JURNAL DE VACANŢĂ

Via recta semper bona, o zicală latinească ce ar trebui să facă referire la drumul cel drept, şi, desigur, când spun asta, nu mă refer la elevaţia drumului, la netezimea lui, ci la modul în care drumul (vieţii) te poartă în anumite locuri, în momente deosebite, fie şi pentru scurt timp, pentru a te încărca sufleteşte cu cele văzute/simţite/trăite.

În vara asta, în prea scurta vacanţă pe care am avut-o am încercat să îmbin odihna cu împlinirea sufletească alături de familie şi, în dese rânduri, alături de prieteni, anul acesta, în mod special (ori poate mai vizibil) cu cei cunoscuţi în virtual.

Teoretic aş avea de scris mult, practic, dacă aş scrie (cât de mult aş vrea) n-ar mai citi nimeni, căci toată lumea e pe fugă, e în luptă cu timpul. Şi apoi, dacă ar fi să mai adaug ceva la această introducere, cumva, ar fi un pic inedit să vorbesc despre o parte a concediului meu, zic asta gândind că majoritatea oamenilor îşi păstrează aceste lucruri doar pentru ei (corect într-o anumită măsură), împărtăşind cu ceilalţi doar câteva instantanee filmate ori pozate numai pentru câteva like-uri.

Vorbeam de odihnă mai sus, de odihna concediului. Acum, când sunt la taste, aş zice că nu m-am odihnit, adică nu am dormit (cum se zice că trebuie în concediu) până la ore târzii, nicidecum, ci în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, am tot văzut câte ceva, am plecat spre zonele cu privelişti încântătoare şi spre prietenii minunaţi ce şi-au deschis sufletele şi uşile spre primirea unor oaspeţi de departe. Parcă cei trei mii de km făcuţi prin ţară nu m-au atins deloc, căci frumuseţea locurilor vizitate şi bucuria întâlnirii cu prietenii au îndepărtat orice urmă de oboseală, încărcându-mă cu linişte, cu voie bună şi împăcare sufletească.

În fiecare ţinut vizitat am simţit freamătul istoriei care, în unele locuri, din nefericire, este din ce în ce mai slab din cauza  kitsch-ului ce se dezvoltă pe la fiecare colţ.  Şi totuşi, dincolo de tarabele multicolore ale vânzătorilor ambulanţi te cutremuri de măiestria cu care înaintaşii noştri au zidit (în vitrege timpuri) sate şi oraşe, târguri şi drumuri, case şi biserici.

Dobrogea n-am vizitat-o decât parţial, căci neînţeleasa grabă de a ajunge la malul mării  răpeşte mereu din timpul necesar vizitării acelor locuri pe care s-au scris o parte bună şi frumoasă a istoriei acestei ţări, dar, în fiecare an, puţin câte puţin, tot am văzut, lăsând mereu un gând pentru anul ce vine, mai ales că deja şi-n acest ţinut ne-am făcut prieteni buni, unde aproape de malurile Dunării, am fost îmbiaţi la o îngheţată, numai bună pentru călătorii ce doreau să vadă răsăritul la malul mării.

Moldova şi-a deschis porţile larg, cum face mereu, şi, lăsând Buzăul în dreapta am tot urcat spre Iaşi, cu o pauză scurtă dar tare plăcută, petrecută în compania unor prieteni de suflet la Focşani, alături de care, cum era firesc, am stat la o pizza, să nu plecăm mai departe flâmânzi (mai ales sufleteşte). Mănăstirea Moreni (de până-n Vaslui) este un izvor de culori, miile de flori ridicându-şi petalele spre cer, căci, turiştii se feresc de vizită speriindu-se de cei 3-5 km neasfaltaţi, neştiind însă cât au de pierdut. Vizitând mănăstiri, cu aceeaşi bucurie, cu drag, simţindu-ne ca acasă în fiecare loc, călcând cu grijă însă, conştienţi fiind de valoarea locurilor şi de munca depusă am ajuns la  Iaşi, care e imens (ca valoare istorică dar nu numai), şi, spre bucuria noastră, acolo am avut o gazdă minunată ce ne-a primit cu pâine şi sare şi  ne-a fost  ghid bun pentru o seară deosebită oraş.  Lăsând Iaşul, după ce am trecut pe la cuvioasa Parascheva,  am urcat spre ţara mănăstirilor, Bucovina,  limpezindu-ne ochii în albastrul Voroneţului şi, cum ea firesc, urcând până la Putna, unde în partea dreaptă a bisericii se află mormântul marelui domnitor Ştefan. Printre sutele de turişti străini,  am văzut Suceviţa şi Moldoviţa, ctitorii ce au sfidat timpul, ca şi celelalte mănăstiri, oferind celor ce vizitează lecţii de istorie şi trăire.

Dacă nu vedeam şi Maramureşul (măcar o parte din el) nu aveam linişte, aşa că am tăiat munţii şi prin pasul Prislop (unde-i o minunată mănăstire) şi am poposit la Sighetul Marmaţiei, locul de plecare spre Săpânţa. Un loc  de graniţa nu e decât un reper administrativ, căci mesajele de acolo n-au graniţe, răzbat dincolo de graniţele ţării, adunând sute şi mii de vizitatori.

Baia Mare şi-a deschis porţile şi pentru câteva ceasuri am poposit în casa unor oameni buni, prietenia fiind şi în acest caz liantul perfect de legătură între oameni. Gazda noastră şi-a rupt o zi întreagă pentru a ne arăta frumuseţile zonei, mergând, desigur, până la vestita mănăstire Bârsana, un loc minunat, un colţ de rai parcă lăsat dinadins pe pământ românesc.

Timpul scurt ne-a gonit din Maramureşul în care turlele bisericilor şi a mănăstirilor parcă ating cerul, aşa că mai la  vale, am ţinut neapărat să vedem Transilvania, dar nu neapărat pe şoselele pricipale, ci pe drumurile lăturarnice (dar bune) de-a stânga şi de-a dreapta cărora am tot văzut oameni muncind, case specific transilvănene, lacuri şi fâneţe. Desigur, nu am ratat mănăstirea Nicula, după care, miezul zilei ne-a găsit în centrul istoric al Sighişoarei, tot printre turiştii străini, de mai toate neamurile,  chiar dacă şi aici  (repet, din nefericire) kitsch-ul aproape că te obliga să renunţi a mai vizita locurile încărcate de istorie.

La intrarea în Râmnicu Vâlcea (dinspre Sibiu) am văzut muzeul satului, cel mai frumos din cele vizitate până acum (dintre muzeele satului), o splendoare, un sat întreg în care m-am deconectat după sutele de km parcurşi, un sat în care te simţeai exact ca acum o sută-două de ani.

Cum era firesc, foarte aproape de casă, la Piteşti, am trecut prin casa altor prieteni buni, unde, primiţi fiind cu căldură, ne-am răcorit cu îngheţată, punând punct unui scurt concediu, dar, deschizând porţile unui alt itinerar pentru anul ce vine, căci locuri de vizitat mai avem, şi, desigur, prieteni buni prin toate colţurile ţării, unii pe care dorim să-i revizităm, alţii (care acum să nu se supere că n-am trecut pe la ei) pe care dorim să-i cunoaştem şi fizic (dincolo de virtual) aşa cum ne-am vorbit de-a lungul timpului. Desigur, mai scurt de atât n-am putut fi, chit că blogul de faţă e doar o sinteză  a celor vizitate, căci despre bogăţia gusturilor mâncărurilor nu am spus nimic, despre căldura cu care am fost primiţi am zis prea puţin, despre bucurie doar în linii mari. Totul a fost minunat, şi, slavă Domnului, petrecând toate fără evenimente neplăcute, am să încerc să scriu mai bine următorul blog, căci de bună seamă (gândesc eu) la acesta poate că v-am cam plictisit.

Le mulţumesc din suflet tuturor celor ce m-au primit cu bucurie, celor cu care m-am întâlnit, fiindcă ei au fost partea vie a drumurilor noastre, plinind cu ospitalitatea lor toate cele vizitate.

Spuneam la început că drumul drept e totdeauna  bun, da, aşa este, dar numai dacă-l parcurgi cu înţelepciune şi cu bucurie.

PĂRĂSIŞTE

Azi am trecut pe strada pe care, cu mulţi ani în urmă, cu foarte mulţi ani în urmă, întorceam cu bucurie vizita unor prieteni de joacă, în locul în care atunci acolo se afla un excavator în care noi inventam poveşti de război cu tunuri şi tancuri. Părăsişte...  .

