ARIPI DE ZBOR

Sunt momente în viaţă când fără să vrem ne lovim de anumite lucruri învăţate, de situaţii de viaţă ori moarte pe care nu credeam a le vedea vreodată. Evident, situaţiile diferă de la om la om, fireşte că aceeaşi problemă poate fi simţită şi resimţită în mod diferit de fiecare persoană în parte.

Deunăzi am fost într-o casă de oameni, solicitat, aproape strigat, pentru a sta de vorbă, pentru a spune o rugăciune pentru un suflet, pentru un om în grea încercare, persoană cunoscută încă din copilărie. Am fost fireşte, desigur că am vorbit destul, cum  mi-e felul. Şi chiar dacă situaţia nu era una roză, chiar dacă suferinţa, oboseala şi mirosul de medicamente se simţeau la orice pas, am mai văzut ceva.  Evident că mi-am dorit să scriu despre asta. Dar ştiţi cum e, de fiecare dată când vrei să scrii ceva, gândurile se învălmăşesc şi parcă totul se pierde, tot spontanul este mai bun. Numai că azi, din nimereală am dat prin bibliotecă de o carte unde am regăsit două opere ce mi-au smuls la timpul copilăriei lacrimi de tristeţe: Puiul de A. Brătescu Voineşti  şi Căprioara de Emil Gârleanu. Le-am recit, am simţit iar acelaşi sentiment din ziua precedentă şi m-am apucat de scris.

Identificarea prin trăire, prin transpunerea eului în cel de lângă, empatia adică; dragostea dusă spre perfecţiune prin purtarea crucii, uneori chiar într-o formă ce se foloseşte inclusiv de prietenie, deşi cadrul depăşeşte această formă, este rar întâlnită în ziua de azi.

Căsătoria, poate însemna zborul a două persoane, unite într-un mod tainic, spre atingerea unor ţeluri hotărâte la vremea tinereţii când în exuberanţa şi puterea dictau inimii şi minţii. Mulţi reuşesc acest zbor, fac din el un film de viaţă, aripile lor bat la unison înfruntând orice vânt potrivnic, alţii n-au curaj să zboare mult, din nefericire unora le este curmată (în mod voit deseori) dorinţa de zbor. Mai există situaţia în care zborul e dorit de amândoi, dar decât o aripă poate zbura la parametrii rânduiţi de natură. Şi se continuă aşa, se merge aşa, ca şi puiul din povestea mai sus amintită, prin lăstăriş, prin porumbişte, mai zburat, mai târât. Unii abandonează, alţii reuşesc să treacă chiar şi peste cumplita iarnă a deznădejdii.

Ieri am mai primit/văzut o lecţie de viaţă, de luptă pentru viaţă, una câştigată prin dorinţa de a zbura mai departe, una câştigată prin prietenia a doi oameni soţi de zeci de ani, de unirea lor ce nu a fost mărturisită cu cuvinte mari în auzul lumii ci doar cu traiul cotidian, cu cele bune de dinainte, cu cele mai puţin bune de acum. Asta chiar dacă un doctor i-a zis ei, femeii, citez : „mai lasă-l dracu’ femeie că nu mai are de trăit, că poţi muri tu înaintea lui în ritmul acesta”. Şi totuşi au trecut trei ani, şi prin dragostea şi îngrijirea ei trăieşte, căci a învăţat să facă injecţii, să pună sondă, să ….. . Şi e bine, acum e mai bine.

Hristos spunea la un moment dat  că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”  Ştiu că cele scrise de mine sunt aproape lucruri de poveste, numai că pe acolo pe unde merg, printre oamenii pe care-i cunosc, încă se mai întâmplă. Zborul este un vis al omului din toate timpurile. Numai cei care ştiu să treacă peste barierele neputinciosului trup, peste dorinţa egoistă de săturare a propriului ego, nu vor putea zbura cu adevărat niciodată. Zborul este al celor cu dorinţe de înger, cu drum de lumină.

Zice ea, privindu-l pe el în suferinţa lui, „dacă eram eu în locul lui, la fel ar fi făcut, că noi aşa am fost toată viaţa”. Şi m-ai uitat la el, şi am ştiut răspunsul din prima, căci mai bun răspuns decât lacrimile de mulţumire nici nu există.

VREMEA ESTE...

              

            Am zis să postez ceva la final de an. Pe de o parte, m-am gândit că lumea e la fel de sătulă de bloguri ca de carnea de porc. Pe de altă parte, am zis că cineva se va găsi să citească şi ce am postat eu. Azi, am socotit de cuviinţă să las vorbele mele deoparte şi să citez aproape tot capitolul III din cartea Ecclesiastul, asta pentru că exprimă deosebit de frumos starea omului în raport cu vremea ce-şi oglindeşte folosul în oglinda cerului şi umbra pământului.

          „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

         Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.

         Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

           Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

         Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

         Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

         Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

         Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

         Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?

        Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.

         Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.

         Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.

         Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. ………..

         Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?”

        p.s Anul ce vine să vă aducă lumină minţii, linişte sufletească, sănătate trupească şi dorinţe bune şi de folos unei vieţi cumpătate şi fericite alături de cei dragi, de oamenii ce vă înconjoară. 

OMUL DE ZĂPADĂ

A nins.  A nins  frumos (chiar dacă a mai plouat îngheţat un pic),  cu fulgi senini, cu fulgi jucăuşi în bătaia vântului nehotărât, a vântului ce oscila între bătaia lină şi viscolul aprig. Din văzduh, miliarde de forme albe s-au aşezat pe pământul negru ce-şi aştepta plapuma pentru iarna cea lungă şi rece.

Nu ştiu de ce am asociat mereu viscolul cu gândurile răvăşite, negre, pierdute. Iureşul acela de fulgi de zăpadă care nu-şi găsesc starea în bătaia vântului impasibil parcă ar fi o continuă căutare a răspunsurilor ce nu pot fi date din cauza instabilităţii de moment. Şi se aşază troiene periculoase de trăiri ce greu ies la suprafaţă. Numai că albul liniştitor îmbracă tot, iar gândurile se limpezesc, se luminează  şi totul capătă un sens. Este sensul vieţii, este viaţa naturii în care noi ne trăim vieţile.

Aproape de fiecare când a nins m-am gândit la omul de zăpadă.  Şi am încercat deseori să fac o analogie  între omul normal şi omul de zăpadă. Noi suntem creaţi să fim calzi, el e rece din creaţie. Cu toate acestea, aşa cum în noi ar trebui să se simtă căldura divină din inima noastră, din sufletul nostru, la fel ar trebui să se vadă la omul de zăpadă "amprenta" celui ce l-a creat.

Fulgii de zăpadă, celulele ce dau sens omului de zăpadă, se lasă modelaţi de mâinile calde ale celor ce adună omătul pentru a da „viaţă” unui om  care zâmbeşte nestingherit de cele ce se petrec în jur. Şi nu doar atât. Le oferă trecătorilor, copiilor, chiar şi celor trecuţi de vârsta copilăriei, posibilitatea să zâmbească pentru o clipă în trecerea lor spre cele de zi cu zi.

Îmi aduc aminte din copilărie de primul om de zăpadă. Ori că eram eu prea mic, ori că l-am făcut prea mare, treaba este că mi-a luat ceva timp până l-am desăvârşit. Îl priveam mereu şi abia aşteptam dimineaţa să văd dacă mai este întreg. Am fost tare mâhnit când într-o zi am observat că, sub razele soarelui, a început să se topească. Lacrimile îmi jucau în ochi şi nu înţelegeam de ce se scurge puţin câte puţin într-o băltoacă de apă ce se retrage în pământ. A fost prima lecţie de viaţă pe care am înţeles-o, am fost temelia celorlalte învăţături despre trecerea vieţii.

Antoine Lavoisier spunea că în natură „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Dar asta nu o poate înţelege toată lumea, nu un copil, nu cineva care pune inimă, suflet, dăruire în lucrurile pe care le creează, pe care le zideşte.

