ŢIGARIADA

V-am spus câte ţigări fumez eu într-un an? Cred că v-am mai aspus, dar aţi uitat. Cum la fel v-am spus şi despre câtă tărie beau, ba chiar şi câtă băutură mai slabă. În fine, pentru cei care au uitat, vă reamintesc, fumez cam 1500 de ţigări, beau aproximativ 14 litri de alcool pur, 80 de litri de bere şi vreo 20 de litri de vin şi alte băuturi alcoolice. Nu credeţi, nu? Bun, vă spun  mai încolo cum stă treaba.

Să vedeţi chestie. Într-o zi caniculară de vară m-am hotărât să cosesc (a doua oară într-un an) cimitirul. Era o treabă pe care am mai făcută şi-n alţi ani, mai bine spus an de an, căci e de bun simţ să nu laşi bălăriile să crească pe morminte şi alei. Cum suprafaţa e destul de mare şi căldura pe măsură, am zis să-mi mai iau un ajutor, un băiat din sat, iubitor de muncă ca greierele. Şi vorba de cu seară a fost clară, la ora 5.30 dis-de-dimineaţă să plecăm, că apoi se pune vipia. Aşa că mă trezesc eu la 4.45, pregătesc benzina, uleiul, guta, pregătesc traista cu mâncare, sticlele cu apă, berea, că deh, omul trebuie omenit, nu-l laşi să ruginească de la apa caldă, pun şi cizmele de cauciuc, ochelarii de protecţie şi gata, doar o cheie la maşină dau  şi-n 3 minute sunt la om la poartă. Am strigat de trei ori, mai încet un pic, era  5.30, să nu scol toată uliţa, dar nimic. Am intrat în curte şi am strigat iar, nimic. Am ajuns la geam şi am strigat şi mai tare, tăcere, linişte totală. Pfoaii, ce să faci în clipa aia. Tocul geamului era abia aninat în balamale, aşa că am scos tocul cu geam şi am intrat cu capul pe fereastră. Am strigat cu forţă: „Valericăăăă”! O întoarce la 180⁰, ca-n armată şi o poziţie de fugă am sesizat în prima clipă. „Părinţele”, zice el buimac, „veneam eu în cinci minute, că taman mă pregăteam să mă trezesc”. Mda, la 6, că atât se făcuse ceasul, abia se pregătea să se trezească. Eu nu ştiu cum se face pregătirea pentru trezit, eu mă trezesc pur şi simplu, dar fie.  La 6.30, cu chiu, cu vai, plecăm din curte. După 200 m, la prima cârciumă, deja deschisă de la 6, când taman schimbam viteza în treapta a IV-a, îl aud: „hoooo, opreşte părinţele, opreşte un pic”. Am crezut că am pierdut vreo cositoare, deşi, auzul încă îl am bun. „Ce-ai păţit mă, dau turcii”, îl întrebai eu. „Nuuu, opriţi un pic să-mi luaţi şi mie ţigări”. Auzi chestie, să-i cumpăr eu ţigări, ce scenă ar fi fost să intru în cârciumă şi să cer ţigări, nţ, nţ, nţ. „Bine mă, dacă purtai pampers, trebuia să-ţi cumpăr pampers”, l-am întrebat  „ce treabă am eu cu ţigările tale, cumpără-ţi dacă vrei”. „Păi părinţele, nu-mi dă, că mai am datorie de aseară”. Şi a primit până la urmă, tot pe datorie, că deh, după o zi de muncă va plăti găurile din ziua precedentă. Deja era 7 când am plecat din faţa cârciumii, timpul trecea în defavoarea nostră.

„Ia zi Valerică, câte ţigări fumezi pe zi, şi cât îţi ia să fumezi o ţigare”, întreb eu părinteşte. „20 părinţele, un pachet. Cam 5 minute îmi ia să fumez una, că nu trag tare, îmi place s-o fumez mai în lung”. Bag seama că e tehnică şi cu fumatul ăsta. „Dar cu berea cu  stai”, întreb eu, tot părinteşte. „Depinde, cam 5-6 beri dacă am treabă multă, beau o bere în 10 minute, mai ales dacă e prea rece”, răspunde el candid.

Ufff, pe la 8 ne-am apucat de treabă efectiv, aşa că planul cu 5.30 a rămas istorie, iar asta pentru un amărât de pachet de ţigări. Ştiţi zicala aia care spune „pauzele lungi şi dese cheia marilor succese”? Ei, cam asta s-a potrivit la noi, căci nu trecea jumătatea de oră şi Valerică făcea pauză de ţigară, apoi alta de bere, apoi alta că nu mai e gută, că nu mai e benzină, că nu mai e poftă de muncă. Din 10 în zece minute era o pauză de ceva. Noroc că-s calm, iute, dar calm, aşa că n-am zis nimic. N-am zis până la ora 16, când Valerică a oprit cositoarea şi a zis: „până aici, eu nu mai pot, am obosit, venim şi mâine”. Pfoaii, să pice cerul pe mine, auzi, să pleci acasă la ora aia pe timp de vară, mai mare râsul. Cum n-a fost chip de înţelegere, am zis să facem plata, aşa că l-am întrebat, tot părinteşte, desigur: „câte ore ai muncit tu azi”? Clipeşte el nevinovat din ochi, calculează şi-mi zice: „8 ore, de la 8 la 16, 50 de lei face treaba”. „Ba nu e aşa”, am zis eu, „ai muncit mai puţin de 6 ore”. „Cum părinţele, că de la 8 la 16 sunt 8 ore, matematica nu minte”. „Nu minte zici? Păi să vedem, dacă tu spui că nu minte. Ai fumat 20 de ţigări, un pachet, înmulţit cu 5 minute, că aşa spuneai de dimineaţă, înseamnă 100 minute. Ai băut trei beri, reci, înmulţit cu 10 minute, mai adăugăm o juma de oră. Aşadar câte ore ai muncit”?

Ştiţi cum se face cerul când vin norii ăia de furtună? Hmm, cam aşa se făcuse Valerică la faţă. Şi zice ”ahaaa, acum mi-am dat eu seama de întrebările alea de azi dimineaţă, dacă ştiam eu, ahhh, nu mă gândeam să cad în plasa asta, uhhhh”! Până în seară a ştiut o juma de sat păţania lui, căci n-a răbdat, a spus-o la cârciumă, primind aproape în cor, de la cei care-l ascultau, următorul răspuns: „bine ţi-a făcut, mă”.

Scriptura spune, prin apostolul Pavel, că „toate-mi sunt îngăduite dar nu toate de folos, toate-mi sunt îngăduite dar nu toate zidesc”, aşa că putem renunţa, chit că ne este greu, la lucrurile pe care le facem şi nu ne aduc niciun folos, mai mult, ne păgubesc atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

A doua zi, dis-de-dimineaţă ne-am apucat de treabă din nou. Până la ora 16 Valerică n-a mai fumat nicio ţigare.

Sursa foto: antonianoel.com

Vă spuneam la început despre ţigări fumate şi băuturi consumate.  Ştiu că nu vă vine a crede, dar asta-i realitatea, confirmată la radio şi tv, statistic, desigur, căci e vorba de media pe cap de locuitor, nu de cele consumate de mine (că nu fumez şi beau foarte rar alcool), cel ce vă relatez aceste date. Căci vrem-nu-vrem, când vine vorba de statistică, suntem băgaţi în aceeaşi oală.

Mă întâlnesc cu Valerică aproape zi de zi pe drum,  nu s-a lăsat încă de fumat, îi e frică, după cum zice el, că dacă se lasă, să nu care cumva să ajungă sfânt. Hmm, zice Scriptura aşa: „căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. Şi s-a mai dus o zi de vară ... . 

SINDROMUL POST-CONCEDIU

Deci, adică fără „deci”, căci ar suna a concluzie, chit că până la urmă cele pe care le voi scrie în blog tot concluzii sunt. Aşadar fără „deci”, folosim altă introducere, ca nu cumva să credeţi că am terminat de scris înainte a începe, deh, sindromul post concediu se simte şi la mine, căci om sunt şi eu.

Vasăzică se mai duse o vară, şi ce repede s-a dus, aşa de repede încât pasionaţii de selfie-uri n-au apucat să-şi posteze toate pozele, darămite să mai gestioneze şi like-urile primite. Dar şi toamna-i un anotimp frumos, aşa că sezonul de capturi WOW cu soarele verii continuă până la căderea frunzei, numai bine de curăţat  cardurile de memorie pentru sărbătorile de iarnă.

