ÎN LUPTĂ DREAPTĂ CU DUMNEZEU

V-ați luptat vreodată cu Dumnezeu? L-ați provocat vreodată pe Dumnezeu la o luptă dreaptă încercând, zic și eu, să vă vedeți limitele? Ori poate vreodată, ispitiți la luptă de către Dumnezeu, ați avut măcar o mică victorie?

În viață putem avea parte de victorii care să ne coboare și de înfrângeri care să ne ridice, putem avea parte de încercări și ispite care să ne zidească și de porți deschise care să ne înfunde. Și mai știu un lucru, anume că pașii făcuți cu încredere pe valurile vieții, chiar dacă-s puțini înaintea unor inerente scufundări cauzate de angoasele deseori puerile cu care ne înveșmântăm, pașii ăștia, în micimea lor, sunt cei mai siguri în urcarea unor trepte pe scara propriei existențe.

Ultimile trei săptămâni au fost pline de încercări, încercări de suflet venite în valuri uriașe și-n trepte abrupte, încercări ce recunosc că mi-ai ispitit mintea și simțirea spre a-mi pune întrebări care să-mi cutremure ființa brăzdată pe alocuri de șiroirea unor lacrimi amare. Doar că, scris este: „cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”, iar asta nu ca o predestinare care să anuleze dulcea libertate, ci ca o purtare de grijă armonios rânduită spre a fi atât părintească, cât și pedagogică.

„De Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să priceapă calea lui”? Drumurile vieții sunt nebănuite, răscrucile vieții și răspântiile ce astăzi se numesc sensuri giratorii ne oferă posibilitatea de a alege drumul pe care ar trebui să continuăm un lucru început ori un lucru pe care ar trebui să-l începem. Că latinii ziceau „via recta semper bona” știu, dar ei nu la elevația drumului se refereau, ci la modul în care ne putem păstra verticalitatea în cele pe care le urmăm ori le coordonăm, ba chiar și verticalitatea clipelor în care, îngenunchiați fiind, ne păstrăm gândul tot spre lucrul cel bun.

Din primăvară am hotărât să urc din nou pe Athon, doar că șansele de a merge în Muntele Athos scădeau pe zi ce trece, mai mult, cu trei zile înainte de termen deja era aproape imposibilă plecarea, cercetarea cu care am fost încercat și ispitit atingând cote paroxiste cu două zile înainte și, abia în ziua plecării, cu doar câteva ceasuri înainte, totul să se rezolve ca prin farmec, ca și cum, o ceață densă și rece s-ar risipi în cele patru zări spre a lăsa loc soarelui să încălzească și să lumineze totul în jur.

Și nu, nu testul (Covid) a fost problema, a fost negativ, așa cum am simțit dintru început, ci testele, acele lecții predate și examinate aproape instantaneu de către Cel căruia îi slujesc cu drag și credință, pe de o parte, iar pe de altă parte de către alte terțe persoane ori situații.  

„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Chiar așa, de ce? Cândva, apostolul Petru, speriat de valurile mării,  a început să se scufunde în valurile unei mări scăldate-n smoala unei nopți cercetate de furtună. La mine a fost mai rău, în lumina zilelor am trăit bezna unor momente în care valurile nu prim mărimea lor mă speriau, ci prin desimea cu care se succedau. 

„Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Plecarea a fost ca de fiecare dată minunată, revederea unor prieteni deja vechi, întâlnirea cu prieteni noi dar la fel de minunați, ne-mișcarea din mașinile aflate în mișcare și bucuria povestirilor depănate în sutele de km au scurtat parcă distanța pe care o avea de parcurs. Fiecare din noi am avut, pare-se, înaintea acestui pelerinaj, felurite încercări, fiecare din noi biruind ispitirile spre a duce la bun sfârșit ceea ce ne-am propus încă de anul trecut, ceea ce hotărâsem la începutul primăverii.

Poate că vă întrebați la ce bun să citiți mai departe. Cumva, sincer, vă înțeleg, dar trebui să știți un lucru, aceste plecări nu-s concedii spre îmbuibare, nu-s momente de relaxare fizică în care lenea devine arbitrul fiecărei clipe petrecute departe de oarece responsabilități. Nu, aceste plecări sunt răspunsuri de mulțumire pentru multele împliniri cărora, din nefericire, veșnic nemulțumiți, noi nu le dăm cinstea cuvenită.

Dincolo de relaxarea aproape de neînțeles cu care ne-au primit grecii pe continent, una de bun simț, cu păstrarea unor distanțe legale mai mult decât firești și cu respectarea atât de naturală a unor reguli în vreme de pandemie, dincolo de naturalețea și eleganța cu care am fost serviți, există starea de dincolo de oraș, cea din Munte, unde totul parte rupt dintr-o altă lume, ca și cum ai intra direct într-un film bun petrecut în timpurile în care nu exista frica morții la fiecare pas.  Athosul, cu regulile lui simple, izvorâte din ancestralul unor timpuri greu încercate, dezvăluie o trăire idioritmică ce funcționează după trei norme, ascultare, rugăciune și iertare, norme care în lume sunt aproape de neconceput. Rugăciunea este continuă, munca este aproape de ocnă, rezultatele sunt de excepție, ascultarea este ca o fiică a iubirii și iertarea este ca un medicament care vine să stingă toate rănile unor zile greu încercate.

„De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”. Am început urcușul spre Athon la ora 4.30 dimineața, exact în momentul în care, în biserica schitului de la Prodromu slujba era în plină desfășurare. La lumina lanternelor rucsacii păreau niște uriași ce se agățaseră de umerii noștri. Și până la urmă, chiar așa era, rucsacii mari purtau de sus până jos toate cele necesare unui urcuș serios pentru o noapte de dormit sub cerul liber. Izoprenul ține ceafa, sacul de dormit ține mijlocul, hainele de schimb, bruma de mâncare de post, cele câteva cepe, lămâile și bidoanele de apă, câteva conserve și chiar fructe atent dosite printre lucruri,  încărcau spațiul de mijloc. La Stavros, cumva la mijlocul drumului, ultimul loc unde se găsește apă, am făcut un popas de rugăciune și odihnă. Apoi a început urcușul sinuos și abrupt vreo 900 m până la Panaghia, ultimul loc de odihnă înaintea asaltului final spre 2033 m, asaltul făcut doar în bătaia soarelui ce încinge stânca colțuroasă din ale cărei crăpături, ici-colo, răsare câte o floare sălbatică crescută-n mângâierea vânturilor de înălțime.  Iar vârful, Athonul, locul în care odinioară era așezată statuia de aur a lui Apollo, se descoperă ca un sanctuar de liniște peste care se revarsă la apus binecuvântarea unui cer pe care ai senzația că-l  poți atinge cu mâna și, în strălucirea nopții, cu revărsarea unui fluviu de stele ce par a se zbengui în voie peste creștetele celor care, osteniți de urcuș, dorm sub cerul liber așteptând răsăritul senin al unui restart de trăiri mai mult decât dorit în vremurile de restriște. 

Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală, uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, ca-n viață de altfel, depinde de locul în care te afli în barcă, căci atunci când ești pe creasta valului ai senzația că urci, doar senzația, fiindcă cealaltă parte a bărcii deja a coborât. Gambele făcute stâncă și genunchii ce nu mai răspund la comenzi, ca o mașină fără servo direcție sunt doar senzații de moment, durerile sunt înăbușite de bucuria reușitei, fiecare pas spre nivelul mării, dincolo de durerea ascuțită resimțită de mulți, reprezintă un pas spre finalizarea unui drum binecuvântat.

Finalul, dincolo de epuizarea fizică, aduce cu sine pe chipurile celor din grup, oameni în toată firea, zâmbetul acela de fericire pe care numai pe chipul unui copil ce a marcat golul victoriei în ultimul moment al meciului. Bucuria sufletească a revederii unor părinți athoniți, rugători și muncitori, bucuria rugăciunii din mănăstirile muntelui și, de ce nu, bucuria de a ne ruga pentru cei de acasă, au șters, parcă, fiecare încercare de dinainte de plecare, ca și cum, de sus, zâmbind părintește, Dumnezeu a șters amărăciunea amintirilor, păstrând doar lecția dulce a cercetării sufletești.

 Ființial vorbind, nu căderile sunt problema, ci lipsa dorinței de a te ridica. Niciun urcuș nu e ușor, nicio coborâre nu e facilă. A urca sprijinindu-te pe valorii lumii în care trăiești presupune a avea o pregătire temeinică numai bună pentru momentele în care, nevoit fiind să cobori, să poți face asta cu aceeași bucurie cu care ai ajuns sus.

M-am luptat cu Dumnezeu, nu ca oarecând Iacov cel ce s-a numit Israel, doar ca un purtător al crucii de muritor cu stăruire spre cele ale vieții. M-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins mândria cu mângâierea smereniei; m-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins cerbicia cu ascultare; m-am luptat cu Dumnezeu cu cârtirea și m-a învins cu iertarea; m-am luptat cu Dumnezeu cu toată ființa mea spre a-I arăta că am dreptate în judecățile mele și mi-a răspuns la fiecare acuzare cu iubire.

Între cer și pământ, printre frunze și vânt, printre pietre și lut, printre ape liniștite ori învolburate, rămân o fărâmă de suflet ce se luptă cu Dumnezeu în luptă dreaptă, conștient fiind că fiecare înfrângere reprezintă de fapt o victorie a sufletului din ale cărui răni, în cel mai rău caz, nu pot curge decât șiroaie de lumină scăldată-n amărăciunea unor lacrimi deja uscate.  

CIMITIRUL GÂNDURILOR NEROSTITE

Gândul, sămânța ce poate da viață cuvântului, e plăsmuirea unor simțiri încărcate din energia sufletului și întrupate în colbul minților ce poartă-n ele, zice-se, materie din praful unor stele de mult apuse.

Ce ar fi omul fără gânduri? Ce ar face omul dacă ar avea doar un număr limitat de gânduri într-o zi? Și ce am fi făcut dacă prin zidire ceilalți din jur ar fi cunoscut toate gândurile noastre și noi pe ale lor? Știu, oricare dintre situații ar fi fost dificilă și jenantă, fiindcă un om fără gânduri ar fi precum o fântână fără ciutură, ca o barcă fără vâsle, ca o pasăre fără aripi și ca un cer fără soare. Și un număr limitat de gânduri de-am avea ar fi cumplit, omul nu are sațiu la gândire, plus că nu trebuie să uităm că și-așa, cu dezlegare la infinite gânduri, opțiunile noastre sunt de cele mai multe ori limitate, puerile și repetate, rutina cotidiană transformând energia creatoare într-un banal și obositor mecanism de gândire cu orizonturi frânte în dorințe eminamente trupești, în cele despre mâncare, băutură, sex, bani și celebritate, restul trăirilor fiind minimale ori chiar absente mare parte din viață. Cât despre ceea ce gândim despre alții ori ei despre noi, nu mai zic, e cumplit, ar izbucni câte un război în fiecare clipă dacă ne-am cunoaște gândurile între noi, cu atât mai mult cu cât de foarte multe ori, să recunoaștem, ne este rușine cu propriile noastre gânduri, pentru că nu-i așa, suntem maeștri în a ne face toată viața un iad numai pentru a ne crea un colț de rai aici, pe pământ, suntem experți în a aplauda artificiile trecătoare în fața unui cer înveșmântat cu miliarde de stele și,  de ce nu, suntem profesori în a împroșca cu noroi ori vitriol, fie doar și în intimitatea unor gânduri nespuse,  în tot ceea ce nu ne convine.

Așadar, ce se întâmplă cu gândurile nespuse? Mi-ar fi plăcut să am răspunsul perfect pentru acestă întrebare, dar nu-l am, mă gândesc doar că aceste gânduri rămân acele cuvinte nerostite nu spre a da sens zicalei ce spune că tăcerea e de aur, ci pentru a mări prăpastia între ceea ce articulăm și ceea ce simțim. Altfel, omul, paradoxal, vorbește cel mai puțin taman despre lucrurile ori stările la care se gândește cel mai mult. Și uite așa miliarde de simțiri rămân neîntrupate spre prohodirea ce se face la fel de tăcut în cimitirul nerostitelor gânduri. Și poate că e mai bine așa, nu am avea niciunul din noi tăria de a spune articulat ceea ce simțim (de fiecare dată) despre colegi, despre vecini, despre șefi, despre frați, despre gustul unui fel de mâncare pe care-l mănânci din complezență ori, de ce nu, despre furiile ori bucuriile trăite față de mulți și multe în diverse situații din viață.  Și de ar fi doar asta. Mai sunt gândurile nerostite care ar zidi, cuvintele acelea nespuse care ar mângâia, trăirile acelea pe care deși ți-ai dori să le zici, le lași în ofilire, spre uscare, în timp ce lacrimile celor care ar avea nevoie de un gând bun ar putea uda deșertul imens, de necuprins deseori, ce atinge ființa umană în cele mai încercate momente, ascunzând sub dunele de dureri alte gânduri, cele mai multe încărcate cu sentimentul de neputință.

Nu articulăm tot ceea ce gândim pentru că am fi lapidați în agora mereu plină de semeni pregătiți să ridice piatra, chiar dacă, toți cei din piață, la rândul lor, sunt la fel de vinovați ori poate mult mai mult. Și uite așa purtăm în noi gânduri desfrânate și rostim, fals, doar cuvinte sobre; purtăm în noi gânduri viclene și le rostim pe cele mieroase; purtăm în noi gânduri de răzbunare și, de frica legii, le sufocăm în vorbe atent cântărite, scăpând când și când câte un cuvânt care taie în carne vie crezând că prin asta ne vom mai răcori.

