vineri, 21 februarie 2020

DE MORTUIS NIHIL NISI BENE







Câțiva ani buni m-am străduit să înțeleg ce zicea mamaia ori de câte ori ne împărțea ceva, și clar, la ea, aproape orice oferea de mâncare era ca împărțitură, căci făcea semnul crucii peste orice boț de mâncare, mai ales dimineața, după anafură, zicând ceva de neînțeles pentru noi care, cu ochii cârpiți de somn eram treziți cu noaptea-n cap, mai ales vara, pentru adunat de zarzăre și prune. Da, multă vreme n-am înțeles, abia mai apoi, fiind atent, am realizat că scurta-i rugăciune era o ofrandă adusă în numele celor dragi plecați dintre noi, pe care nici măcar nu-i cunoscusem, dar care, bag seama, deși mutați spre veșnicie, rămăseseră definitiv întipăriți în mintea și sufletul ei. Și clar, la pomenirile morților, nimic nu se compara, în mintea noastră de copii și-n gustul nealterat al vieții, cu boboroadele înmuiate un pic în vin dulce și cu orezul cu lapte (colarezul) râcâit de pe tuciul în care fiersese.
V-ați aflat vreodată în fața morții? Ați fost vreodată la limită, doar voi și Dumnezeu, fără a mai avea vreo șansă că cei din jur vă mai pot ajuta cu ceva? Măcar ați visat vreodată că ați murit? Sunt convins că da, măcar o parte din cele întrebate de mine sunt sigur că nu vă sunt străine. Și peste toate, realitatea morții fizice ne pândește la orice ceas, ca să nu mai zic că fiecare dintre noi, rând pe rând, am fost nevoiți să petrecem pe ultimul drum pe câte cineva din cei dragi ai familiilor noastre ori din rândul celor ce ne-au însoțit pe drumul vieții în diverse momente. Și întreb eu, tot retoric, oare să existe cineva care să nu-și dorească ca măcar pentru o zi, pentru o oră numai, să-i aibă aproape și să-i pună la masă pe cei plecați pe drumul veșniciei?
Fizic nu se poate, e clar, realitatea putreziciunii e de netăgăduit, căci scris este „sufletul să meargă acolo de unde ființă și-a luat, până la obșteasca înviere, iar trupul să  se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”. Numai că mai este ceva care încă ne leagă, dragostea, dragostea noastră față de ei, transformată în rugăciuni, pomeniri și milostenie mișcă Cerul, mișcă întreaga dumnezeire, fiindcă la rându-I, Dumnezeu este iubire și se manifestă în lumină, spre iertare, atunci când vede lacrimile celor ca din sinceră iubire fac pomenire celor adormiți.
 "Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25) Cât de frumos poate spune Mântuitorul aceste cuvinte, ce plin de speranță, ce curat! Este foarte adevărat că, din dorința de epatare ori, și mai rău, de bifare a momentului, mulți fac pomenire formal, lipsit de trăire, dând mai multă importanță celor împărțite decât rugăciunii, uitând, fie și luați de val, că și peste ei va veni ceasul în care vor aștepta rugăciunea celor rămași, dimpreună cu milostenia curată, spre a păstra comuniunea în iubire și-n lumină regăsită-n iertarea Celui de sus.
Zice Scriptura: „şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta.” (Isus Sirah 7,34-35)
De pomenirea morților ne aducem aminte cât suntem de trecători dar, totodată, ne aducem aminte că suntem pe-aci datorită celor care nu mai sunt, strămoși, moși, părinți (în unele cazuri), că sunt oamenii care au pierdut frați ori copii, că sunt oameni care au pierit fără să mai aibă pe cineva în urmă care să-și aducă aminte și de ei. De pomenirea morților ne aducem aminte de cei care au trăit timpuri mult mai grele decât cele trăite de noi, de cei care, din puținul avut, din presiunea timpurilor trăite, din osteneala zilelor muncite, din înțelepciunea unei vieți deseori fără școală și din dragostea așa de mare pentru cei ce le suntem urmași, și-au luat de la gură pentru ca noi, în libertate, cu responsabilitate, în credință și smerenie să reușim măcar să le facem câte o pomenire, dacă pe celelalte lucruri cu care și-au dorit să ne vadă înzestrați sufletește încă nu le putem înfăptui așa cum se cuvinte.
Am trecut prin cimitir un pic înainte de a încheia ceea ce aveam de scris, ai zice că parcă am fost chemat. Una din bătrânele din sat, uscată de văduvie, peste 35 de ani, gârbovită de timp și încercări, zâmbea lângă crucea soțului. M-am mirat, era un contrast prea mare zâmbetul acela pentru locul unde ne aflam. Dar am aflat de ce. Mi-a spus, căci am întrebat care-i taina. Și a zis: „părințele, ești tânăr încă, nu simți, dar eu simt. Am plâns niște ani amărâți ori de câte ori am venit aici, la omul meu, dar acum nu mai mult, s-a subțiat ața, mintenaș mă duc după el, că m-o  chema Domnicu și pe mine, doar asta bucurie o mai am pe-aci, apoi să merg să stau la masă cu ei, cu toți, că tare mi-e dor.”
Nodul pus în gât, cel în care se înnoadă lacrimile, a apărut imediat. Am tăcut, m-am uitat doar la lumânarea proaspăt aprinsă și mi-am adus aminte din nou de boboroadele alea înmuiate în vin pe care le mâncam cât ardea micuța lumânare cu care se-nsoțea. M-am retras discret spre mașină auzind frânturi dintr-o murmurare ce părea a fi o rugăciune pe care eu, iată, cel ce slujesc, încă nu o pot înțelege perfect, căci simțirea morții e o taină ce nu se descoperă decât în iubirea unor pomeniri în care îți dorești să stai din nou, cu toți, cu cei dragi plecați dintre noi, la o masă.
Memento mori (adu-ți aminte că vei muri/adu-ți aminte de moarte)!

