PELERIN PE DRUMUL VIEȚII

Ascult Frank Sinatra, „My Way”,  și realizez că-s momente în care, pe drumul vieții, nu-s doar agitarea cu care, poate, mulți mă asociază, viteza cu care mulți s-au obișnuit, ci-s și vremelnicul pelerin pe drumul vieții, pe cărările pe care viteza nu mai are nicio valoare și nimeni nu o măsoară, sunt colindătorul  din ce în ce mai albit de vremuri, copilul ce refuză bătrânețea simțirii spre a trăi o continuă copilărie chiar și-n chinga oaselor ce trosnesc precum vreascurile uscate în focul lacom al zilelor de iarnă.

Trec anii, normal, ăsta li-i datul, și pentru mine, aproape toate aniversările, în special în anii din urmă, sunt deschideri spre cer, sunt porți spre senin, sunt clipe de bucurie și mulțumire, sunt zidire și regăsire, sunt răspunsuri la ecuațiile la care, cândva, în viteză, nu găseam rezultatul corect.

Darul din anul ăsta a fost tot un drum, că năravul din fire greu își găsește lecuire, doar că drumul de-acum, lung și îndelung așteptat, n-a fost în viteză, ci în regăsire, în ciuda miilor de km străbătuți. Am fost, timp de-o săptămână, un pelerin rătăcit într-o bulă de bucurie divină pe cărările bătătorite de sfințenie și sânge dintr-un spațiu în care, cândva, Cerul a sărutat pământul.

Am fost a doua oară în Țara Sfântă, am fost într-un pelerinaj din care am (re)învățat care-i adevărata bucurie și care-i adevărata bogăție. Anul trecut v-am detaliat, destul de succint față de cât de mult mi-aș fi dorit să vă scriu, despre cele văzute. Acum, chiar dacă mă încearcă același sentiment, aproape că nu aș mai scrie nimic, interesul oamenilor pentru astfel de momente e aproape de cota zero, tumultul cotidian, încleștarea ideilor, încrâncenarea în vorbe și aruncatul pietrelor fiind lecțiile cu care cei mari de-acum își cresc copiii, zic ei, spre un viitor mai sigur. Cei mai umblați decât mine știți însă că acestea-s doar modurile prin care încercăm să deversăm propriile angoase în pretoriul celor care judecă fără să cântărească deciziile așa cum făcea odinioară Solomon, înțeleptul rege.

Am zburat în momentul în care în zona aterizării erau alerte de rachete, ar fi fost culmea să mă tem de moarte, știu de prea mulți ani că din fața morții nu poți fugi, așa că... . Așa că din momentul îmbarcării, dincolo de procedurile riguroase, aparent ridicole și radicale, m-am încadrat între cei ce rapid s-au dovedit a-mi deveni prietenii unor momente de viață în care pelerinajul absoarbe toate neajunsurile transformând un grup de oameni într-o familie unită și plină de viață.  

Nu dau detalii despre oamenii cu care m-am însoțit, și e firesc, e vorba de viața lor privată, nici de cea care ne-a organizat totul cu mare purtare de grijă, nici despre ceilalți ostenitori, dar despre părintele David pot spune, în definitiv cine nu-l cunoaște în Israel, care grup nu și-l dorește ghid, cărui om nu i-ar plăcea să-l asculte vorbind despre lucrurile pe care nici 10 ghizi la un loc nu ți le-ar putea spune. Și e firesc, slujește acolo de 30 de ani atât lui Dumnezeu cât și oamenilor, fiind și la altar și-n autocar mereu pregătit să împărtășească „drăguților” din grup toate tainele unor timpuri și locuri din istoria mântuirii.

La Sfântul Mormânt e mereu duhul învierii, neamuri și neamuri din toate colțurile pământului, fiecare după port și limbă, cântă despre înviere, murmură rugăciuni și psalmi așteptând cu răbdare clipa în care, pentru câteva momente, pot intra în locul acela tainic unde ard candelele deasupra pietrei ce străjuiește taina morții și a învierii. Nimeni nu stă mai mult de 30 de secunde, și e firesc, sunt mereu mii și mii de oameni la rând. Eu însă am trăit o mare bucurie, am stat 20 de minute în locul acela sfânt, și nu știu de ce Dumnezeu a rânduit așa, că prea vrednic nu-s, dar vă pot spune că presiunea Cerului nu e povară, e ușurare, lacrimile mele de bucurie și cele ale pelerinilor spălând piatra aceea mare pe care îngerul a dat-o deoparte în noaptea magică a învierii. Și la Golgota la fel, am fost ales spre a sta de strajă până când au trecut toți din grup, apoi iar în alte și alte locuri sfinte de parcă, vorbit, ca pentru zidirea mea, toate puterile cerești deschideau porțile nevăzute ale răbdării spre a ne ușura clipele de așteptare.