 „La ce te gândești?” Iată, o întrebare pe care am adresat-o de multe ori celor de lângă noi ori, la fel de bine, întrebarea primită de la cei de lângă noi. Uneori vine un răspuns concret, alteori vine răspunsul fără sens, minciuna clasică: „la nimic”, ca și cum în stare de trezie ai putea avea vreo clipă în care gândurile să să părăsească vreo clipă. Aparent nu ne gândim la nimic, în fapt, fie și pe moment, nu ne dorim articularea gândului, nu ni-l dorim înveșmântat în hainele cuvintelor, îl vrem doar pentru noi, îl vrem îngropat în cimitirul gândurilor nerostite, îl vrem  ascuns în mormântul săpat undeva între minte și suflet, într-un loc fără niciun monument sau cruce, într-un spațiu săpat în dimensiunea unui timp peste care se va așterne uitarea, căci majoritatea gândurilor nerostite așa sfârșesc, în uitarea care, deși nedureroasă, nu aduce vindecare, ci doar amânare.

Zice Ecclesiastul așa: „gândurile lor, frica inimii, cugetarea aşteptării, toate merg spre ziua morţii! Mânia, râvna şi tulburarea, zbuciumul şi frica morţii, pizma şi cearta nu cruţă pe nimeni; şi în vremea odihnei, întru aşternut, somnul nopţii gândul lui îl împovărează”.

Gândul apasă și devine aspru judecător al conștiinței dar și tiran în imperiul propriei ființe dacă nu este rostit. Dacă nu ești în stare să transformi scânteia unui gând în lumina unui cuvânt înseamnă că nu ai puterea de a mărturisi un adevăr până la capăt, fiindcă adevărul este cel care ne poate face cu adevărat liberi, știm asta, a spus-o chiar Cuvântul (Hristos), Cel care, întrebat ce este adevărul, a tăcut, și nu pentru că n-ar fi putut răspunde, ci pentru că gândul dumnezeirii ar fi zdrobit, prin cuvânt, ceea ce oamenii nu vor să recunoască niciodată, anume că iubesc minciuna, aducând mereu drept alibi justificări precum cele ale lui Pilat. Nu e de ajuns să ne spălăm pe mâini pentru a scăpa de gândurile murdare, ele vor rămâne în continuare în noi, vor fi îngropate în cimitirul cuvintelor nerostite alături de alte gânduri, poate frumoase și bune, nerostite nici ele la vremea cuvenită, devenind toate un trecut pe care l-am trăit drept groparii unor cuvinte sortite la tăcere veșnică.

ȘI LACRIMA LUMINĂ S-A FĂCUT

„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”.

Un citat al părintelui Nicolae Steinhardt din  Jurnalul Fericirii, un citat care-mi place tare mult, un citat cu care am dorit să încep postarea mea de azi, cumva, ca un refresh pentru mintea-mi care, mai ales în zilele din urmă, încercată cu fel și fel de gânduri și știri, parcă nu mai rezona la trăirile unor vremuri în care lumina era lumină și bezna era beznă. Am să încerc să fiu scurt, deși, credeți-mă, mă împresoară fel și fel de trăiri pe care dacă nu le-aș așeza în scris, aș rămâne sclavul unor gânduri ce nu se vor limpezi niciodată.

Se vorbește mult despre lumină în perioada asta, prea puțin însă se vorbește despre Lumină. Știu, cei care vor citi neglijent nu vor vedea diferența, doar că, oameni buni, Lumina despre care nu se vorbește cum și cât ar trebui, curat și liniștit, rămâne tot neîmpărtășită, nedistribuită, asta pentru că toată lumea aleargă după lumina ce se stinge la prima rafală mai puternică de vânt.

Săptămâna asta, mai la început, în Marțea Mare (mare nu că-i mai lungă, ci pentru că reprezintă un timp de înveșnicire dintr-o perioadă ce ar trebui să fie sfântă și sfințită prin fapte, nu doar prin vorbe), în această zi am distribuit Lumina. Și când zic asta nu o spun pentru că am luat-o înaintea altora, nicidecum, sunt mulți care au mai făcut acest gest, o spun pentru a vă întări în credința că adevărata lumină este cea care  răsare pe bolta senină a sufletelor ce nu cunosc răutatea, dar și-n universul unic al inimilor în care iubirea și milostenia înfloresc în orice anotimp al vieții.

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.  Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Totul a început cu un telefon de dinainte de Florii, un apel de la un prieten bun și discret, ba chiar smerit aș zice. „Vrei să-ți aduc câteva produse pentru oamenii mai încercați din sat”? De ce să refuz, unii oameni chiar au nevoie în perioada asta. Și le-a adus, nu câteva, ci destule produse. Dar când Dumnezeu dă, dă cu „măsură plină, îndesată, clătinată și care se revarsă”. Nici n-am apucat să fac planul de bătaie că am primit un alt telefon, de data asta un fiul al satului plecat pe alte meleaguri, un om care, de departe, a rămas cu sufletul tot în căldura din vatra satului. Întrebarea a fost ca un trăsnet. „Vreți să vă aduc pentru tot satul”? Și din detalii, chiar dacă mi se părea un vis, am realizat că e o dorință, am simțit că e bucuria de a aduce ceva tuturor celor cu care a crescut și trăit în sat spre a oferi un licăr de speranță în inimile celor care în vremurile astea își pun întrebări la fel ca orice muritor speriat, mi-am dat seama că nu e un moft, așa că tirul cu alimente a ajuns în sat cu cele promise.

Am început Săptămâna Patimilor trist, în momentele în care am mai ieșit prin sat, mergând încet, cu geamul mașinii deschis, mă întrebau copiii din curți dacă pot veni la denii, bătrânii dacă se pot împărtăși iar ceilalți, fiecare cu doleanța sa, dacă pot merge la cimitir, dacă pot împărți, dacă au voie să facă ori să nu facă anumite lucruri. Le-am răspuns tuturor cu rigoarea legii, le-am explicat rece, cum nu am făcut-o niciodată, taman pentru a le spulbera orice urmă de încercare de a evada din curți spre biserică ori alte locuri. Ba mai mult, pe grupul virtual al satului, am transmis constant, detaliat, care-s rigorile legii și cât de atent trebuie să le respectăm.

„Veniți să luați lumină”! Așa strig de ani de zile din ușile deschise ale bisericii în fiecare miez de noapte de Paști spre a oferi oceanului de oameni prezenți câte un colț de flacără pâlpâindă. Anul ăsta va fi altfel, curtea bisericii va fi goală, lumina fiind dăruită de marți, din poartă în poartă, cu măști și mănuși, alimente, multe și bune, neperisabile, câte două lumânări de fiecare familie pentru ca în fiecare casă, de înviere, să se aprindă, la strigarea mea (chiar dacă-s departe fizic de ei) câte un crâmpei de lumină.

Am distribuit alimentele, multe și bune,  în tot satul, la toată lumea, nu înainte, desigur, de a fi anunțat toate forurile superioare decidente, inclusiv pe cele ale statului, primind binecuvântările și/sau avizele necesare așa încât eu și mâna de voluntari să putem merge în siguranță, oferind siguranță la rândul nostru, fără a intra în curtea nimănui, doar la porți, unde ne aștepta câte un membru al familiei.

