NEBUNE!

Am visat deseori că am murit, că sunt mort, de multe ori fiind foarte tânăr, alteori visând că-s uitat de zile și generații. De fiecare dată, mort fiind (în vis, repet), n-am putut să nu remarc gălăgia celor din jur, alergătura cunoscuților pentru a ieși un eveniment care să rupă gura târgului, bârfa celor care aveau ceva inedit de povestit despre mine, gravitatea unor colegi, preocupați de cine îmi va lua locul la slujire, preocupare demnă de orice țață isterizată și excitată mental de un surplus de cafea ori de un deget whisky de pomană abia primit într-un pahar generos, ba chiar și implicarea unor binevoitori de a-mi săpa o groapă pe măsură, eventual foarte adâncă, din care să nu mai ies niciodată, uitând că slujirea și trăirea mea sunt în sensul ridicării, al învierii.

Mai mult, tot în vis, cum de altfel și-n realitate, m-a izbit din plin o vorbă ce am tot auzit-o printre cunoscuți, ceva de genul: „cine vine după tine, de dracul a dat, greu are să-i fie”. Grea vorbă, habar n-am de ce, poate doar gândindu-mă că mulți cred că-mi stric hambarele an de an pentru a strânge materie mai multă, bogăție pe care s-o las celor care vin spre a avea ce risipi în vânturile unor vremuri ce se anunță tot mai sărace.

Culmea, de pe patul morții, de pe catafalcul plin de mesaje în care neuitarea, scrisă cu majuscule, pare a fi laitmotivul ceremoniei, totul se vede amănunțit, ba chiar și hârjoneala dracilor ce se războiesc cu îngerii buni pentru un suflet care, lipsit de prea multă bogăție, nu tânjește decât la un ultim loc în împărăția celor care, în viață, din prea puținul celor strânse, au reușit să dea un strop de zâmbet și-o frântură de iubire, căci pe-acestea încerc să le ofer știind că-s daruri care nu se strică niciodată.  

Zice un cântec de pahar așa: „ce n-aș da să mor diseară, la trei zile să vin iară, să văd cine mă iubește, și cine mă dușmănește, cine de rău mă vorbește...”. Doar că moartea nu e doar pentru trei zile ci, pentru unii, care au făcut fapte bune, spre „învierea vieții”, pentru ceilalți, care au făcut fapte rele, „spre învierea osândirii”.

Revenind la hambare, la buzunarele văzute și nevăzute pe care ni le dorim mereu pline, stricate și mai mari refăcute spre a fi și mai pline, nu am multe de spus, zice tot un cuvânt tare frumos așa: „o clipă numai și pe acestea toate moartea le primește”.  Și, pentru că de multe ori uităm cât de goi suntem cu adevărat, chiar și atunci când ni se pare că suntem protejați de sistemele noastre de supraveghere și acoperiți de polițe de viață care mai de care mai atrăgătoare, vine Hristos care, privind spre jitnițele noastre doldora de adunătură, spre conturile noastre rotunjite de zerouri, exclamă: „nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău! Cele pe care le-ai adunat, cui vor fi”?

Mă visez mort deseori, doar rareori mormântul, știind, cumva, că peste ani nu va fi decât un loc peste care anii vor cerne uitarea, căci coroanele se vor arunca, panglicile vor zbura, bălăriile își vor trăi povestea peste toate amintirile, oamenii vor trece nepăsători și timpul se va depăna spre o înviere despre care nu știm decât că va fi dăruită celor care și-au umplut doar desagii sufletului cu faptele care nu vor fi niciodată uitate, cele neapreciate de oameni dar bineplăcute lui Dumnezeu, cele care sfidează nebunia unei lumi atât de ahtiată după bogăție și deschid Cerul cu simplitatea unor trăiri care nu vor muri niciodată.

„Și iarăși m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul”?

 

PALMA CARE ASTUPĂ GURA

 

Palma, cândva o măsură deseori folosită în vremurile în care până și omenia avea un alt statut printre muritori, este un etalon al puterii fizice când e strânsă ca pumn, spre lovire, este un petic de alinare când se desface spre mângâiere și, când este desfăcută cu drag, prin ea se revarsă milostenia, aceasta din urmă, cumva, ca o extensie a iubirii întrupate în binefaceri pentru care nu aștepți nicio plată. Două palme, în asprimea lor, pot dezvălui asprimea trudei, dar adunate în lumina rugăciunii, pot deschide cerul.