Viaţa omului de zăpadă e scurtă, dar în scurtimea ei, nu aduce decât bucurie celor din jur. E o lecţie pe care oamenii reali n-au învăţat-o niciodată.  Omul de zăpadă nu are inimă, dar noi, cei ce avem inimi calde, putem oferi celor din jur, ori de câte ori avem ocazi, măcar bucuria pe care o oferă un om de zăpadă unui copil. 

FLORI DE TOAMNĂ

„Unde este mamaia? Mami, zi-mi unde este mamaia?” Fetiţa trăgea de mâneca mamei care-şi ştergea de zor lacrimile ce cădeau pe pământul amestecat cu aşchii de lemn putred. „Zi-mi mami, unde e, că mi-ai zis că azi mi-o alăţi”,  zicea copila fără să-i pese că în jurul ei cei mari erau plânşi şi că fiecare încerca să-şi ascundă durerea căutând să facă câte ceva.  De fapt cred că nici unul din cei prezenţi n-au sesizat  cerinţa fetei.

„Uite-o maică”, a zis femeia printre suspine, arătând cu degetul spre groapa unde între scândurile roase de putreziciune, o mână de oase îngălbenite se aliceau printre hainele zdrenţuite şi ele de trecerea timpului.

„Dar ziceai că a fost flumoasă, e ulâtă, nu-mi place” a zis cu seninătate fetiţa fără să realizeze ce se întâmplă în jurul ei. Auzise de la mama ei că a avut o bunică frumoasă care a murit foarte tânără, o ştia şi din poze şi a mers cu încredere la cimitir pentru că a auzit pe la cei mari că azi trebuie să „o scoată” din mormânt. N-a înţeles de ce mamaia ei, cea despre care a auzit mereu că a fost frumoasă, e aşa, o mână de oase, cum pe moment nu a înţeles de ce plâng oamenii mari.

„Mă duc să mă joc”, a zis ea desprinzându-se de mâna mamei. Şi luând un trandafir grena din buchetul ce flutura la baza crucii în bătaia vântului uscat, a plecat ţopăind printre cruci spre o grămadă de nisip ce aştepta să fie răscolit de picioarele unui copil cu obrajii îmbujoraţi de bucuria vieţii.

„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Ps. 102, 15-16

FIRIMITURA DE ATENŢIE

Cu ceva vreme în urmă am trăit o experienţă tristă, una care mi-a răscolit sufletul, care sunt convins că se întâmplă des, una care pune faţă în faţă două realităţi palpabile ale vieţii, două tabere în care se găsesc oameni cu orizonturi şi trăiri diametral opuse, care au ţeluri contrarii, care văd viaţa în culori diferite, poate incolor unii din ei.

Bucureşti, undeva vis-a-vis de Sala Palatului, undeva unde se poate mânca o shaorma, unde poţi bea un suc. O scenă pe care sunt sigur că o puteţi vedea în multe alte locuri din lume, adică oameni  care pe fugă servesc ceva la iuţeală în mersul loc către diverse destinaţii.  Doar sorbeam dintr-o cafea de la aparat şi mâncam o shaormă. La masa de lângă un domn la vreo 50 de ani, bine îmbrăcat, avea acelaşi meniu, secondat însă şi de o sticlă de cola ce trona pe masa înaltă de exterior, pentru că se mânca în picioare.  De nicăieri a apărut un copil, circa 10 ani, care i-a cerut vecinului meu de masă ceva de mâncare („dacă vă rămâne ceva, îmi daţi mie vă rog!”). Nu a cerut bani, nu a insistat, nu a plecat de lângă tip. Eu m-am oprit din mâncat şi am urmărit scena. Omul mânca, copilul privea şi mesteca în gol. Omul privea cumva peste copil şi la un moment dat, când abia terminase jumătate din meniu, s-a uitat fix la copil, a strâns restul de shaorma şi a aruncat-o în primul coş de gunoi de lângă, scuipând sănătos şi plecând senin în timp ce-şi lăsa ochelarii de soare pe ochi.

Trist. Copilul s-a uitat la coş, apoi la mine, apoi la coş, apoi la mine. Nu mi-a zis nimic, nu mai avea curaj după ceea ce văzuse înainte. Nu mi-a cerut bani, nici nu i-am dat, dar i-am luat ceea ce-şi dorise mai devreme să mănânce, taman pentru a nu-l lăsa în umilinţa de a scormoni în gunoi (asta nu o spun pentru ieşi eu în evidenţă cu ceva bun).

Nu sunt de acord cu cerşetoria acolo unde există putere de muncă şi sănătate. Dar nici cu egoismul nu pot fi de acord.  Copilul nu a aştept neapărat iubire, măcar o atenţie, măcar o firimitură de atenţie şi de hrană. A primit însă deznădejde. Şi această deznădejde ucide lent orice formă de iubire, de prietenie, de interacţiune umană, provocând războaie interioare unde pacea cu greu va ajunge vreodată.

Între iubire şi deznădejde se află acel no man's land în care prietenia şi omenia aleargă de colo-colo căutând să aducă pacea interioară a celor ce-şi poartă propriul război cu dezamăgirea trăirii lângă ceilalţi, cei care-şi duc şi ei propriile lor războaie scăldate în lacrimi stinse de focul orbitor al egoismului ce domneşte peste sufletele îmbrăcate în hainele reci de camuflaj prin care nici lumina şi nici căldura nu răzbesc.

Egoismul, orbirea aceea adusă de fumurile încrederii în sine care nu lasă nicidecum ochii să vadă pe aproapele are însă un final crud. Cei ce se iubesc pe sine prea mult, cei ce trăiesc doar pentru ei înşişi într-o formă de narcisism bolnav vor deveni morţi pentru ceilalţi.  Ori cum spunea Nicolae Iorga, „numai moartea egoistului este deplină, pentru că nimic din el (de la el) nu rămâne altora”.

Durerea, suferinţa ori nevoia celui de lângă noi poate fi deseori o strigare mută, imperceptibilă urechilor fireşti. Aici îmi aduc aminte mereu de ce spunea Hristos când zicea „cine are urechi de auzit să audă”.

DINCOLO DE FEREASTRĂ

Unde să ne mai ascundem când fugim de noi? Aşa zic versurile unui cântec al zilelor noastre. Se întâmplă uneori/deseori  că  atunci când vrei să deschizi o fereastră pentru a primi razele soarelui în casă să vezi că soarele nu poate intra din cauza ceţii ce-i estompează lumina şi căldura. Îl vezi printre valurile reci ale ceţii ce aminteşte poate de primordialul pământ netocmit şi gol unde încă lumina şi căldura nu îşi făcuseră casă pentru găzduirea vieţii.

Răceala negurii cuprinde uneori şi pe cele exterioare şi pe cele interioare. Şi dacă la cele exterioare bruma de ţoale uneori încearcă să atenueze frigul, la interior,  goliciunea golului neumplut al amărăciunilor ce vin în valuri de ceaţă rece aduce cu sine burniţa lacrimilor amare ce cad în amestecul neomogen al ţărânei din care suntem plăsmuiţi.

Plânsul firesc al naturii ce-şi spală prin ploi şi zăpezi haina murdărită de cei pe care-i hrăneşte neîncetat de mii de ani se contopeşte cu lacrimile care ard, cu lacrimile care tac ori strigă în căderea lor către urechile surde ale celor ce nu ştiu să plângă nici măcar cu lacrimi fireşti.

Şi frigul cuprinde încet-încet întreaga simţire. Uneori răceala împiedică mâinile să se întindă spre a prinde alte mâini, iar ceaţa orbeşte cu lumina-i difuză ochii care caută spre geana de lumină ce ar putea aduce un strop de căldură, de bucurie.

Acum vreo două mii de ani, într-o grădină, într-o noapte friguroasă în care Dumnezeu întrupat era prins în răceala zgomotoasă a celor ce voiau să judece Adevărul prin minciună, un om se lepăda de trei ori de Lumina ce-i fusese călăuză. Noroc cu cocoşul, nevinovata conştiinţă ce a cântat cu putere în tăria nopţii ce întunecase  ochii ce trebuiau să vadă lumina.

