NUMAI SI NUMAI POZE

    Nu ca cei care mai deschideti acest blog nu stiti cu ce ma ocup. Stiti. Dar doresc sa ma laud un pic cu munca mea si cu sprijinul minunatilor oameni  pe care-i pastoresc. Aceste doua elemente au dus la constructia noii biserici cu hramul Sf. M. Mc. Pantelimon, care a ajuns la stadiul de pictura si arata asa cum veti vedea in pozele de mai jos. Astept comentarii. Pentru a vedea toate pozele, da-ti click pe optiunea ,,aflati mai multe".

BUBA

Îmi place copilăria şi seninătatea ei. Îmi plac copiii pentru că nu sunt ca adulţii, cu două feţe, spun ce gândesc fără să clipească şi de cele mai multe ori vorbele lor sunt mai înţelepte decât ale adulţilor. Nu degeaba a spus Mântuitorul „lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. Sau cum spune în altă parte „din gura pruncilor şi a celor ce sug a săvârşit Dumnezeu  laudă”.

Cert este că am avut bucuria şi surprinderea ca din gura unei fetiţe să găsesc cea mai curată mărturie despre Hristos, raportată la jertfa pentru mântuirea noastră. Întâmplarea e simplă. Fiind prezent în casa unor buni creştini pentru o slujbă, am fost copleşit de mărturia fetiţei de trei ani ce a alergat la icoana Mântuitorului(cu coasta străpunsă) şi a exclamat „Doamne Doamne are bubă, da îi trece”.

La prima vedere ai zice că e ceva banal. Dar nu e aşa. Într-adevăr  Hristos are bubă, are chiar o bubă grea cauzată de învârtoşarea inimilor noastre,  a celor mari, o bubă care sângerează mereu şi care nu va trece decât atunci când lumea se va redresa moral. Mai clar decât o putea spune un copil, nu putea nimeni să spună. Duioşia cu care copiii strâng la piept icoana Mântuitorului încercând să aline durerea celui ce s-a răstignit pentru noi este o lecţie de viaţă pentru orice adult, un model de empatie cu cel în suferinţă. Iar speranţa că Domnul se va face bine reprezintă dorinţa nemărturisită a celor mici de a trăi într-o lume unde nu are ce să caute răutatea, o lume care nu poate fi schimbată decât de noi cei care coordonăm tot ce mişcă pe lângă noi.

Nu vreau să pozez în „lupul moralist”, căci nu sunt departe de lumea în care trăiesc, făcându-vă să credeţi că eu sunt mai presus  de cei ce mă-nconjoară. Nu sunt.  Şi eu fac parte uneori din aceia care nu văd buba lui Hristos. Şi eu aştept de multe ori ca cei din jur să se schimbe pentru ca mai apoi să mă schimb şi eu. De aceea îmi pare rău că nu mai sunt copil. Vedeţi? Aici e buba.

FATA IN FATA CU DUMNEZEU

Într-un sătuc viețuiau doi oameni care mereu se războiau unul cu celălalt. Din te miri ce, între ei mereu izbucneau câte o ceartă. Viața devenise de nesuportat atât pentru unul cât și pentru celălalt, ba chiar pentru întreg satul.

Într-o bună zi, câțiva bătrâni îi ziseră unuia dintre ei:

-Singura ieșire ce-ți mai rămâne – după ce le-am încercat pe toate – este să te duci să vorbești cu Dumnezeu.

-Așa voi face, dar încotro să mă duc?

-Nimic mai ușor. Va fi de ajuns să urci pe acolo pe creasta muntelui și ai să-l vezi pe Dumnezeu.

Fără a sta pe gânduri, omul nostru porni să-l întâlnească pe Dumnezeu. După multe și obositoare zile de mers, ajunse pe vârful muntelui.

Dumnezeu se afla acolo și îl aștepta.

În zadar se frecă la ochi omul nostru; nu încăpea umbră de îndoială, Dumnezeu avea chipul vecinului său certăreț și nesuferit.

Nimeni nu știe ce i-o fi spus Dumnezeu. În tot cazul însă, atunci când se întoarse în sat, nu mai era același.

Dar, cu toată purtarea sa de grijă și dorința de împăcare cu vecinul său, tot rău mergeau lucrurile, întrucât celălalt căuta noi și noi pricini de gâlceavă.

Bătrânii își spuseră unii altora:

-Ar fi bine să meargă și el să-L vadă pe Dumnezeu.

Cu toată încăpățânarea lui, până la urmă izbutiră să-l convingă să meargă pe muntele cel înalt. Iar acolo, pe culme, și el descoperi că Dumnezeu avea chipul vecinului său.

Din acea zi totul se schimbă și pacea începu să domnească peste acel sătuc.

Așadar dacă vrei să-l vezi pe Dumnezeu, uită-te la aproapele tău. Fiecare poartă în el chipul lui Dumnezeu”.

Primită pe mail.

DA CLICK SI AI SA VEZI MOARTEA

Povestea e veche, lumea nu o baga in seama, si din pacate aceasta moarte face multe victime.

Un om cu frica lui Dumnezeu a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră strigând: 
–Am văzut moartea! 
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat: 
–Moşule, unde este moartea?

Omul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus: 
–Ai dreptate, omule, pleacă, pleacă departe de aici...

După plecarea sa, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.

Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:,,În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece...apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii."

Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:,, O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe din două.

Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii...

Aceasta poveste ar trebui spusa celui  obsedat de câştigul bănesc, 
omului lipsit de scrupule, 
celui care uită că banul este un mijloc şi nu un scop, 
lacomilor, egoiştilor, 
celui pe care banul, câştigul începe să îl dezumanizeze. 

