CIOARA VOPSITA

Iată cum după ce o vreme fusei ocupat până peste cap, mă-nvârtii de-o pauză pentru a mai scrie câte ceva pe blog, doar-doar nu o zice careva că am dat bir cu fugiţii în lumea celor care vor totul mură-n gură. Adică n-aş vrea să credeţi că lenea m-a îndepărtat de scris, ci munca pe multiple planuri.

Când ai activităţi multiple ce implică şi diverse interacţiuni cu oamenii descoperi cum asemănarea chipului oglindit de trup este invers proporţională cu diferenţa ce se zăreşte între oameni în ceea ce priveşte sufletul şi mintea. Această diferenţă devine mai abruptă în clipele în care intervine lupta pentru existenţă, lupta pentru primul loc şi dorinţa de afirmare bazate pe o justiţie personală în care nu contează cât de mare îţi este bârna din ochi câtă vreme cel de lângă tine are un colţ de pai nescos.

Şi ca să vă mai liniştesc un pic, asta e de când lumea. Adică şi Cain a avut un ghimpe împotriva lui Abel. Şi cum de atunci oameni nu au învăţat mai nimic cu siguranţă că de acum în acolo nici gând să mai înveţi „cal bătrân în buiestru”, judecând după vechimea omenirii, fireşte.

Şi cu cine ne luptăm noi? Cu noi înşine, dar fiind în ambele tabere o dăm mereu la pace. Păi să luăm versetul biblic de la Efeseni 6-12 „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Adică tot ăl cu coarne e de vină pentru tot. El şi cei ce ascultă de el, că altfel ar fi prea simplu şi am arăta cu degetul strigând „dracu’ m-a pus”, că eu sunt un îngeraş nevinovat păcălit de vopseaua strălucitoare a fostului Luceafăr al dimineţii.

Românii au o vorbă, cică să nu umbli cu cioara vopsită. Or fi ştiind ei că asta nu e bine, mai ales că nici ocaua mică nu e bună când ajungi la judecata divină, aşa cum ne înşelăm că ulciorul poate merge foarte des la fântână. Una peste alta, diavolul îşi face mendrele. El are neruşinarea de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, cum ştim de la Iov, se poate transforma în înger de lumină, pândeşte sufletele în văzduh, ispiteşte pe la colţuri ori de-a dreptul, înalţă cu mândria până fundul iadului.

Vă amintii acest lucru deoarece la începutul lui brumar, când  îi prăznuim pe sfinţii îngeri, am vrut să vă aduc aminte că nu toţi sunt curaţi, că unii şi-au înnegrit aripile taman când îşi doreau mai multă strălucire. Nesesizând acest aspect, oamenii se amăgesc şi îi pomenesc zilnic în activităţile lor, dând la draci tot ce mişcă şi nu mişcă. Ori asta face discrepanţa între asemănarea chipurilor noastre şi diferenţa sufletelor şi a minţilor noastre. Pervertirea este un fel de cioară vopsită în varianta umană.

Să presupunem, folosind mijloacele tehnice actuale, că viaţa noastră este filmată secundă cu secundă şi că la un moment dat, la judecată, vom fi nevoiţi să privim şi să comentăm noi înşine prestaţia actoricească de pe scena vieţii. Să fim nevoiţi să ne dăm o notă corectă scrisă pe balanţa dreptăţii. Ori poate consideraţi că rolul principal e uşor de notat. În viaţă jucăm şi roluri secundare, suntem prezenţi în viaţa altora, în filme unii alţii sunt actori principali. Într-o prezentare plastică, iertată fie-mi expoziţiunea, la judecată vom fi ca într-un cinematograf cosmic unde vom vedea vieţile fiecăruia din noi, unde vom fi premiaţi pentru întreaga activitate ori pentru cel mai bun rol principal ori secundar jucat. Există desigur, pentru cei care au umblat cu cioara vopsită mână-n mână cu pierzătorul de suflete şi varianta nedorită în care se „dă arama pe faţă”. Vopseaua dispare şi rămâi cu cioara, că ce alt ceva să păţeşti când dai vrabia din mână cu bună ştiinţă.

NON MULTA, SED MULTUM

În toate lucrurile trebuie să existe o măsură. Evident că nu există unităţi de măsură pentru toate lucrurile ori dacă există interpretarea lor se face „după ureche” sau după bunul plac al celui mai mare. Bunăoară pentru măsurarea dragostei şi a credinţei nu există unitate de măsură omologată aşa cum este pentru masă ori viteză. Probabil că dragostea şi credinţa se măsoară prin fapte. Dar intensitatea şi acurateţea faptelor cu ce instrument se pot măsura? Şi cine este cel care poate face acest lucru fără să fie părtinitor? Ştim doar că noi cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se va măsura.

Latinii spuneau „non multa, sed multum” încercând să scoată în evidenţă nu mărimea, mulţimea unor lucruri ci esenţa, acurateţea lor.  La treierat un om spunea aşa: „nu mă interesează ca cantitate eu vreau ca calitate să fie bun grâul”. Evident hilarul cacofoniei nu a şters sensul expresiei latine mai sus menţionate.

Probabil aţi văzut pe la ştiri cum oamenii ajunşi la un prag de sărăcie accentuat ori mai rău oameni loviţi de psihoza cumpărăturilor de orice gen se calcă în picioare pentru a umple coşurile la diverse promoţii. Nu contează ce se pune în coş, treaba e să fie cât mai multe şi asta în condiţiile în care unele produs lasă de dorit. Non multa, sed multum.

Avem oameni care se îngrămădesc la oferte de revelioane, de serbări de tot felul unde nu contează ce se mănâncă, cine cântă şi cât e de cald sau de frig. Să fie acolo, că nu strică. Că te calcă în picioare ori te scuipă vecinul de masă într-un exces de bucurie bahică nu are importanţă. Contează statistica, cât mai mult şi mai mulţi, ce atâta calitate.

Trebuie să menţionez cu părere de rău, de fapt mai mult cu nedumerire, pe creştinii care vin la unele manifestări religioase pe acelaşi principiu. Evident că nu te poţi supăra pe nimeni, nu e creştinesc, când te simţi „luat pe sus” de cei care se îmbulzesc din evlavie pentru a trece mai repede de închinare spre locul unde se oferă  niscai bucate. Măsura normalităţii este greu de ţinut chiar şi în biserică. Pe de o parte sunt unii care sunt prezenţi în trup şi mintea umblă hai-hui nefiind conectaţi permanent la actul liturgic şi pe de altă parte sunt unii care din exces de zel ori neştiinţă tulbură prin manifestări fizice repetate mecanic  şi fără oprire(metanii, închinăciuni) pe cei care raţional nu doresc nimic alt ceva decât găsirea unui moment de linişte în compania lui Hristos prin rugăciune sau chiar cântare. Dumnezeu nu iubeşte nici pe cel ce strigă  mai tare nici pe cel ce se închină de o mie de ori mai mult într-o slujbă decât cei care se roagă liniştit şi conform cu tipicul, cu rânduiala firească a respectivei slujbe.  Calitatea rugăciunii trebuie să fie oglinda sufletului.  Non multa, sed multum.

Deşi domeniile sunt multiple nu pot să lungesc postarea, deoarece aş câştiga la cantitate şi s-ar pierde calitatea, doar vă spusei non multa, sed multum.  Cu toate acestea închei cu un domeniu cvasicunoscut , asta că mai are până ce va fi cunoscut  de toată lumea. E vorba de internet şi reţelele de socializare. De exemplu nu ştiu cu ce poţi măsura prietenia. Că şi aici trebuie să fie o măsură. În reţelele de socializare sunt unii care au pus accentul pe numărul prietenilor. Unii au mii de prieteni. La o adică ar fi bine să ai mii de prieteni. Dar sunt toţi prieteni cu adevărat doar pentru că au dat un „accept” fugitiv? Personal, fireşte nu sunt etalonul nimănui, consider că şi aici tot calitatea trebuie să primeze. De preferinţă până la 100 de prieteni e ideal. Adică poţi fi prieten virtual cu persoane cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă în aşa fel încât discuţiile să fie constructive, lejere, pline de umor de bun simţ şi chiar prin comunicarea existentă să poţi învăţa câte ceva. Nu mi se pare deplasat să refuzi „prietenia” unei persoane  care după vreo două zile de amiciţie îţi umple pagina cu activităţi dubioase, cu comentarii  şi poze ce trebuie cenzurate.  

Închei, asta a fost măsura zilei de azi. Dictonul latin ce m-a inspirat în postarea de azi nu şi-a pierdut valoarea prin timp. În tot ceea ce facem trebuie să existe o măsură. Non multa, sed multum!

DUS INTORS

Cu ceva vreme în urmă am citit o povestioară. O povestioară al cărei autor nu-l cunosc, o scenă desprinsă dintr-o întâmplare ce se poate să fi fost chiar reală, o lecţie de viaţă cuprinsă într-o juma’ de pagină pe care poate unii nu o citesc niciodată.