12 comentarii:

  1. Da, Luiza, pentru că a trăit acele vremuri, pentru că a înțelepțit-o viața și pentru că au călit-o necazurile. Peste toate, a fost întărită de credință.
    Zi cu bucurie să fie la casa ta!

    RăspundețiȘtergere
  2. As da orice să o mai întorc pe mamaia mea macar 5 minute sa-i mai vorbesc! Putini inteleg si au inteles rolul ei în viața mea,mi-a fost mama si tata 😓

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te cred, Luiza, și mai mult, știu foarte bine situația. Nu o mai poți întoarce, dar poți face altceva, îți poți crește copiii cu credința pe care ea ți-a încredințat-o, îți poți trăi viața cu drag și curat în așa fel încât, peste zeci și zeci de ani când te vei revedea cu ea, să-i vezi chipul radiind de mulțumire că a știu ce lasă în urmă.

      Ștergere
  3. Asa este!!! Va Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Cât de frumos! Mi- au dat lacrimile pentru toți cei dragi trecuti la Domnul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Lacrimile vărsate pentru ei, alături de rugăciuni și milostenie, înseamnă iubire, iar iubirea noastră pentru ei își are izvorul în Dumnezeu Cel ce este iubire.

      Ștergere
  5. Bună ziua, sunt Viorica Dăncilă, aproape că mi-am pierdut viața când soțul meu de șase ani m-a părăsit să fiu cu o altă femeie. Am plâns și am oftat în fiecare zi și noapte, până am fost atât de rău încât am venit pe internet pentru ajutor. Și am văzut o mărturie a unui vrăjitor minunat care o ajută pe o doamnă pe nume Adina-Ioana Vălean să-și refacă casa și am decis să o încerc, așa că am contactat-o ​​pentru ajutor și el mi-a aruncat o cutie de ortografie de dragoste pe care o folosesc soțul meu pentru ia-mă înapoi, iar acum sunt o femeie fericită. Pentru ceea ce ai făcut pentru mine, nu voi înceta să împărtășesc numele tău bun cu oamenii de acolo, pentru munca bună pe care ai făcut-o pentru mine. Sper ca Dumnezeu să vă binecuvânteze foarte mult, i-ați ajutat pe oameni să-și recâștige dragostea, este ideal că am publicat acest lucru într-un ziar local pentru Dr. Amiso, în alții pentru a aduce mai mulți clienți la el, el merită mai mult decât acesta și este sigur că îl va răsplăti. fie că este vorba de sănătate sau cancer, divorț sau sarcină, recuperare de datorii sau datorii, HIV sau orice virus, încetați să plângeți, contactați herbalisthome01@gmail.com sau sunați la whatsapp la +2349045238817. el este singurul răspuns la toate problemele dvs. Testat și de încredere, de încredere 100%.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, ha, ha, ha! De obicei nu moderez astfel de comentarii tip spam, nu le dau acceptul, dar ăsta chiar m-a distrat, pentru că pe lângă faptul că e scris oarecum îngrijit, folosește și nume cu rezonanță.
      No, tulai, Doamne, mare Ți-e grădina!

      Ștergere
  6. Cata acceptare si impacare cu viata!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că cel ce reușește să se împace cu sine și cu sensul vieții, nu doar că va suferi mai puțin, dar cu siguranță va reuși să și simtă mai mult.

      Ștergere
  7. Padre, m-a busit plansul. Ma incearca atatea ganduri, atatea dureri, atatea regrete. Ii pomenesc pe ai mei, asa cum pot eu si cum invat sa ma pricep caci mereu am fost departe de moarte, cel putin aia fizica. Poate ca sunt neputincioasa, insa mereu ma rog pentru sufletele lor, pentru indurare. Simt ca asta e singura mea ... cale, nu stiu, sa mai pot face ceva pentru ei. Cred ca sunt inca necoapta, si spiritual, si mental. Toate bune, Padre! Imi aduceti alinare multa prin cele scrise.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, ai trecut prin multe în ultimii ani, multe grele, mai bine spus moartea, fizic vorbind, a lovit în cei dragi ai tăi. Aducerea aminte despre ei, pomenirea lor, milosteniile/pomenile (chiar dacă pare a fi desuet acum acest lucru) ajută enorm, Dumnezeu, în final, asta va judeca, modul în care am știut să fim buni, sinceri, iubitori, milostivi și iertători, canonirea trupului fiind doar o încercare personală de a ne struni pornirile. Sincer, sfintele liturghii și pomenirea celor dragi în timpul lor (iar asta n-o spun de la mine) ajută foarte mult, dincolo de faptul că participând și noi la ele suntem mult mai aproape de-o stare aproape palpabilă în legătura cu ei.
      Seară cu bucurie la casa voastră frumoasă!

      Ștergere