SI ASTA POATE FI UN RASPUNS

Odată s-au adunat oamenii, au ieşit în câmp şi L-au provocat pe Dumnezeu:
-Dacă existi, Dumnezeule, atunci de ce domneşte răul în lume, de sunt atâtea războaie, omoruri, violenţă şi hoţii?
Dumnezeu i-a întrebat: 
-Vouă vă place asta?
-Sigur că nu.
-V-am dat voinţă liberă, atunci de ce vă războiţi, violaţi şi furaţi?
Dumnezeu nu crează răul. 
Oamenii fac acest lucru. Molile "se nasc" în haine şi apoi le mănâncă. Fierul "naşte" rugina, care îl mănâncă apoi. 
Omul dă naştere răului şi acesta îi mănâncă sufletul. Când păcătuieşte cu fapta, cu cuvântul, cu gândul, omul eliberează o undă de energie negativă. Închipuiţi-vă câţi oameni au păcătuit! 
Ce cantitate de astfel de energie se adună atunci? Oceane întregi! Din această cauză se şi întâmplă atâtea nenorociri pe pământ: cutremure, inundaţii, războaie, epidemii, crime.... .


Dupa Pr.Ambrozie Iuraslov

TU STII ALFABETUL?

Într-o zi un preot aude o voce in biserică. Numai că toate cele auzite erau   erau neinteligibile.

Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el găsește un copil care spunea ceva. Își dă seama că nu-i întelegea cuvintele fiindcă, de fapt, copilul repeta alfabetul.

Atunci preotul l-a întrebat:  De ce tot repeți literele?

- Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.

- Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.

- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că stie El să le pună în ordinea care trebuie……

”Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” Matei 21- 16

p.s primită pe mail

DACA NICI ASTA NU REFLECTA ADEVARUL DESPRE BANI....

A fost odată un cizmar sărac care era mereu vesel. Părea aşa de fericit, încât de dimineaţă până seara cânta de bucurie.Mereu se adunau mulţi copii la fereastra casei sale şi-l ascultau cu atenţie. Uneori se adunau şi păsărelele ca să-l asculte. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea, căci mereu îşi număra galbenii.

Abia dimineaţa se ducea la culcare. Ziua însă nu putea să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând și invidia îl nimicea deoarece nu-și putea inchipui cum un sărăntoc poate fi vesel.

Într-o zi îi veni o idee, un gând viclean îi şopti la ureche cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el şi, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâţia galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenţie la el. Erau aşa de mulţi încât cizmarului îi era frică acum să-i nu-i fure cineva.

De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar şi acolo se gândea la ei şi nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur nici de acest loc. Dis-de-dimineaţă se sculă şi luă galbenii şi-i duse în coteţul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulţumit şi, după un anumit timp, săpă o groapă şi îngropă punga cu galbeni în pământ.

Ştiindu-se bogat, nu mai dormea, nu mai muncea şi nici nu mai cânta, ci era tot timpul cu gândul la comoara sa. Din această cauză era neliniştit, palid şi frământat de gânduri. Nici păsărelele şi nici copiii nu mai veneau să-l viziteze.

Aşadar, cizmarul ajunsese tare nefericit. Ce să facă?

Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni şi-i duse înapoi bogatului.

"Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit şi nici prietenii mei nu mai vor să ştie nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară".
De atunci fericirea intră din nou în casa cizmarului.
De pe mail.

VIATA UNUI FLUTURE ALBASTRU

A fost odată un bărbat căruia i-a murit soţia, astfel că el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele ştia să le răspundă, la altele nu… 

Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, de aceea într-o zi şi-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înşela înţeleptul. 

- Ce vei face? o întrebă sora ei. 

- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi-l voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela! 

Cele doua fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând. 

- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort? 

Foarte calm, înţeleptul surase şi îi zise: 

- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale! 

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

dupa cafeneaua.com

AM ORBIT

Am avut de umblat în ultima vreme şi am avut de umblat mai mult noaptea. Circulaţia pe timp de noapte e mai dificilă pentru unii, e reconfortantă pentru alţii, imposibilă pentru unii, distractivă pentru alţii. Una peste alta pentru mine e ceva normal. Conduc şi gata. Numai că este o problemă. Pe de o parte nu vezi nimic în dreapta şi-n stânga şi e rău că nu vezi pe unde treci, şi nu îţi rămân ca amintiri decât umbre negre, pe de alta parte e bine că nu vezi nimic, pentru că de multe ori nu ai ce să vezi, sau mai rău, e posibil să vezi numai lucruri rele. Nici nu ştii cum să o mai dai.

Şi uite aşa, danga-danga în timpul mersului apar problemele. Unele cauzate de cei din trafic, altele datorate gândurilor, dar ele având acelaşi numitor: lumina.

De multe ori m-am întrebat de ce omul a căutat să-l imite pe Dumnezeu făcând lucrurile anapoda. Dumnezeu te creează într-un fel unic, curat, clar, tu te schimbi vopsindu-te, siliconându-te,  ajustând sau punând ici acolo câte un lucru în dorinţa de perfecţionare, rezultatul fiind pe moment satisfăcător, devenind ulterior jalnic.

Dar să trec mai departe. Omul, l-a început a avut lumină doar de la Dumnezeu. Apoi a făcut paşi mici lucrând cu lumină naturală, focul de exemplu, fără nici o problemă. În ultimul  secol, cel ce era   Lumina lumii, Hristos, a devenit bagatelizat şi înlocuit de lumini artificiale, stridente, orbitoare.  Becuri de sute de waţi,  halogen, osram, cool blue, night breacker, diadem, xenon, care mai de care mai strălucitoare şi mai orbitoare. Ele luminează puternic, şi din păcate cei ce conduc tot nu văd bine, provocând accidente fie din neatenţia lor, bazându-se pe lumina farurilor, fie că îi orbesc pe cei ce vin din sens opus.

Orbirea aduce întunericul, pe întuneric omul nu percepe cele înconjurătoare, e străin de cele care-l împresoară. 
Aşa e şi pe lumea cealaltă, dacă în viaţă nu l-ai avut pe Dumnezeu care este Lumină, dincolo nu vei avea decât întuneric, vei fi în imposibilitatea de a vedea ceva, cu atât mai mult împărăţia cerurilor.
Ce e şi mai trist că de multe ori oamenii se bucură de luminile false, de petarde şi focuri de artificii costisitoare, ei nu percep lumina care vine din interior, ei nu percep lumina care vine de la Dumnezeu, ei sunt orbi cu ochii deschisi, orbiţi de mândria şi bogăţia strălucitoare a celor lumeşti.
Aş vrea să spun în încheiere că la Paşti, când preotul spune "veniţi să luaţi lumină", lumea se înghesuie să aprindă lumânarea şi să plece acasă la gratare. Adevărata lumină o primeşte cel care rămâne la slujbă, cel care-L primeşte pe Cel ce este Lumina lumii, pe Hristos, cel ce ştie să păstreze lumina un an de zile. Cine nu poate face asta este predispus orbirii.