În ceaţa rece şi întunecată ce vine în valuri stranii cu burniţa încercărilor trebuie să ascultăm de glasul conştiinţei ce vrea să umple golul dezgolit al sufletului. Atunci, acum două mii de ani, unul a ieşit afară din curte şi a plâns cu amar.

De multe ori doar ieşind afară din curtea închisă cu mărăcinii suferinţelor putem prinde o rază de soare.  Dincolo de gardul efemer al ceţii se află lumina şi căldura. Dincolo de burniţa amară a lacrimilor de suferinţă se află roua minunată ce dă sclipire vie ochilor iubitori de lumină.

N-am unde să fug de mine. Închid fereastra şi privesc dincolo de ceaţă. Soarele se vede timid. Sunt sigur că va străluci cu putere când voi ieşi din casă, ştiu sigur că nimic nu va rămâne netocmit şi gol. Dincolo de fereastra ochilor noştri obosiţi de ceaţa încercărilor se află lumina cea caldă a odihnei.

PLANURI

„Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere”.  De ce am început cu aceste cuvinte ale înţeleptului Solomon? Păi să vedeţi. Sunt momente în timpul unui an, la fiecare casă cred, când din raţiuni practice se ia fiecare colţ al casei la cercetat. Cum zic oamenii , curăţenie generală de toamnă,  primăvară…. . Şi nu pot zice că nu particip şi eu la aşa ceva, ba da, dar în funcţie de pricepere  şi timp. Ba mai mult, îmi aleg partea ce-mi place, cea la care mă pricep mai mult, sortatul actelor, cărţilor şi obiectelor ce ţin de diverse activităţi într-o gospodărie.

Partea rea este că zăbovesc pe la mai toate hârtiile prin care trec, mai găsesc câte o poză, un caiet vechi şi timpul trece şi nu se vede mare lucru în urma mea. Aşa că  nu faceţi ca mine.

Între hârtiile luate la mână am dat peste planurile casei. M-am oprit fireşte şi m-am retras pe un  scaun unde am cercetat acele planuri făcute în primăvara tinereţii pentru un cuib de casă în care să-mi trăiesc zilele. Totul a plecat de la un gând, apoi am umplut pagini de caiet cu diverse schiţe pentru a le prezenta arhitectului. Dorinţele noastre nu băteau nicidecum cu posibilităţile financiare şi spaţiul limitat de care dispuneam. Numai viitorul se arăta generos, parcă după mintea unor copii.

Planuri, proiecte, dorinţe şi vise, cuvinte ce dau uneori puterea de a merge mai departe. Uneori am auzit oameni care spun că nu e bine să-ţi faci planuri, mergând pe ideea „ce-o vrea Dumnezeu”.  Într-adevăr zice Scriptura prin cuvintele apostolului Iacov „veniţi acum cei care ziceţi: astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga. Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere.” Dar asta este o referire la planificările pe care omul le face neînţelept, omul care crede că va dăinui veşnic în această formă perisabilă. Este o greşeală să faci o planificare de viitor în care excluzi definitiv partea sufletească, în care scoţi din ecuaţie un bine pe l-ai putea face şi-l ocoleşti cu bună ştiinţă.

Altfel, planurile de viitor sunt normale, sunt fireşti, sunt creatoare şi dătătoare de speranţă. Evanghelistul Luca zice preluând cuvintele lui Hristos  „cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs”.

Ne facem planuri şi bine facem. Visăm şi mânaţi de visele noastre încercăm să ne clădim un viitor frumos, cald şi curat, conştienţi fiind însă că toate cele din jur nu ne vor fi decât ajutoare vremelnice. Privesc aproape zi de zi entuziasmul tinerilor care pleacă la drumul vieţii făcându-şi planuri de viitor, viabile la unii dintre ei, mult prea departe, irealizabile pe moment, la mulţi dintre ei.

Azi, stând în casa viselor mele de atunci, privesc în urmă şi văd că voinţa bună poate construi frumos, lăsând mereu deschisă portiţa planului de viitor. Cu speranţa unui viitor bun seamănă ţăranul toamna, pentru rod bun în anul ce vine. Plan bun îşi întocmeşte părintele pentru copilul său când îi îndrumă paşii spre şcoală. Planuri şi gânduri de viitor avem toţi. Împlinirea lor ţine de voinţă, de buna credinţă, de înţelepciune şi de modul în care putem trăi lângă cei de lângă noi, de posibilitatea de a vedea în ei aceeaşi plăzmuire ca a noastră.

Cum planurile nu pot fi împlinite decât prin muncă, las rândurile şi gândurile şi dau libertate mâinilor la lucrul cel bun, timpul trece şi treaba-i multă.

PETALE MOARTE ÎN FLORI VII

De dimineaţă, înainte de a pleca spre treburi, am dat o fugă prin grădină  pentru a cerceta maturitatea toamnei în trecerea-i spre iarna ce o aşteaptă să-şi dea duhul, în predarea unei ştafete ce arde pâlpâind în ritmul respiraţiilor naturii ce-şi poartă viaţa pe umerii gârboviţi ai veacurilor neştiute.

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă. Un mozaic de culori ce se schimbă murind şi reînviind, îmbracă câmpurile, dealurile, munţii, grădinile. În primii paşi făcuţi prin iarba udă a dimineţii mă gândeam la cuvintele psalmistului ce zice că „omul e ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori”.

O paletă de culori vii ce prevestesc moartea.  Aşa arătau de dimineaţă multe din plantele şi pomii ce în urmă cu două luni radiau de verde revărsându-şi roada lor cu prisosinţă. Câte o frunză îngălbenită pica tristă spre covorul de iarbă palidă, tristă şi ea parcă de sosirea unui musafir lipsit de viaţă. N-ai cum să nu te gândeşti în acele momente  că într-adevăr „cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta (de aici) este umbră şi vis.” Zice Scriptura că „tot trupul ca o haină se învecheşte, ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar; aşa este rodul trupului şi al sângelui: unul moare şi altul se naşte”

Şi poate că n-aş fi scris un rând astăzi dacă la un moment dat, ridicând ochii spre unul din copacii grădinii n-aş fi văzut un lucru minunat. Undeva printre ramurile ţepoase ale unui salcâm, străjuit de cuibul unor coţofene gălăgioase şi luminat de razele plăpânde ale soarelui de dimineaţă strălucea un ghemotoc de flori ce sfidau timpul în curgerea lui impasibilă.

Contrastul albului pur lângă frunzele galbene ce abia se mai aninau pe crengile arse de soare  îmi mângâiau ochii ce se roteau căutând să surprindă acel pastel de culori al toamnei ce a zăbovit şi în grădina mea.

Doar ce a trecut prânzul şi am trecut prin grădină. Buchetul stingher al florilor de salcâm îşi plângea scurta viaţă în bătaia lină a vântului. Petalele moarte se scuturau din florile încă vii. Prea scurtă viaţa lor. Şi mă gândeam că într-adevăr, cu o floare nu se face primăvară. Veni-va timpul lor când odihna din moartea iernării le va da puterea reînvierii. Atunci toate se vor umple din nou de bucurie în strălucirea lumini care anunţă o viaţă nouă.

Păşesc spre ale mele aducându-mi aminte de nişte versuri tulburătoare ce zic „Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!”

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care oamenii  nu vor să mai privească.  

PRĂPASTIA

Vi s-a întâmplat vreodată să vă aflaţi la marginea unei prăpăstii, să vă opriţi în ultima clipă pe buza hăului ce se cască flămând spre a înghiţi o nouă victimă? Ori poate măcar în vis vreodată aţi simţit golul unei căderi fără de oprire în prăpastia propriilor gânduri răsfirate pe tărâmul conştiinţei?