Da, părăsişte, e cuvântul potrivit, chiar dacă forma este una forţată, cel puţin dacă o raportăm la dicţionar. Gardul de ulucă ce strălucea de vopsea odinioară acum era legat cu sârme ici colo, iar putregaiul din el se mai ţinea doar în bălăriile ce crescuseră printre laţi. Casa ce înainte vreme era ca un pahar de cristal, acum sta cocoşată de presiunea singurătăţii încât parcă şi ciorile se fereau să stea pe coama ei. Doar o bucată de lemn, aparent mai nouă, era agăţată de singurul stâlp de poartă un pic mai zdravăn, iar pe ea, scris cu vopsea roz, trona anunţul arhicunoscut ce zice că locu-i „for sale”.

Vis-a-vis, trei bărbaţi, odată tineri şi ei, stăteau la un „tutun”, dând câte un picior zarzărelor ce cădeau coapte prin iarba şanţului. Desigur, i-am întrebat care-i treaba cu casa, că acolo era odată veselie mare, curtea plină, discuţii şi planuri de tot felul.

„Ei”, zice unul, „au plecat toţi, că deh, umblă câinii cu covrigi în coadă prin străinătăţuri. Au pus-o în vânzare, dar nu au dat-o că au ţinut la preţ, acu’ ce să mai dea, că uite, cade tot. Se aude că ar fi luat-o unii să facă salon de masaj, hmm, să se răsucească ăi bătrâni în mormânt.” Şi aproape legat de primul, un altul, care tocmai îşi aruncase chiştocul în băltoaca rămasă din ploaia nopţii, râse hâtru, arătându-şi singurul dinte din faţă. „Lasă mă”,  zise către primul, „că e bine, că uite, vii de la sapă şi treci pe la masaj, ca-n occident”. „Bă, e de plâns, nu de râs”, a zis primul, „că o să vină vremea să te dea afară din casă să-şi facă ei afacerile iar tu o să rămâi cu râsul, că de masat o să te maseze moartea”.

Vorbe, vorbele oamenilor obosiţi de muncă, bucuroşi de ploaie, străini de civilizaţia occidentului, stăpâni pe mica lor curte şi miraţi de cursul vremii şi al vremurilor. Mi-am adus aminte, mergând mai departe, de cuvintele psalmistului care spune aşa: „ inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.”

Părăsişte... . O stare nefirească de mâhnire şi neputinţă te încearcă atunci când vezi că locurile ce odinioară musteau de fericire sunt acum golite de viaţă, lipsite de sens, puncte de reper şi adăpost pentru păsările de noapte şi rozătoarele pământului. Sunt din ce în ce mai dese aceste locuri. Uneori, ca un paradox, părăsiştea cuprinde şi locurile unde-i mişcare, căci, sunt curţi unde s-au ridicat mastodonţi de clădiri (chipurile case), taman lângă acele căsuţe ce odinioară adăposteau o familie cu mulţi copii. Ai tinde să crezi că-n locul nou e mai bine, dar, nu de fiecare dată în viaţă totul este ca-n reclamă.

La o poartă, la o poartă nouă, pe altă stradă, e parcat un excavator, e nou, străluceşte în soare, numai că nu-i nimeni pe lângă el să se joace, nu inspiră la povestit ca cel vechi, ca cel lovit de vremuri. E nou, dar părăsiştea îl rugineşte taman prin nefolosire... .

...

Aţi trecut vreodată pe un pod suspendat? Dar pe o punte legată doar la capete în timp ce „pluteşte” peste un hău? Sau poate măcar pe o punte improvizată peste un curs de apă? Să mai întreb dacă aţi trecut peste vreo mlaştină ori peste vreo baltă sărind ici colo, din piatră în piatră, din buştean în buştean, spre a ajunge la celălalt mal fără evenimente nedorite? Cam multe întrebări, ştiu, cam multe, deşi, ideea ar fi aceeaşi, anume că sunt momente când, în calea vieţii, eşti nevoit să parcurgi şi porţiuni de drum pe care nu te poţi bizui prea mult pe infrastructura solidă cu care erai obişnuit, când rămâi doar în echilibrul propriei voinţe şi putinţe ori, cum spun oamenii de la ţară, doar în mâna Celui de sus.

Cumva, aceste punţi neconvenţionale sunt asemenea punctelor de suspensie, le găseşti când te aştepţi mai puţin, te lasă în aer ori în suspans ca şi cum ai fi mereu pregătit pentru un salt mare, intuind ce urmează dincolo numai din experienţa vieţii.

Sunt momente când în viaţă, omeneşte vorbind, trebuie să mergi singur, dar sunt şi momente în care ai nevoie de ajutorul celor din jur, şi nu mă refer la familie, ci la prieteni. E foarte adevărat, unii, în trecerea lor prin viaţă, abuzează de această lucrare a prieteniei, cerând mereu fără să ofere, ca şi cum ar avea dreptul, chiar impunând deseori. Solomon înţeleptul, cu privire la această stare,  spunea aşa: „pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.” E foarte adevărat că uneori/deseori starea materială poate lămuri ori risipi prietenia, căci abia atunci poţi vedea cine-ţi este prieten, numai în momentul în care, aflat pe puntea punctelor de suspensie, primeşti o mână de ajutor pentru a ajunge la drumul drept. Şi aici mai zic că, odată ajuns la drum bun, să nu te abaţi, să nu o iei iar aiurea tot pe drumuri desfundate, cerând mereu şi mereu ajutor, căci vei scârbi pe cel ce şi-a  întins mâna spre tine cu drag.

Ce faci când, pentru trecerea anumitor punţi, eşti pus în situaţia de a apela la prietenii tăi care sunt în anumite funcţii, fie că-s în acelaşi domeniu cu tine, fie în alte domenii? Desigur, vorbesc de ajutorul care nu iese nici  din limitele legii şi nici din cele ale moralei, deşi, din exces de zel, pentru a da bine în ochii celor mai mari ca ei,  pot pune condiţii şi condiţii, anulând în acest fel partea de legătură simţită, făcând posibilă trecerea punţii în siguranţă, da în aşa fel încât să pierzi ultimul tren aflat pe celălalt mal, cel fără de care nu poţi continua drumul început decât luând-o pe jos, muncind dublu, cu triple eforturi.  Zice Mântuitorul aşa: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei ...de acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni ...  Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.”

Nu mi-a rămas până acum nici o punte netrecută, chit că uneori echilibrul mi-a fost pus bine la încercare, asta în condiţiile în care nu-mi este frică nici de înălţime, nici de apă mare. M-am obişnuit şi cu punctele de suspensie, din ce în ce mai des folosite, căci uneori întrebările rămân fără răspuns,  iar răspunsurile, când le primeşti, te lasă fără grai, rupând firul poveştii, transformând frumosul, firescul, într-o incertitudine pe care nici măcar câteva puncte de suspensie nu o mai pot explica.

Ar mai fi o soluţie, pentru evitarea punţilor zic, zborul, chit că acest lucru nu se poate întâmpla decât atunci când aripile (mintea şi sufletul) sunt  îndeajuns de puternice pentru a tăia văzduhul şi ploaia punctelor de suspensie... .

RUMEGUŞ

Rumeguş, da, un cuvânt pe care unii nu-l folosesc decât rareori în viaţă, un cuvânt ce defineşte deşeurile mărunte rezultate în urma tăierii lemnului, cumva, aşchii mici, uniforme, ce se împrăştie azi sub suflul drujbelor şi al gaterelor, căci înainte vreme, se mormănea sub lama joagărului manual, umplând bocancii celor ce trăgeau cu putere de mânere pentru a pătrunde cu lama dinţată inelele ce  numără anilor copacilor ce  falnic vor fi crescut în timp, în liniştea pădurii.

Când privim un lucru, în special în acest mileniu, uităm să-l privim (şi) în micile sale componente, îl privim doar ca produs finit, fără să ne aducem aminte că fiecare element component are la rându-i alte componente. Evident, nu putem spune, ca odinioară Democrit, că există particule indivizibile, făcând referire la atom, asta pentru că ştiinţa ne-a învăţat despre electroni, despre nucleul cu protoni şi neutroni, despre micile particule numite quarci, ori de aproape invizibilii neutrini. M-am dus prea departe, nu? Poate că da, mai ales că nici nu pot continua, căci aş depăşi bariera cunoaşterii mele cu privire la aceste lucruri, cel puţin la nivel demonstrativ.