Aşa se face că un împărat, cum erau odinioară împăraţii, plin de putere într-o perioadă în care suferinţele erau mai mari decât azi, a hotărât ca fiul său să nu cunoască durerea, lacrimile, necazurile. Iar pentru asta a dat poruncă să i se facă o cameră unde să fie ferit de orice suferinţă. Porunca a fost dusă la îndeplinire şi copilul a fost închis într-un mic palat unde totul era puf, moale, curat şi vesel. Toată lumea îl servea şi nu-i lipsea nimic. Împăratul se bucura că fiul său e fericit şi că nu cunoaşte suferinţa. Până într-o zi când…….jucându-se, copilul din greşeală a rupt capul unei jucării. Lacrimile mari i-au umplut ochii şi plânsul nu i-a putut fi potolit de nimeni, nici măcar de sutele de jucării ce i-au fost aduse în schimb. Prima suferinţă a fost cumplită, prima lecţie a fost învăţată.

Cu toată grija tatălui într-o noapte, tânărul a evadat în afara castelului. Şi pe lângă micile traumatisme cauzate de căzături şi sărituri a întâlnit realitatea vieţii de dinafara coliviei în care trăise. La tot pasul a văzut oameni trudind din greu, îmbrăcaţi în haine sărace. A văzut cerşetori bolnavi şi soldaţi care mergeau la luptă. Şi într-un târziu a văzut cum oamenii duceau la groapă un alt om.

Realitatea vieţii i-a produs o mare suferinţă şi deznădejdea l-a împresurat deseori. În clipele acelea şi-a propus să facă tot ceea ce-şi propun oameni să facă când sunt la nevoie.  A promis să lupte pentru eradicarea acestor probleme pentru ca nimeni să nu mai sufere vreodată.

E posibil ca această poveste să nu vă fi plăcut. Habar n-am. Şi asta pentru că e posibil ca în viaţă, aflându-ne în situaţii critice ori de suferinţă să fi promis şi noi câte ceva semenilor ori lui Dumnezeu şi nu ne-am ţinut de cuvânt. Poate că unora o asemenea povestioară să li să pară siropoasă. Cred şi eu, când încă ai toate jucăriile întregi ori puful(sănătatea şi bogăţia) încă te mai protejează.

Realitatea traiului cotidian, zgomot, grijă, lacrimă, boală, moarte trebuie să ne ducă cu gândul la  inversul drumului făcut de fiul de împărat. Anume că trebuie să existe la un moment dat un loc, o împărăţie unde să nu fie nici o suferinţă. Cu alte cuvinte, deşi nu era greu de înţeles, după o viaţă de zbatere în care ne amăgim deseori cu câte o clipă de dulceaţă efemeră gustată pe furiş, va trebui să mergem la locul unde bucuria nu este nimic altceva decât veşmântul cu care sufletul se îmbracă pentru a petrece veşnic lângă cei dragi, lângă prietenii lui Dumnezeu.

P.S Trebuie să menţionez că acest lucru nu este obligatoriu. Unii nu vor să fie mereu fericiţi, pentru care are motiv există şi varianta concurenţei. De gustibus et coloribus non disputandum.

LACRIMI FIRESTI

Ieri am sudat. Poate că majoritatea celor care citiţi această postare nu aţi pus vreodată mâna pe un cleşte al unui aparat de sudură.  N-aţi pierdut nimic, vă asigur. Problema e că în viaţa asta mi-a plăcut să fac o sumedenie de lucruri, unele că erau obligatorii, altele din curiozitate sau plăcere. Şi fără să mă laud, nu se dă medalii pentru asta, am învăţat să zidesc, să sudez, să pun parchet, să grădinăresc, să gătesc, să tai cu flexul ori să repar câte-o maşinărie electrică sau mecanică răpusă de gripa fiarelor. Evident că nu fac aceste lucruri ca un profesionist, asta pentru că profesionalismul l-am păstrat pentru slujirea de la altar. Restul sunt trecute la categoria hobby categoria „practice”. Fac şi eu ce pot prin curte şi prin casă când timpul îmi dă răgaz şi buzunarul îmi dă ghionturi.

Acum destul cu slava deşartă. Când nu eşti profesionist, deşi nici maeştrii nu sunt scutiţi de probleme, duci treaba la bun sfârşit dar cu „efecte secundare”, ca la medicamente. Bei pentru dureri de cap şi faci gaură-n stomac. C’ est la vie! Aşa se face că sudai eu ieri bine, am făcut apoi şi altă gimnastică prin curte cu probleme de toamnă şi ca orice gospodar chibzuit am zis că e bine să mă „hodinesc” mai devreme, adică până în 11 seara. Zis şi făcut până pe la miezul nopţii când m-am trezit cu o mână de nisip amestecat cu sare în amândoi ochii. Cumplită suferinţă. Lacrimi şiroaie. Cred că săltam barjele rămase pe Dunăre când scăzuse nivelul apei. Că uitai să spun, nisipul din ochi era consecinţa sudurii de peste zi, când din neatenţie m-am uitat în sudură ca mamaia la blitz.  Trei ore din noapte am vărsat lacrimi grele şi amare scurse din ochii tulburi ca o apă băltocită de raţe.

Dar a trecut. Lacrimile au fost light. În tulburarea ochilor mi-am adus aminte de folosul şi numărul lacrimilor. Ale mele nu au fost nici ca ale lui Petru de după lepădare şi nici ca ale femeii păcătoase, cea care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Ale mele au fost lacrimi trupeşti, fireşti venite din neputinţa fizică a răbdării de dureri ori usturimi.

Sfinţii părinţi spun că lacrimile sunt de vreo şapte-opt feluri. Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu.. Aceste lacrimi ţin şi de foame şi de sete şi omul nu are supărare pe nimeni.

Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, pentru că omul se teme de Dumnezeu şi de pedeapsa ce dreaptă pentru anumite rele făcute.

Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica morţii şi a judecăţii, căci vor fi cu siguranţă. Nimeni nu scapă de moarte, iar după moarte de judecată.

Mai sunt lacrimi fireşti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi că mama plânge după copil, copilul plânge după mamă, Lacrimi fireşti sunt şi cele din suferinţă şi tristeţe.

Sunt şi lacrimi care se nasc din slava deşartă. Acestea sunt lacrimi rele. Unul are darul umilinţei, dar plânge pentru ca-i place să-l vadă altul, plânge cu scop. Mai bine n-ar mai plânge, că e jalnic, patetic.

Mai sunt lacrimi de mânie. Sunt oameni care nu se pot răzbuna şi  plâng de ciudă. Aste-s lacrimi de la diavol. Ca şi acelea care sunt din  dezmierdare, sora vitregă a desfrânării.

Mai sunt lacrimile rele, care se nasc din pagube. Sunt oameni care plâng mai mult după un obiect pierdut ori distrus decât după o persoană dragă. Acestea trec când se recuperează obiectul ori se primeşte ceva de o mai mare valoare în loc.

M-am cam întins şi nu am spus nimic despre lacrimile de bucurie, rare şi scumpe. Şi pentru că mai aveam şi vreo două povestioare de scris mă văd nevoit să revin cu altă postare, nu de alta, dar dacă mă lungesc cu scrisul s-ar putea să lăcrimaţi de atâta stat cu ochii în monitor.

RUJUL, FUSTA SI ATENTIA

Cred că am mai spus că sunt lucruri la care nu mă pricep. Beleaua mare este aceea că nu mă pricep, dar dacă dai faţă în faţă „cu reacţiunea” trebuie să ştii cu ce se „mănâncă” sau cu ce se poartă obiectul postării mele de azi.

Treaba stă în felul următor, nu e nimic nou sub soare. Ori cum spunea poetul „toate-s vechi şi nouă-s toate”.  Ori mărturie despre asta avem chiar Scriptura, însemnând că şi  in timpul apostolilor  exista preocuparea pentru modul în care moda influenţa mintea oamenilor, alterând ori pervertind simţirile din timpul slujbelor bisericeşti.

Mai pe scurt, cum trebuie să fim îmbrăcaţi la biserică fără să deranjăm pe nimeni. Sau dacă îmi îngăduiţi, cum se pupă rujul cu anafura ori fusta minijup cu îngenuncherea.

În 90% din cazuri atenţia se îndreaptă spre ţinuta femeii, deh, urmaşa Evei continuă ispitirea urmaşilor lui Adam cu voia sau fără voia ei, fructul oprit căpătând diverse forme în lucrarea lui Aghiuţă, cel care nu se sfieşte să pătrundă în biserică pentru ispitire, ştiut fiind faptul că a avut îndrăzneala sa-l ispitească pe însuşi Mântuitorul în pustiul Carantaniei.