Ieri am luat în maşină, la ocazie, un om. Nu vreau ca rândurile mele să scoată în evidenţă ce bun samarinean sunt, nicidecum, ci doar drama celor aflaţi pe marginea prăpastiei cumplitei deznădăjduiri. Mergea încet în burniţa zilei, uşor ameţit de băutura consumată. Îl ştiu bine şi deseori am discutat despre această problemă cu el. Am oprit lângă şi am deschis uşa. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat „mă luaţi aşa în maşină după câte v-am făcut?” Deseori mi-a promis că se va lăsa de viciul alcoolului, deseori mi-a promis că vine să mă ajute la vreo treabă şi nu a venit. „Lasă” am zis eu, „acelea s-au prescris şi nu le mai ştie decât Dumnezeu”. S-a urcat în maşină ţinând în mână o pungă a suferinţei, una în care se găsea pâinea pentru seara şi câţiva ardei primiţi de la cineva.

„Sunt un dobitoc”, a zis el fără să clipească. Şi continuând în aceeaşi măsură apasa cuvintele zicând „trăiesc degeaba, ce-am fost şi ce-am ajuns”. În momentul acela lacrimile au început să-i curgă. Om în toată firea aflat în ceaţa nesiguranţei zilei de mâine, aflat la marginea unei prăpăstii de unde rar te poţi întoarce. „Şi afară de dvs” a continuat el, „toată lumea din sat mă tratează ca pe ultimul om, deşi am muncit pe la toţi în credinţă”. Nu are rost să menţionez aici cuvintele mele, nu trebuie să vă spun care  sunt trăirile într-o astfel de discuţie, pentru că fiecare caz în parte este ceva unic şi spontaneitatea este un element de bază în astfel de momente în care şcoala vieţii dimpreună cu anii de studiu şi slujire trebuie să se unească pentru un bun rezultat.

De multe ori în viaţă ni se poate întâmpla să nu ştim cine/ce suntem şi la fel de bine putem conştientiza că ceea ce ştim că trebuie să fim, nu putem fi din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Căci uitarea, ignoranţa şi lenevirea ne pot fi duşmani invincibili în căutarea propriilor noastre identităţi. În momentul în care omul pierde conexiunea cu trecutul şi cu prezentul îşi ruinează viitorul. Drumul omului care în mod normal ar trebui să fie un continuu urcuş este retezat de prăpastia uitării, a deznădejdii.  În momentul în care din lentoarea rutinei uiţi că există poezie, culoare, muzică, soare şi zâmbet şi ignori cu desăvârşire semnalele (chiar slabe deseori) de la cei din jur, eşti în pragul unei prăbuşiri interioare din care nimeni nu te mai poate ridica.

Am citit undeva că un chirurg pentru a putea repara un organ trebuie să ştie sigur cum arată un organ sănătos pentru a-l repara. Ori cel care doreşte ridicarea, cel care nu doreşte să facă pasul spre prăpastia pierzării trebuie să înlăture uitarea şi amintindu-şi de zilele bune, de integritatea de odinioară să-şi dorească  operaţia de pe cordul conştiinţei, cea care aduce vindecare şi speranţă în sufletele chinuite de deznădăjduire.

„Mă duceţi până acasă?” m-a întrebat el parcă citind gândurile mele, „că dacă rămân în centru şi mă prinde întunericul  mi-e că nu mai ajung întreg acasă”.  Se pare că şi în cea mai densă ceaţă a disperării conştiinţa lasă loc unui licăr de speranţă. Ori altfel spus, dacă la suprafaţă necurăţia demonică a poftelor îşi face mendrele, în adânc, în nemuritorul suflet, există  încă magma aceea fierbinte a vrerii de exteriorizare a dorinţei de a sări peste prăpastia ce se iveşte uneori în viaţa fiecăruia dintre noi. Şi prăpăstiile sunt multe, şi ele se ivesc când nu ne aşteptăm... .

LA SEMĂNAT

De dimineaţă am fost la slujbă. Nimic deosebit pentru programul unui preot. Numai că sunt momente în care interacţiunea cu oamenii fixează extraordinar de bine învăţăturile asimilate în anii de şcoală, în anii de slujire. Ori altfel spus, sămânţa celor sădite cu ani în urmă începe să dea rod în aceste momente.

Acum câteva zile a plouat, o ploaie despre care oamenii ziceau şi azi că e binecuvântată, că se va ara foarte bine şi că grâul deja însămânţat va ieşi frumos. Dacă aţi fi putut vedea bucuria de pe chipul celor cu care am vorbit când vorbeau despre ploaie, pământ şi semănătură aţi fi văzut ce înseamnă nădejdea, aţi fi văzut că deja seceta cea rea a verii aproape a fost uitată.

Pilda semănătorului din capitolul VIII al evangheliei lui Luca ne descoperă patru tipologii de oameni regăsite în patru feluri de pământ în care Semănătorul îşi seamănă sămânţa sa. Personal am făcut deseori o analogie între pământul ce dă viaţă şi inima omului care întreţine viaţa materială. Altfel spus, lejer putem constata cum inimile multor oameni pot fi ca pământul bătătorit, ca cel de pe drum. Acolo sămânţa nu poate încolţi căci pe acolo sentimentele şi dorinţele sunt călcate în picioare. Lipsa statorniciei face ca sămânţa cea bună să nu încolţească, căci cel nestatornic va alerga mereu aidoma unui fluture din floare în floare, crezând tot timpul că cealaltă e mai colorată. Coloritul amăgitor al lucrurilor înşelătoare umple pământul de trupuri cu inimi neroditoare.

Avem oameni cu inimi de piatră, am vorbit şi despre asta deseori. Ţăranii ştiu că în locul pietros nu poţi face recoltă bună. Planta răsare, dar dacă nu are apă din destul se ofileşte şi se usucă.  Am văzut oameni care nu pot rodi din cauza secetei din inimile lor. Când nu-ţi hidratezi inima însetată cu apele curate ale conştiinţei, chiar dacă acolo vor încolţi la un moment dat nădejdea  şi iubirea, repede se vor usca la vremea încercărilor. Am văzut oameni care îşi făceau jurăminte de iubire şi promisiuni sclipitoare. Ele nu erau decât la fază de embrion, căci la vremea încercărilor n-au probat cele promise prin furcile caudine ale războaielor cu ispitele de tot felul.

Sunt unele pământuri bune care rodesc, dar rodesc cele bune dimpreună cu cele rele. Fapta bună se împleteşte împotriva firii cu cea rea. Oameni virtuoşi cu vicii ascunse, oameni cu şcoală multă dar cu patimi grele. Oameni care şi-ar dori bogăţia cerului dar aleargă mult după averile pământului. Din nefericire, la un moment dat, bălăriile îşi vor întări spinii lor iar faptele bune vor fi greu de protejat, vor fi date uitării. Cel ce munceşte pământul ştie că din vreme trebuie să plivească mărăcinii, căci de vor creşte, cu greu se vor lăsa îndepărtaţi.

Acum câteva zile a plouat, da, a plouat peste toate locurile, peste toate inimile. Cum zice Scriptura  „şi peste  cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, peste pământul şi inimile celor care vor să rodească munca lor vine ca o binecuvântare. Nu ştiu dacă cei ce citiţi aţi văzut vreodată bucuria omului la treierat. Îşi bagă mâinile în grâul său, îl ia în palmele sale şi lasă să-i cadă printre degete roada muncii sale uitându-se cu bucurie la pământul pe care l-a lucrat şi uitând de greutăţile şi de munca prin care a trecut. 

CUMPĂNA

În urmă cu mulţi ani am m-am confruntat cu o problemă de sănătate. Modul de manifestare a bolii nu m-a speriat dintru început, ca mai apoi, văzând că situaţia devine critică, să caut răspunsul medical dimpreună cu cel sufletesc, pentru rezolvarea problemei.

Nu vreau să fac din postare un jurnal personal. Cert este că atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă să nu ai echilibru. Simptomele bolii erau simple şi des întâlnite în cazul celor care fac abuz de alcool. Numai că la mine starea de rău şi lipsa echilibrului era de altă natură, străină de alcool, dar mână în mână cu necumpătarea lucrului, cu munca fără odihnă, cu alergatul fără oprire pentru terminarea unor treburi care nu se vor termina niciodată.  Ştiţi că echilibrul uman fizic este asigurat de conlucrarea cerebelului cu sistemul vestibular al urechii interne în care se află un lichid ce prin mişcarea sa transmite creierului datele care, procesate la viteze uimitoare, sunt transmise către organele corpului ce menţin stabilitatea şi verticalitatea. Ori în momentele acelea în care boala mi-a răpit echilibrul şi verticalitatea fizică, m-am gândit la cuvintele „în lume necazuri veţi avea” spuse de Mântuitorul. Mi-era  imposibil să înţeleg de ce mi se întâmplă asta ştiind că am încercat să le fac pe toate bune.