În viaţa mea am pus şi am tăiat copaci, am admirat deseori simplitatea cu care cresc şi lupta pe care o dau în perindarea anotimpurilor, m-am căţărat în ei, i-am folosit ca ascunziş în jocurile copilăriei şi, m-am bucurat ani de-a rândul de căldura oferită în arderea lor troznită, tainică, din vatra sobei. Cel mai mult, asta până  mai ieri, mă impresiona căderea lor sub lama drujbei ori sub loviturile toporului. Până la un moment dat nimic nu ar trăda căderea, ai zice că ultima coajă netăiată îi dă o forţă neştiută, până când, deodată, pleacă spre pământ la fel de drept cum au stat ani de-a rândul în bătaia vânturilor, a ploilor şi a soarelui. La locul faptei  nu rămâne decât o buturugă ce pentru un timp va marca locul unde odată a fost un copac falnic, căci în timp, locul îi va fi luat de alt copac (cazul fericit), ori, după caz, plugurile vor tăia pământul pentru a-i da altă întrebuinţare sau oamenii vor clădi şi construi diverse lucruri ce vor şterge definitiv orice urmă a ceea ce va fi fost acolo vreodată.

Azi, după ce am tăiat lemnele, am strâns în mână un pumn de rumeguş. Nu ştiu din care lemn provenea, poate că erau bucăţele din toate cele tăiate, dar, mai mult ca niciodată am simţit cum  trecerea timpului uniformizează amintirile, le amestecă,  le transformă în rumeguşul ce amestecat, nu mai defineşte un copac sau altul, ci doar o materie simplă, uniformă, pregătită pentru descompunere. Material vorbind, fiindcă am ajuns aici, aş menţiona cuvintele unei  cântări de la înmormântare, ce, vorbind despre cele ale materiei din care suntem făcuţi, ne aduce aminte că la un momentat dat nu mai ştim cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul.

Strângând în mână un pumn de rumeguş nu am putut să nu mă gândesc la lucrul ce sperie pe cea mai multă lume, la starea ce-i  face să tremure şi pe cei mai mari dictatori ai lumii, la sentimentul că vreodată, în urma trecerii pe aici, în ciuda tuturor încercărilor pe care le facem pentru a lăsa ceva în urmă, se va instala definitiv uitarea. Nu credeţi? Atunci aruncaţi un pumn de rumeguş în vânt.

O FLOARE RARĂ

Soarele urca domol pe nevăzuta-i cărare, aruncând săgeţi din ce în ce mai aprige spre grădina ce se trezea la viaţă după somnul scurt al nopţii de vară. Mărgeluţele  de rouă dispăreau văzând cu ochii lăsând frunzele verzi ale plantelor să se moleşească uşor în bătaia astrului dogoritor, căci adierea plăpândă a vântului nu reuşea să le clintească decât într-o leneşă legănare.

Pe potecuţa dintre legumele ce stau aliniate ca nişte soldaţi disciplinaţi, cu ochii cârpiţi de somn, cu o păpuşă-n braţe, copila se aşeză cuminte lângă părinţii ce jumuleau buruienile ce viguros căutau spre cer, ajutate pesemne de ploile căzute în ultima vreme.

„De ce le jumuliţi”, întrebă ea serioasă, ca şi cum i-ar fi păsat de mormanul de bălării de la marginea grădinii. Şi mutându-şi locul, a sprijinit păpuşa de o tufă de ardei, lăsându-se pe vine şi prinzându-şi obrăjorii în palme în aşa fel încât să poate privi cu atenţie cele din jur, şi, într-o rotire a ochilor, privirea i-a rămas ţintuită pe o floare mică, cu petale multicolore ce încerca să se facă remarcată în desişul  bălăriilor ce căutau să o sufoce.

„Ce floricică frumoasăăă!” Şi întinzând mâna spre ea, a întrebat: „pot să o rup şi să o iau în casă? Ce floare e, că-mi place”, zise ea senină, căci seninul cerului parcă se oglindea pe chipul copilei ce abia făcuse patru ani.

„Să n-o rupi”, se auzi glasul tatălui, în timp ce mama taman o lua în braţe pe micuţă.  „E o floare rară şi dragă, pe care uneori nu o întâlneşti decât o dată în viaţă fiindcă nu poate creşte oriunde, iar bătrânii îi spuneau floarea prieteniei”. „Tati, ce e prietenia”, întrebă fetiţa.

Şi mă gândeam la definiţia prieteniei dată de dicţionar, cumva rece, ca un comunicat oficial în care limba de lemn este singura limbă folosită, căci explicaţia spune că prietenia este un sentiment de simpatie, de stimă, de respect care leagă două persoane.  Scriptura spune că prietenul adevărat iubeşte oricând iar în vreme de necaz devine ca un frate, iar evanghelistul Ioan întăreşte spunând  că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Şi, aş zice eu, că prietenia poate fi o favoare a vieţii, una în care sufletul să-şi găsească  bucuria şi liniştea în ocrotirea celor ce nu te-ar părăsi niciodată.

„Când ai să creşti, ai să vezi tu singură ce-i prietenia”, zise tatăl. „Dar să ştii micuţo, că prietenia e ca floricica la care tu te uiţi. Are petale frumos colorate şi vii, ele sunt prietenii. Unele flori au mai multe petale, altele mai puţine.  Cele care se rup, nu mai pot fi puse la loc niciodată, şi, dacă se rup mai multe petale, floarea se usucă, căci fără prieteni, un om este aproape mort, cel puţin faţă de cei ce-l înconjoară. Floricica asta nu poate fi replantată nicăieri, ea creşte doar acolo unde-şi găseşte rostul, chit că de multe ori nu e văzută de toţi, din cauza buruienilor ce o înconjoară. Cele mai frumoase flori ale prieteniei cresc în mintea şi-n sufletele copiilor şi a celor ce-şi păstrează sufletul curat”.

Într-o grădină, o floricică se legăna în bătaia leneşă a vântului, strălucind în lumina soarelui ce tot urca pe nevăzuta-i cărare. Lângă ea, o copilă cu obrăjori-n palme, privea la petalele viu colorate întrebându-se, poate, dacă această floare se poate usca definitiv vreodată. 

ÎNSETARE

Cumplită-i setea în soarele verii. Cred că nu e nimeni care să nu cunoască senzaţia aia de sete puternică, senzaţia care te-ar putea face să-ţi doreşti să goleşti un ulcior de apă rece cât ai clipi, iar mai apoi, încă să mai bei, puţin câte puţin, legumind fiecare înghiţitură ca şi cum ţi-ai dori să simţi fiecare moleculă a apei. De aceea, înainte vreme, bunii oameni făceau fântâni la răspântiile drumurilor şi, mai mult, chiar şi drumurile lungi ce străbăteau uneori pădurile întinse erau făcute în aşa fel încât să treacă pe lângă câte un izvor, ca nimeni să nu rabde de sete,iar cel care trece, potolindu-şi setea, să aducă mulţumire pentru stropul de viaţă cu care s-au adăpat.

De-o vreme, aproape zi de zi, se bucura de clipa în care  călătorii opreau în dreptul porţii sale pentru a-i cere un pahar cu apă. Ai fi zis că deja deveniseră prieteni, căci îşi făcuseră obicei să oprească acolo, ba mai mult, să schimbe şi câteva vorbe, cum se întâmplă deseori, despre cele ale vremii, despre cele ale vremurilor, despre moarte şi viaţă. Erau zile când, ştiind ora, ieşea dinainte vreme la poartă pregătit fiind să aducă paharul cu apă, după timpul în care treceau călătorii prieteni. Şi-n zilele când nu veneau, inima parcă se strângea, ca şi cum ceva rău se va fi întâmplat iar cei ce-i dădeau bineţea zi de zi se vor fi dus pe alte drumuri, la alte porţi, ori...şi mai rău. Uneori se gândea că poate ar fi trebuit să dea mai mult, dar citise în Scriptură că Hristos a zis aşa: „ oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu,  adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.” Plus de asta,  dacă dacă ar fi fost nevoie, călătorii i-ar fi spus, iar fi cerut, căci cel puţin, după spusele lor, erau mulţumiţi cu ce primeau, apa era bună iar cuvântul spus, potrivit, măcar atât cât se pricepea să-l spună, cât puteau ei să-l priceapă. Ori cum ar zice înţeleptul Solomon,  o apă adâncă este sfatul în inima omului, iar omul deştept ştie s-o scoată.