Ioi, cum ar zice o prietenă, sindromul ăsta post-concediu, vacanţă, e mai periculos decât astenia de primăvară. Te uiţi în gol după ce priveşti pozele făcute peste tot şi de gândeşti că urmează un an nou fericit alături de colegi, de şefi, de aglomeraţia din trafic, de facturile ce te aşteaptă pe pantofarul de la uşă ori pe frigider, asta dacă nu cumva, lipsind prea mult de acasă le vei găsi îndesate în cutia poştală. Ştiu, unii abia aşteaptă concediul următor, şi-i cred, în definitiv un an trece repede, chiar dacă ploile de toamnă vor deveni depresive, locurile de parcare pline, circulaţia oprită la iarnă şi primăvara care nu mai e primăvară.  Şi peste toate, la cine e cazul, lipsa mişcării de peste vară începe să-şi lase semne pe la şolduri, pe picioare şi mai ales la burtă, selfie-urile de vara nemaifiind postate de-a întregul, ci doar aşa, cu faţa, eventual cu ochii, căci ei rămân mereu neschimbaţi.

Vorba lungă sărăcia omului, aşa zice vorba. Cum a trecut vara şi peste mine, om simplu de altfel, nu puteam să nu relatez câte ceva din cele petrecute în micul concediu (din bucăţi făcut) de aproape 8 zile. Fără dar şi poate că punctul forte al concediului este acela că te poţi bucura de timpul petrecut cu familia fără grija treburilor din casă şi curte, pleci şi gata, mănânci unde doreşti şi ce doreşti, desigur, varianta perfectă fiind acolo unde-i ieftin şi bun, nu zic şi mult, pentru că eu sunt o persoană, cum ştiu toţi prietenii mei, care abia dacă ciugulesc câte ceva, întocmai ca o vrăbiuţă. Apoi întâlnirea cu prietenii este iarăşi un lucru minunat în concediu. În fiecare an, de ceva vreme, am bucuria de a mă întâlni cu prieteni cunoscuţi în virtual, cu unii deja mă reîntâlnesc, fiecare din ei având poveşti de viaţă, clipe frumoase şi tumultoase de povestit. Un concediu în care să nu mă întâlnesc cu prieteni mi s-ar părea un concediu sărac. În definitiv, pe plajă de exemplu, după ce te bate soarele în cârcă, sătul fiind de „porumbul cu sărică ce face bine la burtică”, de reclama lui, că de mâncat am mâncat acasă, ori de merele „clasurate”, ce poţi face mai mult, scăldat, nisip şi reclamă. Hmmm, am marele noroc că nu merg la mare în weekend-uri, altfel aş fi putut să fiu luat pe sus la concertele maneliştilor. Oare care o fi procentul celor care, mergând la mare, ascultă măcar cinci minute concertul  minunat, dimineaţa, orchestrat de valurile mării?

La munte a fost minunat, aerul curat din zona Mănăstirii Peştera, spectacolul naturii sălbatice din jur, apa rece şi cristalină, ordinea în care urcă oile pe munte şi aparenta leneveală a câinilor ciobăneşti îţi dau un aer de siguranţă şi puritate. Un pic de amărăciune, un pic mai multă chiar, te încearcă atunci când vezi mizeria şi mizeriile lăsate de turişti pe la Babe şi Sfinx,  aceleaşi mizerii şi murdării regăsite la barajul de la Vidraru, aproape lipsit de apă, pigmentat cu pet-uri de diverse culori şi mărimi.

Iarăşi, o treabă bună a concediului, este aceea că poţi mânca fără grija gătitului, că poţi alterna mâncărurile după zonă, după oră, după poftă, încercând mai multe variante a aceluiaşi produs ori produse diferite cu gusturi combinate, eventual exotice. Nu fac excese de mâncare, chit că-s gurmand, recunosc, dar uneori aripioarele picante de la KFC ori ciorbele de burtă sunt adevărate tratamente împotriva foamei provocate de apă ori de urcatul pe munte. Nu că tochiturile nu-s bune, ori că banalele îngheţate, cu arome diferite (încercate şi ele) n-ar fi pe gustul vostru, deşi, să ştiţi, am mâncat un bulz tare bun pe Transfăgărăşan, din aceeaşi zonă culegând şi câteva flori de (pe la) colţ specifice zonei, cârnaţi de oaie, de porc şi telemea, urdă şi alte asemenea „medicamente” numai bune de luat pentru aerul rarefiat din zona Bâlea Lac.

Aaaa, am şi poze, desigur, nu selfie-uri, ci aşa, din diverse locuri. Pozele am să le postez separat, pe unde am loc, nu pe blog, aici e zonă destinată mai ales iubitorilor de literă şi comentarii, căci dacă aş posta pozele întâi, mai mult ca sigur că procentul (şi aşa mic) al celor care citesc tot blogul ar scădea dramatic.

Mă bătea gândul să închei în stilul americanilor, ştiţi voi, cel de la decernarea premiilor Oscar, cu mulţumiri tuturor celor cu care am interacţionat în aceste zile, dar ei ştiu că bucuria vederii şi revederii a fost mare şi că nu trebuie să vorbesc mult despre asta.

Hmmm, ziceam că-i un blog despre sindromul post-concediu şi m-am întins la vorbă cu cele făcute de mine în timpul liber. N-are rost să vă mai vorbesc despre nedoritul sindrom, în definitiv fiecare din voi, dacă doriţi să mai alinaţi din suferinţă, vă puteţi pune pe desktop câte o poză, de ce nu un slide, cu momentele frumoase ale concediului, măcar aşa, până vă beţi cafeaua amară a dimineţilor de după întoarcerea la lucru, incomparabil mai slabă (ca savurare zic) ca cea a dimineţilor din concediu, când nu te deranja nimeni. 

Apropo, dacă vă cumpăraţi cârnaţi de casă şi bulz, nu uitaţi, trebuie să faceţi o mămăligă mare, aburindă, altfel nu vor avea niciun gust.

p.s  Blog de timp liber, de mâine la treabă. 

STRACHINA

E foarte posibil să fie unul din cele mai scurte bloguri scrise de mine, şi asta-i bine, pentru că dacă m-aş întinde, aş cădea în capcana celor care încearcă de ani de zile să definească ceea ce nu poate fi definit de nimeni, chit că fiecare om în dreptul său trăieşte (cu) această stare o viaţă întreagă, în cazurile fericite până la moarte.

Şi cum în ultimii ani am citit şi comentat deseori pe acest subiect, cu propriile-mi vorbe ori cu citate, după caz, am zis să vin cu un exemplu din viaţa de zi cu zi, în fapt, pentru mine, unul din modelele cele mai expresive, cumva, cea mai curată definiţie a unei stări pe care mulţi şi-ar dori să o experimenteze, o definiţie mult peste cea pe care o găsim în  dicţionar.

Într-o călduroasă zi de aprilie, în săptămâna luminată, acum mai bine de 10 ani, mergând prin sat cu botezul, cum e obiceiul, parcurgând uliţă cu uliţă, vorbind cu oamenii, cu copiii aflaţi în vacanţă ori cu copiii (maturi) veniţi de la oraş pe la părinţi, taman în timpul prânzului am ajuns în curtea unor bătrâni cu ştate vechi în ale căsătoriei, peste 60 de ani de căsnicie, o viaţă de om petrecută sub acoperişul unei case bătrâneşti, în locul în care se adunaseră atât poveştile războiului, cât şi cele ale colectivului, ale revoluţiei şi un pic din cele ale neînţelesei libertăţi.

Am strigat de două ori şi n-a răspuns nimeni, şi cum ştiam că deseori radioul vechi, cu patefon, îşi făcea datoria pe-o poliţă agăţată pe peretele de nord al camerei de dormit, aproape de sobă, am întrat în tinda casei, cea din care puteai vedea pe geamlâcul bucătăriei, că tot îmi repetaseră de zeci de ori că nu-i nevoie să mai strig, să intru direct în casă, că ei, oameni bătrâni, nu mai stau bine cu auzul. Pe bucăţica de geam de la uşa bucătăriei, pe lângă perdeluţa brodată, cum se făcea odinioară, am observat cum filozofia oamenilor cu carte multă păleşte în explicaţii când vine vorba de sentimentul acela care-i leagă pe oameni, cel care dă viaţa, o întreţine şi o întăreşte. La masă, cei dou bătrâni, după mai bine de 60 de ani de căsătorie, vorbind încet, aproape şuşotind, mâncau din aceeaşi strachină, cu linguri de lemn, lapte bătut cu mămăligă caldă. Desigur, nu contează felul de mâncare, deşi, în arhaica-i prezentare, face mult, contează faptul că ei, după atâţia ani, se bucurau de clipele pe care le petreceau împreună la fel ca-n tinereţe, cumva, mult mai frumos decât ar înţelege vreodată tinerii de azi, cei care, declarativ, se bat cu pumnul în piept că iubesc.