M-am însănătoşit şi mi-am învăţat lecţia. Mai greşesc şi azi abuzând uneori de muncă în speranţa că voi reuşi să le fac pe toate, dar îmi revin repede la primul semn de dezechilibru, conştient fiind că o cădere într-un moment nepotrivit poate fi fatală.

De multe ori Hristos le spunea celor vindecaţi: „iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”. Ori aici intervine deja echilibrul sufletesc, cel care nu poate fi decât unul vertical, om – Dumnezeu, cu răsfrângere orizontală către cei din jur, om - om. Echilibrul sufletesc este ca o axă pe care sunt fixate raţiunea şi sentimentele, o linie dreaptă de la care şi o mică abatere poate crea o deraiere, o dezechilibrare ce uneori nu mai poate fi remediată.

Am descoperit în timp că echilibrul sufletesc ţine de pacea interioară. Această stare nu are legătură cu exteriorul. Poţi fi foarte activ exterior  prin muncă, dans, vorbit, dar extrem de liniştit la interior. Echilibrul dinăuntru este total diferit de cel exterior, fizic. Sunt oameni care la exterior afişează un echilibru model iar la interior sunt dezechilibraţi şi fără puncte de reper. Combinaţia dintre echilibrul interior şi exterior ar trebui să dea o stare de normalitate, una care se găseşte foarte rar dar care odată atinsă să devină un laitmotiv pe portativul vieţii.

Sunt conştient că despre această stare de echilibru s-a vorbit şi s-a scris mult. Subiectul este unul de mare actualitate într-o lume dezechilibrată în care raţiunea şi sentimentul nu se mai regăsesc pe aceeaşi axă iar abaterea de la normalitate creează adevărate vertijuri  în care oamenii bâjbâie în căutarea unui drum drept şi lipsit de încercări dureroase. Bătrânii nu vorbeau de echilibru, ci de cumpănă. Descumpănirea şi momentele de cumpănă sunt încercări ale vieţii în care noi trebuie să găsim punctul de verticalitatea fizică şi sufletească în încercarea de a nu cădea sub povara alegerilor greşite şi mereu repetate, nu de alta, dar s-ar putea să ne fie şi mai rău, cum zicea Hristos, Cel ce a făcut din cruce o cumpănă dreaptă pe care să răstignim greşelile noastre.

NEGÂNDURI

De ce gândiţi astfel de rele în inimile voastre? Am recitit aceste cuvinte în serile trecute şi mi-am trecut prin ecranul conştiinţei momentele în care m-am lovit de această vorbire a răului ce nu a venit din lucrarea minţii ci din adâncul inimii, din suflet. Căci uneori sufletul, care este bun prin creaţie, se îmbracă cu haina făţărniciei, făcând în aşa fel ca în acele momente de ipocrizie, cum spunea Simone de Beauvoir, Dumnezeu să-ţi pară aşa de departe încât să crezi că este absent.

Probabil că v-aţi lovit şi vă loviţi zilnic de ipocrizia celor din jur, de falsitatea şi laşitatea gândurilor lor lipsite de scrupule. Nicolae Iorga spunea minunat că omul făţarnic are două feţe şi nici un obraz.  Ori revenind la prima propoziţie a blogului, cea prin care Hristos mustră fariseismul celor ce-i pândeau mişcările pentru a avea apoi capete de acuzare împotriva Sa, putem spune că într-adevăr, locul de unde pleacă gândul nu e mintea, căci mintea e doar locul prin care trece în procesarea sa ca vorbă ori ca faptă. Locul de unde pleacă gândul este sufletul. Căci în sufletele noastre eclozează  gândul, acolo găseşte căldura necesară spre a ieşi la suprafaţă în vorbă sau faptă. Dar marea problemă este ce fel de gânduri încălzim în noi, rele, veninoase ori bune şi ziditoare.

Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Sunt cuvintele psalmistului care cere o inimă curată, o inimă ca cea a  unui copil, căci înţelepciunea vieţii ne spune că omul trebuie să rămână copil în interiorul său chiar dacă exteriorul îmbătrâneşte, asta însemnând că reprezentarea noastră exterioară este irelevantă în momentul în care trebuie să definim pe cel de lângă noi. Ba mai mult, se întâmplă ca atunci când urmează să cunoşti pe cineva necunoscut şi te interesezi de persoana respectivă întrebi cum este ca om. Şi de cele mai multe cazuri aştepţi să ţi se spună că-i om bun, cald, liniştit, sincer şi abia pe urmă să întrebi cum arată.

Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele. Am spus prin unele postări că e nevoi de o coborâre a minţii în inimă pentru a răspunde corect, în conformitate cu cele gândite. Părintele Stăniloaie spunea  că stând de strajă la poarta inimii, mintea nu face decât să se păzească pe sine nerătăcită. Şi ştiţi bine că există o cugetare a minţii şi una a sufletului, a inimii. Există chiar o rugăciune a minţii (făcută mecanic, din obişnuinţă) şi există o rugăciune a inimii (mă refer aici la cea făcută din inimă, dincolo de folosirea cuvintelor într-o ordine dinainte ştiută).

Şi mai apoi, să ne gândim că aşa cum trupul se prăpădeşte repede sub acţiunea anumitor factori numiţi astăzi vicii, la fel şi sufletul se încarcă cu mizeria gândurilor ipocrite, cu zavistia, cu minciuna, cu pofta cea rea.

Am spus toate acestea pentru a scoate în evidenţă faptul că ipocrizia este haina, boala, cu care unii se îmbracă peste frumuseţea sufletului curat cu care au fost înzestraţi. Sunt convins că nu a scăpat nimeni de atacul făţărniciei, al ipocriziei celor din jur. Şi cred,  fără să acuz pe nimeni, că fiecare din noi, cel puţin odată în viaţă, tot am folosit această formă falsă de exprimare a unor gânduri făţarnice.

Închei cu un gând bun inspirat tot din Scriptură care spune că roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia;  iar împotriva unora ca acestea nu este lege.

Coborând mintea în inimă vă doresc să aveţi mereu parte de gânduri curate din partea celor cu care în viaţa aceasta  interacţionaţi într-un mod sau altul

RĂZBOI ŞI PACE

Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema. Matei V-9

Zice-se că azi este ziua internaţională a păcii. Şi în conformitate cu ceea ce am auzit la radio dimineaţă azi, pentru un minut, ar trebuie să se facă linişte pe întreg globul spre a lua aminte la ceea ce înseamnă pacea pentru omenire. Acum eu ce să zic, ca unul care nu fac politică. Că am ajuns după mii de ani de perpetuare a speciei,  ani presăraţi cu războaie multe şi crime odioase, să avem doar o zi a păcii în care fie porumbelul alb ori ramura de măslin, fie semnul victoriei cu cele două degete ori chiar steagul alb să ne fie aducere a minte a faptului că pacea este una din pietrele nestemate ale cununii invizibile ce ar trebui să strălucească pe creştetele noastre alături de alte nestemate cum ar fi iertarea, iubirea şi speranţa. Dar ce zic eu deja este un deziderat utopic la care probabil nici să visăm nu mai putem.

Îmi vin acum în minte cuvintele îngerilor ce cântau la naşterea lui Hristos slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Iar la început spuneam că făcătorii de pace vor fi fii lui Dumnezeu. Oare cei ce nu fac pacea ai cui fii vor fi/sunt?  Şi doar privind la ştiri constaţi că lupta pentru pace este doar una de luare de cuvânt de cele mai multe ori. Cât se investeşte cu adevărat în pacea lumii şi cât în armament (care ar fi se zice doar pentru apărare iar nu de atac). Şi eu mă opresc aici la acest aspect pentru că nu-s în măsură să pun mai multe întrebări, asta pentru că răspunsul nu va veni niciodată, iar dacă va veni va fi doar o explicaţie tehnică cu parametri şi grafice bazate pe studii amănunţite şi prognoze de scurtă ori mai lungă durată.