Numai că... .

Într-o zi, însorită chiar, stând la umbra salciei ce-i străjuia poarta şi-i umbrea fântâna, de departe i-a văzut pe cei ce obişnuiseră să facă popas, cu veselie multă. Şi aşteptându-i bucuros, cu inima deschisă, i-a poftit să se răcorească, să stea la un tain de vorbă.  Dar, parcă la comandă, uitându-se oarecum distraţi spre ulciorul ce se brumase cu apa cea rece pe care-o găzduia, au zis: „avem ceva mai bun, ne-am luat altă apă, la sticlă, să nu mai pierdem timpul, mai ales că ni se pare mai bună”, şi au plecat.

În soarele puternic al verii, un om stătea la poartă cu un ulcior în braţe, ar fi spus o poveste, ar fi ascultat la rându-i poveştile celor ce treceau însetaţi pe drum, doar că de-o vreme, doar salcia-i şopteşte-n trecerea vântului, mult prea grăbit şi el să mai oprească la poarta omului ce aşteptă cu un ulcior în braţe.

Cumplită-i setea în arşiţa verii, dar mai cumplită-i setea sufletului ce nu ştie de unde să se adape. 

DRAGĂ MOŞ CRĂCIUN,

Îţi scriu acum, din vreme, ştiind că la iarnă ai să fii foarte ocupat, aşa cum ai fost în toţi anii de când îţi tot scriu. Ţi-am scris şi când erai Moş Gerilă, neştiind însă atunci de ce nu vreai să primeşti scrisorile ce se încheiau cu un gând bun pentru Pruncul ce se va fi născut, neînţelegând nici acum cum cei ce vin să-ţi ceară câte ceva, deşi pot scrie/spune, nu mai pomenesc nimic despre darurile Pruncului, asta ca să nu mai vorbesc de mulţumirea de după, căci lipseşte cu desăvârşire.

Ştiu că ne îndreptăm spre vară acum când îţi scriu, că poate, aşa cum zic oamenii, te vei fi odihnind, dar eu tot îţi scriu, iar asta pentru că vreau să schimb câte ceva din cele cerute în anii ce au trecut, căci după cum ştii, oamenii, în slăbiciunile lor, azi vor ceva, mâine altceva, poimâine mai multe, mai bogate, zi de zi, an de an, negândindu-se că din sacul cu daruri multe nu se poate da la nesfârşit fără a primi măcar o mulţumire, măcar una neînsemnată, dacă una curată, ca cea a lacrimilor unui copil, nu poate fi adusă oricând.

Ştii că ţi-am cerut traforaj, pegas, bilet în tabără, minge de piele, cub rubik, magnetofon şi tablă de şah (magnetică). Că nu le-am primit, nu-i cu supărare, am înţeles mai târziu de ce, căci crescând, am învăţat că unele lucruri nu trebuie cerute, nefiind neapărat de folos în formarea omului aflat mereu în creştere. Plus de asta, ai ştiut că dacă le-aş fi primit pe toate la timpul lor, după cererea mea, aş fi avut şi mai multe julituri, mai puţine lecţii făcute şi, cu siguranţă, mai multă mândrie, toate lipsite de fireasca mulţumire, căci nu cred că odată primit vreunul din daruri aş mai fi stat vreo clipă locului, darămite să mai şi mulţumesc.

Când ai să vezi scrisoarea ai să-ţi aduci aminte că mă grăbeam mereu la scris, căci cu gândul la daruri nu dădeam atenţie cererii mele, deh, ca orice om când cere câte ceva de la Cel de sus (repede, multe şi aproape imperativ), ocupându-mi mintea cu gândul că merit orice cer, că de aia sunt copil.

Acum mare fiind, cred că m-am mai schimbat, căci uite, ieri citeam că „temerea de Domnul este cununa înţelepciunii, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una şi alta sunt daruri de la Dumnezeu”, gândind că altele-s cele pe care le doresc acum, nu de alta, dar am citit că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”.

De bună seamă că am să cer ceva şi acum, conştient fiind că tu, Moş Crăciun, poate că nici n-ai să primeşti scrisoarea mea dar, la fel de conştient că va fi citită de cei ce vor da peste ea. Aşa că mi-aş dori să primesc ceva care să nu ţină cont de nici o lege, cum iarăşi frumos am recit în zilele când, uitându-mă în urmă, peste aşteptările trecutului, am realizat că am cerut mult, că am cerut ce nu-mi era de trebuinţă.

Cerinţa-mi este scrisă de mult, de dinainte de a fi copil, azi doar o pun la rândul meu în plic, în rândurile ce se duc la Cer, şi cer ca să primesc din roada Duhului, că ea întrupează „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia;  (şi) împotriva unora ca acestea nu este lege.”

De vei găsi în drumul tăi şi alţi copii ce vor dori din darul meu, să nu zici nu, să rupi la toţi din el, căci chiar puţin din cele ce-am cerut, de voi primi, voi mulţumi aşa cum e firesc, la Cer.

Ar trebui să mă semnez, dar ştii bine cine sunt, un om simplu, de la ţară. 

DIN LUMEA CELOR CARE (DOAR) CUVÂNTĂ

Pare-se că unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles este cuvântul, deşi, cred eu, că un cuvânt, luat fără izvorul lui, gândul, nu înseamnă nimic; ori, dacă are vreo calitate, apăi nu văd alta decât partea de zgomot ce vine în urma articulării lui, diferită de la limbă la limbă. Desigur, asta am spus-o la modul general, fiindcă dincolo de cuvântul spus, mai există şi cel scris, care, de foarte multe ori, asemenea celui spus, nu face nimic altceva decât să producă zgomot.

Am stat de multe ori şi m-am gândit la cuvintele apostolului Pavel, cel ce a spus minunat că „litera ucide, iar duhul face viu.” Litera aceasta, care nu-i nimic altceva decât o parte ori chiar întregul unui cuvânt gândit/rostit, este deseori aducătoare de ceartă, de război, de moarte, chit că rareori, cu sfială parcă, aceeaşi literă, ori cuvântul întreg, încearcă să repare ori să întărească lucrul cel bun. Spunea apostolul Iacov că „foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii... limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.”

Suntem în mileniul III,  trăim într-o lume în care cuvântul şi imaginea dictează mai mult ca niciodată, trăim într-o lume în care fapta a rămas pe locul secund, dacă nu chiar terţ, iar asta pentru că oamenii, absorbiţi de imagine şi cuvânt, dau crezare (fără cercetare) oricăror lucruri auzite, văzute ori citite. Războiul cuvintelor şi al imaginilor este când ilar, când de plâns, căci în curgerea paginilor din lumea virtuală ori reală, împroşcarea cu cuvinte a devenit un schimb ciudat de focuri în urma cărora rănile din minţi şi suflete nu sângerează, dar paralizează, devenind incapabile să simtă adevărul, ca să nu mai vorbesc de simţirea dragostei.

Sunt mulţi maeştri ai cuvântului în lumea asta, fie că vorbim de cel rostit, fie că vorbim de cel scris. Puţini (ori poate aşa se vede când nu sunt scoşi în faţă), scriu corect, cald, pentru suflet, vin cu cuvânt ziditor şi mângâietor, şi nu vorbesc neapărat de cei ce scriu teologic. Restul, adică cei mulţi, oameni care scriu bine (literar şi gramatical), îşi folosesc ştiinţa doar pentru a lovi în stânga şi în dreapta. Şi aici nu vorbesc despre criticii consacraţi ori despre cei care fac recenzii, și nici despre cei care fac satiră profesional, ci despre arhicunoscuţii gică-contra, despre cei care, aşa cum spuneam la început, cuvântul devine doar  zgomotul ce încearcă să acopere lipsa unui izvor limpede, a unui gând care înainte de a fi pus în cuvânt, să fie filtrat şi prin filtrele sufletului. Şi zic asta gândind că multe lucruri citite îţi pot deschide mintea, o pot lumina, dar puţine sunt cele care, pe lângă luminarea minţii îţi pot merge și la suflet.

