NU POT!

"Nu pot Doamne, nu pot! Înţelege şi Tu că n-am cum să vin, îmi pare rău, iartă-mă"!

Cititorii fideli ai blogului meu ştiu că niciodată nu am scris vreo predică spre citire şi asta pentru că predicarea o fac la altar, liberă, directă şi bazată pe privirea comună vorbitor-ascultător. Asta pentru a nu vă da emoţii cu privire la oarecare schimbare de stil.

De ce nu vin oamenii la chemarea lui Dumnezeu? Ori mai bine spus de ce nu vin toţi oamenii când se face această strigare?

Am să încep cu partea cea mai simplă. Mulţi, nu toţi, nu în cunoştinţă de cauză toţi, nu vin din cauza neştiinţei cultivate pe roditorul ogor al trecătoarei lumi în care sufletul reprezintă fireşte, pe fata moşului din binecunoscuta poveste. În ultima perioadă, unii au devenit reticenţi chemării din cauza unor slujitori ai altarului care au căzut în diverse păcate, oameni fiind, care păcate au fost intens mediatizate, pentru partea leului, provocând o ceaţă spirituală ce s-a lipit perfect pe smogul şi aşa cenuşiu al multor trecători prin această viaţă. Nu cred, la modul cel mai serios, că înaintea lui Dumnezeu putem spune că numai preoţii ( vorbim de cei ce nu-şi fac datoria cum se cuvine )sunt de vină pentru lipsirea de la primirea Cuvântului, deoarece ar însemna să dăm vina doar pe alţii, cum odinioară a făcut Eva în rai cu şarpele. Alţii nu vin pentru că aidoma celor din evanghelie spun că şi-au luat pământ. Pământul acesta reprezintă interminabila dorinţă de extindere pe orizontală a omului care nu caută verticalitatea  şi verticalizarea relaţiei cu Dumnezeu. Mergem oriunde în lume, ne facem planuri şi timp pentru orice, pentru Dumnezeu nu putem.

Ce să spun mai departe. Unii şi-au luat cinci perechi de boi ce trebuie încercate. Astea-s cele cinci simţuri pe care omul le exploatează fără milă. Văzul, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul sunt adevărate maşini de test a lumii înconjurătoare. Nu rămâne nimic necercetat, fireşte, mai puţin sufletul şi cele sufleteşti. Dar cine mai are timp şi de suflet, viaţa e scurtă şi trebuie trăită, zic majoritatea, lasă-L pe Dumnezeu, că ne iartă El, că de aia e Dumnezeu.

Ultimii sunt mai speciali. Evanghelia spune că cel chemat s-a scuzat  spunând că şi-a luat femeie şi nu poate veni. Casnicii omului sunt duşmanii lui spune Scriptura, deoarece de multe ori cei dragi ai  noştri ne opresc de la cele spirituale. Majoritatea oamenilor spun că familia e foarte importantă pentru ei. Şi nu zic că e greşit. Dar parcă banalitatea grătarului duminical ce se încheie ori cu reflux esofagian ori cu bezele trimise de nemuritorul Bachus nu reprezintă taman idealul iubirii familiale. O familie împlinită e musai să fie desăvârşită şi prin împlinire spirituală, duhovnicească. Bărbatul, femeia, copilul (unde există acest cadru) nu trebuie să fie piedici în calea răspunsului pozitiv ce trebuie la chemarea lui Hristos.

Hristos cheamă oamenii la împărtăşirea cu dumnezeirea. În general nu se cade să refuzi pe cineva când te strigă la masă. Nu e frumos să-i refuzi hrana firească. Ori dacă o conduită umană îndeamnă la un răspuns pozitiv, cu atât mai mult când eşti chemat de Dumnezeu trebuie să mergi, să nu refuzi, să nu faci pe îmbuibatul cu plăcerile trecătoare ale acestei lumi.

Mi-aş dori ca în preajma sărbătorii Naşterii Mântuitorului să cugetaţi mai adânc la cele sufleteşti, să spargeţi gheaţa superficialului de breaking news  şi să vedeţi  dincolo de ceea ce vă pot oferii obosiţii ochi trupeşti, să vedeţi, să auziţi, să mirosiţi, să atingeţi şi să gustaţi cele pregătite de Dumnezeu.

P.S  Înainte de a arunca cu piatra, nu vă sfiiţi să întrebaţi, dacă aveţi neclarităţi. Azi poate am scris un pic altfel, mai apropiat de cele ale sufletului meu.