Poate că vi se pare banală povestea, dar să ştiţi, iubirea adevărată, care nu poate fi probată decât prin focul timpului, poate sta deseori chiar şi-ntr-o strachină cu mâncare împărţită cu cel drag. 

FRUCTUL DORIT

Căldură mare, mon cher! Bag seama că toată suflarea simte asta, căci la vremea amiezii nu mai mişcă nimeni, doar câte o şa încărcată cu balast încearcă tăria asfaltului, iar pe-o uliţă, o femeie, îşi  strigă-n gura mare, dintr-o căruţă, perisabila-i marfă, de altfel la mare căutare acum, căci cine nu doreşte ca-n vipia zilei să se bucure de-o felie rece de pepene.

Că-i mare căldură ştiţi şi voi, nu aflaţi asta de la mine, doar că aveam şi eu  nevoie de-o introducere pentru scurtul blog de vară, că doar nu mă credeaţi în stare să intru în intriga poveştii înainte de a vă spune cum e pe la noi. Şi dacă n-aţi abandonat blogul până acum, aflaţi că am să vă spun ceva, o noutate de altfel, deşi poate că pe unii n-am să-i surprind. Îmi place (şi)  îngheţata, mai ales cea la cornet şi vafă, rămânând tributar perioadei copilăriei când nu se prea găsea altfel de îngheţată, mai ales la ţară, că-n oraşe, prin cofetării, dar nu numai, era o gamă mai largă din răcoritorul desert. Nu că celelalte feluri de îngheţată n-ar fi bune, adică să nu credeţi că aş refuza vreo îngheţată, eventual mai multe, cu ciocolată, caramel, vanilie, fistic, lămâie, alune şi alte combinaţii, doar pentru că-mi place mai cea la cornet ori vafa. 

Da, mare căldură zilele astea, iar treaba pe măsură, multă-n soare, căci dacă vara nu munceşti pe-afară, atunci când? Aşa că în scurtele pauze de muncă, pe fugă, pentru că merită, dau fuga pe bicicletă şi-mi iau o îngheţată. Partea frumoasă este că o vafă o poţi mânca liniştit şi mergând pe bicicletă, mergând cu atenţie, desigur, căci n-aş vrea să credeţi că nu-s prudent pe şosea, chit că-mi veţi spune că în mod normal ambele mâini trebuie să fie ţinute pe ghidon.

Deunăzi, în magazin, după ce-mi plătisem îngheţata, după ce-i desfăcusem folia, stând de vorbă despre vreme şi vremuri cu vânzătoarele şi cu clienţii, s-a întâmplat ceva. Cum stam eu cu îngheţata în mâna stângă,  undeva în zona buzunarului de la pantaloni, fără să fi gusta din ea, simt cum îngheţata mea este „atacată”. Iniţial am crezut că cineva s-a atins din greşeală, că se mai întâmplă când e aglomeraţie. Numai că a doua oară n-am mai crezut asta, iar surpriza mi-a fost mare, cumva revelatoare, căci o fetiţă ce intrase cu bunică-sa de mână, râcâia din vafa mea cu degeţelul şi ducea la gură.  Intersectarea privirilor noastre a fost scurtă, iar ea, în nevinovăţia unei copile de 3 ani se uita candid la mine, la adultul care avea, cumva, fructul dorit. Probabil că dimensiunea clipei ar fi fost mult mai mare dacă palma venită din senin peste capul blond n-ar fi făcut să-i joace lacrimi în ochii senini. Bunică-sa a crezut că boţul de copil mi-a produs vreo supărare şi-n justiţiara-i judecată a altoit-o. Zice Scriptura că „sunt unii care fac ospăţ cu prietenii  atunci când acasă ochii copiilor se sting de foame.” Probabil că lacrimile pornite-n colţul ochilor s-ar fi transformat în şiroaie dacă îngheţata mea nu ar fi ajuns în mâna ei, căci din momentul acela, din clipa în care a primit „fructul dorit”, seninul i-a reapărut pe tot chipul, urma muştruluielii făcându-se nevăzută.

Hristos zice: „lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” Frumuseţea unei zile  sufocante de vară, când pleci prin sat cu bicicleta, e că poţi sta de vorbă cu multă lume. Şi mai frumos ar fi, şi am să fac asta, (poate chiar şi voi s-o faceţi cu cei pe care-i cunoaşteţi) ca-ntr-o zi cu căldură mare să-mi aşez coşuleţul la bicicletă, să-l umplu cu vafe şi să le împart până acasă copiilor ce-şi fac veacul crudei copilării pe lângă porţi, pe lângă fustele bunicelor. 

VISUL DIN CASA VIITORULUI

Fâşâitul oarecum silenţios al aparatelor străbătea fiecare colţ al casei digitalizate. Era, cum numeau străbunii, un fel de zumzet ca cel al harnicelor albine ce alergau prin câmpiile cu flori după nectar, acele câmpii ce seamănă mult cu wallpaper-ul ce rulează pe sticla  peretelui  de nord la fiecare 15 minute. Băiatul era  singur, touch-ul fiecărui obiect aşezat în cameră îi dezvăluia fiecare folder aranjat de mama sa. Într-unul erau hăinuţele, în altul consola cu jocuri, mai sus imprimanta 4D necesară printării noilor jocuri, mai jos, într-un folder mai mare, cadourile încă nedesfăcute, vechiturile cum  spune el, primite de la bunici. Pe unul din monitoare imaginile din biroul mamei îi arătau cât de mult lucrează fiinţa ce i-a dat viaţă, pe celălalt, tata, plecat într-o delegaţie, îi lăsase un mesaj în care-i spunea cât îl iubeşte, desigur, cu promisiunea că-i aduce un joc nou, numai bun pentru a-şi cere iertare că iar nu au ieşit la iarbă verde, aşa cum n-au mai ieşit de ani mulţi.

Un bâzâit puternic şi un semnal ca un fulger a străbătut casa de la est la vest, virusul a străpuns întreg sistemul iar pereţii casei-monitor s-au transformat în pereţi de sticlă, pereţi prin care afară se puteau vedea razele palide ale unui soare ce de obicei strălucea, ca widget, pe tavanul din dormitor. Nu mai funcţiona nimic, totul era mort, tehnologia rămăsese strânsă într-un beculeţ roşu de avarie ce clipea neputincios în aşteptarea reinstalării unui alt sistem nevirusat.

Sub teancul de „vechituri” primit de la bunici, din folderul uitat deschis, se zărea ceva. Mâna copilului s-a dus direct acolo, a tras cu putere şi... . „Vai”, a exclamat curios, „parcă-i un fişier word scris pe hârtie, cred că-i o carte, aşa cum îmi spunea bunica că era pe vremea ei”, gândea copilul cu voce tare. Sub coperta arsă de soarele altor timpuri, scris cu toc, tronau minunatele cuvinte: „carte frumoasă cinste cui te-a scris/ încet gândită, gingaş cumpănită;/ eşti ca o floare, anume înflorită/ mâinilor mele, care te-au deschis”. Semnătura înflorată a bunicii l-a înfiorat şi, dând pagina, a găsit rândurile mamei ce a citat o vorbă  frumoasă din timpuri de mult apuse: „nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”.

Cu sfială, fără nici un scroll, dând prima pagină, învăluit de un miros de veche tipografie, copilul citi cu voce tare primul rând: „a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti...”. Rând cu rând, pagină cu pagină, copilul citea cu sete fiecare poveste. Totul părea straniu, deşi vechi, toate erau noi, fantastica lume a cărţii furându-l de tot din realitate, căci de nicăieri nu mai veneau mesaje, nu clipoceau notificări, nu se schimbau culori.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată în care se bate multă monedă pe puterea virtualului, într-o lume în care cuvântul scris (care nu-i altceva decât gândul simţit transpus în materie) pierde teren în fața imaginii, și nu mai face față avatarului în spatele căruia nu știi de multe ori cine se ascunde, e nevoie de mai mult timp pentru citit. Copiii mileniul III sunt copii inteligenţi dar, în trendul actual, vor deveni copii fără simţire, fără amintiri, fără vise, fără imaginaţie, dacă nu vor citi. Pentru ei cartea va deveni „vechitura” din cufărul bunicilor, cea care, ciudat, la un moment dat, a fost în stare să educe miliarde de oameni

Într-un târziu, copilul, cuprins de oboseală, a adormit îmbrăţişat de paginile unei cărţi ce i-au trezit simţul copilăriei. În visul lui de copil crescut într-o casă cu pereţi  monitor, se făcea că păşeşte pe-o câmpie plină cu flori spre a merge în locul în care, exact ca-n copilăria bunicilor, se află o cuvertură  întinsă la umbra unui copac foşnitor, iar pe ea, se află cărţile cu care n-a crescut, cele pe care, în bătaia vântului cald al primăverii ori la gura unei sobe în timp de iarnă,  şi-ar dori să le citească alături de părinţii săi. 