Cum zice românul, „a sporit Dumnezeu toate”, și să știți că așa a fost. Am distribuit la noi în sat alimente de peste 25000 mii lei, într-un sat mic, aducând un pic de liniște în sufletele celor ce au primit. Și dacă au rămas destule, am sunat la un azil. Acolo răspunsul a fost sfâșietor. „Avem nevoie de orice aliment ori produs de curățenie, dar suntem în izolare, nu vă putem primi”. Și n-au putut, dar am găsit calea de compromis, am dus și acolo aproape două tone de alimente și produse sanitare, le-am lăsat în fața porților închise, pentru ca mai apoi, personalul, să le ducă la adăpost spre a da hrană celor care sunt greu încercați la vreme de bătrânețe. Ne-am văzut doar prin gard, de la mare distanță, de la 5 m,  suprimând acei metri mai mult decât regulamentari prin bucuria de a vedea cu lacrimile suferinței se transformă în scântei de lumină.

M-au felicitat mulți. Nu eu merit felicitările, ci cei care au făcut posibilă această transformare, știuți și neștiuți. Singurul merit este, poate, acela că le-am oferit încredere în timp și că au avut încredere în capacitatea mea de a duce la bun sfârșit această strigare de a da lumină și, poate, alergătura din aceste zile sfinte, alături de grija ce vine din dragoste pentru cei păstoriți.

Vă îndemn frățește, părintește și prietenește, rămâneți acasă, păstrați lumina cu bucuria faptului că sunteți sănătoși, că puteți sta lângă cei dragi din casă, chiar dacă nu-i puteți vizita pe ceilalți dragi ai voștri o perioadă. Stați acasă și bucurați-vă de zilele sfinte de sărbători arătând că aveți lumina încrederii, a recunoștinței, a seriozității și a înțelepciunii, Hristos nu ne vrea proști, ci buni, responsabili. 

Da, așa am am dat anul ăsta lumină din Lumină, și oferind cu grijă aceste daruri, mi-am dat seama că arderea omului în trăirea sa este aidoma unor lumânări aflate-n bătaia vânturilor de primăvară. Rareori sufletele noastre ard curat și drept, de cele mai multe ori pâlpâim spre stingere, ne topim de frică și răutate, ne îndoim sub povara greutăților ce ne împresoară picurând lacrimi la fel de fierbinți ca ceara ce tot pică în jertfirea ei spre pământul ce ne poartă pe toți în așteptarea unei învieri ce nu cu învrăjbire trebuie să ne găsească, ci ca pe niște candele curate în care să păstrăm Lumina nu doar  o zi, ci o viață întreagă.

RĂZBUNAREA CICATRICILOR

De câteva zile bune, inclusiv în zilele în care vântul, în dezlănțuirea-i turbată, asmuțea fulgii înghețați ai unei zăpezi venite de nicăieri, inclusiv în aceste zile, am mers în livadă. Aproape izolarea în care ne aflăm reconfigurează prioritățile, cumva, ca o întoarcere la primordial, spre inocența unor vremuri în care nu exista frica, spre timpul în care curajul unui copil desculț în colbul verii ori prin iarba necosită a câmpului umplea timpul cu seninul unor clipe ce păreau smulse din veșnicie.

La ora asta livada e frumoasă, nu știu mâine cum va fi, frigul ultimilor zile își va pune sigur amprenta pe rodul unei veri care oricum se anunță flămândă. Și totuși, unii dintre muguri și o grămadă de flori se încăpățânează să reziste pe crengile ciuntite de foarfecă și fierăstrău la vremea cuvenită, rezistând lângă cicatricile încă supurânde ale unor tăieri absolut necesare, mascate inestetic de cleiul unor plângeri pe care nimeni nu le-a luat în seamă în bezna nopților lungi ale sfârșitului de iarnă. Lângă cicatricile acelea care, în suferința lor, se răzbună peste ani transformând durerile în ramuri noi pline de rodire.

Sunt fascinat an de an de acest ciclu, să rodești atât de mult, după ce-ți sunt tăiate ramurile ce au îndrăznit să se ridice mai semeț spre cer, înseamnă că suferința fizică trebuie dusă până când cade ultima frunză ori floare. Numai așa poți înțelege suferința interioară – dacă vreți, morală – cea care supurează timid în încercarea unei auto-vindecări în vitregia unui exterior trăit în continuă cercetare, fără nicio ferire, fără nicio rușine, fără nicio mască.

Da, chiar alaltăieri, la ieșirea dintr-un magazin, un copil (cam de 5 ani), agățat de mâna mamei sale, întreba de zor, fără a primi răspuns : „Mami, de ce poartă toată lumea alea la gură?”. Ce straniu, până acum două săptămâni toți purtam măști, măști aparent invizibile, măștile autosuficienței, măștile mândriei și ale superiorității, ale vanității și ale pietății fariseice, aveam din belșug măști, le schimbam ori de câte ori doream. Acum le purtăm vizibil, pe cele ale suferinței le purtăm, dar problema e că nu le mai avem, că ele ne fac egali, că nu mai contează din ce mașină cobori și nici în ce vilă locuiești, porți la gură aceeași mască, fără cristale Swarovski, le purtăm în balul mascat al unei lumi ce nu prea se mai dă în spectacol. Un teribilist, înainte vreme, intra cu masca pe față într-o mare de oameni fără mască; acum nici teribiliștii nu mai pot intra fără mască într-o mare de oameni ce poartă mască. Spunea frumos Emil Cioran: „De ce să porţi o mască, dacă nu mai ai chip? Înainte, puteai purta mască, fiindcă aveai un chip; acum, când chipul a dispărut, masca nu mai are rost”.

„Ce sunt nu știu, iar ce știu nu sunt.” Trăim vremuri de cercetare, întreaga omenire e cercetată, ni se cern valorile, acum putem demonstra câtă știință avem, acum putem arăta câtă credință mai avem, acum putem demonstra ceea ce suntem. Fizic, lumea e pusă la încercare de un virus, de o entitate invizibilă. Spiritual, e pusă în discuție credința. Un lucru mi-e clar: ignoranța poate ucide trupul, iar despre suflet și minte, cred că uitarea și acedia sunt dușmanii omului modern, altfel nu-mi pot explica de ce oamenii nu vor să înțeleagă prioritatea unei încercări de a păzi cel mai mare dar al universului – VIAȚA – fie chiar și printr-o retragere în liniștea casei, pentru un timp, și de ce nu vor să înțeleagă că nu cazi din credință dacă pentru scurtă vreme nu poți veni la biserică, având libertatea de a te ruga de acasă, la fel de aprins și, de ce nu, aproape la orice oră, de a cere un sfat duhovnicesc preotului (cazul creștinilor) căruia i-ai spus ani de-a rândul cele pe care le ai în suflet. Ba chiar și cu împărtășirea, iată, fiindcă există această ispită a contradicțiilor ce ne otrăvesc mintea, chiar și cu împărtășirea se poate, conform legii, pe această perioadă determinată. Pot fi împărtășiți oamenii acasă la ei, în caz de mare necesitate, preotul poate merge, repet, conform legii, cu ciupici, mască, mănuși, dezinfectând înainte de împărtășire, dar și după, lingurița, cu o igienă a mâinilor recomandată tuturor oamenilor în perioada asta (și nu numai).