Într-un fel eu am găsit răspunsul în cele citite şi în viaţa de zi cu zi. Psalmistul spune că mai bună-i o bucată de pâine uscată cu pace în casa ta, decât una cu carne şi vrajbă în ea. Căci multe războaie pornesc de la dorinţa de a avea cât mai mult, chiar dacă asta înseamnă suferinţa  unora spre desfătarea altora. Dumnezeu spune că cei fără de lege n-au pace  (Isaia LVII-21) şi tot Scriptura spune că roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine şi credinţa.

Mi-am aruncat un ochi şi în dicţionar când scriam aceste rânduri. Prima explicaţie a cuvântului pace face trimitere la starea de bună înţelegere între popoare. Mai apoi se spune de acordul părţilor beligerante în soluţionarea conflictului iar a treia explicaţie este ca care face referire la lipsa tulburărilor, conflictelor şi a vrajbei. Vedeţi, aici este partea dureroasă. Undeva mai jos, printre explicaţii, se găsesc şi nişte trimiteri evazive la pacea interioară. Ori tot războiul, părerea mea, porneşte de la lipsa păcii interioare. Ştiu sigur şi am simţit deseori cum semeni de-ai noştri se străduiesc să afişeze pe chipul lor o pace falsă care nu se regăseşte şi în interior lor unde mocneşte ura războiului. Pacea sufletească şi pacea conştiinţei ar trebui să constituie liantul, lumina care să lege omul de om şi omul de divinitate. Adevărata pace interioară nu poate fi instaurată decât în momentul în care omul îşi va înceta războiul cu sine în lupta materie-spirit. Acest război a fost şi în primii oameni, căci libertatea raiului în care au fost lăsaţi să vieţuiască spre veşnicie a fost distrusă de dorinţa (războiul interior) de a avea şi fructul oprit ce a a atras după sine risipirea păcii şi câştigarea morţii.

Nu ştiu dacă aţi avut azi cu adevărat vreun minut de linişte. Eu însă vă doresc pace în suflet nu doar azi, ci în toată viaţa, căci poate aşa vom fi cu adevărat fiii lui Dumnezeu.

DEGEABA? NU, DE POMANĂ

Uneori micile probleme ale vieţii (inerente de altfel) devin lecţii practice în continuarea acestui drum sinuos al existenţei până la intrarea în acea linie dreaptă de unde nu mai putem face nici o întoarcere.

Acum câteva zile am avut neşansa să fac pană la o roată. N-ar fi ceva nou pentru un şofer cu ştate vechi şi cu multe sute de mii de km conduşi. Partea  dificilă a apărut când am constatat că şi roata de rezervă e dezumflată,  asta pentru că nefiind folosită de mult timp, încet-încet s-a lăsat. Acum treaba era simplă. Teoretic trebuia să merg la vulcanizare, practic nu aveam cu ce, fiind într-un orăşel unde mă cunoaşte destulă lume, care lume probabil că s-ar fi uitat cruciş  cum merg pe stradă dând de-a dura o roată murdară de pământ, deşi poate că aş fi făcut rating pe youtube dacă mă filma careva. Şi cum vulcanizarea era cam la juma’ de km am decis să ies la ocazie stând lângă o grămadă de pepeni scoşi la vânzare, cu gândul că acolo tot mai opreşte câte cineva.

Şi pentru că am zis de pepeni, cum aşteptam eu acolo cuminţel să găsesc pe cineva care să mă transporte cu roata, mi-am adus aminte că acum vreo 20 şi ceva de ani de ani aveam bostănărie. Ce să vă spun, alte timpuri. Cu o parte mergeam la piaţă, cu altă parte colindam satele cu căruţa. Aveam un căruţaş molcom şi strigam „hai la pepeeeni” o zi întreagă, că voce aveam. În periplul cu căruţa întâlneam fel şi fel de oameni, unii mai îndrăzneţi ziceau „nu dai măi neică şi degeaba din dovlecii ăia?” Evident că nu dădeam, dar făceam în aşa fel  încât o juma’ de kil să rămână neplătit, ca o mică pomană. Şi dacă tot am zis de pomană, la un moment dat a apărut lângă căruţă un copilaş de vreo cinci ani încălţat cu o pereche de papuci de plastic cu zece numere mai mari decât piciorul şi puşi de-a îndoaselea. Nu avea pe el decât o pereche de pantaloni scurţi, iar semnul zarzărelor ori al dudelor târzii ce trecuseră prin mâna lui se vedeau generos atât pe la gură cât şi pe piept. Şi punându-şi mâna streaşină la ochi zice:  „nenea, îmi dai şi mie un pepene degeaba”? „Nu-ţi dau mă degeaba” am zis eu, „îţi dau aşa, că mai fac şi eu pomană.” I-am întins un pepenaş pe măsura lui, iar el senin şi mulţumit a zis „bogdaproste”. Am râs un pic de seriozitatea lui şi m-am bucurat de naturaleţea lui, de ştiinţa lui.

Şi cum aşteptam eu cu roata lângă mine, că de aici am plecat, doar ce opreşte o maşină (din cea care arată ca elicopterul) lângă mine şi aud: „urcaţi”! Ce să urc, că eram cu roata, iar în interiorul maşinii era lux. Şi am ezitat, fireşte. „Lăsaţi, urcaţi şi roata că se face curat, nu e o problemă”, zice  şoferul, un tânăr ce asculta în surdină Andre Rieu - Shostakovich' Second Waltz. M-am suit cu roata şi într-un minut am ajuns la vulcanizare.  El zice, „vă aştept să vă duc înapoi, că oricum trebuie să fac şi eu presiunea la roţi.” N-am zis nimic, dar mă gândeam că poate e copilul vreunui cunoscut care mă ştie. Roata mea s-a rezolvat imediat şi am ajuns la locul unde aveam eu atelajul, că aşa îi spune eu maşinii mele.  Fireşte că am băgat mâna în buzunar ca să-i plătesc băiatului. Numai că el a făcut semn că nu. „Păi bine” zic eu, „doar nu mai  luat degeaba”.  „Degeaba, nu” a zis el zâmbind, „că mai fac şi eu pomană”.

Desigur, m-am bucurat că o gâgâlice de pepene şi-a găsit folosinţa în viaţa mea după 20 şi ceva de ani, când nici nu mă aşteptam. De fapt niciodată nu trebuie să ne aşteptăm ca o faptă bună, o milostenie să fie răsplătită aici. Dacă Dumnezeu va vrea asta, sigur se va întâmpla, la momentul în care noi ne aşteptăm mai puţin. Dacă nu, se vor răsplăti cu siguranţă dincolo. Şi cred că uneori vorba ce zice cel ce dă, lui îşi dă îşi găseşte întrebuinţarea atât aici cât şi dincolo de această lume materială.

Altfel, viaţa merge mai departe pe drumul ei sinuos până la intrarea în linie dreaptă de unde nu ne mai putem întoarce.

MĂRGĂRITARUL

Iarăşi asemenea este împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. Matei cap XII, 45-46

Azi am început blogul direct un o pildă care scoate în relief valoarea mărgăritarului (perlă de scoică) în faţa celorlalte pietre preţioase, valoarea  şi victoria suferinţei în faţa intemperiilor de tot felul.

Se spune că perla (mărgăritarul) este rodul suferinţei la care este supusă o scoică în interiorul căreia intră un fir de nisip. Neputinţa de a scoate acel fir de nisip duce la un alt fel de autoapărare împotriva durerilor provocate. Astfel, substanţa vâscoasă ce conţine aragonită, calcită şi conchin (conf. pietresemipretioase.info) se cristalizează în 10-20 de ani dând forma şi culoare pietrei ce devine protecţie împotriva elementului ce produce suferinţa. Interesant este că perla este singura piatră preţioasă care ia naştere într-o fiinţă vie, altfel decât celelalte pietre care apar în urma unor procese fizice minerale prin adâncurile pământului.