O întreagă tevatură pe această temă. Teoretic aş putea încheia postarea spunând că o ţinută decentă din partea oamenilor ar fi ideală în biserică. Dar nu e aşa uşor. Decent să fie, dar cine are unitatea de măsură pentru asta, că doar nu stă cineva la uşă să măsoare lungimea/scurtimea unor ţoale ori să treacă rujul de pe buze printr-un scanner ca cel de vede banii falsificaţi. E greu să conştientizezi unde e bine să te opreşti, mai ales că Dumnezeu caută în special spre sufletul omului. Ori de fapt nu pe Dumnezeu ispitim, ci pe cei care ar trebui să-L caute pe Dumnezeu în biserică. De aici, începe dansul.(iertată-mi fie expresia) Ori avem un simţ al decenţei şcolit pe băncile smereniei ori dacă nu, de la repetenta mândrie ne alegem cu reflexe  de inferioritate manifestate prin ieşirea în decor, în nuanţe stridente care încearcă fad să acopere/descopere unele părţi vulnerabile ale corpului.

Adică ori respectăm ce spune Scriptura, „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe”- I Petru3-3; „vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei 2, 8-10), ori începem să uităm unde mergem şi să facem parada modei creştine. Că sunt persoane care zic că  trebuie batic pe cap, dar ce culoare? Zic persoanele, musai în ton cu geanta şi cu pantofii. La biserică se zice că trebuie fustă. Dar cât de lungă, de scurtă, de crăpată, de strâmtă să fie? Să fie cu jupă sau fără, creaţă sau dreaptă? Oare e păcat să vii în pantalon? Ori sandalele să fie cu sau fără toc? Şi rujul? Trebuie să fie şi asta în ton sau nu? Ori să nu fie deloc. Şi uite aşa ajungi la biserică după jumătatea slujbei când nemaigăsind loc, încerci să găseşti o persoană cunoscută căreia să-i spui ce ai pătimit până te-ai îmbrăcat corespunzător.

Acestea sunt lucruri nesemnificative. Personal, ca preot vorbesc, nu dau atenţie acestor elemente. Poate că nu am înclinaţia necesară ori poate că încă la biserica satului nu a pătruns această dorinţă de afirmare prin haina purtată. Dacă sunt persoane, bărbaţi ori femei, care ştiu să se îmbrace cu stil în orice loc, inclusiv biserica, fără să iasă în evidenţă opulent, foarte bine. Şi dacă stilul vestimentar se asortează cu pioşenia lipsită de falsitate, cu naturaleţea, cu atât mai mult.

În biserică bărbatul şi femeia trebuie să aibă decenţa pe care o are un mamă sau un tată în faţa copilului. În biserică normalitatea este dată de conştiinţă, de iubirea lui Dumnezeu şi de respectul faţă de cei de lângă tine. În biserică trebuie să ne aducem aminte de faptul că suntem egali înaintea lui Dumnezeu şi că la El diferenţa nu o face haina trupului ci cea a sufletului. În biserică naturaleţea trebuie să fie liantul care uneşte şi desăvârşeşte. În biserică strălucirea hainelor, a cremelor, a rujului trebuiesc depăşite de strălucirea conferită ochilor de lacrimi şi de seninătatea frunţilor. În biserică glasul telefonului trebuie să tacă pentru a da voie minţii şi gurii să se roage. În biserică nu au ce căuta ochii care caută spre trupuri, ci trupurile care poartă sufletul spre hrana sa . În biserică trebuie să nu te regăseşti în cuvintele care spun „vai de cel prin care vine ispita”.

SA MA NASC SAU SA NU MA NASC?

Câte nu-i sunt date omului să audă într-o viaţă. Toate trăncănelile şi filosofiile celor de lângă noi se arhivează undeva în minte şi la momentul potrivit accesăm baza de date a minţii şi încercăm să rezolvăm problemele folosindu-ne de bagajul celor auzite, văzute, învăţate în scurgerea timpului. Şi asta se întâmplă când vine vorba de lucruri obişnuite gen tabla înmulţirii, pe care învăţându-o la momentul potrivit o folosesc fără probleme, deşi de ceva vreme mai des pe cea a împărţirii.

Numai că la un moment dat auzi pe câte cineva care spune „mai bine de nu mă năşteam” expresie care merge mână în mână cu expresia „lua-m-ar moartea” pe care am disecat-o cu altă ocazie. Bine, dacă în şcoală toată lumea ar fi învăţat  pe Shakespeare,  to be, or not to be  ar fi fost un fel de tabla înmulţirii şi eu nu mai aveam obiectul postării de azi. Dar cum nu s-a întâmplat aşa iaca şi postarea.

Pe scurt vă readuc aminte că trăim într-o perioadă de criză. E o criză gen caracatiţă, ce şi-a ramificat braţele în sectoarele împroşcând cu cerneală peste tot, orbind pe cei care credeau că pot trece prin viaţă ca printr-o mare de cristal.

În această situaţie unor oameni le pare tare rău că trăiesc. Li se pare cumplit să trăieşti, de fapt li se pare cumplit şi dacă trebuie să moară şi de aceea li s-ar fi părut corect să nu se fi născut.

Voi v-aţi gândit la asta vreodată? Creştinii, şi nu numai, cunosc că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că aşa cum o simţim noi, grea ori uşoară, reprezintă puntea de trecere spre viaţa veşnică, ce poate fi una plină de daruri şi bucurie ori una în antinomie  totală cu cealaltă.

V-aş  întreba, dacă nu vă e cu supărare, în condiţiile actuale de trai, v-aţi mai năştea? Adică într-un exerciţiu de imaginaţie, considerând că aţi avea această opţiune, ce aţi alege?

Calculaţi şi judecaţi. Credeţi că un copil sau mai mulţi reprezintă o povară pentru părinţi ori o bucurie? V-aţi dori să o luaţi de la cap, ştiind cum e viaţa, şi să începeţi cu plecatul în picioare, şcoală, muncă, boli, copilărie cu jucării sau fără? Oare cei care sunt bolnavi socotesc viaţa tot ca un dar şi şi-ar dori să mai trăiască odată indiferent de riscuri? Oare când ştii că va veni vremea să-ţi îngropi pe cei dragi ori că trebuie să rabzi priviri grele de la şefi, colegi, vecini ai mai face pasul? Ori poate că l-ai face în dorinţa de a schimba radical ceea ce ai făcut greşit pentru a le fi bine şi altora.

Nu ştiu care ar fi procentajul celor care şi-ar dori să se nască într-o astfel de lume dacă ar fi posibilă o alegere proprie. Într-un fel frumuseţea vieţii constă şi în faptul că venirea pe lume şi plecarea din ea nu sunt lăsate la îndemâna noastră. Drept dovadă ce fac oamenii de multe cu copii lor născuţi ori nenăscuţi.

Am lăsat la sfârşit partea cealaltă. Dacă nu eram născuţi, nu eram nimic. Când devii om ai posibilitatea să asculţi cântecele copilăriei, foşnetul frunzelor, adierea vântului. Poţi vedea stelele, iarba, oamenii, cerul şi pământul în toată mărirea lor. Când te naşti poţi simţi atingerea celor din jur, poţi fi iubit şi poţi iubi. Când te naşti ai posibilitatea să fii viu şi să dai viaţă. Ai siguranţa că vei muri ca să fii viu  pentru veşnicie. Dacă nu te naşti, nu eşti nimic. Tu te-ai mai naşte odată?

NU AM RÂIE

Postarea de azi e un pic mai personală. Adică după aproape patru ani înotat prin blogosferă am constatat uneori) că în lume  se produce o reacţie chimică ciudată când vine vorba de preoţi, sau popi în varianta populară acidă. Poate că nu trebuie să generalizez dar trebuie să aduc în lumină acest lucru şi poate că o să-mi daţi oareşce dreptate.

De bună seamă că apariţia mea pe internet, şi vorbesc de apariţia ca preot, a fost o întâmplare. Nu mi-am propus vreodată  în mod expres să am blog, netlog sau facebook. S-a întâmplat să dau curs unor invitaţii primite pe mail de la prieteni şi restul e istorie. Adică ştiţi şi voi cum se umple pagina, cum se întinde lista, ca râia.

Că veni vorba de râie, nu am aşa ceva. Că altfel nu-mi explic reticenţa unora care deschid paginile de internet şi văd acolo nişte postări ori poze interesante, poate, dar  care văzând că aparţin unui preot dau să fugă. Ori li se pare făcătură, ori au fobie ori nu au cultură. Adică ce, dacă sunt preot nu am voie să apar pe internet, să-mi expun gândurile, munca ori cunoştinţele?

Evident că le mulţumesc celor care citesc ori vizionează postările mele, le mulţumesc celor care fac parte din listele mele de prieteni virtuali şi nu numai virtuali, care comentează la cele prezentate.