Spunea evanghelistul Ioan aşa: „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul ... Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” Un cuvânt bun, rostit ori scris, este un cuvânt care zideşte, altfel, mulţimea vorbelor (rele de multe ori) nu face nimic altceva decât să amplifice un război inutil al gândurilor ce tulburisesc izvorul trăirilor interioare. Un cuvânt spus la locul lui este asemenea unui pahar cu apă rece într-o toridă zi de vară, dar dat nu în ochi, ci pentru astâmpărarea setei.  
De poţi fi izvor de apă curată prin vorba bună, ferice, iar de nu, ascultă ce zice psalmistul: „pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele; să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug... .”

PÂLPÂIRI

Nu vă temeţi! Ce simplu, ce direct, ce încurajator mesaj a transmis Hristos urmaşilor celor ce locuiseră în întuneric şi în umbra morţii. Ba mai mult, pentru a-i întări, pentru a le disipa ceaţa îndoielii şi a fricii, a zis: bucuraţi-vă!

Nu cred să fie amintiri mai pline de viaţă din perioada copilăriei decât cele care sunt în legătură cu Paştile, fie că vorbesc de deniile ce aveau un parfum special, cumva parcă adus de peste timpuri, fie că vorbesc de învierea ce scotea în  bătaia de sărbătoarea a clopotelor şi a toacei toată suflarea satului şi o strângea împrejurul bisericii ce tainic se deschidea doar la momentul potrivit.

Privesc şi acum, adult şi slujitor, în fiecare an, peste mulţimea chipurilor din marea de oameni, mari şi mici, adunaţi laolaltă fără a ţine cont de profesie, de grad ori înţelepciune, fremătând la unison cu pâlpâirea lumânărilor cu care au primit lumina. Când treci printre ei, oferind acel licăr de lumină tremurândă, le citeşti chipurile, şi, fără dar şi poate te gândeşti că poate cei mai în vârstă îşi aduc aminte de Paştile copilăriei, că cei mai mici se bucură pentru prima dată la ceas de noapte de primirea unei lumini cu care rămân la slujbă şi pe care, cu emoţie, o duc acasă mai târziu.

„Nu vă temeţi”, aşa spunea Hristos. Trăim într-o lume în care teama de moarte, de moartea trupească, anulează deseori bucuria cu care în mod firesc oamenii ar trebui să se împărtăşească în clipele trăite, frica morţii, şi, din nefericire pentru unii, lipsa (uneori totală)  speranţei în înviere şi-n veşnicie, transformă minunatul dar al vieţii într-un calvar lipsit de perspectivă şi de dorinţă, într-un infern cotidian în care bezna este cea care face legea. A crede în înviere, a gusta veşnicia trăind în lumină, având ca veşminte iertarea şi iubirea, omul îţi poate reveni încet-încet la starea ce dintâi, la starea primordială a copilăriei sufleteşti, cea în care sufletul încă se joacă cu îngerii.

La un moment dat, din sutele de glasuri răsună imnul biruinţei, căci Hristos  a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte  viaţă dăruindu-le. Fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.

Vin mulţi la lumină, dar  nu toţi se luminează, căci multe suflete sunt încă necurăţate, aidoma candelelor necurăţate şi fără de untdelemn. Pentru primirea luminii e nevoie de iertare, iar pentru iertare e nevoie de iubire. Cele trei, iertarea, lumina şi iubirea, sunt cele care călăuzesc sufletul (fără poticnire) pe drumul vieţii, îndepărtând teama şi făcând loc bucuriei şi speranţei.

Mi-e dragă tare o cântare din perioada Paştelui, căci în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Nu vă temeţi, şi iarăşi zic, bucuraţi-vă! Hristos a înviat!

PICĂTURI

Parcă niciodată în această perioadă vremea de afară nu a fost mai nehotărâtă, asta chiar dacă ştiu sigur că într-un an, exact până-n Paşti, a nins din belşug. Cumva, explicabil ori nu, această stare s-a transmis oamenilor, căci acum sunt zâmbitori şi calzi, şi peste o clipă, în ritm cu natura, se dezlănţie în posomorârea vânturilor de gânduri din care picură suferinţa adunată în neştiutele zile trecute într-un răboj plin de neîmpliniri şi neajunsuri. 

Anul ăsta, aşa cum fac de ani de zile, am ascultat mărturisirile multor oameni  la biserică ori, după caz, în casele lor, mai ales când prea multa suferinţă (fizică) nu lasă loc de drum printre oameni. Menţionez că în ultima vreme am tot participat la slujba tainei maslului, cea în care se fac rugăciuni pentru sănătate trupească şi sufletească. În ambele cazuri, mărturisire şi maslu, mai mult ca oricând, am văzut că suferinţele oamenilor s-au amplificat, că vârsta celor cu probleme a scăzut mult, mult prea mult, ca şi cum tineretul de azi s-ar fi născut deja bolnav, ca şi când suferinţa a devenit umbra ce însoţeşte conştiinţa în fiecare pas.

„Eli, Eli, lama sabahtani”! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit). Este cea de-a patra strigare a lui Hristos de pe cruce, o strigare cutremurătoare a omului care, după purtarea crucii, se vede răstignit de propriile-i greşeli. Şi aici nu vorbesc de greşelile lui Hristos, ci de cele  omeneşti, fiindcă majoritatea celor în suferinţă îşi plâng alegerile greşite ale tinereţii, se căiesc de greşita folosire a libertăţii şi, printre lacrimi spun: „ahh, dacă aş mai putea da timpul înapoi... .” Şi dincolo de toate, chinul propriilor suferinţe este amplicat de tâlharii din stânga şi de-a dreapta noastră şi e pecetluit de ceilalţi, de cei liberi, de cei care te scuipă şi te lovesc taman când îţi este mai rău, de cei care până ieri, când erai bine, te ovaţionau. Şi cât de dureros este să fii scuipat şi vândut de prietenii tăi, de cei cărora le-ai făcut bine ori de câte ori au apelat la tine.

Într-un fel, în purtarea crucii suntem zilieri, în purtarea crucii nu avem liber, o purtăm de la naştere şi până la moarte, de noi depinzând cât de uşoară ori cât de grea se face spre  drumul propriei golgote. Cumva, crucea este cheia universului şi, creştineşte vorbind, a raiului, fiindcă dacă ar fi să o supradimensionăm, am constata că laturile ei devin ca un meridian şi o paralelă ce îmbracă întreaga creaţie, întâlnindu-se în punctul acela central în care o inimă a fost străpunsă pentru a arăta care-i sensul vieţii, care-i rostul morţii şi cum biruinţa învierii este aducătoare de veşnicie.

Plouă, se scurg şiroaiele mici de apă printre florile ce-şi lasă pios clopoţeii multicolori spre pământul ce tace mormânt. Plouă, plouă,  e apă peste tot, iar undeva, pe o cruce, din vocea unui răstignit pentru iubire, răsună stins: „mi-e sete!” Şi-n setea durerii, ca o încheiere a tragediei se aude: „săvârşitu-s-a!” Tragedia s-a dus, drama continuă, căci ultimul act, al biruinţei învierii, încă se joacă, biruinţa asupra morţii fiind momentul în care cortina cerului se va lăsa peste întreg universul în sclipirile luminii celei nestricăcioase. Şi nu doar ploaia sperie, ci şi frigul acela apocaliptic despre care se tot vorbeşte, culmea, într-o plină încălzire globală.  Ne este frică, teamă şi grijă de paguba adusă, gândim exclusiv material, ca stăpânii porcilor biblici, cei care, fără să-şi dorească vindecarea, plângeau după şoriciul păcatului. 

Un copilaş senin, cuprins de mirare şi surprins de faptul că bunica şi mama s-au mărturisit, a insistat să vină şi el ca cei mari. Ce păcat poate avea un copil cu ochii mari, senini şi curioşi? Niciunul, nu în forma premeditată a celor mari. Şi uitându-se spre cruce, zice: „părinte, nu-i aşa că pe Doamne-Doamne chiar dacă Îl supărăm mereu, ne iartă? Că El de aia e Dumnezeu, să ne ierte, nu e aşa?”

Plouă şi ninge peste primăvară, e semn că natura se răzvrăteşte împotriva unei siluiri repetate, plângând prin stropii nedesluşite-i lapoviţe, o lume înzăpezită pe drumul ce duce spre lumină. 