Ani și ani de-a rândul am crezut că rugăciunea poate totul, și poate multe, credeți-mă, dar pentru a putea face totul are nevoie de fapte, iar faptele, cum bine știm, sunt întruparea sentimentelor și voințelor noastre, cele care cu adevărat vădesc peste timpuri ceea ce suntem și cine suntem cu adevărat.

Știți, cândva, într-un spațiu aproape selenar, lipsit de viață și plin de prădători, într-o coborâre aproape ca cea primordială (de la rai pe pământ), un om oarecare a căzut între tâlhari. Se întâmplă des, mult prea des ca oamenii să fie prăduiți, astăzi cu atât mai mult deposedați de virtuți, vlăguiți de patimi și răpuși pe drumul vieții, pe drumurile pe care nu poți găsi nici urmă de empatie, de iertare și cu atât mai mult de iubire. Cumplite drumuri, grele încercări ori ispitiri, nemiloși tâlhari.

Aproape mort fiind, ori cum ar zice Scriptura: „abia viu”, un semen întinde mâna și gura-i strigă după ajutor. Ce să vezi, sprijiniți doar în toiagul unei litere care ucide, nu în duhul care dă viață, un preot și un alt slujitor, levit, trec pe alături, prea ocupați fiind cu narcisistele lor trăiri, ancorate doar într-un timp ori spațiu în care aparent doar ei contează.

Eu cred că nu poți vindeca pe altul, nu-l poți îndrepta pe altul dacă tu însuți nu ești vindecat ori îndreptat. Mai mult, atunci când crezi că nu ai nimic de dat, când te consideri a fi prea sărac spre a dărui ceva, poți oferi palma ta, cu ea poți opri strigătul durerilor, întinsă fiind, spre ajutor, aduce mai multă alinare decât orice empatie rostită, mai mult decât un milion de distribuiri.

Un samarinean, un străin, un marginalizat al societății, coboară lângă cel rănit. Palmele sale capătă puterea primordială a creației, prin untdelemn dă puterea Duhului Sfânt, prin vinul turnat cicatrizează și pecetluiește cu puterea Cuvântului care a dat sens zidirii. Coborât de pe asinul său, unde-l urcă pe muribund, se transformă din stăpân în slugă, slujește fără cârtire, plătește pentru vindecare și promite ajutor pentru orice osteneală, știți, e și scris, „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

„Cine este aproapele meu?” Dacă ați ști pe câți îi macină această întrebare, dacă ați cunoaște că sunt mulți care ar putea ajuta și niciodată nu reușesc să vadă suferințele celorlalți tocmai pentru că își caută doar loruși dreptate ori, de ce nu, prin stânjenitoare cuvinte, scuze pentru neputința de a vedea pe cei  aproape morți lângă care trăiesc.  Azi nu mai coborâm de pe măgari, dar nici măcar din confortul mașinilor cărora nu le oprim (pentru o clipă) motorul  nu reușim să vedem gurile ce strigă ori palmele care, întinse, așteaptă o altă palmă întinsă, una care să-i ridice din colbul în care au fost aruncați de tâlhari, ca să nu mai zic de o vorbă bună pentru alinarea acelor scuipați pe care, cu prisosință, ceilalți, la fel de nepăsători, îi dau peste rănile de nimeni tămăduite.

Oricât ai crede că ești de sărac sau oricât ai fi de încercat în viață, tot ai ceva de oferit, pentru că atunci când dăm, ci din ceea ce Dumnezeu ne dă nouă, chiar dacă de cele mai multe ori ni se pare că noi suntem stăpânii, că noi dispunem de tot ceea ce aparent ne aparține, uitând că de aici nimeni nu a plecat cu nimic, având cu adevărat doar ceea ce au reușit să dea, din iubire, cu milostivire, celor ce au strigat după ajutor.

Nu suntem vrednici de a avea în palmele noastre semnul unor cuie prin care să ne crucificăm angoasele și patimile, dar putem aduna degetele noastre cu semn de închinare, spre rugăciune, pentru cei în cercetare și, cu atât mai mult, să întindem palmele noastre spre a-i ridica pe cei căzuți, spre a-i mângâia pe cei în suferință, de ce nu, pentru cei care, la vremea cuvenită, punând mâinile pe piept, încetează de a mai striga după ajutor, lăsându-ne pildă că, de la cer la pământ, ca de la Ierusalim la Ierihon, în căderile noastre, printre tâlhari, nu suntem doar cei care pătimesc plini de răni, ci și cei care pot să aducă vindecare.