marți, 25 octombrie 2011

DUS INTORS



Cu ceva vreme în urmă am citit o povestioară. O povestioară al cărei autor nu-l cunosc, o scenă desprinsă dintr-o întâmplare ce se poate să fi fost chiar reală, o lecţie de viaţă cuprinsă într-o juma’ de pagină pe care poate unii nu o citesc niciodată.
Aşa se face că un împărat, cum erau odinioară împăraţii, plin de putere într-o perioadă în care suferinţele erau mai mari decât azi, a hotărât ca fiul său să nu cunoască durerea, lacrimile, necazurile. Iar pentru asta a dat poruncă să i se facă o cameră unde să fie ferit de orice suferinţă. Porunca a fost dusă la îndeplinire şi copilul a fost închis într-un mic palat unde totul era puf, moale, curat şi vesel. Toată lumea îl servea şi nu-i lipsea nimic. Împăratul se bucura că fiul său e fericit şi că nu cunoaşte suferinţa. Până într-o zi când…….jucându-se, copilul din greşeală a rupt capul unei jucării. Lacrimile mari i-au umplut ochii şi plânsul nu i-a putut fi potolit de nimeni, nici măcar de sutele de jucării ce i-au fost aduse în schimb. Prima suferinţă a fost cumplită, prima lecţie a fost învăţată.
Cu toată grija tatălui într-o noapte, tânărul a evadat în afara castelului. Şi pe lângă micile traumatisme cauzate de căzături şi sărituri a întâlnit realitatea vieţii de dinafara coliviei în care trăise. La tot pasul a văzut oameni trudind din greu, îmbrăcaţi în haine sărace. A văzut cerşetori bolnavi şi soldaţi care mergeau la luptă. Şi într-un târziu a văzut cum oamenii duceau la groapă un alt om.
Realitatea vieţii i-a produs o mare suferinţă şi deznădejdea l-a împresurat deseori. În clipele acelea şi-a propus să facă tot ceea ce-şi propun oameni să facă când sunt la nevoie.  A promis să lupte pentru eradicarea acestor probleme pentru ca nimeni să nu mai sufere vreodată.
E posibil ca această poveste să nu vă fi plăcut. Habar n-am. Şi asta pentru că e posibil ca în viaţă, aflându-ne în situaţii critice ori de suferinţă să fi promis şi noi câte ceva semenilor ori lui Dumnezeu şi nu ne-am ţinut de cuvânt. Poate că unora o asemenea povestioară să li să pară siropoasă. Cred şi eu, când încă ai toate jucăriile întregi ori puful(sănătatea şi bogăţia) încă te mai protejează.
Realitatea traiului cotidian, zgomot, grijă, lacrimă, boală, moarte trebuie să ne ducă cu gândul la  inversul drumului făcut de fiul de împărat. Anume că trebuie să existe la un moment dat un loc, o împărăţie unde să nu fie nici o suferinţă. Cu alte cuvinte, deşi nu era greu de înţeles, după o viaţă de zbatere în care ne amăgim deseori cu câte o clipă de dulceaţă efemeră gustată pe furiş, va trebui să mergem la locul unde bucuria nu este nimic altceva decât veşmântul cu care sufletul se îmbracă pentru a petrece veşnic lângă cei dragi, lângă prietenii lui Dumnezeu.
P.S Trebuie să menţionez că acest lucru nu este obligatoriu. Unii nu vor să fie mereu fericiţi, pentru care are motiv există şi varianta concurenţei. De gustibus et coloribus non disputandum.

4 comentarii:

  1. Pe mine aceasta "poveste siropoasa" ma duce cu gandul la rolul clerului, de a nu te lasa sa traiesti doar in colivia iluziilor proprii.
    Daca am face referire la P.S. "Trebuie să menţionez că acest lucru nu este obligatoriu. Unii nu vor să fie mereu fericiţi", asa este, nu ca nu si-ar dori cineva mereu fericirea, insa omul are libertatea sa "nuanteze" conceptul de fericire, are liberul-arbitru, el suporta consecinta deciziei sale, chiar daca este de exemlpu adept al kabalei si se reintoarce in viata iar si iar pentru asi indeplini misiunea, tot isi doreste fericirea. Depinde cum defineste el termenul de fericire, e liber sa discearna singur.
    Cate bizarerii nu-si poate permite omul in materie de credinta...
    Am putea fi tentati sa zicem ca prin aceasta libertate, suntem lasati oarecum de izbeliste, insa nu degeaba a poruncit Mantuitorul „Datu-Mi-S’a toată puterea în cer si pe pământ. Drept aceea, mergeți și învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatăului si al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte V’am poruncit Eu voua. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin.” (Mt 28,18-20).
    Sau atat de frumos explicata insemnatea botezului în catehezele Sfântului Ioan Gură de Aur : ” Căci cei ce până ieri erau robiţi, acum sunt liberi şi cetăţeni ai Bisericii. Cei ce erau mai înainte întru ruşinea păcatelor, acum sunt întru îndrăzneală şi dreptate. Şi nu numai liberi, ci şi sfinţi; nu numai sfinţi, ci şi drepţi; nu numai drepţi, ci şi fii; nu numai fii, ci şi moştenitori; nu numai moştenitori, ci şi fraţi ai lui Hristos; nu numai fraţi ai lui Hristos, ci şi împreună moştenitori; nu numai împreună moştenitori, ci şi mădulare [ale lui Hristos]; nu numai mădulare, ci şi biserică; nu numai biserică, ci şi instrumente ale Duhului.[...] Mulţi cred că singurul dar este iertarea păcatelor, noi însă am numărat zece vrednicii. De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate: ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului.”
    Doamne ajuta.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Cammely(Maria) Cu siguranta ca rolul clerului este unul determinant in aceasta ecuatie. Dar Clerul este doar un termen, crediciosul ar trebui sa faca parte din aceasta ecuatie pentru a se inmulti cu credinta. Matematic ar fi (cler+credinciosi) x (credinta+fapte)x (iertare+iubire)= MANTUIRE
    Cat despre darurile botezului, frumos enuntate, promit sa revin intr-o postare mai pe larg.

    RăspundețiȘtergere
  3. Matematic poate, n-am stat prea bine cu materia asta niciodata :lol: , iertare parinte, glumesc.
    Tocmai la rolul determinant al preotului/ duhovnicului faceam aluzie. Asa este pastorul fara turma, precum turma fara pastor nu aduc roadele scontate. Adica matematic ecuatia aceasta nu poate fi = cu Mantuirea. Nimeni nu se Mantuieste singur.
    Nu e usor si mare este raspunderea preotului, dar si Apostolii la inceput s-au simtit neputinciosi si putin speriati la porunca "mergeți si învatati toate neamurile", dar tot El le-a promis: ” Eu voi ruga pe Tatal, si alt mângâietor va da voua,ca sa fie cu voi în veci, adica Duhul adevarului”(Ioan XIV, 16, 17), ceea ce s-a si intamplat prin varsarea Duhul Sfânt în chipul limbilor, iar “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. V. 22), spune Sf Ap. Pavel.
    Nu vreau sa ma lungesc, imi cer scuze. Va multumesc pentru rabdare si astept cu interes postarea despre darurile botezului.
    Doamne ajuta.

    RăspundețiȘtergere
  4. Povestea Dumneavoastra nu este doar o poveste, o intalnim in viata de zi cu zi......ma gandesc la copilul meu de exemplu.....pana in clasa a VI-a, am incercat s-o "feresc" de lucrurile negative din jurul nostru...ii vorbeam de principii alese, de cum trebuie sa se comporte, am incercat sa nu simta lipsurile familiei, am indrumat-o si invatat-o sa fie respectuoasa, darnica, sa fie un copil bun.........si drept rasplata..in clasa a VI-a.....eu nu mai eram un parinte bun, nu eram o mama "cool".....mi-a spus copilul ca eu "nu traiesc in lumea asta.....ca ceea ce vreau eu e antic si de demult si ca e cazul sa vad cum e de fapt realitatea"...si chiar daca nu mi-a placut am inteles ca nu putem sa ne tinem copii in globuri de sticla, sau in palate de cristal si sa-i ferim de ce e rau......dimpotriva trebuie sa-i lasam sa vada ce e in jurul nostru si sa ne rugam Domnului ca ei sa inteleaga ce e bine si ce nu, sa inteleaga ca societatea in care traim poate fi schimbata de catre noi toti cu mic si mare, prin atitudine, prin fapte, prin rugaciune........am vazut la un moment dat un film "Da mai departe" respectiv "Pay it forward" si recunosc ca ideea filmului nu imi era straina....m-am gandit de multe ori ce putem face ca sa schimbam ceva in bine......daca nu l-ati vazut, va rog s-o faceti...spune mai mult decat ar putea s-o spuna cuvintele.
    Sa ne traiesti Parinte!

    RăspundețiȘtergere