Drumul crucii, văzut noaptea, ne descoperă parcă stihiile celor două milenii de la pătimirile omenești cu care Dumnezeu, însângerat  de trădare și loviri, lasă să-i curgă din răni sângele unei iubiri iertătoare ce i-a adus osânda. 

Mă uit cum se duc rândurile și-mi dau seama că deja pe mulți i-am pierdut pe drum în citirea povestirii mele. Aș mai fi spus despre Ghetsimani, despre măslinii încărcați de secole, martori ai vânzării; aș mai fi vorbit despre Poarta de Aur, ferecată deocamdată, cea la care, cândva, toți vom merge; aș fi dorit să mai spun și despre locul Înălțării, despre Eleon,  așa cum, desigur, aș mai fi dezvoltat și despre locurile în care, Maica Domnului, în trecere-ai printre oameni,  lăsat pildă de curăție și curățenie, pildă de smerenie și ascultare. Apoi, era mult de spus despre Samaria cea rătăcită și despre Galileia mult înfloritoare, cea în care Nazaretul, în grotele unor vremuri adăpostea lăcașul bătrânului Iosif, Cana locul cu nunta  mult vestită ori Marea Tiberiadei în oglinda căreia cerul își spală stelele iar adâncu-i acoperă, în sedimente, umbrele trecerii pe-acolo a unor pescari de oameni. Poate că unii și-ar fi dorit să știe și despre Iordan, de ce nu și despre Marea  Moartă, despre Sodoma și Gomora ori despre Gherghesa și Gadara.  Iar Bethleemul, locul în care staulul a devenit altar, ne-a purtat spre închinare în glasul colindelor noastre românești, după ce, ca niște purtători de lumină, am cântat „Hristos a înviat” în ocolirea mormântului celui de Viață purtător.

Am colindat ca un pelerin drumuri și locuri, iar strania pustietate colorată în veșmântului purtat de deșertul Iudeii precum și tristele dar atât de desele baraje militarizate mi-au adus aminte că noi încă avem binecuvântate libertate ca în pace fiind, să putem umbla  și să ne putem ruga pe pământul românesc, verde și plin de viață, oriunde și oricând, dincolo de inerentele încercări ale vieții cu care toți suntem cercetați.

În ultima seară, pe Marea Galileii (Lacul Ghenizaret/Marea Tiberiadei), pe corabia  ce purta numele biblicului Noe, am ascultat toți imnul României, miile de km se scurtaseră, eram în gând cu cei de-acasă (copiii plânși de dorul părinților, soți, soții, părinți) sub același cer, eram cu cei de față într-o singură inimă, eram cu Dumnezeu până-n adâncul sufletului și cu noi înșine, fiecare în parte, în regăsirea tainică a seninului pe care, nu știu de ce, l-am pierdut pe drumul vieții.

Am fost din nou pelerin, un pelerin rătăcit pe drumul vieții, regăsit în căutarea de sine, bucuros de întâlnirea unor oameni minunați, plin de speranță pentru toți cei pentru care m-am rugat, rugător pentru cei care-mi sunt mereu aproape, stăruitor pentru cei care-s în încercări și, peste toate, copilul care-și uită mereu temele nefăcute dar pe care Dumnezeu, ca un blând învățător, îl cercetează cu iubire până când toate-s învățate ca la carte.

Am fost pelerin, da, pelerin pe drumul vieții, primind daruri frumoase daruri de suflet de la cei din grup, primind lumina de la cel ce este Lumina lumii.

p.s  Și câte aș mai fi avut de scris... .

p.p.s Vă las și câteva poze.

TUNELUL DE LUMINĂ

De mic am fost fascinat de lumină, poate unde a fost primul lucru văzut în lumea asta, căci nașterea, cu toate durerile ei, într-un fel, plămădește lumina vieții, fiindcă din întunericul unui pântece, ca dintr-un mormânt în care moartea nu are putere, iese la lumină, spre bucurie, câte o făptură purtătoare de chip modelat după rânduiala binecuvântată a Creatorului.