Harisma Man Choir -Iubi-te-voi Doamne Angelic Music Romanian

LASA-MA PAPA LA MARE

Făcui ce făcui şi fusei la mare şi anu’ acesta.  Nu vreau să mă laud, pentru că  nu am făcut ceva util societăţii, poate doar unora care au de câştigat de pe spinarea turiştilor obosiţi după un an de muncă, şi care, în dorinţa de a se simţi serviţi şi ei măcar de 5 ori pe an dau cu banul pentru a avea de ce se plânge când se întorc din concediu.

Ce mai tura-vura, am ajuns, am şi tăiat-o la plajă, şi am început analiza a tot ce mişcă prin iscusite şi meşteşugite vorbe cum numai la Radio Şanţ poţi auzi. Subiecte erau gârlă, tablele zornăiau de mama focului, soarele ardea, apa era ciorbă de caldă şi mai era ceva. Mai era ceva ce nu m-a lăsat să mă odihnesc. Odată că zgomotul  era strident, apoi pentru că zgomotul mi-a dat de gândit.

Să vedeţi. După cum ştiţi fiecare vârstă are felul ei de a percepe lucrurile, apoi fiecare lucru îşi găseşte locul pe grupe de vârstă, apoi fiecare vârstă percepe plăcerea în moduri diferite.

Şi aşa se face că după ora 9, veneau băieţii şi fetele. Reclamă: „ ia porumbelu’, duulce şi gustos, tare şi fierbinte, ia porumbuu. Pufuleţi proaspeţi şi seminţe ambalate aveeem, mere clasuratee , cu poneiul de la mare cea mai frumoasă plimbareee”.  Rupere băi fraţilor, ce nu face un părinte pentru copilul lui, care copil crede că ceea ce se strigă pe plajă este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat în viaţă. Ce teme, ce citit şi scris, ce rugăciuni, nimic, totul pentru stomac.

Staţi să vedeţi că nici la clasa de părinţi nu stăm bine. Excese. Bani la greu pentru un pahar de bere, de apă sau de suc. La mese, puhoi, tăvi pline, mormănite, şi la fel de pline lăsate, că are şi el stomacul demnitatea lui, de multe ori depăşindu-o pe cea  a creierului.

Să mă scuze acum cei de vârsta a treia, că erau şi din aceştia, care în urma reclamei făcută de băieţii guralivi, luau „aspra de baie şi nămolu’ pentru a se obişnui cu pământul” aşa cum ziceau lângă mine 2 familii.

Vreau să vă spun în încheiere că oferta mării este doar pentru trup.  Dacă nu eşti bine ancorat în viaţă, pentru cele câteva zile petrecute acolo uiţi de suflet, şi e mare păcat. Oferta e tentantă ca oricare plăcere oferită de această lume, iar gustul final este unul amar, sau sărat după caz, pentru că deşi priveşti cu ochii mii de km de apă, deşi apa te împresoară din toate părţile, poţi suferi de sete. Nu e potabilă. E ca viaţa. Te înconjoară din toate părţile şi-ţi lasă un gust amar. Şi se mai întreabă unii de ce ne rugăm pentru un loc de odihnă, un loc de verdeaţă.

În rest, nicăieri nu e ca acasă.

DE CE NU SUNTEM FERICITI

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:

- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?

Femeia îi răspunse:

- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:

- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?

Femeia îi răspunse:

- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”

De pe mail

ALO! ALO! N-AM SEMNAL

Să presupunem, chiar dacă pare absurd, dar să presupunem că în urma unor rugăciuni făcute din tot sufletul, Dumnezeu te ascultă şi-ţi promite că în urma rugăciunii făcute vei avea posibilitatea ca în cazul unei greşeli ce înseamnă condamnarea ta pe vecie, să-L poţi contacta cu un ultim telefon, aşa cum se întâmplă cu unii deţinuţi din lumea reală.

Evident că de bucurie că ai numărul de telefon cu care poţi vorbi cu Dumnezeu  suni pe toată lumea, le spui ce ai dobândit tu, ce şansă fantastică ai de a scăpa de vreo condamnare, că eşti un privilegiat. Apoi, ca tot omul care-şi simte spatele acoperit, începi să abuzezi de noua ta viaţă. Ca o paralelă dacă vreţi, teribilismul unor persoane în faţa legii, care având pe cine sus-pus, nu se sinchisesc să înfăptuiască anumite fărădelegi ştiind că nu vor fi niciodată pedepsiţi.

Dar să revenim la omul nostru care foarte fericit uită de faptul că trebuie să păstreze o anumită conduită,să se poarte într-un anumit fel, să aibă o conduită ireproşabilă faţă de semeni şi faţă de sine în cele din urmă. În fericirea că are telefonul lui Dumnezeu uită în cele din urmă de celelalte numere din agendă, acele numere nu mai contează, nu îl pot ajuta cu nimic, el îl are pe Dumnezeu şi e de ajuns.

Trece timpul, şi cu prea marea încredere în numărul de telefon, şi ideea că tot ceea ce face e bine şi e făcut în numele Domnului uită cu totul de oameni, îi tratează cu indiferenţă la început, apoi îi persecută. Vă sunt cunoscuţi astfel de oameni? Mie da, îi văd mereu, pe aceia care cred că au telefon direct cu Dumnezeu şi care cred că indiferent ce vor face aici pe pământ doar un telefon vor da şi vor fi absolviţi de orice vină.

Trece vremea omul din povestea mea cade în plasa plăcerilor perverse şi plăteşte cu moartea. Senin în faţa morţii, chiar trufaş zice: „ voi da un telefon şi voi scăpa”. Zis şi făcut, formează numărul , sună şi cineva răspunde clar „da!”  „Alo!, Doamne, sunt eu, ştii mi-ai dat numărul asta, alo, mă auzi?” La celălalt capăt se aude aşa „ nu te aud, e slabă legătura, nu ai semnal, revino mai târziu” şi se închide telefonul. E prea târziu, e degeaba, e valabil doar un apel, e pierdut pe vecie. Pe lângă el trec oamenii fără telefon, ei nu au avut numărul lui Dumnezeu, ei se duc direct la El acasă, îi aşteaptă cu uşa deschisă, ei cunosc drumul, pentru că ei au vorbit toată viaţa cu Dumnezeu, nu prin telefon, ci prin rugăciune, că la rugăciune nu se pierde semnalul.