LACRIMI USCATE

Iar n-a plouat, cum n-a plouat nici ieri,

Iar n-a plouat, nici mâine n-o să plouă,

Şi or să iasă din crăpăturile seci, stingheri,

Pe seară, orfanii brotăcei, să plângă-n rouă.

Se-nvârte aspersorul  din zori până în seară,

Se-nvârte ca un carusel cu  goale locuri,

Se-adună nori, dar pleacă cum plecară,

Lăsând trei picături uscate  pe alocuri.

Într-o ţărână friptă se scaldă şase vrăbii,

Trei guguştiuci, nedumeriţi, se uită înciudaţi,

Cum micile înaripate încă se mai ţin de şotii,

Iar ei, uscaţi de sete, parcă-s curcani plouaţi.

În veşteda-i armură, porumbul plânge-n soare,

Nici grâul nu-i mai vesel, sărac îi este spicul,

Iar pe-un copac uscat, harnica ciocănitoare,

Îşi face norma zilnică, c-aşa-i melicul.

Pe-o potecuţă strâmtă,  uscată ca o iască,

Aproape ca o umbră,  având şi-o sapă-n spate,

Ţinând de lanţ o vacă, ducând-o să o pască,

Trecea o bătrânică, spunând că...nu mai poate.

Prin spatele grădinii, ascunsă printre sălcii,

Înaintând cu teama că-n faţă e deşert,

Pierzându-se prin pâlcurile de papură şi trestii,

Până şi gârla luptă, să-i ţină vipiei piept.

Pe drumuri, prin biserici şi prin case, cei ce sper,

Privindu-şi sufletul  murdar, plin de păcate,

Privesc neputincioşi înspre pământ, dar şi la Cer,

Se roagă toţi, e secetă şi-n ochi,  lacrimile-s uscate.

Iar n-a plouat, şi nici acum nu plouă,

Doar picături străine, rătăcite-n vânt,

Străbat văzduhul care cerne rouă,

Şi toate se usucă pe pământ.

DIN LUMEA CELOR NE-FEROASE

Huruitul maşinii l-am auzit taman din grădină, dublat, desigur, de lătratul câinilor din vecini. E drept, m-am dat într-o parte să văd cine-i la poartă, dar, socotind după distanţa la care eram, slabe speranţe să văd vreun număr de maşină, plus de asta, cum eram încălţat (cizme), nici de vreun sprint nu mă bătea gândul, aşa că am continuat să cosesc, atent fiind la muşuroaiele de furnici ce se tot iveau din metru în metru.

Se întâmplă ca prima coasă de trifoi (an de an) să fie taman când înfloresc  salcâmii, iar cea de a doua când înfloresc teii, pentru care motiv, parcă nici nu simţi greutatea muncii când eşti înconjurat de atâta verdeaţă, de atâta floare frumos mirositoare. Aşa că cu grijă, tot hâşiam cu coasa prin trifoi.

Săru’ mâna părinţele, auzii deodată lângă mine. Şi, întorcându-mă, răspund sprijinindu-mă de coporâia coasei: măi Radule, ce vânt te-aduse, să trăieşti! Părinţele, zice el contrariat, mata la coasă, vai, dar n-ai găsit nici un rumân să te ajute, că asta-i treabă grea, îţi rupe oasele, şi se dădu un pas înapoi, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu se atingă de coasă.  Măi, Radule, nu e treabă grea, că oasele trebuie să mai fie şi ele mişcate, nu? Şi apoi ştii şi tu, de la ăl bătrân, că vă zicea din Scriptură, că cel de nu munceşte, să nu mănânce, am dreptate? Şi dându-şi pălăria un pic pe spate zice: aşa-i, părinţele, aşa-i, dar asta e treabă grea, că pe mine dacă m-ar prinde fomeia că mă apropii de coasă, nu-i a bună, că zice că trag a rău. Că eu de aia mi-am luat maşină, că la catâri trebuia să le pui mereu dinainte, şi am scăpat de coasă, c-o aveam mereu la căruţă, ştii mata, că ne cunoaştem de ceva vreme. Eu nu ştiu carte multă, n-am carnet,  dar am luat un băiat de merge cu noi cu maşina, mai stângem şi noi alumină, fer, baterii vechi, să câştigăm şi noi o pâine. Venisem să văd dacă facem cazanul (cristelniţa) de botez, că vă iau ieftin, 300 de lei, ca pentru mata, zău. L-am făcut eu, Radule, ba chiar cu 30 de lei, că atât au costat materialele, şi arată ca nou.  Cu pălăria în mână şi cu ochii la vârful coasei Radu zise: apăi cu mata mor de foame, că le-ai învăţat pe toate, chiar şi pe ălea ţigăneşti, zău. 

Nu ştiu dacă voi, în tumultul cotidian, mai aveţi timp să vă opriţi pentru a vedea, auzi ori mirosi lucrarea minunată a naturii. Când ieşi în roua dimineţii la treabă, uneori chiar înainte de răsărit, când după prima brazdă trasă te aşezi la capul locului şi bei prima gură de cafea, fierbinte şi catifelată, când mirosul salcâmilor înfloriţi inundă zona, iar puful plopilor de pe marginea gârlei se lipesc de frunzele încă ude ale trifoiului dând senzaţia că a nins un pic în noaptea ce abia a trecut, când deja la cea de a doua brazdă primeşti primele raze de soare, e drept, sângerii şi încă neputincioase, când deja la a treia brazdă constaţi că ai lăsat cocoşii în urmă, ca şi cum ar fi uitat să treacă la ora de vară, cântând deşteptarea în momentul în care gresia taman ia contact cu lama bătută a coasei pentru a-i da un spor de viteză, când simţi, miroşi şi aproape guşti din tot acest spectacol, dincolo de muncă, îţi dai seama că alergarea (la modul general zic) după luxul lumii moderne este doar o vânare de vânt, o capcană în care cădem toţi, indiferent de pregătire, o himeră după care alergăm gândind că o să ne fie mai bine, uitând că pentru lux plătim un tribut exorbitant, cea mai mare parte a timpului dăruit de viaţă.

Huruitul maşinii cu tobă spartă, cocoşată de fiare vechi şi sârme coclite se auzea din ce în ce mai încet, auzindu-se doar aşa, ca de pe alt tărâm, câte un fer vechi cumpăăăăr, aluminăăăă. Lumea reală, cea în care zgomotele-s mereu deranjante, se trezeşte la viaţă mult mai târziu decât natura, oferindu-i acesteia posibilitatea ca măcar pentru un ceas-două să-şi deşfăşoare artiştii sub bolta cerului curat al dimineţii.  

Ultima brazdă e cea mai grea, suliţele soarelui deja se simt pe pielea ce a rămas fără cămaşă de la cea de-a şasea brazdă, cafeaua  s-a dus şi ea de ceva vreme,  iar maşinile ce trec  din ce în ce mai des anulează cântecul minunat al privighetorilor ce-şi încheie concertul cum se luminează mai bine afară.

Prima coasă-i gata, iar mirosul florilor de salcâm încă persistă bine. Mintenaş vine vremea celei de-a doua coase, iar teiul se umflă-n frunze de pe acum, aşteptând şi el să-şi reverse bogăţia taman când brotăceii îşi vor îndesi şi ei concertele pe malul gârlei în serile şi dimineţile începutului de vară.

BUZĂ, TONŢI ŞI CARAS

Vai, nu ştiu cum să vă spun, dar sunt zile când răbdarea îţi poate fi pusă la încercare până la cele mai înalte cote, desigur, într-o acută lipsă de timp, căci când poate fi pusă mai bine la încercare răbdarea decât atunci când nu ai timp? Am început postarea cu o interjecţie taman pentru că aşa am simţit în momentul în care m-am decis să scriu, clar, tot într-o fugă, tot sub presiunea timpului, dar cumva, ca o refulare, ca o contră asupra celor ce m-au presat azi, şi ca o arvună pentru zilele pline ce vor urma.

N-am probleme cu ora de vară, ca să nu existe discuţii, mă trezesc fără probleme la ora 5 după noua oră chiar dacă dau stingerea la miez de noapte. Numai că dimineaţa vine cu o avalanşă de treburi. Acum să nu credeţi că vin aici cu nişte date, aşa, ca dintr-un jurnal de fată mare ce stă la pension, numai că-s zile, cum spuneam, care chiar te pun la încercare.