Într-un fel, acest lucru este speculat de Hristos în această scurtă pildă pentru că mărgăritarul de mare preţ este însăşi omul, cel care se naşte din fiinţă vie prin suferinţă şi se şlefuieşte în timp spre a ajunge la strălucirea necesară cumpărării sale  spre aşezarea între celelalte nestemate cereşti.

În periplul nostru prin lumea asta, unde cunoaştem fel şi fel de pietre preţioase, metale şi nemetale strălucitoare cărora le dăm preţ şi valoare, uităm de strălucirea celor de lângă noi, a celor care se şlefuiesc ca şi noi suferind ale vieţii valuri şi nisipurile mişcătoare ale încercărilor de tot felul.  Poate nu degeaba spune tot Scriptura nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, căci sfinţenia şi strălucirea sufletului se obţine prin mare suferinţă, iar amestecarea în mocirla dezinteresului duce la devalorizare şi dezumanizare. E drept  că nu toate perlele sunt la fel, aşa cum nici oamenii nu sunt la fel.  Culoarea, tăria şi valoarea fiecăruia este dată de modul în care a reuşit să treacă prin suferinţe sclipind din ce în ce mai tare după fiecare încercare.

Poate că până acum nu v-aţi gândit niciodată la valoarea inestimabilă a sufletului vostru, care alături de minte, coordonează mişcările unui trup mereu aflat în suferinţă. Şlefuirea înseamnă tinderea spre asemănarea cu omul cel dintâi, cel cuprins de strălucirea paradisiacă la care ştiu sigur că unii oameni (nu toţi) şi-ar dori să ajungă. Să nu subestimaţi niciodată pe niciunul de lângă voi, căci nu ştiţi prin ce suferinţă poate trece în încercarea izolării firului de nisip, în încercarea de a-şi da culoare şi strălucire sufletului. Cumva, fiecare om este un mărgăritar în devenire, unul care aşteaptă cumpărarea ori răscumpărarea spre aşezarea sa într-un loc unde strălucirea este fără preţ, dar la valoare inestimabilă.

CLOPOŢELUL MAGIC

Doar un pic mai este şi va suna clopoţelul pentru noul an şcolar. De ceva vreme nu mă cuprinde melancolia aşa de repede într-o societate atât  de materialistă. Evident că îmi aduc aminte de începutul de şcoală al copilăriei mele, de grija părinţilor, de tunsoarea regulamentară, de ghiozdanul de carton şi uniforma  bleumarin cu şapca din dotare, ba chiar şi de pacheţelul ce de cele mai multe ori consta în sendvişul  cu gem şi margarină. Da, alte timpuri.

Mi se pare că şcoala de azi e altfel. Poate mi se pare doar mie că exemplul lui  Fănuţă din Prăvale-Baba este doar o amintire a mea ce nu-şi mai găseşte locul prin hăţişul birocratic al şcolii de azi.

Şi gândiţi-vă că vorbim de viitorul copiilor noştri, de însăşi viitorul nostru, de cei ce vor veni să susţină lumea de peste câţiva ani sau zeci de ani. Şi nu spun asta pentru a acuza pe cineva, pentru a apostrofa un sistem anume. Nicidecum. Cel puţin nu cu trimitere la partea materială de care vorbeam la început, căci materialismul distruge bruma de dorinţă de lucru atât în ceea ce-i priveşte pe dascăli cât şi pe elevi. Iar ei, copiii, vor avea  de pierdut pe termen mediu şi lung  uitându-se mereu înapoi şi încercând să găsească vinovatul.

Ştiţi, copiii reprezintă partea de omenire încă neatinsă de toate răutăţile, invidiile, poftele şi trăirile oamenilor mari de la care mai târziu deprind toate cele rele. Şi asta e deducţie logică, că nu au de unde învăţa decât de la cei ce îi înconjoară cu învăţături care de multe ori nici la ei nu au mers, transformând deseori generaţii de copii în cobai didactici, medicali şi chiar spirituali.

Biblic vorbind, pentru că nu pot trece peste acest aspect, avem mărturia lui Hristos care spune lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor. Ba mai mult, apostolii au venit la un moment dat şi l-au întrebat cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.

Asta este dimensiunea la care ridică Dumnezeu valoarea unui copil, cea de model înaintea unei societăţi care se doreşte ea însăşi model înaintea copiilor.

Nu vreau să mă lungesc cu vorba spre a produce plictiseală. Privesc doar spre curţile şcolilor unde se vor aduna copiii pentru a învăţa câte ceva despre rostul unei vieţi în care cu greu îşi vor putea găsi rostul. Clopoţelul va suna stins fără să poată trezi bucurie nici pe chipul celor ce predau, greu încercaţi şi ei de desele schimbări din mers a programelor şi proiectelor de tot felul, dar nici pe chipul celor ce se vor aşeza în bănci spre a primi o învăţătură deseori contrarie cu ceea ce văd în societate.

Eu doar mi-aş dori ca pofta de învăţătura să fie ancorată în dragostea de predare a celor de la catedră şi în dorinţa de îmbogăţire cu o avere pe care nimeni nu o poate fura vreodată, căci bogăţia minţii poate deschide vistieria inimii spre încercarea construirii unui viitor în care copiii să fie modele pentru cei mari, măcar prin curăţia şi seninătatea sufletului lor. Dacă ar exista şi un clopoţel magic al conştiinţei....... .

NOSCE TE IPSUM

Nosce te ipsum, cuvinte găsite pe frontispiciul templului din Delphi, cuvinte pe care antropologii şi cosmologii au încercat să le explice în dorinţa lor de a descifra taina existenţei umane ca prim pas în descoperirea necunoscutelor vieţii, în încercarea de a vedea cum Dumnezeu a încununat creaţia Sa prin om, după ce printr-o înlănţuire firească a creat dinainte restul, într-un mod de evoluţie logică spre a-l face pe om stăpân al lumii înconjurătoare, creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !

Dar m-am cam luat cu vorba şi am uitat să spun că această bucată de pământ  modelată de Dumnezeu cu mâna Sa, că restul le-a făcut prin cuvânt, a devenit prin adăugarea sufletului chipul ce trebuie să tindă spre asemănarea cu Creatorul. Nu-i greu, nu-i aşa? Sau poate vi se pare mai uşor dacă v-aş spune că de fapt toate au devenit bune doar după crearea omului care a fost pus  şef peste creaţia terestră văzută, ori cum ar zice psalmistul ce este omul să-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale.

Dar şi aici e o chestie. Că suntem stăpâni pe pământ, drept este, mai ales că pământul reprezintă parte din noi, dar stăpânirea noastră nu trebuie să fie una tiranică, dictatorială. Că zic eu, pământul din care suntem zidiţi şi ai căror stăpâni suntem nu trebuie să ne devină scop al vieţii. Stăpânirea noastră este una administrativă, una limitată în timp. Şi spun asta pentru că deseori văd oameni care se lipesc tare mult de lucrurile acestei lumi aproape fără să conceapă că la un moment dat vor trebui să se despartă de ele. Patimă grea este această lipire de cele pe care le are omul în administrare. Şi asta pentru că nu înţelege rolul stăpânirii sale de moment, a bucăţii de pământ cu care a fost înzestrat. Câţi regi, domnitori, împăraţi ori preşedinţi de toate felurile n-au crezut că vor împărăţi veşnic. Ba în ultimul timp chiar VIP-uri de toate felurile cad în acest miraj al stăpânirii fără limite induşi în eroare de succesul strălucitor-orbitor din cariera lor.

Eu zic că omul este o bună sămânţă pe care Dumnezeu a selectat-o din ţărâna pământului nealterat al începutului căruia i-a dat lumina conştiinţei libertăţii şi ploaia  libertăţii spre a rodi şi spre a face chipul întru asemănare. Această stare de fapt poate duce la extinderea stăpânirii. Căci cel ce reuşeşte să fie aici un bun administrator ori stăpân, va primi mai mare stăpânire când bucata de pământ se va întoarce la locul său. Cunoaşte-te pe tine însuţi  cu adevărat şi-l vei cunoaşte şi pe Cel ce te-a creat.