Și clar, cel puțin pentru mine, lumina este dovada vie că lucrurile bune se zidesc pe față, nu pe (la) spate, nu în întunericul periculos al necunoașterii ori, și mai rău, al voinței rele de distrugere. La lumină și în lumină, mai ales în lumina adevărului, se pun bazele vieții, lumina dintâi, primordială, transformând haosul într-un univers propice vieții, lumina fiind „pântecele” în care se plămădește iubirea, iar iubirea, la rându-i, arătând care-i calea în trăirea adevărului.

Tânjesc să trăiesc în lumină și, vă mărturisesc, că așa se și întâmplă, doar că-n ultimile zile am avut parte de un ocean de lumină, revărsat parcă, printr-un tunel solid și întărit în credința sinceră a unor suflete încărcate de dorința cunoașterii. De bună seamă că bănuiți despre ce-i vorba, chiar dacă unora vi se pare că mă repet, dar nu poți „ascunde lumina sub obroc”, căci ea trebuie pusă la locu-i dinainte hotărât, în sfeșnice, spre a lumina celor din apropiere. Da, lumina izvorâtă de cei păstoriți de mine, cărora le mulțumesc din suflet pentru dragostea și aprecierea lor, este hrănitoare, iar cea a copiilor, izvorâtă din seninul chipurilor lor, e vindecătoare.

„Nu vă temeți”! Chiar așa, la ce e bună teama, căci „întunericul și umbra morții” pălesc în fața luminii. Anul ăsta, exact până-n miezul nopții de înviere s-a iscat un vânt puternic și-o ploaie rapidă a răpăit pe acoperișul bisericii încât am crezut că n-are să mai vină nimeni pentru a primi lumina. Slăbiciune? Poate că da, dar nu cădere, fiindcă deși  nu am atât de multă credință încât să pot modela lumina, mai ales în Șuieratul vântului șiret ce se ascunde după orice colț cu suflări meșteșugite, am reușit să transmit mesajul divin al învierii, prin pâlpâindele flăcări ale lumânărilor, nu dincolo de ziduri, ci între ele, lumina (spațiul) bisericii noastre devenind micro universul în care, ca și din mormântul tainic de pe Golgota, s-a strigat celor prezenți, „bucurați-vă”!

În două săptămâni au trecut sute și sute de oameni pragul bisericii, satul nostru mic devenind o oază de lumină pentru cei care au încercat să-și aducă aminte de clipele senine ale fericitei copilării. Dar mai presus de toate m-au bucurat tinerii, mulți, de fapt aproape toți, toți cei din sat, unii după școală, alții după facultate ori serviciu, au trecut să stea de vorbă, să se mărturisească, să primească un sfat, să primească lumină, să transmită lumină. Frumusețea unei biserici nu stă doar în zidurile ei, ci în ceea ce poartă înăuntrul ei, iar când sub aureolele sfinților strălucesc chipurile tinerilor, lumina deja este la o intensitate pe care n-o  vezi doar cu ochiul, ci o simți cu sufletul. Liniștea din timpul deniilor, cântecul lor din timpul Prohodului, mărturisirea învierii prin troparul pe care-l știu chiar și prichindeii și, mai ales concursul cu daruri de lumină, au adus în sufletele celor prezenți bucurie sfântă, lacrimi de fericire și stropi de nădejde că nu e totul pierdut.

Știți, la un moment dat un prichindel vine și mă întreabă: „părinte, tu ești prieten cu Dumnezeu”? Fabuloasă întrebare. Mi-ar plăcea să cred că sunt, și-n mare parte, dacă aș avea acest privilegiu, se datorează lor,  copiilor și tinerilor, fiindcă mă acceptă cu bucurie în grupul lor, cei mai mulți conștienți fiind că-n peste două decenii de slujire mi-au trecut prin mâini și cuvânt de atât de multe ori încât, așa cum zic mulți dintre ei, „n-ar putea merge la alt părinte”, pentru ei „doar părintele nostru ne știe sufletul”.

Lumină, da, asta am simțit, asta am trăit, asta am oferit și asta am primit în aceste zile, la noi în biserică a fost bucurie, a fost lumină, a fost liniște, liniștea aceea hrănită de zâmbetele celor care au trăit fiecare moment ca pe o înviere personală, ca pe o redescoperire.