Luni, penultima zi a lunii martie, venită după o prea plină zi de duminică. La prima oră un concurs ce a venit să încununeze munca unui miniproiect desfăşurat cu copiii, aşadar, prezentarea proiectului, susţinerea lui, ascultarea tuturor copiilor implicaţi, adică şi a celor din alte localităţi, şi desemnarea câştigătorilor pentru faza următoare. Clar, am fost pe podium, iar asta o spun spre lauda copiilor, nu a mea, ei merită aplauzele. Şi cum ziua abia se apropiase de jumătate, ţinând cont de faptul că se apropie sărbătoarea Învierii, am socotit de cuviinţă că este firesc să vizităm un azil de bătrâni, desigur, nu cu mâna goală, ci cu tot ceea ce poate fi necesar unor oameni încercaţi de viaţă.

Vă veţi întreba unde-i încercarea răbdării, nu-i aşa? Apăi staţi să vedeţi. Cum aşteptam să-mi iasă fata de la şcoală, tot eram prin zonă, să nu mai stea la autobuz, primesc telefon de la soţie că nu-i mai porneşte maşina, contactul, cel de-al treilea schimbat, sucombase fără drept de revenire. Ştiţi cum e cu contactul ăsta de la maşină? Unul nou ţine un an, apoi legat cu sârmă doi ani. Eu am schimbat trei până acum, din ultimile două făcând unul căruia i-am pus două sârme. Rezultatul? A ţinut mai mult de un an, şi dacă nu era sârma de proastă calitate ţinea chiar doi. În fine, iau fata şi plec către soţia care mă suna de zor că a pornit maşina, contactul, într-o ultimă suflare, oferind ultima învârtire cu succes.  Bună treabă. Sună mecanicul, că eu nu mai aveam un alt contact să-l montez şi programează-te într-o juma de oră, asta în condiţiile în care deja trei familii mă aşteptau la sfeştanie. Acul de la indicatorul de benzină a maşinii defecte îmi arăta că-i pe negru, adică deja depăşise şi partea cu roşu. Am pornit-o împinsă (ca pe vremuri dacia) şi am dat fuga să iau un pic de benzină din camera centralei. Surprizăăăă! Cât am lipsit  de-acasă a picat curentul, centrala avea apa la 120 de grade iar bateria din prelungirea UPS-ului deja se dusese şi ea. Suflecă băiete mânecile, pune mâna pe şurubelniţă, pe cleşte şi desfă pompa de recirculare, blocată de vreo gunoaie topită de apa mult prea fiartă. Maşina mergea pornită în curte, centrala dădea semne de revenire, mecanicul aştepta la vreo 20 km distanţă, cele trei familii aşteptau şi ele iar, eu eram în criză de timp.

Răbdare, băiete, răbdare, căci cu răbdarea treci marea. În garajul mecanicului, după ce am desfăcut contactul, au apărut rând pe rând trei flăcăi mâncând seminţe. Zicea-i că-i operaţie pe cord la maşina mea, operaţie cu asistenţi, căci Buză, Tonţi şi Caras se uitau, scuipând seminţe-n pumn, la măestria mecanicului, discutând nonşalant (dar trăgând câte o ocheadă spre mine, deh, un străin) despre cele opt ore de cărţi jucate ieri şi despre partida de pescuit de alaltăieri. Pescăreştile adevăruri nu vi le mai înşirui, le bănuiţi şi voi, deşi, parcă nu-mi vine a crede că un crap chinezesc poate trage la pufuleţi. „Bă Tonţi, ce-o zice bă lumea că noi stăm la peşte şi la cărţi zi de zi?” Scuipând două coji pe jos, dar cu un ochi spre Caras, care se spijinise de-un capăt de menghină, Tonţi spuse: „invidioşi, bă, Buză, invidioşi pe norocul nostru”.

Cred că ar fi fost privit cu uimire dacă le-aş fi spus că pentru mine ziua ar trebui să aibă cel puţin 16 ore de lumină, doar pentru treburi, că la pescuit n-am mai fost de-un car de ani.

Am reparat maşina, da, am fost şi la sfeştanii, ba chiar, uite, dacă am avut răbdare, am scris şi-un blog simplu, chit că-s convins că voi nu aţi avut răbdare să-l citiţi.

Aaaa, că tot am vorbit de răbdare, zice Scriptura că „suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde”, iar în alt loc zice că „prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.”

LUCRĂRI DE PRIMĂVARĂ

Fuse, fuse şi se (cam) duse. Cam aşa trebuie să vorbim despre anotimpul ce tocmai  plecă de la noi, târându-şi piciorul cu greu în încercarea de a mai stărui o clipă peste ţinutul unde primăvara trebuie să domnească pân’ la vară. Şi venind cu speranţă de viaţă nouă peste lucrarea lui Dumnezeu din munte şi câmpie, primăvara, scoate pe cei amorţiţi din case spre a vedea înţelepciunea cu care Dumnezeu a lucrat universul, spre a învăţa de la zidirea cea fără de suflet  cum trebuie să rodim chiar şi prin suferinţă.

Încep lucrările de primavară, iar o lucrare ce se săvârşeşte din timpuri vechi, poate chiar de la zidirea lumii,  este curăţirea viei şi a pomilor înainte ca pământul să se frăgezească pentru a primi seminţele. Şi când scriu aceste rânduri mă gândesc la Hristos care spune că pomul care nu aduce roadă trebuie să se taie pentru foc, comparând roadele aduse de om cu cele ale pomului ce îşi aduce roada sa spre bucuria stăpânului său.

Există o aşa mare legătură între om şi cealaltă creaţie, că nu ai cum să spui că nu sunt rodul aceluiaşi Creator. Şi deşi suntem stăpânii pământului în lucrarea noastră, mai avem mult de învăţat de la cele ce ne înconjoară.  Bunăoară, nu ştiu dacă vreodată v-aţi gândit că în momentul în care intrăm cu foarfeca şi fierăstrăul în grădină pentru a curăţa pomii şi via, rănim. E adevărat că nu au suflet,  dar faptul că le provocăm durere se vede din plânsul viei şi din cleiul cu care pomul încearcă să-şi acopere rănile. Numai că aceste răni sunt ca operaţiile ce au ca rol extirparea organului care nu mai face rod, care nu mai lucrează cum trebuie. Tundem via şi pomii, le ciuntim fără milă iar ele la timpul cuvenit, drept mulţumire, rodesc, căci acele ramuri tăiate renasc în crengile ce vor purta hrana noastră, în crengile ce poartă frunza care preia arşiţa verii pentru a ne da nouă umbră.

Am făcut această lungă introducere pentru a vă spune că am putea să învăţăm de la viţa de vie. Ea suportă tăierea nemiloasă a stăpânului şi plânge.  Lacrimile viei sunt tămăduitoare, sunt folositoare pentru vedere, pentru ochii care sunt deranjaţi de blefarite şi conjunctivite. Sunt folositoare în cazuri de dischinezie biliară, colecistită şi litiază biliară. Dar acest plâns al viei este folositor şi sufletului care nu ştie să plângă, omului care (poate) uită de Dumnezeu, care, ca şi  Petru, şi-ar dori să plângă de  amar. 
Via şi pomii netăiaţi devin hălăciugă neroditoare şi nu cresc decât pentru a folosi toată energia spre a hrăni ramurile ce se întind tot mai mult fără să aducă pic de rod. Noi nu aducem roadă pentru că ne folosim energia pentru a ne hrăni visele deşarte, noi nu rodim pentru că nu plângem, noi nu rodim pentru că nu lepădăm uscătura, noi nu aducem roadă deoarece faptele noastre rele sunt ca omizile ce mănâncă din sufletul nostru, noi nu rodim pentru că nu  ne curăţăm de ramurile ce se înalţă întru mândrie şi slavă deşartă.

Mi-am făcut curat în grădină şi mi-am curăţat toţi pomii. De-acum aştept soarele, el desăvârşeşte cele începute de mine, căci fără lumină şi căldură mugurii de rodire nu se grăbesc să iasă-n lume.

Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Ps. 50-11

MIERE DE TRÂNTOR

Scârţâitul porţii e primul semn al sosirii, căci cel de-al doilea, de multe ori, e cel al cadrului de bicicletă trântită de gardul ce fusese odinioară drept. Primul meci se defăşoară în curte, adversar fiind bietul câine, legat şi el cu-n lanţ mult prea greu, poate nelăsat slobod de când era căţelandru. „Numai jigodii, doar asta am la bătătură”, răsună printre dinţi, oarecum şuierat.