Trebuie să credem și să avem încredere că această încercare va trece, că va veni vremea, cât mai repede cu putință, în care să ne regăsim în trăirea unor clipe cu care ne-am petrecut viața până acum. Dacă nu ne împărtășim toți dintr-un potir acum, nu înseamnă că peste timp nu o să ne mai împărtășim. Dacă nu ne mai strângem mâinile acum, ori dacă nu ne mai îmbrățișăm, nu înseamnă că nu o să mai facem asta. Dacă acum nu ne mai putem aduna în biserici ori a ne strânge în hore și sârbe, nu înseamnă că nu o să mai facem acest lucru, ba da, îi vom petrece pe cei dragi fără a fi opriți de un număr anume, vom merge ca înainte la botezurile și nunțile celor apropiați, vom socializa și vom munci ca și odinioară, fără dar și poate. Cu o condiție, însă: să nu fim ignoranți acum, să facem ascultare, să avem credință și încredere că cei ce hotărăsc pentru noi vor hotărî bine și sănătos. Copiii și nepoții noștri au nevoie de un viitor curat. 

Am ajuns în punctul în care constatăm că rațiunea, rece și fixă, poate duce la un vid spiritual imens, dureros și distrugător, știința puțină îndepărtează și rănește, știința adevărată apropie (inclusiv de Dumnezeu) și vindecă. Am ajuns în punctul în care nu trebuie să uităm, un punct de resetare, în care toți factorii decidenți să ia aminte la valoarea Omului în infinitatea universului, și nu doar ca materie, ci mult mai mult, ca punct de reper, vertical și orizontal, ca-n inima crucii, pentru tot ceea ce înseamnă simțire și trăire. Dincolo de ierarhii administrative și spirituale, suntem oameni, dar acest lucru a fost uitat în ultima vreme. Înaintea lui Dumnezeu, suntem suflete, diferența dintre noi fiind nu cea a gradelor ori a distincțiilor, ci cea a faptelor, a gândirii, fiindcă doar cu acestea vom merge la judecată, restul sunt doar zorzoanele unor merite cu care ne însoțim numai pentru o bucată din viață.

Înainte de a termina aceste rânduri, am mai dat o fugă în livadă, care trebuie cosită, iar pomii trebuie văruiți, ca și cum vor fi înnobilați să rodească într-un petic de rai încercat de vânturile reci ale unor schimbări ce provoacă răni supurânde de suferința unor neînțelese trăiri. Mă întreb acum, ajuns la taste, ce ar face Hristos dacă ar veni din nou pe scena lumii din acest secol, spre judecata unui complet de jurați alcătuit din toată lumea asta. Știu sigur ce va face, în ascultare, și-ar întinde din nou mâinile pe cruce așteptând loviturile grele ale ciocanelor ce înfig piroanele unor acuze pentru care nu a fost niciodată dovedit, şi spunând din nou, trist, dar plin de iubire: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”.

Suntem încrâncenați acum pe lucrurile ce ar trebui să ne apropie. Eu vă spun un lucru: spre final – spre finalul fiecăruia dintre noi – cu trei virtuți vom fi cercetați. Cu credința, a unora mai încercată, a altora mai aprinsă, la unii fără, la alții habotnică. Cu nădejdea, săraca, cea mai căutată virtute dintre toate, pentru că e la îndemâna săracului și a bogatului deopotrivă, din sărăcia ei reușind mereu să dea câte ceva chiar și celor mai încercați dintre oameni. Cu dragostea, cea mai bogată dintre toate, la a cărei înălțime nu se pot ridica decât cei ce sunt în stare, la orice oră, să se jertfească pentru ceilalți, ca și Hristos, să se crucifice pentru ca cei de lângă să poată merge mai departe, în rodirea unor timpuri în care fiecare mugur și floare rămân un model de luptă cu încercările.

Ninge cu flori din pomi, căci s-a pornit din nou un vânt ce scutură spre cer, mii de petale dalbe ce merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire, căci din jertfa lor, cândva, în soarele verii, se vor arăta roadele unor zile de încercare și răbdare.

DE MORTUIS NIHIL NISI BENE

Câțiva ani buni m-am străduit să înțeleg ce zicea mamaia ori de câte ori ne împărțea ceva, și clar, la ea, aproape orice oferea de mâncare era ca împărțitură, căci făcea semnul crucii peste orice boț de mâncare, mai ales dimineața, după anafură, zicând ceva de neînțeles pentru noi care, cu ochii cârpiți de somn eram treziți cu noaptea-n cap, mai ales vara, pentru adunat de zarzăre și prune. Da, multă vreme n-am înțeles, abia mai apoi, fiind atent, am realizat că scurta-i rugăciune era o ofrandă adusă în numele celor dragi plecați dintre noi, pe care nici măcar nu-i cunoscusem, dar care, bag seama, deși mutați spre veșnicie, rămăseseră definitiv întipăriți în mintea și sufletul ei. Și clar, la pomenirile morților, nimic nu se compara, în mintea noastră de copii și-n gustul nealterat al vieții, cu boboroadele înmuiate un pic în vin dulce și cu orezul cu lapte (colarezul) râcâit de pe tuciul în care fiersese.

V-ați aflat vreodată în fața morții? Ați fost vreodată la limită, doar voi și Dumnezeu, fără a mai avea vreo șansă că cei din jur vă mai pot ajuta cu ceva? Măcar ați visat vreodată că ați murit? Sunt convins că da, măcar o parte din cele întrebate de mine sunt sigur că nu vă sunt străine. Și peste toate, realitatea morții fizice ne pândește la orice ceas, ca să nu mai zic că fiecare dintre noi, rând pe rând, am fost nevoiți să petrecem pe ultimul drum pe câte cineva din cei dragi ai familiilor noastre ori din rândul celor ce ne-au însoțit pe drumul vieții în diverse momente. Și întreb eu, tot retoric, oare să existe cineva care să nu-și dorească ca măcar pentru o zi, pentru o oră numai, să-i aibă aproape și să-i pună la masă pe cei plecați pe drumul veșniciei?

Fizic nu se poate, e clar, realitatea putreziciunii e de netăgăduit, căci scris este „sufletul să meargă acolo de unde ființă și-a luat, până la obșteasca înviere, iar trupul să  se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”. Numai că mai este ceva care încă ne leagă, dragostea, dragostea noastră față de ei, transformată în rugăciuni, pomeniri și milostenie mișcă Cerul, mișcă întreaga dumnezeire, fiindcă la rându-I, Dumnezeu este iubire și se manifestă în lumină, spre iertare, atunci când vede lacrimile celor ca din sinceră iubire fac pomenire celor adormiți.

 "Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25) Cât de frumos poate spune Mântuitorul aceste cuvinte, ce plin de speranță, ce curat! Este foarte adevărat că, din dorința de epatare ori, și mai rău, de bifare a momentului, mulți fac pomenire formal, lipsit de trăire, dând mai multă importanță celor împărțite decât rugăciunii, uitând, fie și luați de val, că și peste ei va veni ceasul în care vor aștepta rugăciunea celor rămași, dimpreună cu milostenia curată, spre a păstra comuniunea în iubire și-n lumină regăsită-n iertarea Celui de sus.