Aţi auzit? Alo? Nu vă aud! Poate dacă doar faceţi un comentariu, că aşa vă văd şi eu şi toată lumea. 

FACE TO FACE

ILUZII

Mi-aş fi dorit să am seara somnul de dimineaţa.

Mi-aş fi dorit ca datoriile să se transforme în depozite.

Mi-aş  fi dorit zbor pentru a scăpa de praf şi aglomeraţie.

Mi-aş fi dorit să aud gândurile pentru a nu mai fi nevoie de strigăte asurzitoare.

Mi-aş fi dorit să fiu atât de mic încât să pot să lupt corp la corp cu viruşii ce distrug lumea.

Mi-aş fi dorit să fiu atât de mare încât să nu mă clintească nimeni când iau o hotărâre dreaptă.

DEZILUZII

Dacă toţi copiii ar asculta de părinţi, am avea bătrâni fericiţi.

Dacă am avea un gram de venin, am omorî un om; dacă am avea credinţă cât un grăunte de muştar, am muta un munte.

Dacă aşteptăm să se schimbe lumea, nimic nu se va schimba; dacă fiecare se schimbă, lumea se va schimba cu siguranţă.

SPERANŢE

Şi totuşi mă bucur de viaţa pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

Şi totuşi mai există oameni care ascultă şi ce spun eu; dar sunt oameni la care alerg şi eu să ascult.

Şi totuşi nu sărăcia e problema, ci cauzele sărăciei. Nu boala, ci cauza bolilor. Nu moartea e importantă ci felul în care pleci din viaţă.

Şi totuşi nu e important să ai un renume. E important să ai un suflet, pentru că azi şi statuile au nume şi renume, ba chiar şi câinii şi porcii.

Şi totuşi, dacă v-am plictisit, nu vă supăraţi, că faceţi riduri şi lumea observă repede schimbarea în rău.

Şi pentru că tot timpul se produc schimbari, mă gândeam că nu ar strica deloc să facem şi noi o schimbare a lumii în care trăim, adică a noastră personală, că să fim serioşi, fiecare trăieşte în lumea lui, fiecare trăieşte pentru el căci în general, ceilalţi  nu prea contează.

VA DERANJEAZA CUMVA DACA.....

Trebuia să scriu şi despre asta. Îmi stătea în gât. Ştiu că nu e frumos, că nu se cade, dar trebuie să lămuresc şi treaba asta, prin comentariile celor ce veţi citi măcar şi-n treacăt această postare.

Am fost nevoit de mult prea multe ori ca din cauza unor cunoştinţe sau chiar prieteni să sufăr, din partea unor persoane străine sau oficiale să am probleme. De care? De sănătate. Cum? Prin acceptarea păcatului, de complezenţă.

Prin urmare mi s-a întâmplat ca la anumite mese, nunţi, botezuri, cumetrii şi altele asemenea, să am parte de compania unor oameni drăguţi, atenţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Înainte de toate, vreau să reamintesc că nici eu nu sunt perfect, că am şi eu probleme ca tot omul.

Partea dificilă vine atunci când cineva de a masă te întreabă: „vă deranjează că fumez?”  Sau „vă deranjează dacă dăm muzica mai tare?”.

E, ce faci în astfel de momente. Normal că mă deranjează, că nu sunt fumător, că fumatul mă deranjează la gât, că muzica tare te face să strigi şi rămâi fără coarde vocale. Normal că mă deranjează. Dar ce faci, că e persoană cunoscută, sau e străină, şi din complezenţă zici: „nici o problemă, fumaţi, că nu mă deranjează. Şi ai făcut păcat de două ori. Odată că ai minţit, şi a doua oară că încurajezi păcatul. Plus că a doua zi nu mai poţi să cânţi nici măcar un arpegiu.

Aş putea să spun răspicat, da, mă deranjează. Şi atunci o să zică cei cu care stai la masă: „frate, asta e după altă planetă”. Şi apoi să nu-ţi mai adreseze o vorbă.

Da să nu credeţi că e uşor. Nu mă gândeam că diavolul poate să îmbrace păcatul într-un context aproape fără ieşire. Viclenie mare. Şi acţiunile pot fi extinse, că dacă nu bei cu ei şi cât ei, nu eşti bun. Dacă nu dansezi până cazi eşti slab. Dacă nu mănânci seminţe, te dai de la oraş, dacă nu bei din sticlă eşti simandicos.  Dacă şi dacă şi dacă.

Până la urmă eu să fac ceea ce simt, să spun în faţă celui ce mă întreabă că într-adevăr  mă deranjează şi fumul, şi zgomotul peste măsură, şi ploaia din stropi de salivă expectorată la ureche în timp ce se încearcă inocularea unor idei cu care nu sunt de acord.

Dacă nu sunteţi de acord cu mine, sau aveţi alte idei, vă aştept cu comentarii.

Nu e aşa că nu vă deranjează?

BETIVUL LA BISERICA

Un beţiv notoriu a venit intr-o zi la biserică, mânat de curiozitate şi din dorinţa sinceră de a se îndrepta. Drumul până la biserică îl făcea cu autobuzul, deoarece era o biserică la 2 sate. Nu mult după aceea s-a dus la biserica într-o duminica si a pus ultimul ban la colecta făcută pentru nişte familii rămase fără case din cauza apelor. Rezultatul a fost ca a trebuit sa vina pe jos de la biserica, nemaiavând bani pentru biletul autobuzului. 

Cârciumarul a auzit de aceasta întâmplare si l-a luat în băşcălie cu prima ocazie când s-a întâlnit cu el. "Am auzit ca ai prostit de tot. Ti-ai dat ultimii bani la biserica si ai venit pe jos acasă!"`, a spus acesta rânjind batjocoritor. 