Cineva, anonim fireşte, mi-a spus că nu am ce căuta pe siteuri de socializare, că sunt preot. Ori dacă persoana respectivă crede că am ieşit la „agăţat” se înşală amarnic. Nu poţi face asta prezentându-ţi poze cu familia, cu biserica, cu lucrurile personale. Asta o poţi face, dacă eşti frustrat, postând un ID fals, cu date şi poze care nu te reprezintă.  Nu cred că a încerca să aduci un strop de moralitate pe internet e un păcat. Ca să nu mai vorbesc de multe persoane care nu îndrăznesc să comenteze văzând că profilul este al unui preot. Fireşte, nu blestem pe nimeni pentru o critică temeinică. De rugat, cu siguranţă mă rog, dar de făcut rău cuiva, departe de mine.

Aşadar, se deschide pagina, citeşte, îi place, vizionează profilul şi……. repede afară după pagină, că  e scrisa de preot şi dacă…….. . 

Închei pentru că aţi prins idea. Eu, slujitor al altarului, pentru că aşa a rânduit Dumnezeu să trăiesc în acest secol al internetului, încerc să pătrund în mintea oamenilor spre cercetarea sufletelor  chiar şi pe această cale oferită de spaţiul virtual, în limita bunului simţ. Poate că veţi citi această postare şi veţi înţelege că un preot nu are râie şi că poate fi abordat omeneşte în descoperirea ori lămurirea unor probleme ce ţin de parte spirituală, de familie, istorie de civilizaţie. Un preot poate fi un bun prieten.

Fireşte că am să continui lucrarea mea pastorală chiar şi în lumea internetului cu speranţa că poate vor îndrăzni mai mulţi să comenteze, să întrebe, să răspundă, să ceară şi să ofere informaţii necesare relaţiilor interumane fireşti bazate pe bun simţ şi respect. Dacă cineva mai crede că un preot are râie şi trebuie să stea departe, să stea fără frică, cel puţin pe internet nu se ia.

ARDE-TE-AR FOCUL

Ce bine că sunt anumite lucruri în viaţa asta care să ne mai aducă aminte şi de viaţa viitoare. E adevărat că momentele sunt rare, în special cele bune, dar sunt momente care situaţia limită ne aduce aminte de clipa trecerii dincolo şi de ceea ce ar putea să se întâmple acolo.

Acum trec repede la miezul problemei şi vă spun, în special celor care nu trăiesc la ţară, că de aici lucrurile se văd altfel.  Repeziciunea cu care se succed anotimpurile este vizibilă ceas de ceas, la oraş e mai greu, iar starea  pe care o produce această ciclicitate este o stare de uimire dacă nu chiar de angoasă .

Bunăoară ieri a fost foarte cald, azi destul de frig. Ieri am făcut cunoştinţă cu focul.  Până azi nu m-a interesat în mod special focul, dar ieri, când am făcut cunoştinţă la propriu cu viclenia lui am căutat să văd ce este el cu adevărat. Am căutat şi aproape că era să mă încur decât să mă descurc. Definiţiile focului sunt ambigue şi numeroase. În primul rând că nu prea i se acordă o stare anume. Unii zic că e stare gazoasă, alţii că ar fi plasmă, ba chiar i s-a acordat o stare personală  numită „stare flogistică”. Părerile sunt împărţite iar ecuaţiile ce conţin ionizări mă depăşesc. Apoi se spune că focul, alături de pământ, apă şi aer constituie elementele ce stau la  baza ce lucrurilor înconjurătoare. Despre partea cu Prometeu care fură focul din Olimp nu mai are rost să discutăm că deja e legendă de 2000 de ani.

Aşadar ieri am fost pe câmp să dau foc la resturile vegetale. Un hectar de vegetaţie uscată şi tocată a ars într-o oră şi ceva. Deşi terenul fusese bine pregătit limbile focului căutau avide să depăşească graniţa impusă, căutând să evadeze spre celelalte terenuri.  Focul se înmulţeşte extraordinar de repede. Parcă ar avea o inteligenţă luciferică. Nu doresc să simţiţi vreodată dogoarea infernală a unor flăcări ce lăsau în urma lor un pământ negru fumegând ici acolo. El are într-adevăr o calitate de netăgăduit. Focul curăţă tot ce întâlneşte în cale, chiar dacă asta înseamnă o factură costisitoare de multe ori. Nu lasă în urmă nimic.

Şi cum ieri am inhalat fum cât pentru juma’ de viaţă m-am gândit la focul iadului. Ştiţi, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Iadul este locul unde focul nu se stinge. Explicaţia părinţilor bisericeşti spune că focul acesta care nu se stinge este focul conştiinţei, este viermele neadormit care roade conştiinţa în veşnicie. Cred că e cumplit să fii la locul de pedeapsă, să vezi de acolo pe alţii în paradis. Atunci încep arsurile conştiinţei, exemplu grăitor pilda bogatului şi a săracului Lazăr. Un duhovnic ce încerca să-l lămurească pe un creştin care lua cam în zeflemea treaba cu focul iadului, a făcut cu acesta un experiment. L-a pus cu palma deasupra unei lumânări şi l-a rugat să stea cinci minute. După câteva secunde omul a urlat, învins fiind de arsura flăcării. A înţeles pe propria-i piele că dacă aici nu poate sta nici un minut în bătaia focului, o veşnicie  este de neimaginat să rabzi.

Eu am terminat treaba în bune condiţii, evident destul de înnegrit  şi afumat. Nu am terminat însă cu gândurile la focul iadului. Flăcările au fost o lecţie bună. Nu ştiu câţi se vor tângui acum în flăcările iadului. Nici nu vreau să mă gândesc la vacarmul vaietelor din locul acela. În viaţă trebuie să acţionezi în aşa fel încât să nu te arzi. În cealaltă viaţă cu atât mai mult nu ne dorim să ardem într-un foc care nu mistuie. Pentru care motiv când mai auziţi sau folosiţi expresii de genul „arde-te-ar  focul” să vă gândiţi de două ori ce trebuie spus ori ce vă doriţi cu adevărat.

CEL MAI FABULOS CONCERT

Deşi mă hotărâsem de câteva zile să am o postare pe această temă, lipsa timpului a făcut ca abia azi să materializez gândurile ce aşteptau cuminţi în folderul special al creierului să fie ordonate în frazele ce ar trebui să compună câteva rânduri despre cel mai fabulos concert al tuturor timpurilor.

Întâi de toate, ca să lămurim un aspect, nu sunt un desăvârşit muzician, un expert al genului. Dar prin formarea profesională şi orele de teorie şi practică muzicală, pentru faptul că lucrez şi cu muzica nu pot spune că sunt străin de portativ, de note şi de  ceea ce înseamnă un cor bine pus la punct.

Nu cred că există în această lume, excluzând pe cei care s-au născut cu probleme de auz şi care cred că au un simţ tactil al muzicii desăvârşit, nu cred că există persoane care să nu fi ascultat vreodată muzică ori persoane care să nu fi fredonat măcar o melodie. Muzica, după cum spune   Beethoven,  „este graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde”.

Nu aş dori să vorbesc despre genuri muzicale şi parcă nu aş vrea să discut nici despre gusturile muzicale, chiar dacă acestea de multe ori, în ultimele decenii au degenerat sub presiunea câştigului  de bani luând naştere chiar şi o aşa zisă industrie muzicală.

Eu doream altceva să vă spun. Pământul din străfundurile sale şi până la cel mai înalt vârf vibrează într-un concert fabulos având o orchestră perfectă şi un Dirijor inegalabil. Folosindu-se de sunete, de la cel mai grav sunet, perceput de ureche în 32 de vibraţii pe secundă şi până la cel mai înalt perceput cam la 9000 de vibraţii pe secundă, pământul concertează fără întrerupere. Mijloacele moderne de măsurare a sunetelor ne arată linia melodică a unui cutremur, a unui tsunami, a avalanşei şi a ploii. Oceanele, mările şi apele concertează şi vietăţile ce se găsesc acolo formează un alt cor. Suprafaţa planetei este un concert uriaş desfăşurat pe multe scene, este un cor împrăştiat pe toate meridianele mergând chiar până în văzduh. De multe ori percepem acest lucru ca pe un zgomot, dar dacă cineva ar reuşi să armonizeze aceste sunete, probabil că am avea ce mai tare melodie din lume, la propriu şi la figurat.

 Bach spunea că „muzica este o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă sufletului”. Întru-un fel noi, slujitorii bisericii spunem că gâtlejul este un instrument la care cântă inima. Chiar şi cei care cântă la instrumente nu fac altceva decât să execute ceea ce a simţit inima celui ce a compus respectiva melodie, transpunându-o într-un portativ. În cer îngerii cântă, pe pământ oamenii  se roagă şi cântă. Apostolul Pavel spunea „mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea”. Sunt oameni care nu sunt în stare să lege trei fraze din cauze multiple dar pot amuţi un milion de oameni prin cântare.

Specialiştii vorbesc despre alteraţii muzicale şi despre caracteristici ale sunetului,  dar majoritatea oamenilor nu se gândesc la termenii tehnici lăsând sufletul să vibreze şi mintea să sclipească atunci când ascultă sau participă la un cântec.