UŞA

Cumva, pe marginea patului, întins, stând parcă gata-gata să plece, îşi pregătea printre off-uri şi lacrimi ieşirea de pe scena vieţii, o scenă pe care a interpretat un rol simplu, de Om, un rol fără de care piesa n-ar fi avut cum să se desfăşoare, fără de care alţii, poate cu roluri mai importante, n-ar fi putut nici ei să joace, să se afirme. Desigur, toţi spectatorii, unii veniţi de curiozitate ori critică, mult mai numeroşi decât cei care l-au susţinut o viaţă întreagă şi care aşteptau cu nodul în gât, priveau acele lacrimi, ultime de altfel, ce se prelingeau din ochii ce tocmai pierduseră conexiunea cu lumina, şi, care lăsaseră pentru scurtă perioadă doar urechilor să audă ultimele vorbe ale unei lumi ce deja devenea o străinătate.

Cuvintele cărţii deja deveniseră mult prea grele chiar şi pentru cel ce le citea, şi altfel cum, pentru că ochi-ţi fug dintre rânduri spre cel care, aflat în durerea tăişului de sabie ce desface sufletul de trup, îşi lasă capul spre uşa ce a rămas deschisă.  Şi atunci, parcă prin toate cotloanele minţii şi cămările sufletului, se revarsă cuvintele  ce zic „care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.” Şi iar, „vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute.”

Da, la un moment dat, văzând aceste lucruri, te poţi gândi că lumea întreagă, universul chiar, e un mormânt, că toţi cei ce trec prin uşa aceea rămasă deschisă încă de la începuturi, se duc, şi doar atât.

În sâmbăta Floriilor se face pomenirea lui Lazăr, cel care, după patru zile de la moartea trupească (intrat în putrefacţie) este scos afară, pe aceeaşi uşă prin care intrase. Nu mă opresc acum şi aici la dimensiunea momentului, cine doreşte, poate citi capitolul XI din evanghelia lui Ioan  care-i superb, ci aş vrea să mă opresc, fie doar şi pentru câteva rânduri, la starea de mormânt. Fericitul Augustin are o explicaţie frumoasă a celor patru zile de îngropare în care s-a aflat Lazăr, spunând că „ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul.”

Poate nu degeaba am forţat un pic nota şi am asemănat lumea cu un mormânt, pentru că vrem-nu vrem, cele patru zile de mai sus ne sunt cunoscute încă de vii, considerând că celelalte ziele (a cincea, a şasea...) sunt asemănătoare celei de-a patra zi, cu menţiunea că, cel/cei care cred, aşteaptă o strigare ce e menită să-i scoată din legătura morţii.

Când vezi oameni trecând prin uşa aceea, şi nu odată, când le vezi lacrimile ce parcă adună-n ele ultima suferinţă dintr-o lume ce se strică încet-încet, involuntar te întrebi când vei trece dincolo, cum vei trece, în ce stare te vei afla, şi, mai mult, dacă în starea aceea poţi pleca având în minte şi-n suflet cuvintele lui Hristos, spuse tot înaintea învierii lui Lazăr, când, vorbind despre înviere a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.

Cineva dintre apropiaţi m-a întrebat la un moment dat (cu lacrimi jucând în ochi),  „gata, atât este omul?”  Şi mi-am adus aminte, ca şi odinioară proorocul, că „eu sunt pământ şi cenuşă; şi (că) iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul... .”

CUIBUL

După câteva zile de absenţă din virtual, poate un pic mai multe chiar, asta dacă le raportez la timpul petrecut în alte perioade în preajma tastelor, am revenit la scris, chiar dacă (poate) şi acum destul de rapid, pe fugă.

Acum vreo trei-patru zile, mânat parcă de căldura de afară, de mirosul florilor de cais şi de zumzetul neobositelor albine ce taman îşi dezmorţeau aripile în dezmierdarea soarelui de-afară, aş fi dorit să scriu despre explozia primăverii din grădina mea, şi, de ce nu, din grădiniţa sufletului meu. Numai că timpul scurt, foarte scurt, nu mi-a îngăduit acest lucru, fiindcă lucrarea misiunii mele  a implicat în acest timp slujire şi multă vorbă cu oamenii. Şi, în aceste timpuri, mai mult ca oricând, oamenii au multe întrebări, au multe probleme, au căutări şi frământări, au încercări pe care şi le doresc depăşite, pentru care cer ajutor, pentru care luptă şi speră să le biruiască spre a se bucura mai departe de cuibul acela în care îşi duc zilele alături de cei dragi. Şi că tot am zis de cuib, să vă spun ceva, căt tot m-am prins la vorbă.

În curte am un leagăn, unii îl ştiu, fie că l-au văzut în poze, fie că s-au dat în el la un moment dat. Şi cum vremea de afară îmbie (măcar şi pentru câteva clipe de odihnă) la un legănat liniştit în bătaia galeşului soare, n-am rezistat nici eu, vrând parcă să văd (a nu ştiu câta oară) dacă ceea ce am construit acum ceva ani se mai află în parametri.  Doar că-n legănarea leneşă a leagănului ce încerca să-şi regăsească pendularea după ce-a şomat o iarnă întreagă, mi-am dat seama că ceva se schimbase în decor. Într-un colţ, la îmbinarea bilelor de brad, în adăpostul acoperişului prin care lesne străbat razele soarelui, a apărut un cuib. Şi mintenaş, cu agilitatea şi abilitatea copilăriei de care încă nu m-am înstrinat, m-am apropiat tiptil şi am văzut un guguştiuc ce-şi clocea ouăle din cuib (din copilărie ştiam că trebuie să fie două ouă, şi nu m-am înşelat). N-a schiţat nici o urmă de sperietură, abia când aparatul de fotografiat a fost destul de aproape de cuib, a zburat, dar nu mai departe de straşina leagănului, ca un părinte ce simte o potenţială primejdie şi nu se desparte de cuib. Am făcut poza şi mi-am reluat pauza de legănat, scurtă de altfel, văzând cu coada ochiului cum stăpânul cuibului s-a repliat repede, aşezându-se cu grijă în locul din care zburase pentru scurt timp.

Probabil că unii din cei ce aţi purces la citirea acestui blog v-aţi plictisit de cele relatate de mine, obişnuiţi fiind (poate) să citiţi/ascultaţi/vizionaţi numai bombe de breaking news. Ori nu toate lucrurile sunt aşa, dincolo de tumultul în care oamenii se regăsesc zi de zi, în care sunt aruncaţi aproape ceas de ceas, natura încă încearcă să trăiască în echilibrul primordial cu care a fost împodobită.

Am lăsat spre final gândul cu care aş fi dorit să încep, acela de mulţumire pentru cei care într-o formă sau alta v-aţi interesat de motivul lipsei mele, mulţumind şi celor (bunilor mei enoriaşi, chiar dacă nu toţi citesc acest blog) care mi-au cerut un sfat şi au avut încredere în cuvintele mele (chiar dacă vorbesc prea mult uneori).

Am lăsat la sfârşit mulţumirea pentru Dumnezeu, pentru că El nu se supără, pentru că e îndelung răbdător. Ştiu că am avut şi diverse încercări în această perioadă. Ştiu că era să cad de câteva ori sub povara crucii, sub povara drumurilor, a gândurilor şi a oboselii. Numai că văzând lucrul albinelor, bucuria florilor şi speranţa oamenilor (spălată cu lacrimi uneori), mi-am dat seama că iureşul vremurilor în care trăim nu-i decât o pală mai puternică de vânt, un vârtej poate, o încercare prin care trebuie să trecem pentru a trece la celălalt nivel, la cel în care depăşind stadiul de floare, să aduce rod, să facem dovada că nu doar umbra noastră este un atribut cu care să ne împăunăm înaintea soarelui.

Şi, plecând spre treburi, am mai privit încă odată la pasărea cerului ce-n cuibul său scruta cerul, privind cumva, ca şi noi, după geana aceea de lumină şi de linişte pe care ne-o dorim în cuibul sufletelor noastre, acolo de unde niciodată nu trebuie să lipsească căldura şi lumina.

DESPODOBIREA

Acum câteva zile i-a sosit ceasul, de fapt, impropriu spus acum câteva zile, pentru că ceasul îi sunase cu multă vreme înainte, de la începuturi, iar asta nu ca o predestinaţie, ci prin natura lucrurilor, prin firescul pe care deseori nu-l băgăm în seamă, gândind noi (prea mult uneori), că unele lucruri nu-s drepte, că de fapt ar fi trebuit să existe alt deznodământ, o altă istorie.

Acum vreo trei zile am făcut un lucru pe care-l fac de mulţi ani, în ordinea inversă a mişcărilor făcute cu o lună înainte, inclusiv cu sentimentele întoarse pe dos, am despodobit bradul.

