-o astfel de zi, nu te poţi pune împotriva curentului, că ori te doboară ori te ia valul.

De obicei când e ziua ta eşti întrebat ce-ţi doreşti, ce cadou ţi-ar plăcea, ce–ţi mai doreşti de la viaţă şi ce planuri ai, ca şi cum de mâine nu ai mai vrea cadouri sau nu îţi mai faci planuri. Când eram mai mic şi mai tânăr aveam şi eu fantezii cu privire la cadouri. Mi-aş fi dorit o bormaşină că nu aveam ba chiar şi un flex. Apoi am mai crescut şi mi-aş fi dorit o carte veche şi rară, că dădea bine şi erai un intelectual versat. Timpul a trecut şi am constat că  oamenii mari sunt la fel ca  cei mici. Dupa ce îi cumperi jucăria pentru care se jeleşte, constaţi că după două ore de joc o aruncă lângă celelalte din colţul camerei.  Apoi am dorit lucruri care să mă scoată în evidenţă în faţa lumii, să par mare pe lângă cei mici. Şi m-am lecuit şi de asta, pentru că ştiţi cum le-a spus Hristos celor doi apostoli, „nu ştiţi ce cereţi”.

Azi sunt convins că nu contează numărul anilor împliniţi ci zilele acestor ani în care am făcut ceea ce trebuie înaintea lui Dumnezeu şi a celor de lângă mine, la altarul unde slujesc şi pe drumurile pe care călătoresc spre drumul vieţii.

Am primit mereu  cadouri diverse, consumabile şi după bugetul fiecăruia dintre cei ce mi-au călcat pragul. Dar cel mai frumos cadou rămâne viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o prin părinţii mei şi pe care mi-o trăiesc alături de familie şi de voi, cei care mă cunoaşteţi. E cel mai frumos dar primit.

Ce-mi doresc de ziua mea? Mulţi ani? Nu cer, că dacă trăieşti mult, multe păcate faci şi boala te macină. Bani? Nicidecum, nu am avut niciodată de ajuns şi nu am murit de foame şi ar fi ciudat să îmi doresc ochiul dracului. Sănătate mi-aş dori, dar să-mi fie dată după modul de viaţă, că dacă faci excese….. rămâi fără sănătate. Înţelepciune îmi doresc ca şi Solomon, pentru că numai cu înţelepciune poţi să gândeşti şi să păstoreşti o turmă. Apoi imi doresc să pot ierta şi iubi ca Hristos, că numai aşa te poţi desăvârşi şi numai aşa ajungi la concluzia că nu-ţi trebuie nici un cadou de ziua ta, deoarece ziua este un dar al lui Dumnezeu.

De fapt mi-aş mai dori ceva, ce sa faci, nărav omenesc. Mi-aş dori să postaţi comentarii cu ce vă doriţi voi  de la viaţă şi mi-aş dori drept dar din partea voastră să vă rugaţi pentru mine aşa cum mă rog şi eu pentru voi. AMIN!

DANS IN PLOAIE

Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 09:00, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:30. L-am invitat să se aşeze știind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.

Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi așa de gravă… în așteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mică conversație.

Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii.. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soția.

Politicoasă, îl întreb de sănătatea soției.

Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani.

Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică că ea nu-și mai aduce aminte de 5 ani cine este el...

Și-atunci îl întreb mirată: “Și dvs. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?“.

Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, îmi răspunde: “E-adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea"

Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiţi.

Mi-am înghițit lacrimile spunându-mi în sinea mea:

“Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viața!... Căci, în fond, așa este dragostea adevărată ?!… nu neapărat fizică și nici romantică în mod ideal. Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a petrecut.

Persoanele fericite și împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care știu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

Viața nu înseamnă să supraviețuiești unei furtuni ci să știi să dansezi în ploaie! Viaţa e un dar de la Dumnezeu.

Primită pe mail.