Poate că m-am lungit cu vorba. Când aveţi timp ascultaţi muzica pământului, glasul copiilor, al tinerilor, al bătrânilor, glasul păsărilor şi al animalelor, glasul frunzelor şi al vântului. Muzica noastră se înalţă şi se răspândeşte nevăzut în tot universul. Poate vreodată, lepădând trupul neputincios ne vom putea întâlni cu vocile noastre şi a celor de lângă noi. Toate se vădesc la Dumnezeu care ascultă glasul pământului şi a celor ce sunt din pământ şi pe pământ tot timpul rugători şi participanţi la cel mai fabulos concert al tuturor timpurilor.

VACCINUL ANTIORICE

Că trăim într-o societate bolnavă nu mai e un secret pentru nimeni. Economia mondială este bolnavă, oamenii sunt bolnavi, pământul este îmbolnăvit de resturile celor bolnavi şi de deşeurile economiei bolnave. Toată lumea caută antidotul miraculos care să revitalizeze un colos cadaveric ce aşteaptă o transfuzie de viaţă pentru a mai putea rezista un pic în încercarea de a nu face nimic concret şi demn de laudă în istoria omenirii.

„Numai făcând sport în fiecare zi poţi muri sănătos”. E un proverb răstălmăcit sau mixat cum se spune azi. Ideea este că indiferent ce ar face omul, de moarte nu poate scăpa, asta doar aşa, ca o aluzie pentru cei care se tem de sfârşitul lumii fără să se gândească că trebuie să vină sfârşitul personal, că doar nu împărăţeşte nimeni pe aici.

Dar cum lumea zice că „speranţa moare ultima”, trebuie să ne gândim la soluţiile alternative pentru a contracara boala. Practic, fiecare se doftoriceşte cum ştie mai bine, unii fac sport, alţii mănâncă mere, unii se spală pe mâni de 30 de ori pe zi, alţii s-au făcut vegetarieni, unii nu mănâncă nici măcar fiert, alţii se folosesc de 100 gr. de tărie ori vin roşu, fiecare cum ştie mai bine. Mai sunt şi ipohondri, cei care au farmacie acasă, care au pastile de toate felurile, pe culori şi mărimi de folosinţă de la o simplă rinoree (muci), până la cancer în stadiu de metastază. Cică e bine, zic ei, să le ai acolo, că nu se ştie.

A reînceput nebunia vaccinurilor antigripale pe rădăcini şi tulpini de virus. Apare stresul că virusul suferă mutaţii şi că degeaba îl faci, că vine epidemia şi inevitabila pandemie, cum ştiţi şi voi, că apar la televizor cu litere mari scrise pe sus şi pe jos pe fonduri galbene, albastru şi roşii. E nenorocire, vezi stele verzi.

De boala economiei nu vreau să vorbesc că nu ştiu dacă există cu adevărat sau simptomele sunt induse. E problema altora să descopere acest lucru.

Treaba este că unii nu ştiu ce să mai facă, sunt dezorientaţi. Ce să ceară la magazin ca să fie şi ieftin şi sănătos, că la televizor a auzit că excesul de zahăr, sare, ulei, alcool şi grăsimi indiferent de preţul lor dăunează grav sănătăţii. Unde pui  că trebuie să mai respecţi mesele principale ale zilei, care or fi alea, că ori te îngraşi, ori slăbeşti, ori te îmbolnăveşti. Oricum, dacă nu ai fructe şi legume poţi lua nişte pastile, sunt o grămadă, care se iau fără sfatul medicului, că sunt supliment alimentar.

Bun.  Deci dacă la magazin nu ştii ce să mai ceri, la medic e coadă, la spital nu e loc mai rămâne biserica. La biserică vin oameni şi cer lui Dumnezeu diverse, de la câştigul la loto până la serviciu peste hotare. Scriptura zice: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.  Ceea ce înseamnă că la biserică poţi cere mântuire, poţi cere sănătate trupului pentru a fi apt de muncă în încercarea de a câştiga pâinea cea de toate zilele, poţi înţelepciune, iertare, pace şi pază în tot lucrul cel bun. Restul are Dumnezeu grijă, câtă vreme omul nu cade în deznădejde.

Aş încheia cu ideea că oamenii trebuie să aibă încredere în cei care le poartă de grijă. Cei din ştiinţa medicinii fac tot posibilul să ne poarte de grijă, să avem încredere în strădania şi lucrarea lor; pământul rodeşte cât poate să ne dea hrană, să-l păstrăm cât  se poate de curat; Biserica se roagă cu precădere pentru cele ale sufletului, să avem măcar un pic de respect pentru cei care vin acolo cu credinţă şi pentru suferinţa lor. Omul trebuie să-şi trateze sufletul şi mintea pentru a-şi ajuta trupul şi de ce nu, planeta. Indiferent câte medicamente vom lua nu vom fi complet vindecaţi dacă avem conştiinţa încărcată şi sufletul bolnav. Vaccinul antiorice nu există. Dar cât timp există credinţă în Dumnezeu şi încredere în cei de lângă, în chemarea (lucrarea) lor,  nu trebuie să ne fie frică de niciun ac, de niciun ser, de niciun rău (sufletesc). 
"Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău".

DUMNEZEU SA-L IERTE!

Nu cred să fie cineva care să citească această postare şi să nu fi fost măcar odată în viaţă la o înmormântare. Poate că nici nu veţi citi postarea până la capăt, considerând că nu e un subiect de actualitate deşi legea firii şi cuvântul Scripturii ne spun că  „plata păcatului este moartea” şi automat nefiind om care să nu greşească nu există om care să nu moară, asta însemnând că ceva mai actual ca moartea nu există. Ne convine sau nu trebuie să murim că asta-i viaţa.

În general oamenii se salută între ei cu diverse formule, nu le număr că nu are rost. La ceasul de pe urmă, mai precis imediat după ieşirea sufletului se spune „ Dumnezeu să-l ierte” ori mai târziu un pic „Dumnezeu sa-l odihnească”.

Unii, cu mai multă sau mai puţină credinţă ori ştiinţă zic aşa: „da' ce îl obligaţi voi pe Dumnezeu sa-l ierte” ori şi mai întâlnita expresie: „îl mai iartă Dumnezeu după câte a făcut”?  Atunci nu le poţi răspunde că nu e momentul potrivit pentru o polemică şi nici la chiolhanul de la pomană, ci după oareşce timp cu tact şi înţelepciune. Şi zic asta pentru că cei care neagă posibilitatea iertării sunt de multe ori primii care se aşează la masa de pomană şi în amintirea celui drag înfulecă cu falsă pioşenie bucatele încercând să cureţe lacrimile de crocodil ce s-au pus în gât, cu licori colorate şi transparente. Să mă iertaţi, dar din nefericire am fost nevoit să mai văd câteodată şi aşa ceva.

Revenind la partea mai serioasă doresc să vă spun că nimeni nu forţează pe Dumnezeu să ierte pe vreunul din cei adormiţi, că nu se pune problema morţii, deoarece moartea nu este decât un fizică. Cu siguranţă că nu-L forţăm pe Dumnezeu. Dar poate cine  să spună clar şi răspicat că Dumnezeu care este iubire nu poate face acest lucru. Nu poate el ierta pe cel ce a părăsit această lume după voia sa? Nu poate asculta El rugăciunile noastre pentru cei plecaţi dintre noi? Spune Scriptura aşa: „toate câte cereţi în numele Meu să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea”. Şi atunci cine mă opreşte pe mine ca să nu fac această rugăciune scurtă pentru cel adormit şi care zice „Dumnezeu sa-l ierte”. Dacă te uiţi atent, chiar spui că Dumnezeu este cel care iartă, că nu zic Dumnezeu sa-l ierte cum vreau eu.

În general, aşa cum spuneam şi despre slujba nunţii, la slujba de înmormântare oamenii nu participă efectiv la ceea ce se petrece în biserică. Slujba de înmormântare nu este una tristă ci una plină de speranţă. La slujba de înmormântare se aduce aminte de înviere, de sfinţi, de odihnă, de veşnică odihnă. Oamenii din ignoranţă stau pe afară până la terminarea slujbei şi cu ochelarii fumurii merg până la groapă, ca într-un exerciţiu forţat, lipsit de pioşenie dar îmbrăcat într-o decenţă rece.

Probabil că la mine, fiind preot, acest sentiment de trăire a morţii este unul amplificat, ori unul normal şi atrofiat la ceilalţi creştini. În fine. La sutele de înmormântări la care am participat am reuşit să văd dincolo de îngustimea gropii. Acolo am văzut ceea ce spune proorocul, am văzut egalitatea. Acolo nu este bogat, sărac, tânăr, bătrân, ostaş ori împărat. Acolo toţi sunt egali. Şi egalitatea îşi arată supremaţia la câţiva ani, când se mai face câte o deshumare şi nu se mai văd hainele strălucitoare ce odinioară au îmbrăcat falnicul trup al mândrului om. Toate sunt ţărână.