"Nu m-am prostit nici măcar pe jumătate cum mă prosteam când dădeam ultimul bănuţ cârciumii dumitale", a ripostat omul. "Atunci îţi dădeam ultimul bănuţ si nici măcar nu mai puteam sa merg pe jos acasă. Mă duceau alţii!" 

PENTRU CEI INTERESATI

Pentru cei interesati, pe 27 iulie este hramul noii biserici din parohia pe care eu o pastoresc, mai precis a acelei biserici pe care o vedeti deseori la avatar, sau in fotografia blogului.

Sfântul si maritul Mucenic al lui Hristos, Pantelimon,(in popor sora lu' sfantul Ilie) s-a nascut la Nicomidia din parintii Eustorgios, senator pagân, si Evula, o crestina; acestia i-au dat numele de Pantoleon. Incredintat spre educatie  lui Eufrosin, medic de renume, el ajunse dupa putina vreme la o cunoastere desavârsita a artei medicale intr-atât incât imparatul Maximian, care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Cum tânarul trecea in fiecare zi in fata casei unde era ascuns Sfântul Ermolae,fântul Parinte ghici dupa tinuta lui  calitatea inalta a  sufletului sau si il invita intr-o zi sa intre si incepu sa il invete ca stiinta medicala nu poate aduce decât slaba usurare naturii noastre suferinde si sortita mortii si ca numai Hristos, singurul Doctor adevarat, a venit sa ne aduca Mântuirea, fara leacuri si fara plata. Cu inima batând de bucurie la auzul acestor cuvinte, tânarul Pantoleon incepu sa il viziteze regulat pe Sfântul Ermolae si fu initiat de el in Tainele credintei. Intr-o zi, pe când se intorcea de la Eufrosin, gasi pe drum un copil, mort dupa ce fusese muscat de o napârca. Judecând ca momentul venise sa probeze adevarul promisiunilor lui Ermolae, el chema in ajutor Numele lui Hristos si pe data copilul se ridica iar napârca muri. Atunci el alerga la Ermolae si, plin de bucurie, ceru sa primeasca fara intârziere Sfântul Botez. Ramase apoi in preajma batrânului Sfânt pentru a se bucura de invataturile lui si nu mai reveni acasa decât in a opta zi. La intrebarile tatalui sau nelinistit el raspunse ca ramasese la palat, tinut de vindecarea unui om de pe lânga imparat. Pastrând inca secreta convertirea lui, el arata in acealasi timp o adânca preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatal sau de zadarnicia inchinarii la idoli.

Dupa o vreme fu adus la senator un orb care il implora pe Pantoleon sa il vindece, caci isi pierduse zadarnic toata averea pe la doctori. Increzator in Hristos, care salasluia de-acum in el cu putere, tânarul confirma in fata tatalui sau uimit ca avea sa il vindece prin harul Stapânului sau. Facu semnul Crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos si pe loc barbatul isi recapata vederea, nu numai a ochilor trupului ci si ai sufletului, caci el intelese ca Hristos il vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae impreuna cu Eustorgios, care nu dupa multa vreme adormi in pace.

Pantoleon imparti atunci mostenirea sa saracilor, elibera sclavii si se dedica si mai vârtos ingrijirii bolnavilor carora nu le cerea in schimb decât sa creada in Hristos, cel venit pe pamânt pentru a ne vindeca de toate bolile noastre (de aceea este slavit printre Sfintii Doctori fara de arginti). Ceilalti doctori din Nicomidia incepura sa fie invidiosi pe el si cum el ingrijise pe un Crestin care tocmai fusese chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta la Maximian. Dupa ce le-a ascultat  cu tristete plângerea impotriva protejatului sau, imparatul il convoca pe cel care fusese mai inainte orb si ii puse intrebari despre ce mijloace folosise Pantoleon ca sa ii redea vederea. Precum orbul din nastere din Evanghelie, omul raspunse cu simplitate ca Pantoleon il vindecase chemând Numele lui Hristos si ca aceasta minune ii adusese adevarata lumina, aceea a credintei. Furios, imparatul ceru sa i se taie capul pe data si trimise oameni sa il gaseasca pe Pantoleon. Când Sfântul se afla inaintea lui, ii reprosa ca ar fi tradat increderea pe care i-o acordase si il acuza ca il insulta pe Asclepios si pe ceilalti zei prin credinta sa in Hristos, un om mort crucificat. Sfântul ii raspunse ca atât credinta cât si mila fata de adevaratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogatiilor si onorurilor acestei lumi de desertaciune si pentru a-si intari argumentele ii ceru lui Maximian sa il puna la incercare. Fu deci adus un paralitic, asupra caruia preotii pagâni spusera incantatiile lor, salutate batjocoritor de catre Sfânt. Cum eforturile lor ramasera fara efect, Pantoleon isi inalta rugaciunea catre Dumnezeu si luând pe paralitic de mâna, il ridica in Numele lui Hristos. Numerosi pagâni, vazându-l pe om mergând plin de bucurie, crezura atunci in adevaratul Dumnezeu, in timp ce preotii pagâni insistau pe lânga imparat sa fie ucis acest rival periculos.

 Nici magulirile nici amenintarile neputând sa il faca pe Pantoleon sa isi schimbe atitudinea, tiranul il incredinta torturii. Legat de un stâlp, trupul ii fu sfâsiat cu gheare de fier apoi ranile ii fura arse cu faclii aprinse. Dar Hristos, aparut Sfântului Mucenic sub chipul parintelui sau spiritual, Sfântul Ermolae, ii spuse : "Nu te teme, copilul meu, caci sint cu tine si iti voi fi de ajutor in tot ceea ce vei suferi pentru mine". De indata tortele se stinsera iar ranile Sfântului fura vindecate.  Apoi, fie scufundat  in plumb topit, fie aruncat in mare legat de un pietroi, in toate incercarile Domnul il insotea si il pazea nevatamat. Dupa aceea fu aruncat fiarelor salbatice, dar si acolo Hristos il apara iar animalele venira gudurându-se la picioarele lui asemeni unor animale domestice. Cit priveste imparatul, ramânând el mai salbatec decât niste animale fara ratiune, dadu ordin ca Sfântul sa fie legat de o roata cu lame ascutite ce urma sa fie lasata sa se rostogoleasca de pe o inaltime in fata intregului oras adunat. Din nou Domnul interveni in chip minunat. Il elibera pe slujitorul sau de legaturile lui iar roata strivi in rostogolirea ei un mare numar de necredinciosi.