Darurile? Și ele au fost pe măsură, o surpriză muzicală în ziua de Paști, un grup de copii modelați, tot în lumină, corect și frumos, de mâna unui profesor care știe cum să mărturisească, prin note muzicale și voce, cum se poate transmite un mesaj de viață prin armonizarea unor voci cristaline de copii. Cărțile au fost dăruite pentru lumina minții, fiecărui copil după putere și vârstă, iar icoanele, pentru lumina sufletului, spre mărturisirea adevărului.

Dăruind lumină, am primit lumină, dăruind încredere, am primit bucurie, dăruind clipe, am primit timp, un timp în care parcă ceasurile n-au mai avut putere, furat parcă din veșnicia unor momente primordiale.

Spuneam cândva că  atunci când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. Acum vă spun să nu vă temeți, bucurați-vă, viața e cel mai mare dar din univers, chiar dacă, iată, vine pe lume în durere și, tot în durere, se risipește la timpul cuvenit. Să fiți lumină, să dați lumină, tot ceea ce faceți la lumină este spre adevăr, iar adevărul zidește, dimpreună cu dragostea, tunelul prin care se revarsă oceanul de lumină în care se plămădește viața.

Hristos a înviat!

MARȘUL PENTRU VIAȚĂ

Niciodată nu mi-au plăcut vânturile de primăvară, habar n-am de ce, sunt atipice, poartă în ele urmele iernilor din care parcă-s născute, sunt mereu puse pe harță și pot transforma o zi însorită într-o pierdere de vreme taman când crezi că te poți desfăta în mirosul florilor de cais și corcoduș care, în graba lor de a-și scoate veșmintele colorate în soare, nu se gândesc, ca și Baba Dochia, că oricând vor rămâne fără rodire în urma vreunei brume târzii venită tot prin lucrarea aparent grațioasă a vântului nebun de primăvară.

În fine, pe-asta o știați, că simțiți fiecare cum stau lucrurile în natura mereu schimbătoare, eu despre altceva v-aș vorbi, despre natura, mai greu schimbătoare, a omului, a noastră, căci fiecare din noi, într-o formă sau alta, suntem purtați de anumite vânturi și gânduri prin situații și stări din care cu greu reușim să ieșim ori, și mai rău, în care ne complăcem.

Am participat la Marșul pentru Viață alături de vreo 2000 de tineri. Că evenimentul a avut loc în sute de localități și că mass-media a ratat (și de data asta) știrea, nu mai contează, pare-se că e mai dureros când pierde echipa națională la fotbal, ca și cum asta ar mai fi o știre bombă.

Ideea este că eu sunt enervant de punctual, fapt pentru care am plecat de-acasă mai devreme,  am început slujba de sâmbătă, și zi de praznic, mai din  noapte și, mai apoi, pentru a fi la momentul potrivit pe esplanada de la mitropolie.  Locul de parcare l-am găsit rapid, deh, cine se scoală de dimineață... . Da, am parcat peste drum de catedrală, în fața  unui trotuar destul de larg, pavat cu pavele ce și-au pierdut linia dintâi, oferind ici-colo câte o vale ori câte o umflătură inestetică ce te poate surprinde în mersul pe jos.

Din mașină, în timp ce defilam prin presa online scurtând din puterea bateriei telefonului, am văzut un bărbat în cărucior, mergând foarte greu, învârtind de roți anevoie, semn că nu are foarte multă forță în mâini. Au trecut pe lângă el cam 15 persoane și niciuna nu i-a dat nicio atenție, nici măcar în momentul în care acesta nu se mai putea urni din valea aceea, nu prea mare, în care intrase.  Am coborât din mașină fără să realizez că am reverenda pe mine, și am mers până lângă cel în suferință cu gândul de a-l împinge măcar câțiva zeci de metri.  Nu a vrut, răspunsul lui la gestul meu a fost așa: „părinte, vă mulțumesc pentru gest, dar nu vreau să mă ajute nimeni. Am făcut drumul ăsta, cât am fost sănătos, de sute și sute de ori, mergeam la barul de după colț, am trecut de atâtea ori, Dumnezeu știe cum, împleticindu-mă, scuipând și suduind tot ce-mi ieșea în cale și nu m-am închinat niciodată când am trecut, beat fiind, în dreptul catedralei. Acum, de un an de când sunt în scaun, fac drumul ăsta zi de zi fără să mă ajute nimeni, nu vreau, e crucea mea, merg până în dreptul barului unde mi-am pierdut puterile și apoi mă întorc, abia îmi mai simt mâinile când ajung acasă. N-aș fi fost în starea asta dacă, atunci când trebuia, m-aș fi oprit din băutură. Vă rog să nu vă supărați că vă refuz, dar e canonul meu”.