Cu ani în urmă, la nuntă, printre sârbe  şi geamparale, se lăuda zor nevoie că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap, că i-a dat tot ce şi-a dorit, că-i tânăr, că are maşină şi că acum are femeie cum n-are altul, o albinuţă. E drept, poţi spune că i-a pus Cel de sus mâna-n cap, dar sticla-n mână nu Dumnezeu i-a pus-o, că deşi nu arăta asta mereu, când scăpa, apăi sfârâia tirbuşonul de-atâta învârteală.

Trecut-au anii, că ăsta-i rostul lor, să treacă, numai că la unii au trecut cu bucurie, iar în stupul  lor, fagurii tot goi, căci umblatul din floare-n floare e lucru uşor,  dar când risipeşti ce ai, nu când aduni. „Şi-apoi ce”, zice el, „merit şi eu ca orice om un pahar, că de aia muncesc. Adică să mă comande femeia ca pe alţii care nu ies din casă decât la zile mari? De-ajuns că-s numai miere, altele-s de mult plecate de la bărbaţi”.

Zice Scriptura aşa: „bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului”.

În colţul bucătăriei, pe marginea canapelei luate în rate, femeia  împacheta câteva ţoale luate de pe culmea de rufe. Tăcea, de fapt iar fi fost greu să vorbească, buza de jos era aproape la fel de umflată, toate vecinele ştiau cât de greu „s-a lovit” de manivela puţului. În ultima vreme se tot „lovea” de diverse lucruri, pare-se că de la excesul de „miere”.  „Ia”, zice el, aruncând dintr-o sacoşă o ciocolată, „ţi-am adus ceva bun, să te-ndulceşti, că eşti prea acră cu mine uneori”. Noroc cu revistele de sport, mai pun câteodată, promoţional, şi câte ceva dulce, poate-poate vor fi mai mulţi cumpărători.

„Măcar dacă te uitai”, zise ea într-un târziu, „ai fi văzut că-i ciocolată amară, aşa cum ni-i viaţa în ultimiii ani”.  „Bine că eşti tu deşteaptă, prost eu că ţi-am adus-o, că nu meriţi nimic, nici măcar cât jigodia aia din lanţ”. Într-o fracţiune de secundă ciocolata-i fu smulsă şi arucată pe jos, iar palma grea, ca din senin, răsună până-n paharele de pe poliţa de deasupra televizorului. „Fă, gâmbo, am zis să-ţi fac o surpriză, dar n-am cui, văd că nimic nu ştii, degeaba te uiţi în televizorul ăla toată ziua! E sfântu’ Valentin, dar ce ştii tu ce-i aia iubire, tu doar cu critica, că beau, că umblu, că fac scandal, că nu fac nimic”.

Zice  Scriptura: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”.

Pe ecranul micului televizor din bucătărie taman rulează un promo cu mult roz, parcă prea mult roz, ori poate că inimioarele roşii ce cad ca o ploaie de stele accentuează rozul acela strident. „Vezi de te îmbracă, diseară ieşim niţel, am vorbit cu băieţii, vă scoatem la un suc ca-n vremurile bune, să mai vorbeşti şi tu cu fetele, să mai bem şi noi o bere. Să vezi, o să fie baloane, frişcă, ciocolată, de toate. Hai, că altele ar da multul cu multul să fie în locul tău. Ia zi, mă mai iubeşti”?

Zice Scriptura: „aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însăşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte”.

Poţi iubi la comandă într-o zi, iar de-a doua zi să-ţi vezi de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplată?  E musai să demonstrezi, tot într-o zi anume, cât de mult poţi iubi folosindu-te de artificii mieroase, de dulcegării? Oare nu e mai bună o bucată de brânză cu mămăligă şi ceapă, cu înţelegere tot timpul, decât o miere de trântor servită la zile mari?

Zice Scriptura: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

AMANDINA

           

Sursa foto

 Doar ce am terminat de mâncat o amandină şi am zis să fac o pauză, cumva, ca o scurtă siestă, „frunzărind” prin fluxul de ştiri ce rămâne pe pagină după închiderea mail-ului. Un ochi însă, într-o fracţiune de secundă, s-a abătut asupra farfuriuţei în care mai devreme maiestuos stătea amandina. N-aş trece mai departe fără să vă spun că amandina se află la loc fruntaş între dulciurile preferate de mine, căci blatul pufos şi corect îmbibat cu siropul acela simplu făcut din zahăr (eventual un pic caramelizat) şi esenţă de rom, crema, care poate varia, după gust, având  frişcă şi ciocolată amăruie ori unt şi cacao, uneori, pentru cine ştie, migdale râşnite ori cappuccino, peste care se adaugă inconfundabila glazură semi-crocantă, nu te lasă aşa uşor să  uiţi că plăcerile copilăriei, regăsite mai apoi în anii de adolescenţă prin cofetării (căci pe-acolo mergeau tinerii acum deseori acum 20, 30, 40 ... de ani).

N-am făcut acestă succintă descriere pentru a face poftă cuiva, căci pentru asta ar fi trebuit să dezvolt mai mult, dar am redat cuvintele de mai sus taman pentru că aseară, în urma unor discuţii cu prietenii, am înţeles că pe internet podiumul fotografiilor (în anumite clasamente) are următoarea structură: pozele cu animale (în special pisici), pozele cu copii mici şi cele cu mâncare.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, internetul rescrie traseele neuronale şi, implicit de simţire, ale celor ce se conectează deseori în lumea virtuală. Şi dacă adulţii (trecuţi de 30 de ani) încă mai păstrează bazele unor învăţături, trăiri şi lucrări ce au la bază palpabilul, plecând de la răsfoitul cărţii şi până la desenarea pe hârtie milimetrică, cei mici, sunt captaţi definitiv de această lume (care nu-i rea în sine, are multe părţi bune) ce la un moment dat le încinge „procesorul”, inducându-le stări de irascibilitate, tulburări de atenţie, apatie şi lipsă de motivare în lucrurile constructive. Nu întâmplător empatia pentru animale s-a dezvoltat aşa de mult pe internet, căci like-urile şi distribuirile au contribuit enorm la asta, în timp ce violenţa din şcoli, din magazine, de pe stradă, creşte proporţional, taman din lipsa acestor legături simple, fireşti, ce trebuie să existe între oameni. Faptul că pe locul doi sunt pozele cu copii nu-i de ajutor, teoretic o expunere a propriilor copii pe internet, excesiv chiar de mulţi oameni, nu face decât să-i vulnerabilizeze mai târziu, crezând că dacă toţi îi „apreciază” pe internet, la fel trebuie să se întâmple şi când vor ieşi în societate.

 „Nevinovatele” mâncăruri ce apar prin toate paginile, inclusiv prin discuţii au şi ele istoria lor, căci, pe de o parte, trebuie să vorbim de firescul hranei cotidiene, iar pe de altă parte, nu putem să nu observăm mult prea multa grijă pentru calorii, diete, gramaje şi porţii, asta ca să nu mai zic de faptul că deja este la modă formula „tradiţional”, încât nici pâinea noastră nu mai e cea de toate zilele, ci e tradiţională, la fel cum e salamul, muşchiuleţul, sarmaua şi cozonacul.

Probabil că după ce aţi citit acestă postare (dacă nu chiar de la începutul ei) vă veţi fi gândit că aţi greşit pagina. Nu, n-aţi greşit, doar că am zis să punctez, în felul meu, o parte mică din viaţa de zi cu zi a lumii virtuale, cea în care ne înconjurăm de animale în timp ce ne comportăm animalic, cea în care ne scoatem copiii la înaintare în timp ce noi ne ascundem sub avatare cu iluştri actori, cea în care afişăm ostentativ ceea ce mâncăm şi unde mâncăm, în timp ce, a doua zi, la umbra unor statusuri ridicăm în slăvi seminţele cu omega3, cele ce aduc binefaceri ţesuturilor adipoase, greu încercate de la mesele de seara.

 Ştiu, ştim, ştiţi, „pofta l-a omorât”pe om, căci altfel, cum ar zice apostolul Pavel, „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.”

 Nu dezvolt despre animăluţe şi copii, veni-va poate şi acel moment, dar parcă tare-mi plac cuvintele astea din Scriptură pentru a le lăsa nescrise.  „Omul bine-crescut se îndestulează cu puţin şi în aşternutul său nu va gâfâi de prea multă mâncare. Cu somn sănătos se odihneşte pântecele celui cumpătat; se scoală dimineaţa şi sufletul lui e limpede. Truda nesomnului şi a greţii şi durerile îmbuibării sunt cu omul nesăţios”.

 Mi-am încheiat pauza de ştiri şi, după ce am mai mâncat două bucăţi (mici) de pandişpan cu vişine, mi-am văzut de treburi, doar nu am mâncat degeaba ori pentru like-uri, nu? 

