UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT

V-aţi întrebat vreodată cine vă sunt strămoşii? Cu siguranţă că da, gândesc eu. Nu cred să fie careva să nu se fi întrebat măcar odată în viaţă care-i sunt rădăcinile, de unde-şi trage obârşia ori căror oameni le datorează azi existenţa.

În duminica de dinaintea Naşterii Mântuitorului în biserici se citeşte pericopa evanghelică de la Matei unde ne este redată genealogia Mântuitorului cu începere de la Avraam. La fel de important ca atunci este şi azi să cunoaştem firul lucrării divine în istoria mântuirii omului prin răscumpărare.

Ori dacă pentru Fiul lui Dumnezeu s-a întocmit acest arbore genealogic, spre a ne fi de folos şi învăţătură, voiesc a vă purta un pic prin negura necunoştinţei despre cei ce nu mai sunt.

Unde sunt cei ce nu mai sunt ? Se întreba asta Nichifor Crainic odinioară, dus şi el lângă cei plecaţi, se întreabă lumea-ntreagă unde sunt, mai sunt, de  ce nu-i mai vedem. E greu să cugeţi la această dimensiune când mintea şi sufletul sunt în robia trupului. E greu pentru că pentru mulţi dintre noi viaţa se rezumă la acţiunile mecanice ale masticaţie şi îngurgitării, la odihnă şi relaxare. Şi astea-s doar câteva acţiuni întipărite în mecanismul cotidian la care ne raportăm când spunem că trăim.

Ori când vine vorba de cei ce nu mai sunt te gândeşti invariabil la cei ce ţi-au fost înaintaşi, cei cărora noi le facem pomenire, cei cărora noi le datorăm viaţa fizică. În lumea de la ţară există încă pomenirea numelui de tată sau mamă împreună cu cele ale bunicilor sau străbunicilor. Oamenii zic că eşti al lu’ Ion al Gherghinii  lu’  moş Gherghe ciobanul. Bătrânii încă îşi pomenesc înaintaşii sub această formă arhaică de transmitere de date personale prin timp,  un  wireless primitiv dar stabil.

Şi totuşi unde sunt cei care nu mai sunt? Unii, din ce în ce mai mulţi, gândesc că nu e nimic după plecarea din această lume. E trist să gândeşti aşa. Cred că e minimalistă perceperea vieţii doar într-un registru corporal inechitabil şi plin de suferinţă. Cei care au plecat dintre noi nu au dispărut. Deocamdată ei există în mintea şi în inima noastră şi asta înseamnă mult de tot. Pentru că simplu fapt că ei dăinuie în mintea noastră poate fi o confirmare a unei existenţe extracorporale ce depăşeşte logica dar care poate fi percepută prin credinţă.

Apostolul Pavel, vorbindu-le Corintenilor despre înviere, spune că dacă Hristos nu a înviat din morţi, dacă nu credem că există înviere, zadarnică este şi propovăduirea şi credinţa noastră, am fi de plâns. Noi trebuie să credem cu tărie în biruinţa vieţii supra morţii. Să percepem moartea ca un ciur care cerne făina şi aruncă tărâţa, făina fiind sufletul şi tărâţa trupul. Noi trebuie să conştientizăm că cei dinaintea noastră nu sunt sortiţi pieirii definitive, a dispariţiei fără urmă. Dacă ar fi fost aşa nici strămoşii Mântuitorului nu ar mai fi fost pomeniţi. Nu ar mai avea rost nici o aducere aminte a celor dinaintea noastră, am trăi ca animalele şi am pierde noţiunile de dragoste, de iertare, de milă.

Nu vă cunosc personal pe toţi cei ce-mi citiţi blogul. Nu ar fi corect să fac aprecieri despre înaintaşii nimănui. Cred că fiecare se gândeşte cu compasiune şi drag la cei ce nu mai sunt printre noi în forma fizică. Dar pot spune că noi, cei ce vom deveni odată strămoşi, avem datoria să lăsăm în urma noastră pilde şi fapte care să rodească  bun rod pentru mulţi din urmaşii noştri şi asta în nădejdea învierii şi a reîntâlnirii.