În clipele vieţii în care omul se află în putere uită de moarte şi nu-i pasă de iertare. Târziu, cine apucă bătrâneţea, se regăseşte acest sentiment. Când oamenii realizează că nu mai au scăpare caută iertarea. Unii o primesc încă de aici, prin grija lor. Alţii aşteaptă rugăciunea noastră şi marea milă a lui Dumnezeu  ce izvorăşte din iubire dar  se manifestează prin dreptate. Niciodată să nu puneţi la îndoială puterea rugăciunii făcute din credinţă chiar dacă e vorba despre cei adormiţi. Noi strigăm şi Dumnezeu îl iartă. 

TE-AI CASATORI CU TINE?

Nu cu mult timp în urmă am abordat o temă din două unghiuri diferite şi spre bucuria mea, citind şi alte bloguri, am constatat că şi alţii au avut această dorinţă de a înţelege cât mai bine rostul căsătoriei, mai ales din punct de vedere creştinesc, într-o societate în care individul (căci nu se mai pune problema de persoană) doreşte să-şi trăiască viaţa după bunul plac în compania unei fiinţe de care să se folosească uneori pentru căratul sacoşelor, bătutul covoarelor, mâncare caldă ori…ştiţi voi.

La prima vedere ai spune că de fapt asta e viaţa normală, că aşa se întâmplă peste tot. Jumătate din afirmaţie este corectă, aşa se întâmplă peste tot, dar nu este normal. Pentru care motiv azi vreau să vă provoc să comentaţi, chiar şi anonim, la o discuţie pe următoarea temă speculativă: te-ai căsători cu tine?

E simplu. Trebuie să fii sincer şi să te gândeşti că ar exista persoana de sex opus care să-ţi semne 100% la caracter, gândire, sentimente, la tabieturi, la pofte şi dorinţe şi la tot ce se poate numi şi gândi mergând până la asemănarea fizică în limitele acceptate. Bun. Dacă ar exista o astfel de persoană te-ai căsători cu ea? Adică te-ai căsători cu tine în varianta sexului opus?

Mă îndepărtez un pic şi trec în partea teologică pentru o frază şi vă reamintesc că Dumnezeu după ce l-a creat pe Adam, a zis că nu e bine să fie singur şi a creat-o pe Eva să-i fie spre ajutor, binecuvântându-i  spre naşterea de fii. Apoi se cunoaşte bine că Dumnezeu a binevoit ca dragostea să poată fi împărtăşită cu altcineva, ca în sânul Sfintei Treimi. Un solitar nu poate iubi, ori dacă iubeşte, se iubeşte doar pe sine, devenind un narcisist opac în primirea şi dăruirea dragostei.

Taman de aceea am purces la această temă ştiind că unii sunt pretenţioşi rău când e vorba de celălalt, mergând chiar până la a gândi că e posibil ca nici pe sine să nu se fi putut suporta dacă s-ar fi căsătorit cu dublura sa.

Evident că au existat filme de tot felul cu universuri paralele, cu întâlnirea dublurilor, filme cu bărbaţi schimbaţi în femei şi invers, dar cred că a te căsători cu cineva care să-ţi semene până la ultimul gând ar fi o pedeapsă/binecuvântare care merită un moment de reflecţie, ştiut fiind faptul că totdeauna găsim câte ceva de reproşat celor de lângă noi, că ni se reproşază cu aceeaşi măsură. Se întâmplă peste tot şi nu putem nega asta.

Aşadar, ca să nu mă lungesc cu vorbă lungă, aş îndrăzni să fiu curios dacă v-aţi înţelege cu cineva care să vă dubleze la perfecţie, dacă puteţi împărţi totul gândind la fel, dacă aţi cunoaşte că ştie tot ce gândiţi, dacă aţi reuşi să nu vă certaţi de loc dacă aţi conştientiza că aveţi în faţă o oglindă ce vă arată toate calităţile şi cele mai fine defecte.

OAMENI COLORATI

Recunosc că sunt o grămadă de domenii unde sunt „pe dinafară”. Adică abia dacă am habar „cu ce se mănâncă” cum se spune în jargon. Şi e normal să fie aşa pentru că omul este limitat în cunoaştere, pe de o parte, iar pe de altă parte nu văd la ce mi-ar folosi să ştiu o grămadă de lucruri în toate domeniile câtă vreme viaţa e aşa scurtă şi nu îţi oferă răgazul necesar de a aplica tot ce ştii.

Bunăoară azi voi încerca să vorbesc despre culori. Ce culoare îţi place? Contează ce culoare îţi place ori îţi schimbă viaţa în vreun fel acest lucru? Pe mine cromatica mă lasă rece. Personal nu cunosc multe despre culoare. Văd şi eu peste tot culori şi culori. Poate că uneori nu văd bine şi zic asta că unele lucruri care ar trebui să fie roze parcă par maro ori gri.

Am auzit că omul percepe prin trei conuri de lumină doar trei culori, verde, roşu, albastru. Acestea combinate undeva în creier, pe o paletă ţesută din neuroni, se combină prin a ne reda nouă restul de culori aşa cum le percepem şi le denumim.

Aproape toată lumea ştie că din punct de vedere biblic, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Mulţi se rezumă a spune că e vorba de chipul trupesc, alţii duhovnicesc, alţii că e o combinaţie. În afara acestui lucru mai ştim că oamenii, cel puţin la această oră, mai sunt clasificaţi şi după culoarea pielii, care nu este relevantă decât din punct de vedere al statisticilor şi studiilor de tot felul. Din punct de vedere creştinesc şi omenesc indiferent de culoarea pielii suntem la fel.

Personal aş fi dorit o extra opţiune, fără să judec în vreun fel lucrarea dumnezeiască ca incompletă, vai de păcatele mele. Aş fi dorit ca oamenii să se coloreze atunci când mint, când fură, când cad în păcatul desfrânării, al iubirii de argint şi a altor păcate. Şi spun asta pentru că sunt oameni care într-un fel vorbesc cu tine pe faţă şi altfel te discută pe la spate. Pentru fiecare păcat o culoare pe faţă ori pe mâini ca să fie la vedere. Ca în Pinocchio cu crescutul nasului la fiecare minciună. Şi aşa ai şti că cel cu care vorbeşti nu te minte, nu are gânduri ascunse. Şi chiar dacă e să greşeşti, că nu e nimeni perfect, fuga repede la mărturisire, ca să te cureţi. Că la fel facem şi cu mâinile, ne murdărim, repede la chiuvetă. Probabil că faţa noastră nu ar fi avut o culoare anume, ci un un mozaic cu forme neregulate, în funcţie de gravitatea păcatului.

Poate că acest exerciţiu de imaginaţie v-a pus niţel pe gânduri. Cred că ar fi foarte deranjant şi ruşinos să ştie toată lumea ce ai pe suflet şi în minte. Într-un fel se poate  să fim coloraţi pe interior, că altfel nu văd cum există oameni cu feţe senine dar negri la suflet.

Exclusivitatea  amestecului de culori îi revine lui Dumnezeu. Scriptura spune „cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” Iezechiel 1, 28

Şi aş dori să vă mai spun ceva. Poate că nu ne colorăm la faţă când săvârşim răul, dar haina albă a botezului se umple zilnic de mâzgălelile păcatelor noastre multicolore. Dumnezeu ne-a dăruit-o curată şi luminoasă pentru a ne prezenta cu ea la masa care se va pune pentru cei chemaţi şi trebuie păstrată şi curăţată ori de câte ori noroiul ce sare din mocirla poftelor o pătează.

TAINA VESELIEI

De vreme ce postarea anterioară a primit şi calificativul „distractiv” de vreo două ori înseamnă că trebuie să trec un pic la un ton mai sobru, asta deşi tonul de dinainte era de fapt o exprimare tristă printr-o mimă veselă a unei realităţi îmbrăcate în haine de sărbătoare de la second hand.

Aşa că plecând la drum cu o abordare mai serioasă ţin să vă readuc aminte că necazurile pricinuite de căderea în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi tristeţea pierderii raiului au fost îndulcite de Dumnezeu prin două binecuvântări de bucurie, însoţirea  bărbatului cu femeia şi naşterea de prunci. Asta dacă nu punem la socoteală făgăduinţa unui Răscumpărător în persoana Mântuitorului, care reprezintă bucuria deplină a regăsirii raiului prin mântuire. Şi pentru că nu vreau să trec într-o teologie mult prea adâncă doresc să vă spun că bucuria însoţirii bărbatului cu femeia, după lege, se numeşte astăzi cununie , nuntă sau căsătorie. Această sfântă taină, că aşa e numită de apostolul Pavel, reprezintă legătura lui Hristos cu Biserica, o legătură bazată pe iubire şi ocrotire, asta pentru că bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca şi Hristos Biserica, ca pe însuşi trupul său iar femeia trebuie să-l iubească şi să se teamă de bărbat cu aceeaşi tărie cu care-l iubeşte pe Dumnezeu şi se teme de puterea Lui.