CE TARE

Nici nu apucasem bine să iau viteză (cu bicicleta) că aud o voce ce strigă taica părinteee.  Am oprit şi când m-am întors l-am văzut lângă mine pe piciul ce striga.

Ia zi măi little boy (că-i mai corconesc deseori când vorbesc cu ei) care-i treaba? Şi când taman spuneam asta l-am scanat de sus până jos aducându-mi aminte de anii copilăriei mele. Ce să vezi, un copil de aproape 10 ani cu părul spălăcit de apa gârlei şi pielea arsă de soare. Un tricou larg cu numele fotbalistului preferat (noi în scriam cu cremă de ghete pe tricou în decupaje de carton)pantaloni scurţi şi largi, genunchi jupuiţi şi adidaşi bloncoşi. Din ăştia nu prea aveam că jucam mai mult desculţ. Fireşte mingea din dotare era la subraţ ţinută şmechereşte.

Zi măi Messi (fotbalistul de pe tricoul lui) de ce m-a strigat? Păi, zice el clipind des, cu ce echipă ţineţi? Ia uite la el,am zis eu în gând, pentru ce m-a oprit. Ţin cu România, că ea nu mai bate pe nimeni, am zis şi eu ca să scap. Heee, nu vreţi să-mi spuneţi, a ripostat el senin. Da altceva am vrut să vă întreb. Ştiţi, eu m-am uitat la cer acum câteva zile. Da’ nu  m-am uitat în sus. M-am uitat în apă că se vedea cerul. Că eram la peşte şi mă uitam atent la plută. Da’ nu trăgea de loc. Şi mă uitam la cer în apă şi m-am gândit eu atunci la ceva. M-am gândit să vă întreb unde e Dumnezeu, că m-am gândit eu că trebuie să ştiţi.

Auzi tu cititorule la ce s-a gândit el la pescuit la vârsta lui. Nu la joacă, nu la calculator, nu la scăldat ci la locul unde se află Dumnezeu. Şi răspunde-i părinţele dacă ştii cum pentru mintea lui, fără grabă şi cât se poate de corect. Un răspuns teologic era prea greu, unul filosofic era de neînţeles, altul istoric prea ambiguu şi tot aşa. El se uita clipind des şi aştepta senin  să-i răspund. În primul moment m-am gândit la cuvântul evangheliei ce spune Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa. M-am gândit cât de frumos se poate contura în mintea unui copil o întrebare ce ţine de esenţa vieţii, cel puţin de cea a credincioşilor.

Aproape că m-am declarat învins. Ştiam 20 de versete biblice prin care îi puteam răspunde dar nu ar fi folosit la nimic pentru că nu ar fi înţeles. El voia să ştie cum Dumnezeu, despre care spunem că e în ceruri, e peste tot şi nu-l vedem. Am ales o variantă de răspuns oferită de o idee citită cu mult timp înainte fiindcă am văzut în buzunarul larg al pantalonilor să scurţi o cutie de suc cu paiul. L-am întrebat, e dulce sucul tău? Da, a zis el, vă dau o gură din el dacă vreţi. Nu beau, am spus eu, dar am continuat şi l-am întrebat dar vezi tu zahărul din suc? Nu-l văd dar e dulce, a întărit el.

Eeee măi Messi, aşa e şi cu Dumnezeu. Nu-l vezi dar îl poţi simţi, aşa cum spuneai tu cu zahărul din suc.  Şi după ce i-am spus asta m-a privit fix, n-a mai clipit de loc şi a spus ce tare, la asta nu m-am gândit, chiar aşa e. Şi dând drumul mingii de la subraţ a fugit spre teren strigând din fugă săru’ mâna taica părinte.

Ce tare, am zis şi eu, apoi mi-am văzut de drum.

ÎNCREDEREA

Încrederea? Un sentiment de siguranţă  bazat pe convingerea că nimic rău nu se poate întâmpla, o stare pe care rareori o experimentăm la adevărata ei valoare pentru că îndoiala sau neîncrederea sunt stări de cercetare permanentă a omului ce trece prin valurile vieţii cu inima strânsă.

Şi dacă încrederea (ca trăire permanentă) este un lucru rar, credinţa, privită ca o încredere la superlativ, aproape că lipseşte cu desăvârşire. Zic asta pentru că de am fi avut credinţă măcar cât un grăunte de muştar am fi mutat munţii, ba chiar şi pietrele cele de deasupra inimilor împietrite le-am fi răsturnat. Dar n-avem credinţă, n-avem nici încredere şi mai trist, n-avem nici speranţă.

Îmi place tare mult evanghelia potolirii apelor învolburate de pe lacul Ghenizaret. Dar înainte, să scriu irmosul unei cântări de la slujba de înmormântare, căci zice „marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine, scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive”. Trup şi suflet, încredere şi credinţă, stări palpabile şi trăiri instabile toate înglobate într-un om aflat mereu pe marea tulburată a vieţii ce nu trebuie să aibă alt liman decât ţărmul liniştit al adevărului.

Evangheliştii relatează scena aproape la fel. Îl prezintă pe Hristos dormind, iar Delacroix speculează scena într-un tablou minunat surprinzând vântul turbat, valurile şi stihiile nopţii pe de o parte; iar pe de altă parte spaima apostolilor şi calmul din somnul lui. Matei vorbeşte în alt loc despre venirea Mântuitorului pe apă în toiul unei  furtuni spre bucuria şi spaima lipsită de încredere a apostolilor, pe care Petru o experimentează păşind neîncrezător pe valuri, dovedind neîncrederea sa, una care nu era structurată pe credinţa pe care o avea în Hristos ci doar pe trăirea umană a firii sale pământeşti. Aici aş puncta cu un exemplu personal. În urmă cu aproape 30 de ani era să mor înecat. Pot spune că-s un bun înotător şi ştiu să înot de la vârsta de patru ani. Ei, într-o zi, datorită oboselii am făcut cunoştinţă cu neîncrederea şi credinţa. Căci din cauza oboselii n-am mai putut înota până la mal. Era o apă cunoscută, aşa cum şi lacul Ghenizaret era cunoscut apostolilor. Şi în timp ce încercam să ies la mal, istovit de puteri am experimentat momentul de întâlnire cu moartea. mâinile fără vlagă au dat posibilitatea ochilor să vadă cerul, aveam credinţă şi simţeam că n-am să mor. Cu toate acestea nu aveam încredere, nu îndrăzneam să las picioarele  pe fundul apei care deja nu mai era periculoasă. Înotam într-o apă care deja era mică şi nu aveam încredere deplină în acest fapt. Credinţa a biruit neîncrederea şi azi sunt viu.

Nu ştiu dacă atunci am strigat ca şi apostolii de frica morţii, poate că da. Ştiu însă că o mână mi-a fost întinsă şi am scăpat din scufundarea neîncrederii. Apostolii, cei ce erau înspăimântaţi de frica morţii ce-i pândea în năpraznica furtună ce le acoperea corabia cu valuri, aveau credinţă. Mai mult, aveau lângă ei pe Hristos care ar fi trebuit să le dea încredere. De multe ori neîncrederea reprezintă naivitatea trupului ce se teme de factorii externi ce lucrează asupra noastră. Credinţa este maturitatea unei conştiinţe ce lucrează direct la suflet indiferent de valurile zgomotoase ale ispitelor vieţii, indiferent de vânturile încercărilor şi avalanşele bolilor ce vin peste noi.

Încrederea şi credinţa sunt trăiri cu care trebuie să navigăm permanent pe marea vieţii şi când aceasta e liniştită sub cerul senin al bucuriilor, dar şi când e învolburată sub cerul posomorât al încercărilor. Iisus le-a zis: de ce vă este frică, puţin credincioşilor? Chiar, de ce ne este frică? Ori ce ne lipseşte mai mult, încrederea sau credinţa?