Între putința de a vrea și neputința de a (mai) fi există o legătură fină înnodată în ființa omului care, aidoma vânturilor de primăvară, în bucuria zburdării prin florile tinereții, strică rodul unei maturități ce încă nu s-a dospit pe măsură.

Fizic, meteorologic, știu bine care-s mersurile vânturilor, mă întreb însă, ca un copil ce se uită mirat printre crengile unui cais înflorit, unde oare se strâng toate vânturile înainte de a-și porni războaiele cu văzduhul înseninat al primăverii? Dar inocența, unde și de cine se ascunde, de  ce îi este frică să sălășluiască în omul matur?

LA CRUCEA DINTRE ANI

            

        Acum ceva nopţi am visat că am murit şi că deja trecuseră mulţi ani de la acest moment. Senzaţia a fost aceea de uitare, crucea uitată de vreme mărturisea doar un nume, al meu, un nume ce odată purtase cu el toate trăirile unui om plin de viaţă. Ştiu, pare ciudat să spun asta taman la final de an când, cei mai mulţi oameni, plini de euforie, îşi urează cele mai bune gânduri, dar niciodată nu trebuie să uităm și acest aspect. Nu doresc să scriu multe, Ecclesiastul spune înmiit mai frumos decât mine că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

            Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.

            Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

           Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

            Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

         Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

            Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

         Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

          Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?

        Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.

         Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.

          Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.

           Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. ………..

          Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?”

        Vă urez şi eu, prin simple cuvinte, cu mulțumire și spre iertare, să zidiţi neuitarea prin faptele cu care vă pavaţi urcușul pe drumul veşniciei în trecerea anilor.

     „Carpe diem, quam minimum credula postero”! La crucea dintre ani, la mulți ani!

NINSOARE PLÂNSĂ

Indiferent cât de repede  ar trece timpul și oricât de mult s-ar așterne straturile zilelor trăite peste sufletu-mi în care încă se aud clopoțeii copilăriei și se văd luminițele nevinovatelor năstrușnicii, nu pot, nu am cum să închid ochii și să-mi astup urechile când, ca o ispitire a maturității, văd în juru-mi copii ce nu sunt lăsați să-și cânte colindul seninelor trăiri și să se roage prin copilărești năzbâtii.

În Târgul Ieșilor, cum frumos menționau scriitorii vechi, dar și oamenii locului, există o mănăstire, o minunată ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, zidită peste locul în care logofătul Ion Golia pusese dintâi temelia unui lăcaș de închinare. Câte secole de istorie sunt acolo se poate calcula simplu, câte personalități și-au pus amprenta pe acel loc, putem învăța, căci mi-e și nu știu cum, cu vorbele mele simple și anoste,  numai când mă gândesc că acolo a slujit ca diacon și a și scris povești, marele Ion Creangă.

Offf! Cât grupul nostru, consistent de altfel, abia s-a strecurat pentru câteva minute în naosul generos, dar neîncăpător la ceasul de început al Liturghiei, m-am retras oleacă în tinda de la intrare spre a-mi arunca ochii, cum mi-i felul, după vreo carte pe care încă nu o am, căci pangarul improvizat avea o ofertă destul de generoasă. Dintre credincioșii care-și luau lumânări ori scriau câte un pomelnic, la un moment dat, s-a desprins un copilaș care, scăpat doar o clipă din mână de mama sa, s-a înfățișat înaintea călugărului ce avea ascultarea de a primi pomelnicele celor care participau la slujbă.

„Vleau și eu o hârtie să desenez ceva” a zis prichindelul, uitându-se clipind rapid din ochi întâi la teancul de hârtii albe mari cât o palmă de țăran muncit, apoi la călugărul ce, cu un glas de tunet hodorogit i-a zis: „dispari de-aici neisprăvitule, e sfânta liturghie, pezevenchi ce ești, roagă-te!”