TUSE MĂGĂREASCĂ

                      Sursa foto 

Mi-aduc aminte ca ieri, pe malul şanţului, între bătrânii ce-mi păreau mai vechi decât istoria, aruncam pietricele în borna de kilometraj deasupra căreia trona aproape tot timpul un chimir în care  se găsea tutun tocat, hârtie de ziar şi chibrituri. În satul bunicilor, unde mergeam deseori înainte de a merge la şcoală, ori mai apoi, în vacanţe, cum se lăsa seara, bătrânii se aşezau pe malul şanţului, cu ochii spre drum (să vadă cine mai trece) şi tot vorbeau de-ale lor, lucruri pe care noi copiii, cum ziceau ei, n-avem voie să le auzim.

O tuse ciudată se auzea din când în când la unul din vorbitori, şi, invariabil, se auzeau două-trei păreri ce la unison sunau cam aşa. „tuse măgărească, Ioane, boală grea tutunul ăsta la tine, o să mori tocând la el, o să mori uscat de foame, că nici lingura nu-ţi stă plină din cauza tusei”. 

Am rămas cu termenul de tuse măgărească în minte încă de-atunci, mă amuza formularea, parcă vedeam un măgar tuşind, parcă-l vedeam scuturându-se de la cap la coadă şi dând din copite. Deh, minte de copil cu imaginaţie bogată. Numai că vedeţi, tusea asta, nu-i de glumă, căci există, bine, medical vorbind se numeşte tuse convulsivă şi-i păcătoasă tare, că nu te slăbeşte nici ziua nici noaptea. Dacă nea Ion ar fi ştiut că nu-i de la tutun tusea lui, deşi de la tutun i se trăgea tusea, le-ar fi putut spune prietenilor săi că totul porneşte de la la  bordatella pertussis, bacteria care provoacă aceste accese de tuse.

Normal, v-am cam dus cu vorba până aici pentru că nu-mi stă în fire să scriu puţin. Puteam scrie un blog foarte scurt, ceva de genul: „tuşesc, cred că am tuse măgărească”. Dar cum brevilocvenţa nu-i de mine, am dezvoltat un pic taman pentru a mai strecura câte o amitire a copilăriei şi, de ce nu, câte un cuvânt al Scripturii. Bunăoară, că tot veni vorba de boală, zice Ecclesiasticul aşa: „mai înainte ca să vorbeşti, învaţă, şi mai înainte de boală te îngrijeşte.  Mai înainte de boală smereşte-te, şi în vremea păcatelor arată întoarcere”.

Se întâmplă ca atunci când ţi-e lumea mai dragă, cum spune o vorbă românească, să te pălească o boală de sezon şi să-ţi modifici planurile, nu neapărat şi treburile. Gândiţi-vă, cum să mergi la o piesă de teatru ori la un concert (în sală) când ai nişte accese de tuse din alea care captează toată audienţa. Nu poţi face asta, ai deranja auditoriul, negreşit, dar ai perturba şi protagoniştii, aşa că tot acasă e mai bine, că nu deranjezi pe nimeni. 

După ce a murit nea Ion, de cancer pulmonar, desigur, la o vârstă respectabilă, 93 de ani, alt bătrân tuşea pe malul şanţului, iar unul mai hâtru, nefumător, desigur, zicea: „tusea-i la fel, doar măgarul s-a schimbat”.  Şi nu vă pot spune, deşi sigur că n-o să mă credeţi, până acum scăpam de tuse spărgând la lemne ori făcând pârtie. Numai că lemnele-s sparte şi arse mai mult de jumătate iar pârtia am făcut-o la vremea ei. Bruma de muncă fizică de-acum e prea puţină iar scrisul al acte nu numai că nu rezolvă nimic, mai rău, accentuază şi dublează tusea. Şi peste toate, cum e firesc, în astfel de situaţii nici de cântat nu poţi cânta, executarea unei cântări devenind o adevărată încercare, mai ceva ca cele peste care a trebuit să treacă mitologicul Hercule.

 Zice Scriptura că duhul este „osârduitor iar trupul neputincios”. Boala este o infirmitate parţială ori totală a unor organe, boala trupească, căci bolile sufleteşti au alte caracteristici, aparent nedureroase, caracterizate însă prin pierderea de lumină şi căldură, prin răcirea accentuată faţă de cei din jur şi faţă de Dumnezeu. E foarte adevărat că între trup şi suflet există o strânsă legătură, vizibilă atât în vremea suferinţelor cât şi-n timpul bucuriilor.

Una peste alta, zâmbind şi tuşind, gândind şi scriind, aştept să se mai ducă un pic iarna, nu de alta, dar printre picturi, că medicamente de tuse încă nu iau, mă apuc de săpat pomii, că doar nu degeaba ziceau latinii: „mens sana in corpore sano”.

Şi apoi, nu pot trece peste cuvântul Mântuitorului, care spunea: „iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”.

LA GURA SOBEI

Nu de puţine ori am spus că-mi plac poveştile, căci, recunosc, recitindu-le, îmi aduc aminte de clipele în care copilăria se împărţea între fabuloasa lume a eroilor de pe alte tărâmuri ori din timpurile în care puricele încă se mai potcovea cu 99 oca de fier şi partea de joacă în care parcă şi soarele se oprea în loc spre a privi şi asculta gălăgioasle glasuri de copii ce roteau jocurile într-o frenezie brăzdată de râsete.

Poveştile scrise sunt cunoscute publicului larg, autorii lor fiind trecuţi în analele literaturii pentru secole întregi. Numai că mai sunt poveştile nescrise, cele ale căror personaje (adevărate) îşi vor fi trăit clipele de viaţă la gândul că vreodată se va spune şi despre ei pe undeva, că nu vor fi daţi uitării când se dă pagina cealaltă, cea în care intră în scenă alte personaje.

Poate că mulţi veţi lăsa cititul acestor rânduri din acest moment, nu de alta, dar veţi zice că iar încep cu poveşti din adormite timpuri taman când lumea din ziua de azi fierbe, când zbaterea pentru clipa ce trebuie trăită mâine este la paroxiste cote. Numai că... .

De dimineaţă am fost prin sat să-i împărtăşesc  pe cei ce ajunşi la bătrâneţi adânci, nu se mai pot deplasa în siguranţă (ori poate chiar deloc) pentru a veni spre biserică. Aproape fiecare loc are povestea lui, căci de la gura sobei încinse ori de lângă plita ce dogoare căldura aia din care răzbate miros de doveac copt ori de covrigi încălziţi pentru a fi mai lesne de mâncat, aud mereu câte o poveste de viaţă împletită cu lacrimi şi zâmbete, cu nostalgie şi speranţă. Dincolo de mărturisirea personală pentru care sunt chemat, imediat după împărtăşire, cum e firesc şi cât permite timpul, se deapănă poveşti.  Mâinile arată ici colo spre câte un tablou în care cei dragi au rămas la fel de tineri, palmele netezesc câte o cusătură scoasă din lada de zestre şi privirile se rotesc spre cusăturile de pe pereţi, toate mărturii ale unor timpuri ce aproape-s poveste. Nici personajele nu lipsesc, căci în spatele fiecărui lucru stă un om. „Tata, săracu’, îşi făcea opincile singur şi le făcea negre cu păcură; mam’ mare m-a crescut, că maica s-a prăpădit când aveam 3 ani şi taica era pe front; eram de-o şchioapă când făceau cărămida-n curte, stam toţi 10 într-o cămăruţă;  mâncam turtă şi mergeam desculţi până da bruma, iar bucăţile de carne, când aveam, le împărţea mama în mod egal, câte o sfiştoacă (foarte puţin) la fiecare;  ce cococi (lipii de pâine) făcea mama, umplea plita cu ele, abia aşteptam să le întoarcem pe-o parte şi pe alta; la inundaţii a intrat apa pe geam, avea cutărescu nuntă, mi-aduc aminte ca ieri...”.  Poveştile războiului încă mai prind grai de la puţinii supravieţuitori ai acelor timpuri, iar cele ale colectivizării, mult mai vii, se deapănă şi ele în troznetul lemenlor ce se aruncă căldura spre pereţii încărcaţi de vremuri.

Ştiu sigur că odată închisă uşa, la plecare, lacrimile şi amintirile vor continua să curgă, dar tăcut, în prezenţa aceloraşi carpete şi tablouri, la căldura moleşitoare ce se împrăştie spre pereţii ce-şi poartă stingheri istoria. „Poate vreţi să lăsaţi uşa deschisă”, auzi uneori, „că poate miroase, deh, omul bătrân...” şi ochii coboară spre preşul ce leagă precum o potecă drumul dintre pat şi uşa pe care rareori se strecoară cineva pentru a mai asculta poveştile unor clipe de viaţă.