Cum Maximian il intreba de unde avea o asemenea putere si cum ajunsese el la Credinta Crestina, Pantoleon ii arata unde se ascundea Ermolae, caci Dumnezeu ii facuse cunoscut ca venise vremea, pentru el si stapânul sau, sa-L marturiseasca si sa isi gaseasca in Muceninicie desavârsirea. Dupa moartea preamarita a Sfântului Ermolae si a celor impreuna cu el, tiranul il aduse din nou pe Pantoleon si pretinzând ca mucenicii se supusesera, incerca sa il convinga sa se inchine idolilor, dar preafericitul ceru sa ii vada. Suveranul raspunse ca ii trimisese in misiune intr-un alt oras iar Pantoleon ii replica : "Ai spus adevarul fara sa vrei, mincinosule, caci ei sint acum in Ierusalimul ceresc!". Constatând ca nu va putea sa il clinteasca din credinta sa, Maximian dadu atunci ordin ca Pantoleon sa fie decapitat  iar trupul sa ii fie aruncat in foc.

Sfântul ajunse cu bucurie la locul executiei, in afara orasului, dar in momentul in care calaul isi agita spada, aceasta se topi precum ceara se topeste in foc. In fata acestei minuni, soldatii care erau de fata il marturisira pe Hristos. Pantoleon ii indemna insa sa isi indeplineasca datoria si mai spuse o ultima rugaciune. Un glas de sus ii raspunse : "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sint deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon" (care inseamna "prea milostiv"). El isi intinse grumazul iar când capul ii cazu, curse lapte din gâtul lui, trupul sau deveni alb ca zapada iar maslinul uscat de care fusese legat inverzi din nou pe data si rodi cu fructe din belsug. Soldatii, carora li se daduse ordin sa arda trupul Sfântului, il incredintara credinciosilor care il ingropara cu piosenie pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul si se dusera sa propovaduiasca Vestea cea Buna si in alte locuri.

De atunci, Moastele Sfântului Pantelimon nu au incetat sa savârseasca vindecare si sa aduca harul lui Hristos, singurul Doctor al sufletelor si trupurilor, al tuturor celor care se apropie de El cu evlavie.

NU AI ASIGURARE?!? AMENDA!

Băi fraţilor, eu nu ştiu cum să o mai scot la capăt cu cei care vin să-mi facă oferte pentru tot ce mişcă sau nu mişcă din lumea asta. E o nebunie. Trebuie să ai asigurare obligatorie la maşină, ba chiar suplimentară dacă te ţine buzunarul. Trebuie mai nou să ai asigurare obligatorie la casă, una care să-ţi garanteze că dacă vin apele mari nu eşti asigurat decât pentru incendiu sau invers. Trebuie să ai asigurare pe bunuri, fie ca sunt de lunga sau scurtă durată, că de aia sunt bunuri ca să le protejezi.

Ultima modă e asigurarea pe viaţă. Asta e tare, mai ales că te asigură ei că în cazul în care mori, o să le fie bine urmaşilor. Ba chiar dacă te asiguri unde e ofertă poţi obţine chiar o înmormântare de mare clasă.

Acum eu nu ştiu dacă aţi fost nevoiţi să fiţi despăgubiţi vreodată de o societate de asigurări. E cumplit, atunci toate literele mici din subsolul paginilor de contract se fac mari, şi toate acele litere te incriminează pe tine ca asigurat de toate belele, fapt pentru care nu meriţi să fii despăgubit.

Nu mai zic dacă eşti oprit în trafic şi ofiţerul constatator exclamă plin de exuberanţă „nu ai asigurare?!? Amendăăă!”  Şi vrei nu vrei plăteşti, că e belea.

Ce mă deranjează e că nimeni nu vede faptul că nu se fac asigurări pe viaţa veşnică. Deocamdată nu există brokeri pentru astfel de poliţe, pentru că de viaţa veşnică se ocupă Dumnezeu, şi acolo nu scapi cu o amendă plătibilă în 24 de ore la jumătate. Nu. Acolo plăteşti amendă pentru veşnicie în veşnicie.

Nu vreau să vă sperii şi să credeţi că vi se mai cere ceva bănuţi în plus pentru asta. Nicidecum. Asigurarea pentru viaţa veşnică se face prin fapte bune, prin rugăciune, prin post, prin iertare, prin iubire,şi prin alte asemenea „mărunţişuri” .  

În încheiere aş dori să vă spun că în viaţa de zi cu zi poate că sunt bune asigurările. Ceea ce vreau eu să subliniez e că pentru viaţa veşnică chiar trebuie să ai o asigurare beton.

Dacă nu ştiţi cum se încheie o asigurare pe viaţa veşnică, mai treceţi pe la biserică. 

DUMNEZEU IN CONCEDIU

Ştiţi ce? Satana vrea să îmi pună piedică de multe ori, şi sunt convins că şi vouă. Cum? Păi să vedeţi.

Se întâmplă de multe ori, în situaţii din viaţă de obicei disperate, când nu mai vedem rezolvarea anumitor lucruri. Şi atunci vine Aghiuţă şi îţi şopteşte mieros „unde e Dumnezeu, nu e aşa că nu există? Că dacă exista te ajuta, nu te lăsa ca acum să te pierzi în boală şi necazuri, să îţi ia apele casa, sau să-ţi mistuie focul agoniseala”. Ba de multe ori prin gura semenilor noştri ţi se transmite că Dumnezeu nu te poate auzi că poate e în vacanţă, în concediu.

Nu ştiu dacă vouă, dar mie mi s-a întâmplat de multe ori să aud astfel de discuţii. Fapt pentru care aş veni în sprijinul celor ce cad în deznădejde cu un cuvânt spus taman de Mântuitorul „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Apostolul Ioan scrie: „Şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).

Ceea ce înseamnă că Dumnezeu ştie sigur că omul are necazuri, dar că le poate depăşi prin îndrăznirea de a cere ajutor. Şi mai e ceva, cei care se revoltă atunci când sunt la ananghie şi îşi aduc aminte Dumnezeu să se gândească şi la faptul că atunci când le era foarte bine uitau că există cineva deasupra lor, ignorând total divinitatea.