Zice Scriptura: „şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta.” (Isus Sirah 7,34-35)

De pomenirea morților ne aducem aminte cât suntem de trecători dar, totodată, ne aducem aminte că suntem pe-aci datorită celor care nu mai sunt, strămoși, moși, părinți (în unele cazuri), că sunt oamenii care au pierdut frați ori copii, că sunt oameni care au pierit fără să mai aibă pe cineva în urmă care să-și aducă aminte și de ei. De pomenirea morților ne aducem aminte de cei care au trăit timpuri mult mai grele decât cele trăite de noi, de cei care, din puținul avut, din presiunea timpurilor trăite, din osteneala zilelor muncite, din înțelepciunea unei vieți deseori fără școală și din dragostea așa de mare pentru cei ce le suntem urmași, și-au luat de la gură pentru ca noi, în libertate, cu responsabilitate, în credință și smerenie să reușim măcar să le facem câte o pomenire, dacă pe celelalte lucruri cu care și-au dorit să ne vadă înzestrați sufletește încă nu le putem înfăptui așa cum se cuvinte.

Am trecut prin cimitir un pic înainte de a încheia ceea ce aveam de scris, ai zice că parcă am fost chemat. Una din bătrânele din sat, uscată de văduvie, peste 35 de ani, gârbovită de timp și încercări, zâmbea lângă crucea soțului. M-am mirat, era un contrast prea mare zâmbetul acela pentru locul unde ne aflam. Dar am aflat de ce. Mi-a spus, căci am întrebat care-i taina. Și a zis: „părințele, ești tânăr încă, nu simți, dar eu simt. Am plâns niște ani amărâți ori de câte ori am venit aici, la omul meu, dar acum nu mai mult, s-a subțiat ața, mintenaș mă duc după el, că m-o  chema Domnicu și pe mine, doar asta bucurie o mai am pe-aci, apoi să merg să stau la masă cu ei, cu toți, că tare mi-e dor.”

Nodul pus în gât, cel în care se înnoadă lacrimile, a apărut imediat. Am tăcut, m-am uitat doar la lumânarea proaspăt aprinsă și mi-am adus aminte din nou de boboroadele alea înmuiate în vin pe care le mâncam cât ardea micuța lumânare cu care se-nsoțea. M-am retras discret spre mașină auzind frânturi dintr-o murmurare ce părea a fi o rugăciune pe care eu, iată, cel ce slujesc, încă nu o pot înțelege perfect, căci simțirea morții e o taină ce nu se descoperă decât în iubirea unor pomeniri în care îți dorești să stai din nou, cu toți, cu cei dragi plecați dintre noi, la o masă.

Memento mori (adu-ți aminte că vei muri/adu-ți aminte de moarte)!

FĂRĂ MASCĂ

Din cele mai vechi timpuri pământene omul și-a dorit să se înalțe și să zboare, ca și cum, din reminiscențele unui paradis pierdut înainte de vreme, să păstreze puterile unor clipe în care aproape totul era posibil. Numai că înălțarea sau mărirea nu este posibilă de la sine, ar atrage imediat căderea, ca oarecând Lucifer cu ceata sa ori, Dedal și Icar, din dorința celui din urmă de a se înălța, cu aripi de ceară, cât mai aproape de soare. Că și zice Scriptura: „și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?”

Ori, să fim înțeleși, pentru înălțare nu e de ajuns doar să faci comparații, să arăți cu degetul pe cei de lângă, aparent mai mici decât tine și, prin asta, să te socotești mai presus. Pentru înălțare ai nevoie de coborâre și cercetare, ai nevoie de cunoașterea sinelui, de a te cunoaște bine pe tine însuți exact cum scria pe frontispiciul antic de la Delphi: nosce te ipsum!

Trăim într-o lume nebună în care oamenii se declară toți sănătoși, recunoașterea bolii fiind, din nefericire, un prag peste care cei mai mulți, din mândrie, nu pot trece. Și cum oare să te vindeci dacă nu recunoști că ești bolnav? Doctorul nu te poate forța să-ți recunoști boala, chiar dacă vede simptomele, el nu poate trece peste mândria cu care crezi că vei înfrunta momentul. Iar sufletește, crezându-te superior, n-ai să rodești niciodată, vanitatea, fariseismul, fiind o infirmitate a sufletului, un handicap care întreține autosuficiența și lâncezeala, gândul că ți-ai îndeplinit ritualul și că pentru asta merită să fii în față. Dar e greșit, pentru că așa, prin autosuficiență, rutinat, vei ajunge să faci din orice lucrare o non-lucrare, din rugăciune o non-rugăciune și din rodirea inimii doar aguridă și stârpituri.

Mă întreabă și pe  mine mulți de unde atâta suferință în lumea asta. Uneori sunt inspirat și găsesc răspunsuri aplicate, alteori cred că nedreptatea este cauza suferințelor noastre, ea este boala ultimilor decenii, dacă nu secole, pentru că în nedreptate se înglobează multe slăbiciuni ce dau naștere unor frici neîntemeiate. De ceva timp purtăm măști peste tot, măștile ce astupă gura și nasul, desigur, că de cele ale fățărniciei nici nu mai aduc discuția, fardul și fardarea virtuală fiind literă de lege, aplicațiile prin care ne dăm strălucire fețelor fiind la mare căutare. Dar de ce purtăm măștile? Pentru a ne feri de boală, e de înțeles. Ce facem însă când purtăm măștile din ipohondria unor aparente stări de boală, ferindu-ne de ceilalți, arătându-i cu degetul și crezând că noi nu suntem ca ei, ci mai presus de ei, vezi-Doamne, sănătoși?

Că suntem farisei și că ne complăcem în trufia noastră n-o să recunoaștem, doar că această infirmitate n-are să poată fi vindecată de nimeni, pentru vindecarea mândriei nu există proteze și nici transplanturi, vindecarea fiind posibilă doar din interior, prin schimbarea minții, spre rodirea inimii.  Poți posti, te poți ruga cu orele, te poți târî și bate metanii nopți întregi, poți face milostenie cu tirul și poți vorbi cât zece profesori deodată, dacă le faci toate doar pentru a te înălța, fariseic, degeaba, nu rodești, inima tot aguridă va da.

Îmi spunea cineva că nu vine la biserică pentru că-s „ceilalți”, că știe el „ce au făcut ăia la viața lor”. Ce gândire simplistă, ce pueril, de parcă la biserică mergi pentru ceilalți, mergi pentru tine, pe ceilalți, când ești în rugăciune, nici nu trebuie să-i vezi (fizic), e ca și cum n-ai merge la spital că mai sunt bolnavi pe-acolo, oameni mult mai bolnavi decât tine alături de care nu poți sta de frică faptului că tu nu ești ca ei.

În fața celorlalți ne afișăm ca cei perfecți, postitori, iubitori de familie, drepți, chiar fără de minciună, ne arătăm plusurile cu  trufie arătând cu degetul spre cei care, în minusurile lor, pot fi mult mai buni decât noi.