„Mai spre Crăciun să vă arăt nişte poze, le am în laviţă”, şi vârful băţului de sprijin arătă locul unde alte amintiri erau ascunse de ochiul soarelui care îngălbeneşte trecutul. „N-am fost aşa, la tinereţe credeam că nimic n-o să mă doboare, dar la tinereţe omul face multe şi gândeşte puţin, la bătrâneţe gândeşte mult dar nu mai poate să facă nimic, asta-i viaţa.”

De cele mai multe ori ne-am dori ca povestea vieţii să ne fie dusă mai departe, să nu rămână doar scurta relatare redată pe cruce sub forma unor ani. Poveşti de viaţă sunt, ascultătorii lipsesc.

Şi ce frumos miros cartofii băgaţi la copt în  cuptorul unei sobe cu plită... .

TRIPLUSTRAT

Mă uitam cum picăturile de apă ce formau mici şiroaie coteau în dreptul crăpăturii din parbriz. Ştergătoarele pornesc rar, îngăduie parcă formarea şiroaielor taman pentru a nu munci degeaba pentru fiecare pictură. În dreptul fisurii şiroaiele cotesc, ai zice că nu-i posibil aşa ceva, căci la mână nu se simte nimic, totul pare a fi doar o fisură interioară. Şi totuşi, ele copiază acea crăpătură, inteligent, neputând să treacă mai departe decât duse forţat de lama ştergătorului ce-şi face rondul când şi când.

Până la urmă fisura nu-i decât o discontinuitate apărută la un moment dat într-un corp solid, nu? Ai zice chiar, cum zic eu (doar) despre parbriz, că nu-i mare lucru o fisură, ce problemă poate crea o firavă crăpătură într-un corp solid. Şi totuşi, dacă apar fisuri şi-n legătura tainică dintre minte şi suflet? Dacă uneori gândurile ocolesc simţirea în dreptul fisurii? Ori mai rău, dacă trăirile nu se regăsesc  în gânduri, şterse fiind ambele de ştergătorul nemilos al vieţii taman când se formează şiroaiele ce-mpletesc aceste picături de gânduri şi simţiri?

A început postul. Mi-aş fi dorit  să vorbesc mai mult despre asta, deşi, nu de puţine ori am discutat despre această perioadă din an, nu de puţine ori am relatat care-i rostul acestei abţineri voite de la anumite alimente, dar mai ales fapte. S-a bagatelizat prea mult rostul postirii, dietele şi prescripţiile nutriţioniştilor ce-şi fac din publicaţii adevărate bestseller-uri  ţin loc de post pentru mulţi semeni. E drept, corpul suplu aduce oarece mulţumire celor care urmează dietele, deh, nu poţi rămâne de piatră la aprecierile prietenilor, pentru care motiv asocierea dietei cu postul deja a devenit o regulă. Totuşi, dincolo de hrana consumată, dincolo de gramajele şi orele la care trebuiesc luate mesele (toate la centimă) rămâne lipsa liniştii sufleteşti.  Creştineşte vorbind, apostolul Pavel spune că „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.” Habotnicia postirii trupeşti, cu dese excese făcute de mulţi semeni, anulează  binefacerile postului sufletesc. Postul trupesc are meritul lui, iar cunoscătorii ştiu să-l împletească cu cel sufletesc în mod armonios. Nu mulţi sunt cei care cunosc, spre exemplu, vorbind doar de postul de mâncare, cum că cei mici,  copiii până la 12 ani, sunt scutiţi de post. Bătrânii de peste 70 de ani la fel. Femeile gravide şi lăuze, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea sunt scutiţi de la post.  Toţi aceştia pot ţine un post uşor, cu dezlegări, după voinţă şi putinţă. Bolnavii cu tratamente şi recomandări medicale pentru un anumit tip de alimentaţie sunt scutiţi de la post, de la postul de mâncare, desigur, că de restul, cele care ies pe gură dintr-o inimă rea, nu te scuteşte nimeni. Zice Scriptura: „nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii daţi drumul celor asupriţi. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l... .”

Duminică după slujbă am primit cea mai grea întrebare din cei 18 ani de preoţie. După predică, după ce am vorbit despre moarte şi veşnicie,  la miruit,  o copilă, rupându-se o clipă din mâna mamei, a venit şi mi-a zis: „părinte, vreau să vă întreb ceva”. Hmm, n-aş fi zis că urmează o întrebare de baraj, dar din gura copilei, direct, clar, a venit întrebarea: „câţi ani are Dumnezeu”? Înălţimea întrebării m-ar fi obligat să apelez la teologie adâncă, ori copilul a pus întrebarea din simţirea dumnezeirii, nu din cercetarea legilor. M-am dus cu gândul la cuvântul ce zice că în ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.

Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.

N-am smintit copilul cu un răspuns pe care poate doar un adult îl va fi perceput, i-am spus că am să-i răspund mai târziu, când va fi în stare să înţeleagă geometria dumnezeirii,  a existenţei din veşnicie spre veşnicie într-un cerc perfect alcătuit din nesfârşite puncte de iubire.

NIMIC

Nimic, da, căci nimic-ul, luat la scărmănat, nu face altceva decât să ne arate că tot-ul, privit în ansamblu, chiar şi-n antinomie cu nimicul, nu-i decât un nimic transformat, materializat, iar asta numai pentru o perioadă de timp.

Aţi zice că m-a găsit acum, după ani buni de la terminarea şcolii, dragostea de fizică şi de teorii încă neelucidate. Nicidecum, numai că trebuie să spun că uneori, privind în urmă pentru a vedea cele realizate ai senzaţia că n-ai făcut nimic, paradoxal ai spune, că se văd destule.

M-am uitat în dicţionar să văd definiţia nimic-ului şi n-am fost mulţumit. E drept, noţiunea este aşa de neutră încât  nici cei mai pricepuţi lingvişti n-o pot defini la adevărata valoare. M-am uitat în dicţionar să văd explicaţia scrisă, ştiinţifică, căci în sinea mea, experimentând diversele situaţii ale vieţii ştiu (simt) bine ce este nimic-ul. Ca şi în cazul iubirii, dicţionarul este doar un ghid, căci dincolo de explicaţiile date, cum e firesc, fiecare simte iubirea în felul său, imposibil de explicat, lesne de arătat. Ori poate nu.

Spunea Thales la un moment dat că „nici un lucru nu poate apărea din nimic, nici un lucru care există nu se poate transforma în nimic”.  Ciudat, dar numai pentru perioada antichităţii, căci mai târziu oamenii au început să definească nimic-ul venind cu demonstraţii bine calculate din care ar reieşi că vidul şi eterul ar fi un fel de nimic, deşi, la rândul lor, aceste stări ar fi pline de ceva, cum încearcă în ultima vreme să ne arate mecanica cuantică.

Ei, dar omeneşte vorbind, când întrebi pe cineva ce a făcut în ziua ce taman a trecut, ţi se răspunde: „nimic”. Se pare că la nivel uman, în frământarea clipelor dintr-o zi, efemere de altfel, când n-ai depăşit bariera banalului de la locul de muncă, când ai robotit acasă făcând aceleaşi lucruri ca şi ieri, alaltăieri ori ca acum 10 ani, când din acelaşi fotoliu ai privit la micul ecran, cel  dinspre care răzbat informaţii de breaking news aproape cu rapiditatea cu care clipeşti înseamnă (zice-se) că n-ai făcut nimic.

Îmi place cuvântul folosit în cartea Genezei când se spune că pământul era netocmit şi gol. Din start goliciunea împlică nimic-ul, cel puţin ca înveşmântare. Netocmirea are însă un sens mult mai adânc, depăşind bariera nimic-ului, fiind cu un pas înainte de nimic. Nu cu mult timp în urmă comentam la postarea unei prietene care spunea că  gândul este un primum movens al acţiunii omeneşti, urmat de cuvânt şi mai apoi de fapta care defineşte caracterul. Eu am spus că înaintea gândului este simţirea, căci numai simţind iubirea, ura, lumina, răceala poţi gândi şi vorbi despre ele. Netocmirea de care spuneam este starea pământului lipsit de calitate, clipa în care nu putea rodi nimic, nu putea susţine viaţa, era ne-împlinit, ne-bun, urmând ca după ce a fost lucrat cu lumină, căldură şi apă să-şi găsească rostul său.

Da, toamna se numără bobocii, cum spune vorba românească, iar eu, privind în urmă, la cele plinite ori la cele ce-s încă în lucrare, gândesc că mai am mult de muncit şi  că-n netocmirea unor stări ori în vidul necunoaşterii nu am făcut (mai) nimic.

Altfel, zice Scriptura: „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.”