E trist dacă nu simţi prezenţa lui Dumnezeu. E trist pentru că dacă analizăm bine, chiar şi un animal lipsit de conştiinţă îşi recunoaşte stăpânul şi-l slujeşte chiar dacă de multe ori stăpânul îl bate (vezi calul) sau îl îndepărtează cu cuvinte grele (vezi câinele). Ele animalele nu cârtesc, îşi fac treaba şi-şi  recunosc stăpânul. Numai noi nu recunoaştem pe Cel ce ne-a creat, pe Cel ce ne-a lăsat libertatea de a alege între bine şi rău, pe Cel ce aşteaptă îndreptarea noastră conştientă de la răul pe care l-am ales şi care ne face rău.

Ei bine, să ştiţi că Dumnezeu nu-şi ia niciodată concediu, nu e niciodată în vacanţă. El veghează continuu la creaţie, la omul pe care l-a pus stăpân al creaţiei, la omul care la vreme de încercare blestemă pe Dumnezeu care nu e vinovat cu nimic în alegerea rea a omului. Pentru  aceşti oameni  care îşi renegă şi părinţii şi prietenii şi fraţii, pentru aceşti oameni care îşi dispreţuiesc propria fiinţă există acelaşi Dumnezeu, acelaşi Creator, acelaşi veşnic părinte care aşteaptă întoarcerea fiului risipitor acasă.

Nu e bine să luăm în deşert, în râs, numele şi lucrarea lui Dumnezeu spunând că e în concediu. Să ne rugăm ca să vegheze asupra noastră la bine, să ne ferească de rău, să ne întărească la vreme de ispită şi de ce nu, pentru cei care au posibilitatea, să-i ocrotească când sunt plecaţi în concediu sau vacanţă, pentru că Dumnezeu  nu are niciodată concediu. Şi ar mai fi ceva. Dacă plecaţi în concediu sau vacanţă, poate aveţi timp să treceţi şi pe la biserică, pe la căpătâiul celor adormiţi din familie, să simţiţi cum odihna trupului ostenit de muncă se contopeşte cu ohihna sufletească, cu împăcarea şi cu rugăciunea.

NU MANCA FRUCTUL OPRIT

Sunt fascinat de predispoziţia oamenilor de a avea ceea ce este interzis, de a gusta ceea ce nu le face bine, de a experimenta noul chiar dacă e periculos.

Există un  proverb care spune că tot ce e bun în viaţă ori e ilegal, ori e imoral, ori îngraşă. De unde şi vedem puşcării pline, moralitate la pământ şi obezitate cât cuprinde. Ba ni se spune că „plăcut la vedere şi bun la gust era fructul oprit”, acela despre care mulţi zic că era „ mărul lui Adam” şi care de fapt era fructul pomului cunoştinţei binelui şi al răului.

Deci chiar şi protopărinţii noştri au avut gusturile noastre, dorinţa de a vedea cum este un lucru, indiferent de risc, care în cazul lor şi al nostru, a fost acceptarea morţii ca plată a poftei şi neascultării.

Şi să ştiţi că acest sentiment îl avem toţi, pentru că nu cred că există persoană care să treacă pe lângă o gogoşerie de exemplu, şi să nu înghită în sec. Nu ştiu dacă cineva în copilărie sau chiar la vremea maturităţii nu s-a uitat cu jind la cireşele sau merele vecinilor. De multe ori copii şi poate mari, ne-am dorit să mâncăm de la alţii, pe ideea că e mai bun de la altul.

Astea sunt lucruri minore, dar au aceeaşi idee. Că omul e supus mereu dorinţei de a gusta fructul oprit. E vorba de poftă, pentru că sunt convins că Adam şi Eva nu au mâncat o ladă de fructe, decât au gustat. Şi noi la fel, dorim să gustăm, să vedem cum e. De fapt spunem de multe ori că „ pofta e mare”. Numai că această poftă îndeamnă pe om să guste şi alcoolul, şi tutunul, şi drogul, şi dulcele, şi alte asemenea elemente care creează dependenţă şi implicit scurtarea vieţii cu finalul de care vorbeam mai sus , anume moartea.

Vă spun sigur că în această ecuaţie, în care avem 2 termeni cunoscuţi, omul şi ispita, mai intră şi termenul necunoscut pe care de multe ori îl numim diavol. Se poate vedea acest lucru foarte simplu când îţi doreşti să posteşti. Atunci vin toate poftele, atunci apar durerile de stomac, atunci apar ca din senin ispitele, drumurile, necazurile sau bucuriile ce trebuie hrănite bine, în nici un caz cu hrana de post.

Sunt unii care doresc să se lase de alcool sau fumat şi atunci apare mereu cineva care să-ţi dea o ţigară gratis, „să-ţi facă cinste” cu un pahar şi uite-aşa se alege praful de dorinţa de a scăpa de un viciu. Şi când vrei să faci o cură de slăbire, ba vine Crăciunul, ba Paştele, ba ziua cuiva, te duci pe la părinţi şi nu poţi să refuzi o mâncare „ca la mama acasă”. Să-mi spună orice şofer că pe o şosea liberă, dreaptă cu un asfalt rezonabil merge cu 50 km/oră, fără să fie tentat să calce acceleraţia.

E greu cu fructul oprit. Sincer nu ştiu rezolvarea, pentru că văd că acest copac face fructe tot timpul anului, şi are ramurile încărcate mereu, şi aplecate să ajungă toată lumea să ia un fruct. Şi ceea ce este mai interesant că nu toate fructele au acelaşi gust. Nu. Fiecare fruct capătă un gust  în funcţie de ceea ce gândeşte omul.

Şi dacă de obicei după ce mâncăm trebuie să bem ceva, m-aş bucura dacă omul, ar înseta spre cunoaşterea lui Dumnezeu, cel ce poate să stingă văpaia dorinţei de a consuma din fructul oprit.