Și credeți-mă, măcar și metaforic vorbind, nu cred să fie pedeapsă mai usturătoare decât să vezi, la un moment dat, că cei pe care i-ai disprețuit sunt mai buni decât tine și, pentru asta, și răsplătiți.

A recunoaște cu adevărat care-ți este valoarea, nefardat, sincer, fără mască, ține de maniera sufletului, de cât de nobilă-ți este trăirea și de cât de curată cunoașterea de sine. Oricât ar încerca omul să arate că este mai presus decât realitatea sfârșește prin prăbușire, a te apropia de soare, prin zbor, e un vis, a fi ca Dumnezeu poate fi o stare, dar asta nu se fură, se lucrează, uneori o viață întreagă.

„Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.

EXISTĂ MOȘ CRĂCIUN?

Liniștea stranie ce s-a lăsat peste sat contrastează enorm cu zgomotul cotidian, mult amplificat în ultimile zile, ce tinde să devină un obicei nesănătos în orice colț de lumea înaintea marilor sărbători. Veți zice că la ora la care scriu acestă postare e firesc, la 3 dimineața așa ar fi normal să fie, liniște, doar că și aseară a fost la fel, de parcă toți, epuizați de alergătura nebună pentru îmbelșugarea meselor, toropiți de căldura din case  și alungați de pe străzi de stropii rebeli de ploaie, se adăpostiseră în case spre odihnirea oaselor rebegite de frigul zilelor în care au trudit pe câmp, pe lângă porci ori pe lângă copiii neastâmpărați ce-și aruncă petardele prin orice cotlon. Liniște, liniște peste tot, chiar și prin răspântiile prin care, alaltăieri, ceata mare de colindători frumoși își striga bucuria și, cu guri însetate, toți din ceată, își sorbeau ceaiurile fierbinți pregătite de gazdele ce nu încetau a-și împărți covrigii, merele, nucile, portocalele, plăcintele și gogoșile purtătorilor de trăistuțe viu colorate. Liniște, ca și cum toți, mari și mici, dau roată bradului să vadă dacă sub crengile-i încărcate există vreun dar, cât de mic, cu care să-și bucure părticica de suflet în care încă se mai trăiește copilăria. E liniște acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun.  

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Astă cântare îngerească au auzit păstorii din Beit Sabur, din câmpul aflat la 2 km de Betleemul Iudeii, din locul în care, păzindu-și oile la ceas de seară, au fugit să vadă ieslea în care Cerul s-a unit cu pământul, Dumnezeu făcându-se om pentru a-i reda omului posibilitatea de îndumnezeire, oferindu-i șansa de a depăși starea de chip, spre a putea atinge asemănarea cu Creatorul.

„Taică părinte”, mă întreabă o copilă pe drum, în timp ce colindam, „există Moș Crăciun cu adevărat? Că la mine în clasă nu mai crede niciunul că există”. Iaca, întrebare de 10 puncte când nu te aștepți. Nu vă pot ascunde faptul că am zâmbit bucuros la această întrebare și, cum mi-e felul, am răspuns, desigur, tot cu o întrebare. „Dar la tine în clasă, sincer, e vreunul care să nu-l aștepte, e cineva care nu-și dorește vreun dar, vreun cadou?” Deh, și eu am fost copil  și știu cum lucrează mintea iscoditoare a unui suflet de 10 ani. „Aaaa, păi dacă e așa, toți așteaptă, normal, și încă cum”, exclamă copila vădit surprinsă de răspunsul meu.

„Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”.

Bucurie mare, asta ne vestește îngerul, iar noi, colindând, zicem gazdelor, de fiecare dată așa: „care bucurie și la voi să fie, de la tinerețe pân` la bătrânețe”. Asta ne lipsește azi, bucuria, bucuria de a fi și de a ne fi unii altora, căci încrâncenarea cotidiană nu lasă loc nicidecum loc de pace și de speranță, magii zilelor noastre aducând daruri otrăvite și, cei ce ar trebui să ne aducă vești bune ne prezintă, alarmant, vești care produc neliniște și groază.

Cel vechi de zile, despre care ne vorbește Daniel proorocul, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire.

M-am gândit mult dacă trebuie să mai scriu ceva într-o astfel de zi mare, m-am gândit că nu are niciun rost să-mi aștern gândurile printre „petardele” unor hăhăituri amestecate cu urale despre bani, mâncare multă și glume proaste. M-am gândit și, până la urmă am scris, în definitiv, am spus, doar un cititor dacă-și ridică ochii spre cer pentru a vedea steaua de binevestește, tot e ceva, înseamnă că lumea încă nu s-a sfârșit.

E liniște deplină peste tot, sclipesc beculețele prin brăduți ca într-un joc zglobiu de lumini și stelele pe cer sclipesc scăpărând tainice scântei. E liniștea pe care v-o binevestesc, e liniștea ce v-o doresc, e pacea cu care ar trebui să ne hrănim și taina cu care ne-am putea vindeca. E liniște acum, ca și când, tiptil, în șoaptă, ne apropiem sfios și nerăbdători deopotrivă să intrăm în casa unui nou născut spre a-i privi seninul somnului și zâmbetul viselor în care îngerii binevestesc bucurie mare.

Astăzi s-a născut Hristos și, născându-se an de an, pedagogic și izbăvitor, pentru fiecare dintre noi, aduce bucurie, aduce copiii pe la casele părintești, aduce colindătorii pe la casele noastre și îngeri buni spre călăuzirea pașilor noștri.

Hristos s-a născut! Bucurie vă doresc tuturor și, chiar dacă nu mai credeți precum cei mici, să știți, există Moș Crăciun, există în dorințele fiecăruia dintre noi, a tuturor celor care, indiferent de vârstă, fredonăm câte un colind și zâmbind, ca și pruncii, la vremea aceea în care nimeni și nimic din lumea asta nu ne-ar fi putut da înapoi de la gândul că vom primi ceva în dar.  

PELERIN PE DRUMUL VIEȚII

Ascult Frank Sinatra, „My Way”,  și realizez că-s momente în care, pe drumul vieții, nu-s doar agitarea cu care, poate, mulți mă asociază, viteza cu care mulți s-au obișnuit, ci-s și vremelnicul pelerin pe drumul vieții, pe cărările pe care viteza nu mai are nicio valoare și nimeni nu o măsoară, sunt colindătorul  din ce în ce mai albit de vremuri, copilul ce refuză bătrânețea simțirii spre a trăi o continuă copilărie chiar și-n chinga oaselor ce trosnesc precum vreascurile uscate în focul lacom al zilelor de iarnă.

Trec anii, normal, ăsta li-i datul, și pentru mine, aproape toate aniversările, în special în anii din urmă, sunt deschideri spre cer, sunt porți spre senin, sunt clipe de bucurie și mulțumire, sunt zidire și regăsire, sunt răspunsuri la ecuațiile la care, cândva, în viteză, nu găseam rezultatul corect.