În practică lucrurile nu prea stau azi cum scrie la Carte, deoarece influenţa laicului şi a diverselor situaţii în taina nunţii şi în sânul familiei au făcut ca nunta să devină un eveniment monden şi familia locul unde se spală ţoalele şi se aruncă lăturile. Nu generalizăm că nu e aşa peste tot.

Taina Cununiei este una a veseliei, a bucuriei, dacă e să o comparăm cu taina Mărturisirii care este mult mai sobră. Cununia este precedată de Logodnă,  o slujbă ce înainte se săvârşea separat de nuntă şi era un fel de promisiune, de legământ înaintea lui Dumnezeu că tinerii se vor păstra unul pentru celălalt pentru timpul nunţii. Azi logodna se săvârşeşte alipită de cununie şi este momentul în care tinerilor miri li se pun inelele pe degete, inele care prin forma lor rotundă reprezintă dragostea neîntreruptă ce trebuie să existe în sânul celor care vin să ia binecuvântarea nunţii pentru toată viaţa lor după care se citeşte o rugăciune în care se regăseşte rostul inelului în viaţa unor persoane din Sfânta Scriptură şi folosirea lui în anumite momente ale vieţii.

Slujba cununiei este una de o frumuseţe divină. Rugăciunile redau o paletă largă de familii biblice  binecuvântate de Dumnezeu de-a lungul mileniilor. Rugăciunile amintesc pe părinţi, pe naşi şi pe nuntaşii ce participă la fericitul eveniment, când aceştia participă, deoarece cu regret reamintesc că din nefericire de multe ori chiar părinţii mirilor nu stau de faţă la această mare taină, îndeletnicindu-se cu invitaţii cărora le acordă o atenţie deosebită pentru a nu supăra pe vreunul din celălalt neam.

Cântările cununiei sunt vesele şi duhovniceşti totodată, Evanghelia de la Ioan redă prima minune publică a lui Hristos făcută prin Maica Domnului. Invitaţii se hlizesc la amintirea  schimbării apei în vin şi de multe ori depăşesc măsura bunului simţ când preotul cu paharul binecuvântării („paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” Psalmul 115-4, oferă mirilor prin paharul comun, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de altă parte, unirea într-un cuget şi viitorul comun al mirilor pe care ei îl vor avea împreună, beneficiind de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri.  Plus că în perioada primară a creştinismului mirii se împărtăşeau, cununia săvârşindu-se după Sfânta Liturghie, nefiind condiţionată de prezenţa la vreun local la o anumită oră.

Evident că punctul culminant este punerea cununiilor, moment în care naşii, ca părinţi spirituali, „ajută” pe preot în lucrarea încununării celor doi miri. Şi cu siguranţă cununile reprezintă cununile de flori din primii ani de creştinism care se puneau pe capetele mirilor şi pe care le purtau cu bucurie o săptămână. Cununiile se mai pot numi coroniţe şi nicidecum „pirostrii” cum spun aşa-zişii cunoscători ai obiceiurilor false lipite de slujbele bisericeşti, adică acele persoane care-ţi spun să-l calci pe picior pe partener la nuntă, să dai cu orez, cu bomboane, să iei piedica mortului şi să faci alte bazaconii pentru că ştiu ei că „ aşa e bine”. Să-mi fie iertat, ei nici măcar semnul crucii nu-l fac corect, dar…. .

Nu vreau să mă lungesc. Dar trebuie să amintesc că  solemnitatea tainei cununiei este îmbogăţită de rugăciunea Tatăl Nostru şi de dansul ritualic al bucuriei nunţii cu cele trei cântări binecunoscute de alte rugăciuni şi ectenii în care cererile mustesc de bucurie speranţă şi binecuvântare.

Nu ştiu dacă vă e de vreun folos această postare la care ar fi trebuit să mai vreo câteva pagini pentru a fi pe gustul meu. Nădăjduiesc însă că măcar acele persoane care citesc pe aici vor conştientiza care este rostul căsătoriei. Oamenii trebuie să se înveţe că nu e bine să trăieşti în curvie, că a „te lua” şi a trăi împreună nu înseamnă nuntă. Oamenii trebuie să realizeze prezenţa la nuntă, la slujbă, este una a comuniunii cu noua familie creştină, cu ceea ce a hotărât Dumnezeu şi actul de prezenţă trebuie să fie unul a bucuriei decente. Ba mai mult familia trebuie să pună în vedere şi cameramanilor, băieţilor cu bradul, a celor cu plosca, (că asta e, nu poţi să-i dai afară) să fie decent îmbrăcaţi şi să nu deranjeze cu munca lor. Deoarece şi preotul poate face acest lucru, personal îl fac, dar trebuie şi sprijinul celor implicaţi. Nuntaşii şi mirii trebuie să ştie că Dumnezeu  a făcut-o pe femei din coasta lui Adam, de la mijloc. Deci nu a luat nici din cap pentru ca femeia să nu se suie în capul bărbatului şi nici din picioare pentru a nu fi călcată în picioare. Prin nuntă se anulează pluralul cei doi devenind un trup în încercarea de a deveni un cuget prin marea milostivire a lui Dumnezeu. Nunta devine astfel o taină a veseliei şi a bucuriei de a trăi într-o lume în care familia adevărată a devenit un veritabil giuvaier. 

CASA DE PIATRA

Subiectul de azi face obiectul unei expresii care mă deranjează destul de mult. Ea un stereotip verbal hilar şi penibil care se foloseşte într-un moment festiv ce marchează începutul vieţii într-o nouă familie a două persoane, bărbat şi femeie, care uniţi prin legătura magică a iubirii primesc urarea seacă a „casei de piatră” într-o ciocnire scurtă de pahare multicolore ţinute în mână de şirul celor care se pupă scurt, pentru poza, emoţionaţi vizibil de darul ce trebuie să-l pună în plic la terminarea chiolhanului.

Şi chiar dacă o să primesc comentarii contra afirmaţiilor mele şi a modului meu de gândire merg mai departe şi spun că la noi casele de piatră sunt deseori  confundate cu cavourile, locurile acelea reci şi deseori împopoţonate, unde cred unii că îşi petrec veşnicia, uitând că de fapt acolo este locul unde se petrece transformarea trupului în pământ şi că de fapt sufletul este cel care tinde spre veşnicie.

De bună seamă că şi eu făceam odată această urare. Şi am primit la rândul meu această urare.  Să treci pe la câteva sute de persoane şi să-ţi spună „casă de piatră” e dovada unei răbdări destul de mari, e ca şi cum ai fi nevoit să asculţi o bandă de casetofon blocată pe trei cuvinte. Şi dacă nu ştiţi care este motivul acestei urări, vi-l spun eu cât aţi spune peşte.

Majoritatea celor care merg la o nuntă evită biserica. Mulţi vin direct la masă, iar cei care mai merg cu nunta, cât se săvârşeşte slujba Tainei Cununiei stau pe afară, se uită pe pereţi, fumează o ţigară, discută cu lăutarii, vorbesc la telefon şi se uită la ceas. Unii, mai intră câte puţin în biserică şi fac câte o glumă de creştin certat cu Hristos, hlizindu-se la paharul binecuvântat ori la cum stau cununiile pe capul mirilor deoarece le aduce lor aminte de vreun domnitor cu care s-au cunoscut prin şcoală.

Dacă oamenii ar veni la slujba Cununiei şi ar asculta cu mare atenţie, ar găsi următoarele cereri ale ecteniei: „pentru robii lui Dumnezeu care acum se însoţesc unul cu altul prin taina nunţii, şi pentru mântuirea lor; pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta ca şi aceea din Cana Galileii; pentru ca să se dea lor viaţă cumpătată şi naştere de prunci buni spre folos; pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor; pentru ca să li se dăruiască lor bucuria naşterii de prunci buni si purtare fără de prihană in viaţă; pentru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile către mântuire; pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului sa ne rugam.” Iată urări adevărate, creştineşti, de suflet, nu „casă de piatră” şi la revedere.

Ce să vă mai spun. Poată că altă dată am să vă vorbesc despre nuntă mai explicit, deoarece azi am vrut să nuanţez un pic urarea devenită tradiţională pentru tinerii căsătoriţi, asta în cazul în care poate mai mergeţi pe la vreo nuntă şi doriţi să fiţi originali şi creştini totodată  în modul în care faceţi urarea. Şi să ştiţi că nu vă învăţ de rău. Gândiţi-vă că aproape toţi vin la nuntă şi vă fac urarea menţionată şi un mic cadou de casă nouă un serviciu de cafea. Nici nu vreau să mă gândesc ce poţi face într-o casă de piatră cu 50 de seturi cu ceşti multicolore. Piatra poate reprezenta durabilitatea dar poate exprima  duritatea şi răceala.