Desigur, o să spuneţi că melancolia nu e bună într-o lume care trăieşte în 99% din cazuri numai pentru purtarea de grijă a celor materiale. Şi totuşi... . Şi totuşi eu sunt melancolic, nu deseori, dar sunt. Şi nici nu aş putea fi altfel gândidu-mă la bucuria împodobirii bradului, la momentul în care se învălmăşesc asupra-mi amintirile seninei copilării, căci privind dintr-o parte spectacolul luminiţelor ce parcă dau viaţă ornamentelor  uiţi pentru moment de tot ceea ce este material, te rupi de realitate şi te pierzi printre crengile stufoase ale bradului ce începe să-şi răspândească mirosul prin casă.

După o lună însă, rarefiatele crengi, istovite cumva de sarcina purtată, îşi scutură puţin câte puţin podoaba acelor ce străluceau de verde cu ceva timp înainte. Şi nu pot, n-am cum să nu mă gândesc, tot melancolic, desfăcând glob cu glob, fir cu fir şi clopoţel cu clopoţel, la starea omului, la frumuseţea lui cea dintru început, iar mai apoi, la trecerea sa prin timp până la momentul în care strălucitoarele-i podoabe sunt desfăcute una câte una. Căci trecerea timpului aduce cu sine pierderea multor simţuri cu care omul se fălea odată, iar slăbirea lor, se simte pe fiecare petic de materie ce alteori vibra de  voiciune.

Îmi plac tare mult cuvintele Ecclesiastului care zice că pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

Deseori m-am gândit la copăceii ori pomişorii ce la începutul vieţii lor, bucurându-se de soarele verii, de şuierul vântului de iarnă, ori încărcându-şi crengile cu flori, fructe, frunze ori omăt, după caz, privesc spre cei mai falnici dintre ei şi se gândesc la vremea când la fel vor scruta văzduhul cu vârfurile lor semeţe. Poate că nici unul nu se aşteaptă la securea ce vine uneori pe neaşteptate la baza tulpinei.

Nu ştiu ce zic unii ori  ce spun alţii. Eu am despodobit  un brăduţ ce-n scurta-i viaţă a reuşit să aducă bucurie (învăluită în melancolie) pe chipul celor ce l-au privit strălucind în haina crudei tinereţi.

Pe coşul înalt din care fumul ieşea rotocoale, se răspândea un miros de cetină ce nevăzut îşi purta  povestea spre înaltul cerului, ducând cu sine spre alţi brăduţi, povestea unei lumi în care strălucirea se pierde repede,  la fel de repede precum mirosul unei flori de vară.

Şi zice psalmistul:  omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.

ROBOŢELUL ALTRUIST

Cei care mă cunosc în viaţa de zi cu zi (poate că şi cei din virtual) ştiu că sunt o persoană activă, în sensul că rareori se întâmplă să stau locului. Evident, acest lucru e privit de unii ca pe o mare calitate, iar de alţii, ca un defect.  Şi cum nimeni nu-i perfect, purced a vă descrie o parte dintr-o zi oarecare, o zi în care, ca orice cetăţean, am zis să-mi rezolv problemele facturilor pentru a nu rămâne în urmă cu plăţile.

Mai nou, băncile se deschid la 8.30, ceea ce e foarte bine, căci deseori se întâmpla ca oamenii să stea buluc pe la uşi pentru a plăti mai repede fiindcă îi aştepta acasă ori la servicu o grămadă de treburi. Şi cum mi-s matinal de felul meu, dis-de-dimineaţă am plecat spre rezolvarea celor propuse. Aşa că am intrat în bancă şi n-am mers la juridic întâi, că aveam şi acolo treabă, am zis să rezolv problema facturilor. Fireşte că cei şapte ani de-acasă nu s–au lăsat aşteptaţi aşa că am dat întâietate doamnei cu care intrasem aproape deodată în bancă să-şi plătească factura, la roboţel, desigur, căci la casă nu se  mai plătesc. Cât ai clipi în urma noastră deja se făcuse coadă mare,  o coadă de oameni pe chipurile cărora se citea dorinţa de a plăti cât mai repede pentru a pleca la treburi.

Spre stupefacţia mea, doamna căreia îi dădusem întâietate scoate din geantă un teanc de facturi: romtelecom, vodafone, cosmote, avon, gaze, de toate culorile. Vai, am zis în sinea mea, cine m-a pus să-i dau întâietate. Şi în timp ce cotrobăia prin geantă, îmi zice, oarecum stânjenitor, că deh, era mai bine la ghişeu, acum s-au coconit, trebuie să stăm noi în faţa magaoii ăsteia, cum i-o zice, roboţel parcă, că aşa mi-a zis băiatul ăl  mic că-i spune. Ce să fac, zise ea în continuare,  fac şi eu un bine, că mai ajut prietenele, le plătesc facturile, că ele-s pe la treburi. Că de, de aia suntem prieteni, să ne ajutăm, nu?

Acum ce poţi spune, că deh, face omul un bine, ceea ce rar mai găseşti în ziua de azi. Şi dă-i cu factura la scaner, dă-i a doua oară, a treia, nimic. Nu vrea domnu’, nu vrea, o fi ştearsă, că mi s-a mai întâmplat, dar bag codurile că m-am învăţat, că n-am fost femeie proastă la viaţa mea, m-am descurcat. Şi coada se mărea, eu aveam treabă şi trebuia să merg şi la juridic, apoi la altă bancă, lângă, iar doamna scotea factură după factură. Stai, zise la un moment dat,  că mă sună cineva. Desigur, telefonul era băgat într-un buzunar al generoasei genţi, dar în care nici proprietara nu ştia. Îl găsi şi ....da tanti Jenica, trec eu şi vă iau, sigur, nici nu se pune problema....da, da, două legări....da, şi brânză, feta, am înţeles, da, da, hai că închid că sunt la roboţel,  vorbim, te pup, pa, pa.  Alo, stai, nu închide, am uitat să-ţi spun să faci şi mata o cafea de-aia bună. În spatele meu au început vociferările, toţi se grăbeau, numai doamna nu. Îi ajut şi eu, zise iar, că aşa e bine, să faci bine, noroc cu roboţelul, că la ghişeu îmi cerea mereu buletinul. Dacă poţi să faci un bine îl faci. Apoi mă duc în piaţă, că am de cumpărat pentru tanti Jenica, ea e la coafor, că botează fata aia mare a ei un copil duminică, şi deh, se aranjează şi ea.

În sfârşit, le-a scanat şi le-a plătit pe toate, cu bani ficşi, că asta-i prima regulă pe care a învăţat-o. Şi pân’ să plece, în timp ce spunea că e bine să faci bine, mai numără facturile odată. Da, 8, asta înseamnă 40 de lei, că 5 lei îmi dau şi mie de factură, e timpul meu în joc, nu? Da’ mie îmi place să fac bine, că aşa e bine. Off, bine că am scăpat, zise tot ea, acum mă duc şi la transilvania, că la roboţelul de acolo pot plăti şi curentul.

De bună seamă că răbdarea-i o virtute sfântă, o virtute cu care trebuie să ne împodobim mintea şi sufletul cât mai temeinic, mai ales în timpurile de-acum, când aparenţele, inclusiv cele ale facerii de bine, sunt meşteşugit fardate încât să pară adevărate fapte bune. Apostolul Pavel spune că trebuie să ne îngăduim unii pe alţii cu smerenie, blândeţe şi îndelungă răbdare, căci, zice Scriptura în alt loc, dacă aici ne pierdem răbdarea, ce vom face înaintea lui Dumnezeu?

Răbdarea mi-am păstrat-o, ba chiar şi factura mi-am achitat-o, şi intrând la transilvania, cealaltă bancă, am găsit pe doamna la roboţel. Îmi zice: ăsta-i mai simpatic, că i-au făcut mutră de om, parcă bagi banii în el de drag. Ce să faci, e bine să faci bine, că de aia le ajut pe prietenele mele.  În spate iar se forma o coadă lungă. Şi-n timp ce-şi închidea geanta, satisfăcută de binele făcut la începutul zile, doamna exclamă: aţi văzut domne ce nebunie era şi dincolo, la becereu, a înnebunit lumea cu nişte facturi.

Mare-i răbdarea Ta, Doamne!