Darul din anul ăsta a fost tot un drum, că năravul din fire greu își găsește lecuire, doar că drumul de-acum, lung și îndelung așteptat, n-a fost în viteză, ci în regăsire, în ciuda miilor de km străbătuți. Am fost, timp de-o săptămână, un pelerin rătăcit într-o bulă de bucurie divină pe cărările bătătorite de sfințenie și sânge dintr-un spațiu în care, cândva, Cerul a sărutat pământul.

Am fost a doua oară în Țara Sfântă, am fost într-un pelerinaj din care am (re)învățat care-i adevărata bucurie și care-i adevărata bogăție. Anul trecut v-am detaliat, destul de succint față de cât de mult mi-aș fi dorit să vă scriu, despre cele văzute. Acum, chiar dacă mă încearcă același sentiment, aproape că nu aș mai scrie nimic, interesul oamenilor pentru astfel de momente e aproape de cota zero, tumultul cotidian, încleștarea ideilor, încrâncenarea în vorbe și aruncatul pietrelor fiind lecțiile cu care cei mari de-acum își cresc copiii, zic ei, spre un viitor mai sigur. Cei mai umblați decât mine știți însă că acestea-s doar modurile prin care încercăm să deversăm propriile angoase în pretoriul celor care judecă fără să cântărească deciziile așa cum făcea odinioară Solomon, înțeleptul rege.

Am zburat în momentul în care în zona aterizării erau alerte de rachete, ar fi fost culmea să mă tem de moarte, știu de prea mulți ani că din fața morții nu poți fugi, așa că... . Așa că din momentul îmbarcării, dincolo de procedurile riguroase, aparent ridicole și radicale, m-am încadrat între cei ce rapid s-au dovedit a-mi deveni prietenii unor momente de viață în care pelerinajul absoarbe toate neajunsurile transformând un grup de oameni într-o familie unită și plină de viață.  

Nu dau detalii despre oamenii cu care m-am însoțit, și e firesc, e vorba de viața lor privată, nici de cea care ne-a organizat totul cu mare purtare de grijă, nici despre ceilalți ostenitori, dar despre părintele David pot spune, în definitiv cine nu-l cunoaște în Israel, care grup nu și-l dorește ghid, cărui om nu i-ar plăcea să-l asculte vorbind despre lucrurile pe care nici 10 ghizi la un loc nu ți le-ar putea spune. Și e firesc, slujește acolo de 30 de ani atât lui Dumnezeu cât și oamenilor, fiind și la altar și-n autocar mereu pregătit să împărtășească „drăguților” din grup toate tainele unor timpuri și locuri din istoria mântuirii.

La Sfântul Mormânt e mereu duhul învierii, neamuri și neamuri din toate colțurile pământului, fiecare după port și limbă, cântă despre înviere, murmură rugăciuni și psalmi așteptând cu răbdare clipa în care, pentru câteva momente, pot intra în locul acela tainic unde ard candelele deasupra pietrei ce străjuiește taina morții și a învierii. Nimeni nu stă mai mult de 30 de secunde, și e firesc, sunt mereu mii și mii de oameni la rând. Eu însă am trăit o mare bucurie, am stat 20 de minute în locul acela sfânt, și nu știu de ce Dumnezeu a rânduit așa, că prea vrednic nu-s, dar vă pot spune că presiunea Cerului nu e povară, e ușurare, lacrimile mele de bucurie și cele ale pelerinilor spălând piatra aceea mare pe care îngerul a dat-o deoparte în noaptea magică a învierii. Și la Golgota la fel, am fost ales spre a sta de strajă până când au trecut toți din grup, apoi iar în alte și alte locuri sfinte de parcă, vorbit, ca pentru zidirea mea, toate puterile cerești deschideau porțile nevăzute ale răbdării spre a ne ușura clipele de așteptare.

Drumul crucii, văzut noaptea, ne descoperă parcă stihiile celor două milenii de la pătimirile omenești cu care Dumnezeu, însângerat  de trădare și loviri, lasă să-i curgă din răni sângele unei iubiri iertătoare ce i-a adus osânda. 

Mă uit cum se duc rândurile și-mi dau seama că deja pe mulți i-am pierdut pe drum în citirea povestirii mele. Aș mai fi spus despre Ghetsimani, despre măslinii încărcați de secole, martori ai vânzării; aș mai fi vorbit despre Poarta de Aur, ferecată deocamdată, cea la care, cândva, toți vom merge; aș fi dorit să mai spun și despre locul Înălțării, despre Eleon,  așa cum, desigur, aș mai fi dezvoltat și despre locurile în care, Maica Domnului, în trecere-ai printre oameni,  lăsat pildă de curăție și curățenie, pildă de smerenie și ascultare. Apoi, era mult de spus despre Samaria cea rătăcită și despre Galileia mult înfloritoare, cea în care Nazaretul, în grotele unor vremuri adăpostea lăcașul bătrânului Iosif, Cana locul cu nunta  mult vestită ori Marea Tiberiadei în oglinda căreia cerul își spală stelele iar adâncu-i acoperă, în sedimente, umbrele trecerii pe-acolo a unor pescari de oameni. Poate că unii și-ar fi dorit să știe și despre Iordan, de ce nu și despre Marea  Moartă, despre Sodoma și Gomora ori despre Gherghesa și Gadara.  Iar Bethleemul, locul în care staulul a devenit altar, ne-a purtat spre închinare în glasul colindelor noastre românești, după ce, ca niște purtători de lumină, am cântat „Hristos a înviat” în ocolirea mormântului celui de Viață purtător.

Am colindat ca un pelerin drumuri și locuri, iar strania pustietate colorată în veșmântului purtat de deșertul Iudeii precum și tristele dar atât de desele baraje militarizate mi-au adus aminte că noi încă avem binecuvântate libertate ca în pace fiind, să putem umbla  și să ne putem ruga pe pământul românesc, verde și plin de viață, oriunde și oricând, dincolo de inerentele încercări ale vieții cu care toți suntem cercetați.

În ultima seară, pe Marea Galileii (Lacul Ghenizaret/Marea Tiberiadei), pe corabia  ce purta numele biblicului Noe, am ascultat toți imnul României, miile de km se scurtaseră, eram în gând cu cei de-acasă (copiii plânși de dorul părinților, soți, soții, părinți) sub același cer, eram cu cei de față într-o singură inimă, eram cu Dumnezeu până-n adâncul sufletului și cu noi înșine, fiecare în parte, în regăsirea tainică a seninului pe care, nu știu de ce, l-am pierdut pe drumul vieții.

Am fost din nou pelerin, un pelerin rătăcit pe drumul vieții, regăsit în căutarea de sine, bucuros de întâlnirea unor oameni minunați, plin de speranță pentru toți cei pentru care m-am rugat, rugător pentru cei care-mi sunt mereu aproape, stăruitor pentru cei care-s în încercări și, peste toate, copilul care-și uită mereu temele nefăcute dar pe care Dumnezeu, ca un blând învățător, îl cercetează cu iubire până când toate-s învățate ca la carte.

Am fost pelerin, da, pelerin pe drumul vieții, primind daruri frumoase daruri de suflet de la cei din grup, primind lumina de la cel ce este Lumina lumii.

p.s  Și câte aș mai fi avut de scris... .

p.p.s Vă las și câteva poze.