Nu ştiu dacă mirii pe la ale căror nunţi  am mai fost de ceva vreme au luat în seamă urările mele şi dacă are vreo relevanţă pentru cineva ce urez eu.  Dar eu ştiu că ceea ce urez vine din  experienţa vieţii mele de familie, din  experienţa anilor de pastoraţie şi nu în ultimul rând din ceea ce învaţă Scriptura ca şi cuvânt a lui Dumnezeu.

COMPOT SI LEMNE DE FOC

Dacă v-aţi săturat de roşii cu brânză, potrivit unei postării anterioare, am considerat de cuviinţă să vă ofer un desert duhovnicesc pe bază de fructe, că ele sunt tot lucrare dumnezeiască şi rod bun menit să îndulcească amărăciunea zilnică a traiului piperat şi arzător al zilelor fripte pe care le trăim.

Probabil că deja aţi văzut pozele de mai sus şi că v-aţi întrebat ce o fi cu ele, de unde această antiteza, această proiectare antinomică ce zgândără ochiul şi tulbură mintea odihnită.

Şi iată explicaţia. De bună seamă că cei care mai au frumosul obicei de a mai veni pe la biserică ori plăcutul şi folositorul obicei de a mai citi prin Scriptură, au întâlnit pe acolo, măcar odată, expresii luate şi în viaţa de zi cu zi şi transformate în proverbe  ori zicale cu largă aplicaţie şi bogat conţinut.

În evanghelia lui Matei, în capitolele III şi VII, întâlnim cuvintele lui Ioan Botezătorul, respectiv ale Mântuitorului Hristos care fac referire la copaci ori pomi, care după felurile lor, ca şi oamenii, sunt buni ori răi, cu roadă bună ori fără rodire. Ioan zice „iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”, iar Mântuitorul spune „că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” Şi nu trebuie să cauţi departe acest lucru, eu l-am găsit fizic la mine în grădină, după cum arată şi pozele. Piersicul atârnă de fructe cu crengile la pământ după ce a trecut printr-o mare vijelie,  iar salcâmul e pregătit de foc pentru că deşi fără roade, neîncărcat adică, a cedat la vânt rupându-se. Şi nu degeaba a făcut  Mântuitorul această comparaţie, deoarece în înţelepciunea Sa divină ştie că oamenii sunt la fel. Sunt oameni plini de râvnă şi încercaţi de vânturile ispitelor şi necazurilor care nu se dau bătuţi şi fac roadă de fapte bune;  sunt oameni care cresc falnic ca şi copacii ce nu aduc roadă, şi din înălţimea mândriei în care trăiesc, încearcă să umbrească pe cei care stau plecaţi la pământ ca într-o închinare de mulţumire şi de iertare.

Şi asta nu e tot. Ştim bine cu toţii că în pomii buni şi plini de roade se aruncă cu pietre ori se dă cu prăjina pentru a li se lua roadele. Iar ei se scutură şi rabdă şi-şi aduc roada lor şi anul ce vine, si în alţi ani, suferind cu stoicism şi tăierile crengilor de primăvara pentru curăţirea uscăturilor provocate de seva ce şi-au dat-o pentru a ţine fructele.

Cum cunoşti însă un om după roadele sale? Cum îl apreciezi? Întrebări logice într-o societate în care se trăieşte ca într-o junglă unde copacii sunt falnici şi roadele sunt ori mici, ori sterpe, ori lipsesc cu desăvârşire. Unii se înfoiază cu frunze bogate crezând că aspectul exterior ţine de foame. Patetic.

Ca să vezi oamenii ce fac roadă bogată nu trebuie să ridici prea mult privirea. Ei sunt mai jos, smerenia şi simplitatea nu-i lasă să se ridice prea mult. Nu vreau să dau exemple pentru că sigur aveţi pe lângă voi aşa ceva. Aş vrea să spun însă că e nevoie să privim altfel copacii falnici. Admiraţia faţă de înălţimea lor trebuie să fie probată în faţa gurii de la sobă. Copacii mari fac zgomot când sunt răpuşi, fac deranj în jurul lor şi sfârşesc într-o cenuşă aruncată pe pământul din care şi-au trăit viaţa. Mulţi oameni mari au aceeaşi soartă şi cenuşa ori ţărâna lor este azi călcată în picioare. Oamenii tot de pomul mic şi plin de roadă îşi aduc aminte. Fiecare îşi aduce aminte de un pom al copilăriei din care s-a înfruptat de fructe alături de cei dragi.

În încheiere revin la compotul din titlu. E o plăcere să guşti roadele unui pom ce şi-a dus la îndeplinire menirea, cum de asemenea te poţi bucura de un om care revarsă din inimă dulceaţa experienţei de viaţă, o dulceaţă  materializată spre anihilarea  amărăciunii din viaţa de zi cu zi.

ROSII CU BRANZA

Foarte mulţi dintre cititorii acestui blog mă cunosc şi „în carne şi oase”, avantajul lor faţă de cei care nu mă ştiu decât virtual. Dar nu un mare avantaj deoarece în definitiv nu sunt decât un om aproape normal, asta în condiţiile în care nimeni nu e perfect. Cu alte cuvinte am  idei, melodii şi mâncăruri preferate, am zile senine dar şi mohorâte ca aproape orice om. Pentru care motiv într-un moment de sinceritate cu propria-mi persoană m-am gândit la un aspect al vieţii mele care ţine de cotidian, dar pe care tratându-l ca un act de normalitate nu l-am analizat cum trebuie.

Cât mănâncă un om într-o viaţă? Nici măcar nu am vrut să mă uit pe vreun studiu, că sigur există. Dar în sinea mea m-am îngrozit. Ştiţi că sunt state ale lumii în care sărăcia cauzată de secetă şi proastă organizare a distrus noţiunea de viaţă, pentru că aia numai viaţă nu se mai poate numi. Apoi mi-am pus această întrebarea cât mănâncă un om într-o viaţă? Dar asta a urmat unei alte întrebări la care nu am găsit răspunsul ideal, căci nu ştiu pentru care motiv iubesc oamenii această viaţă aşa de mult. Pentru că efectiv oamenii se chinuie realmente pentru a trăi chipurile decent. Aleargă omul toată ziua şi chiar noaptea deseori pentru a câştiga o pâine de pus pe masă, pentru o săptămână de concediu pe an, pentru trei  zile de Paşti şi alte trei de Crăciun cu Anul Nou cu tot în care „să se simtă bine”. Ar mai fi munca de o viaţă pentru cei câţiva pereţi şi tabla frumos vopsită ce ajutată de patru roţi se transformă în maşina care înghite jumătate din munca prestată de om în viaţă. Şi atunci oare pentru ce vor oamenii să trăiască? Să ajungă bătrâni şi neputincioşi, singuri şi în neputinţa fizică de a mânca ceea ce-şi doresc pentru că nu au voie de la medic? Nu ştiu ce să zic. În fine, trec la întrebarea mai simplă.

Cred că oamenii îngurgitează tone de alimente şi băuturi într-o viaţă. Mii de kilograme de mâncare. O alimentare continuă şi un saţiu greu de potolit. Efectiv ar trebui să ne ruşinăm de cât băgăm în noi într-o viaţă. Uneori, când ne este foame, nu contează ce mâncăm. Când ajungem la saţiu, când ajungem la un anumit stadiu de dezvoltare încep mofturile, fiţele, poftele diverse şi rafinate. Resturile, după cum bine ştiţi, merg toate în acelaşi loc. Dar despre asta nu prea se vorbeşte. E tabu.

Înainte vreme, primii oameni avea hrana la dispoziţie pusă de Dumnezeu prin lucrarea naturii, nu făceau vreun efort. Apoi printr-un efort minim de lucru pământul le rodea orice aveau nevoie. Mai târziu, după crima lui Cain, pământul nu mai rodea cum trebuie decât celor drepţi, pământul lucrat de Cain şi urmaţii săi nu mai dădea roada cuvenită, păcatul le pustia munca. După Noe omul a persistat în rău şi rodul pământului scădea invers proporţional cu creşterea păcatului în greutate. Nici chiar când au început să mănânce animale oamenii nu se mai săturau. La început nu făceau provizii de nici un fel iar azi îmbuteliem şi conservăm pentru ani de zile. Natura şi-a pervertit firea din cauza acţiunilor nesăbuite a celui care trebuia să-i poarte de grijă, din cauza nesătulului om. Timpurile ne demonstrează că omul nu se mai satură cu nimic iar foamea trupului va fi accentuată de o foame spirituală ce va fi ostoită tot cu falsuri cancerigene, deoarece chiar şi sufletul se poate îmbolnăvi când nu este hrănit cum se cuvine.

Vă spuneam la început că şi eu am anumite gusturi generate de papilele gustative, pe care de multe ori le desfăt cu ceea ce doresc, aşa cum spunem noi atunci când „ne vine apă în gură”.  Şi pentru că trebuie să fiu corect până la capăt, dar şi pentru că trebuia să am un titlu la postare, vă spun că pe timp de vară consum destul de des roşii cu brânză.