Am crezut că pică cerul pe mine și că sfinții pictați pe pereții mănăstirii și-ar dori să coboare să facă cerc în jurul micuțului din ochii căruia au țâșnit instantaneu lacrimi mari și fierbinți, uitându-se și-n ochii mamei ce taman atunci ajunsese în spatele său, în lacrimi și ea, amuțind contrariată de de dialogul purtat, în timp ce de departe parcă, dinspre solee, se auzea glasul diaconului ce taman zicea „șiiii ne auzi pe noi”.

Mi-au năpădit în minte, ca un fulger, cuvintele evanghelistului Matei din lecția atât de frumos dată de Hristos: „În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Cutremurător, cu atât mai mult cu cât, călugăr, în limba gracă veche, înseamnă bătrân frumos, bătrân fericit, iar asta trebuie să definească nu starea din afară, ci pe cea dinăuntru. Firește, majoritatea așa sunt, ca-n definiție, dar... . Spune tradiția că pruncul luat de Mântuitorul în brațe se numea Ignatie, devenit Ignatie Teoforul, cel purtat de Dumnezeu, dar la fel de bine, purtător de Dumnezeu (în inimă), omul care, în timpul împăratului Traian sfârșește aruncat în arenă, înaintea leilor, primind mucenicia cu bucurie. Consemnează aceeași tradiție că fiarele sălbatice nu s-au atins de inima lui, a rămas intactă în nisipul arenei, neatinsă, în ea rămânând, până-n clipa morții trupești, picătura de dumnezeire și iubire pe care până și sălbăticiunile au respectat-o.

„Nu mai vleau să stau aici” a spus copilul trăgându-și mama de mânecă spre a ieși în curtea mănăstirii. Am ieșit și eu după ei și, chiar dacă mama, neinspirat poate, îl certa că n-a stat locului, l-am întrebat câți ani are. S-a uitat la mine cu lacrimi în ochi, clipind la fel de des, poate din cauza ninsorii mărunte ce-i biciuia obrajii roșii și, fără să deschidă gura, mi-a arătat palma cu 5 degete răsfirate.

În curtea mănăstirii există un pangar riguros amenajat, plin de cărți și icoane frumoase. Și-i zic mamei: „haideți, doamnă, îi iau eu băiatului două cărticele, sunt pentru preșcolari și au și pagini de desenat o grămadă”. Firește, femeia, văzându-mă străin, n-a acceptat, doar în momentul în care i-am spus că-s preot (eram îmbrăcat civil) a acceptat, dar nu înainte de a mă întreba, cu lacrimi în ochi, „de ce părintele din biserică s-a răstit așa la copilul ei”.

Zice Scriptura: ”și aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu”.

Ninsoarea măruntă și fleșcăită de-afară, plânsă parcă, se potolise pe moment, cumva, zâmbetul unui copil fericit cu două cărți de colorat în brațe, au liniștit cerul pentru o clipă, ba aș îndrăzni să spun că a liniștit atât inima unei mame, cât mai ales a unui copil care, în aparenta lui năstrușnicie, și-ar fi dorit, poate,  să deseneze în biserică, pe o hârtie de pomelnic, vreun înger zglobiu visat în nopțile în care, ca orice copil, în prag de sărbători, visează să scuture clopoței într-un colind cântat în tinda bisericii unde, odinioară, un tânăr diacon strângea copiii pe lângă sine spre a le spune cele mai frumoase povești și amintiri din copilărie.

Să primești la altar, pomelnic, un îngeraș desenat, de la un îngeraș de copil ce zâmbește senin, mi s-ar părea cea mai pură ofrandă într-o lume atât de pângărită de interes.

Ninge și acum, mărunt, de departe, din văzduh, se frământă vocile îngerești ce vor striga (pentru cine are urechi de auzit) cântarea celestă ce zice „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

UN PELERIN RĂTĂCIT

Foarte multă vreme am crezut că doar gândul rău nu-ți dă pace, știți, ca ispita aia ce te perpelește când ți-e lumea mai dragă și te tot împinge la gustarea din fructul oprit, indiferent prin ce livadă crește el. Dar nu, nu e așa, și gândul bun e la fel de ispititor, iar gustarea  unui fruct neoprit devine atât de arzătoare încât nu mai contează efortul în dobândirea clipei de satisfacție, chiar dacă asta uneori înseamnă așteptarea unor ani întregi de viață. Mi-ar plăcea să spun, desigur, lipsit de modestie, că sunt un om cu multă răbdare, dar trebuie să recunosc că pe ogorul sufletului meu răbdarea crește răzleț și cu roade aproape stafidite ori, mai pe românește, dacă ar fi să am veșminte croite din răbdare, clar, aș umbla pe stradă mai mult gol decât îmbrăcat.