PARIUL

Trecuse pe strada aceea de nenumărate ori, şi nu oricum, ci cu mare atenţie, rărind paşii pentru a putea privi peste gardurile frumos vopsite până spre ferestrele dinspre care uneori răzbăteau râsetele celor dinăuntru, de unde veneau valuri de mirosuri ce trădau mâncărurile alese ce se aşterneau la mese.

Ce diferenţă mare este între străduţa sa, una pe care se merge alert, unde mirosurile şi zgomotele sunt comune, banale, unde lipsa gardurilor oferă un peisaj care obligă pleoapele să stea mai mult închise, şi străduţa cochetă pe care locuiesc cei despre  care  auzise la început că-s în top.

Pusese pariu cu sine însuşi că va locui şi el acolo, asta în ziua în care, privind pe strada aceea, a gândit că trebuie să fie printre cei pe care lumea îi priveşte cu admiraţie. O vreme şi-a dorit asta cu ardoare, se vedea printre cei ce râdeau şi se distrau la copioasele mese, se vedea mâncând din alesele bucate, minuţios meşteşugite pentru ochii celor ce căutau şi cel mai mic cusur celor din jur numai pentru a avea încă un subiect de râs. 

Mirajul celor văzute în casele celor pe care şi-i dorea prieteni îl făcuse să se îndepărteze tot mai mult de locul din care plecase, uitând ca prin farmec că unul din primele lucruri învăţate în viaţă a fost acela care spune că „bogăţia strânge prieteni fără număr...”, uitând, desigur, că numai în vremea sărăciei şi a durerii se păstrează adevăraţii prieteni.

Se întâmplă uneori să fii invitat în anumite case. Cel care-i mai puţin bogat, te invită în camera de la drum, camera aia bună, acolo unde nu intră nici el decât rareori, oferind celor care le calcă pragul posibilitatea să le stea pe pat ori la masă taman acolo, unde ei păstrează ca într-un paraclis tot ceea ce au mai bun. Şi nu cred că-i suflet care să nu fi stat la masa omului cu inimă deschisă şi să nu se bucure de bogăţia simplităţii, să nu se sature din bucatele servite ca o anafură după slujbă, cu sfială.

Alta-i starea (dar nu generalizez) în casele celor avuţi, căci, din toate camerele mari ale casei,  eşti poftit în hol, într-un colţ uneori, simţind parcă cum se strâng pereţii să te sufoce. Asta în cazul fericit, pentru că de multe ori ești lăsat în locul din faţa uşii, cel care devine antecamera ce leagă un gând copilăresc de realitatea dură a maturităţii.

Pe strada celor mari acum se intră greu, căci gardurile frumos vopsite au dispărut de multă vreme, unele fiind înlocuite de porţi imense peste care nici vrabia nu cuteze să treacă, iar altele, străjuite de gardienii impasibili la dansul fulgilor de zăpadă ai iernii ori la jocul fluturilor în soarele de mai. Şi peste ele, peste toate, se află lacătele mari, lacătele care nu ştii dacă-s făcute să oprească pe cei de afară pentru a nu putea intra înăuntru, ori dacă-s făcute să ţină legate sufletele mici ale unor oameni care, fără să-şi dea seama, au devenit proprii lor prizonieri.

Zice Scriptura aşa: „pe bogat, când se clatină, îl reazimă prietenii; iar cel sărac, când cade, este respins de prietenii săi. Bogatul, când alunecă, mulţi sunt care îl sprijină; când spune cuvinte nebuneşti, îi dau dreptate”.

Şi, trecând mai departe, se gândea că în viaţă mai bine  pierzi un pariu, decât să pierzi pariul cu însăși viaţa.

MAI PRIMIM?

Mai primim?

Se spune aşa: „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”. Paradoxul acestei situaţii stă taman între lupta care se dă între trup şi suflet, având ca arbitru  nehotărâta minte, cea care se lasă după cum bate vântul, înclinând după situaţie spre una din tabere, cel mai des spre cea a materiei, a neconvingătorului palpabil.

Desigur, vorbeam despre naşterea lui Hristos, despre modul în care primim acest lucru, despre felul în care percem această stare. Într-o lume în care irozii, prunc-ucigaşii mileniului III, sunt din ce în ce mai mulţi, într-o societate în care discrepanţa dintre peşterile tot mai sărace în care se nasc cei mulţi şi palatele strălucitoare a celor care nu văd dincolo din cauza grandomaniei megalomanice, vine Hristos.

Această naştere, despre care nu doresc să vorbesc  astronomic, căci nici nu contează ziua ori luna evenimentului, este una perpetuă, una care se repetă pedagogic şi mântuitor pentru fiecare nou născut al acestei lumi, fie că ei, cei nou născuţi, îl primesc ori ba. Hristos se naşte, devenind incomod într-o lume din ce în ce mai comodă, devenind doar un motiv pentru care oamenii să se mai veselească, căci ceata celor care-şi bucură (doar) trupul în aceste zile e din ce în ce mai mare.

Vorbeam în urmă cu ceva ani despre X-mas, abrevierea lui Hristos, căci aşa s-a ajuns acum, să facem liste de cumpărături şi cadouri cât mai lungi, tăind din Hristos, oferindu-i o formă   high tech, renunţând la strigarea firească, la cea care ne duce cu gândul la mântuire. Desigur, ar fi destul de greu pe la casele mari ale oamenilor să vorbeşti despre boii (arhaic, degradant) care peste El suflau căldură ca să-I facă. Oamenii de azi şi-au împropiat un Crăciun strălucitor, unul care-i departe de realitatea de atunci, departe de adevăr, aş zice chiar un Crăciun fără Hristos.  Şi spun asta pentru că astăzi, parcă mai mult ca oricând, lucrurile golite de conţinut, dar bine poleite pe exterior, au luat o mare amploare. Avem copilării fără jucării, avem lumină dar suntem în întuneric, avem căldură dar suntem reci,  avem mâncare din belşug dar parcă nu ne mai săturăm, avem Crăciun, dar nu-l mai avem pe Hristos.

Foarte mulţi  se bucură acum, şi bine fac, căci bucuria este o fiică a speranţei, dar să se gândească, să ne gândim toţi de altfel, că în aceste clipe (şi-n fiecare zi din an) sunt şi oameni în suferinţă, sunt oameni care zac în spitale, oameni care-şi petrec pe cei dragi spre morminte, oameni cărora, cel puţin pentru moment, sclipirea celor din jur le este potrivnică, în ei pâlpâind doar o mică flacără de putere, una care trebuie întreţinută, ajutată să nu se stingă, cu un gând bun, cu o rugăciune, cu o uşă deschisă care să aducă pe lângă fluviul lacrimilor de suferinţă amară şi câte o lacrimă mai dulce de bucurie, de nădejde.

Naşterea Domnului este o sărbătoare a familiei şi, extrapolând, una a întregii omeniri creştine. Firesc aşa ar trebui să fim, ca o famile mare, una în care dezbinarea, ura, crimele şi lipsa perspectivei să lipsească cu desăvârşire pentru a face loc dragostei, acelei puteri sufleteşti care-l îndeamnă pe om la depăşirea oricărei baricade, la depăşirea de sine, că aşa cum ştim, „dragostea nu cade niciodată”. Ba mai mult, lucrând la cele ale sufletului, împlinim cele spuse de îngeri, „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”

Indiferent ce veţi întâlni în viaţă, cum veţi fi ispitiţi, încercaţi ori chinuiţi, să nu uitaţi pentru cine şi pentru ce, Dumnezeu a lăsat tronul slavei şi haina luminii pentru a se naşte în staulul rece, în suflarea animalelor. La masa voastră îmbelşugată să stea trupul ce-şi poartă un suflet bogat, un suflet curat, aidoma celui de copil nou născut. M-aş bucura ca ziua sfântă a Naşterii să vă aducă speranţă curată, bucurie sfântă, colindători la uşi, glasuri ori rânduri scrise de prieteni, credinţă fierbinte şi dorinţe bune şi de folos sufletului ce tânjeşte după cele senine şi mântuitoare. Cei ce au postit şi cei ce nu au postit, cei ce se împărtăşesc ori cei care nu pot face asta, cei care cred cu tărie şi cei care nu (mai) cred, fiecare după putinţă, ştiinţă şi dorinţă, să fie mai bun, dacă s-ar putea, asemena pruncilor senini şi plini de pace. 
 "Hristos se naşte slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L”.

Naşterea lui Hristos să vă fie cu folos!