Palma,
cândva o măsură deseori folosită în vremurile în care până și omenia avea un
alt statut printre muritori, este un etalon al puterii fizice când e strânsă ca
pumn, spre lovire, este un petic de alinare când se desface spre mângâiere și,
când este desfăcută cu drag, prin ea se revarsă milostenia, aceasta din urmă,
cumva, ca o extensie a iubirii întrupate în binefaceri pentru care nu aștepți
nicio plată. Două palme, în asprimea lor, pot dezvălui asprimea trudei, dar
adunate în lumina rugăciunii, pot deschide cerul.
Ani
și ani de-a rândul am crezut că rugăciunea poate totul, și poate multe,
credeți-mă, dar pentru a putea face totul are nevoie de fapte, iar faptele, cum
bine știm, sunt întruparea sentimentelor și voințelor noastre, cele care cu
adevărat vădesc peste timpuri ceea ce suntem și cine suntem cu adevărat.
Știți,
cândva, într-un spațiu aproape selenar, lipsit de viață și plin de prădători,
într-o coborâre aproape ca cea primordială (de la rai pe pământ), un om
oarecare a căzut între tâlhari. Se întâmplă des, mult prea des ca oamenii să
fie prăduiți, astăzi cu atât mai mult deposedați de virtuți, vlăguiți de patimi
și răpuși pe drumul vieții, pe drumurile pe care nu poți găsi nici urmă de
empatie, de iertare și cu atât mai mult de iubire. Cumplite drumuri, grele încercări
ori ispitiri, nemiloși tâlhari.
Aproape
mort fiind, ori cum ar zice Scriptura: „abia viu”, un semen întinde mâna și
gura-i strigă după ajutor. Ce să vezi, sprijiniți doar în toiagul unei litere
care ucide, nu în duhul care dă viață, un preot și un alt slujitor, levit, trec
pe alături, prea ocupați fiind cu narcisistele lor trăiri, ancorate doar într-un
timp ori spațiu în care aparent doar ei contează.
Eu
cred că nu poți vindeca pe altul, nu-l poți îndrepta pe altul dacă tu însuți nu
ești vindecat ori îndreptat. Mai mult, atunci când crezi că nu ai nimic de dat,
când te consideri a fi prea sărac spre a dărui ceva, poți oferi palma ta, cu ea
poți opri strigătul durerilor, întinsă fiind, spre ajutor, aduce mai multă
alinare decât orice empatie rostită, mai mult decât un milion de distribuiri.
Un
samarinean, un străin, un marginalizat al societății, coboară lângă cel rănit.
Palmele sale capătă puterea primordială a creației, prin untdelemn dă puterea
Duhului Sfânt, prin vinul turnat cicatrizează și pecetluiește cu puterea Cuvântului
care a dat sens zidirii. Coborât de pe asinul său, unde-l urcă pe muribund, se
transformă din stăpân în slugă, slujește fără cârtire, plătește pentru
vindecare și promite ajutor pentru orice osteneală, știți, e și scris, „nu vrea
moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.
„Cine
este aproapele meu?” Dacă ați ști pe câți îi macină această întrebare, dacă ați
cunoaște că sunt mulți care ar putea ajuta și niciodată nu reușesc să vadă
suferințele celorlalți tocmai pentru că își caută doar loruși dreptate ori, de
ce nu, prin stânjenitoare cuvinte, scuze pentru neputința de a vedea pe cei aproape morți lângă care trăiesc. Azi nu mai coborâm de pe măgari, dar nici
măcar din confortul mașinilor cărora nu le oprim (pentru o clipă) motorul nu reușim să vedem gurile ce strigă ori
palmele care, întinse, așteaptă o altă palmă întinsă, una care să-i ridice din
colbul în care au fost aruncați de tâlhari, ca să nu mai zic de o vorbă bună
pentru alinarea acelor scuipați pe care, cu prisosință, ceilalți, la fel de
nepăsători, îi dau peste rănile de nimeni tămăduite.
Oricât
ai crede că ești de sărac sau oricât ai fi de încercat în viață, tot ai ceva de
oferit, pentru că atunci când dăm, ci din ceea ce Dumnezeu ne dă nouă, chiar
dacă de cele mai multe ori ni se pare că noi suntem stăpânii, că noi dispunem
de tot ceea ce aparent ne aparține, uitând că de aici nimeni nu a plecat cu
nimic, având cu adevărat doar ceea ce au reușit să dea, din iubire, cu
milostivire, celor ce au strigat după ajutor.
Nu
suntem vrednici de a avea în palmele noastre semnul unor cuie prin care să ne
crucificăm angoasele și patimile, dar putem aduna degetele noastre cu semn de
închinare, spre rugăciune, pentru cei în cercetare și, cu atât mai mult, să
întindem palmele noastre spre a-i ridica pe cei căzuți, spre a-i mângâia pe cei
în suferință, de ce nu, pentru cei care, la vremea cuvenită, punând mâinile pe
piept, încetează de a mai striga după ajutor, lăsându-ne pildă că, de la cer la
pământ, ca de la Ierusalim la Ierihon, în căderile noastre, printre tâlhari, nu
suntem doar cei care pătimesc plini de răni, ci și cei care pot să aducă
vindecare.