PRIVIREA

In Evanghelia dupa Luca scrie:
Dar Petru a spus: „ nu stiu despre ce vorbesti, nu-L cunosc pe omul acesta”. In acel moment, chiar in timp ce vorbea, un cocos a cantat, iar Domnul s-a intors si a privit drept spre Petru… iar Petru a iesit afara si a plans.
M-am inteles intotdeauna bine cu Domnul. Conversez tot timpul cu el, ii multumesc, ii cer si-L preaslavesc.
Dar am avut intotdeauna sentimentul ca doreste sa-l privesc in fata… Iar eu nu pot. Chiar si cand ii vorbesc, ma uit in alta parte atunci cand simt ca el ma priveste direct. Ma tem de fiecare data ca voi descoperi o acuzatie nerostita in ochii sai, pentru vreun pacat nemarturisit. Sau poate vreo cerere: poate ca asteapta ceva de la mine.
Intr-o zi, mi-am adunat tot curajul si l-am privit in ochi! Nu exista nici o acuzatie, nici o cerere. Singurul mesaj pe care il puteai citi in ochii lui era: „Te iubesc”.
La fel ca si Petru, am iesit afara si am plans.

 Dupa Anthony de Mello, Cântecul pasarii

FOARTE TARE FRATE

De multe ori oamenii doresc să vadă minuni pentru a crede. Nu ne dăm seama că de fapt Dumnezeu poate să facă minuni şi prin lucruri simple, unele chiar ilare. Fapt pentru care aş dori ca printr-un banc să vă arăt că Dumnezeu ne ascultă cererea şi ne-o împlineşte.
Aşa se face că un om sărac, cu mulţi copii şi multe lipsuri se duce la biserică se se roage. Rugăciunea era una des întalnită azi: "Doamne, vreau şi eu Te rog, dacă se poate să câştig un milion ca să am ce pune copilor pe masă"!
În timpul rugăciunii, în biserică, lângă el a venit un domn bine îmbrăcat, care cu voce impunătorae a început să se roage :"Doamne dă-mi şi mie posibilitatea să găsesc 100 de milioane pentru a repune afacerea pe picioare"!
Săracul cerea un milion, bogatul cu oful lui 100 de milioane. Într-un moment, când privirile li s-au întâlnit, bogatul a scos un milion din buzunar, i l-a dat săracului şi a spus:" ţine mă un milion de la mine şi nu-L mai ţine ocupat pe Dumnezeu cu cererea ta, ca să aibă timp de mine".
Ideea este că cel ce avea nevoie cu adevărat de ajutor de la Dumnezeu, l-a primit. Forma în care a fost ajutat e una hilară, fără însă să ştirbească cu ceva minunata lucrare a lui Dumnezeu din viaţa noastră.
Apropo, aveţi grijă ce cereţi si cat  când vă rugaţi.

Primită pe mail.

ESTI BOGAT SAU SARAC?

Intr-o zi, un tata bogat,  si-a dus copilul sa-si petreaca o noapte la o familie foarte saraca, cu scopul de a-i arata acestuia realitatile vietii oamenilor care nu au bani.

La intoarcerea acasa, tatal l-a intrebat pe copil despre ceea ce crede in privinta experientei traite, iar acesta i-a spus:

“- Tata, a fost o experienta foarte buna.

Am invatat ca noi avem un caine, iar ei au patru caini, noi avem o piscina, iar ei au lacul intreg,

Noi avem un acoperis luminos, iar ei au cerul cu stelele si luna,
Noi avem o veranda si o gradina frumoase, iar ei au padurea intreaga.”

Tatal sau incremeni la cele auzite, iar fiul incheie:

“- Iti multumesc, tata, ca mi-ai aratat ce saraci suntem!”

Concluzie:

Cand masuram ceea ce avem, rezultatul este perceptia noastra despre viata.

Daca avem dragoste, prieteni, sanatate, simtul umorului si gandire pozitiva, avem totul in viata.

Daca il avem pe Dumnezeu vesnic deasupra noastra, avem viata.  Intrebarea este :

ESTI BOGAT SAU SARAC?




De pe net.

DE CE DOAMNE, DE CE?

E o întrebare deseori întâlnită pe buzele noastre, una mult prea întâlnită la vreme de necaz. Urmărim mulţi dintre noi nenorocirea abătută peste o parte a ţării, ape puhoaie, bătrâni i cu lucruri adunate de-o viaţă strânse într-o bocceluţă, copii speriaţi şi autorităţi neputincioase  în faţa autorităţii divine. Pe buzele multora se citeşte întrebarea „de ce Doamne, de ce?”

Aş putea da un răspuns biblic la început  “Mai buna este întristarea decât râsul, căci prin întristarea feţei, inima se face mai bună.”   Eclesiastul 7, 3

Aşadar în timpul vieţii noastre pline de veselie nu ne aducem aminte de Dumnezeu, ci doar atunci când suntem la ananghie strigăm cu ochii ridicaţi la cer şi cerem îndurare.

Strigăm la moartea celor dragi, strigăm la examenele vieţii, strigăm la boală şi la durere sufletească, strigăm şi cerem avuţie multă, strigăm împotriva duşmanilor noştri, strigăm împotriva vieţii. Cerem de la Dumnezeu în tot timpul şi nu dăm nimic. Apoi când Dumnezeu, îşi arată dreptatea acolo unde nu mai este iubire, acolo unde este nevoie aduce apă ca să stingă văpaia focului izvorât din mânie. Unde  sunt ape tulburi aduce focul ca să mistuie răutatea.

Nouă nu ne place dreptatea lui Dumnezeu şi strigăm „ de ce Doamne”. De ce ai adus acum puhoaie, de ce aduci cutremure, foc şi uragane, de ce aduci moarte  Tu care răsari viaţă.

Dacă am fi fost apropiaţi de El, nu aveam aceste plăgi, am fi ştiut că Scriptura spune “nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te întăresc şi tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.”   Isaia 41, 10 

Din cauza învârtoşării noastre ne arată Dumnezeu puterea Sa. Cine ne opreşte pe noi atunci când ne este bine să strigăm către El, să-i mulţumim pentru bucuria noastră. Nu ne opreşte nimeni şi totuşi nu strigăm, suntem muţi. Dar gura ni se deschide când dăm de greu, ne aducem aminte că El există, că e peste orice stăpânire neputincioasă a acestei lumi, şi strigăm „de ce Doamne, de ce?!”