Așadar, după mai bine de două decenii de visare, în toamna asta, aproape pe negândite, răbdarea mea a fost răsplătită, cumva, ca un dar pentru cei 22 de ani de căsătorie și preoție, că tot mi-e luna aniversară, am reușit să ajung să văd și să ating locurile despre care am învățat de foarte multe vreme, ținuturile în care s-au petrecut lucrurile și lucrările despre care predic încă din primele-mi zile de slujire. Nu pot spune că stau rău cu teoria, nicidecum (știu lipsă de modestie), dar când vezi și atingi cele despre care știai doar  din orele de geografie, istorie și din paginile Scripturii, deja totul capătă alt sens, căci una este ca cineva să-ți vorbească despre minunatele gusturi ale unor mâncăruri îmbietoare, minuțios descrise, și alta e să și poți gusta din cele pe care n-ai fi crezut că o să le simți pe cerul limitat al gurii.

În ultimii 10 ani am tot avut ieșiri din țară, unele ca turist, altele ca pelerin, despre unele nu am scris niciodată, despre altele știți prea bine tot itinerariul. De data asta a fost un pic altfel, pentru că nu-i chiar atât de simplu de mers în Israel și Egipt, nu ca pelerin, cel puțin eu așa cred după 7 nopți petrecute alături de oameni speciali într-o lume a orientului total diferită de ceea ce trăim noi pe-aci.  Însăși pregătirea e alta, pregătire cu multă vreme înainte, acte, grijă, știut fiind faptul că acolo controalele-s tare riguroase (și sunt, credeți-mă), știind că acolo clima e diferită mult de a noastră, știind că acolo totul e pe fugă dacă ești doar turist, căci dacă ești și pelerin, deja fuga e o stare lentă de deplasare, asta pentru că dincolo de fotografiat și admirat, musai să-ți găsești echilibru și-ntr-o cântare alături de cei din grup, obligatoriu să-ți faci timp pentru câteva clipe de rugăciune și, dacă nu-ți este prea somn, să participi și la slujba liturghiei săvârșite-n taina nopții.

Tel Aviv-ul, locul în care am pășit pe pământul țării sfinte, ne-a descoperit începutul încercărilor ce au ca punct de plecare răbdarea, pe aeroportul Ben Gurion, înțesat de oameni ce asigură securitatea, se avansează greu, întrebări și întrebări, pentru mulți dintre pelerini aproape de neînțeles, socotind că ei vin dintr-o țară (a noastră) unde pacea încă este o binecuvântată trăire. Dar odată trecut acest tir al întrebărilor, cu ajutor de neprețuit al celei care, cu răbdare,  ne-a fost îndrumătoare de grup încă de la plecarea din țară, autocarul ne aștepta afară cu șoferu-i pregătit pentru o nouă echipă, un adevărat mânuitor al volanului și cunoscător a mai multor limbi străine. Lângă el ne aștepta ghidul nostru, omul despre care auzisem multe, omul care, aparent, nu lăsa să se vadă prea multe despre  firea-i atât de caldă și despre trăirea atât de intensă. În fapt, s-o zic încă de la început,  părintele David este, cred fără să clipesc,  cel mai bun ghid pe care-l poate avea Israelul la ora actuală, și nu e de colea să știi asta, e o bucurie să ai acolo un român get-beget care să cunoască acele locuri mai bine decât le cunosc cei născuți acolo, firește, putând să-ți explice de-a fir a păr în română, engleză, ebraică și arabă nu doar despre cele sfinte, ci și despre mișcarea plăcilor tectonice, despre falii și văi, despre munți și ape, despre oameni de stat și legi, despre natură și literatură.

Cea dintâi oprire a fost în Lida, orașul sf. Gheorghe, primul popas de rugăciune, primul contact cu o lume diferită de a nostră, un spațiu în care evreii și arabii își duc viața aparent separat, dar în fapt împreună, cum de altfel se întâmplă pe tot teritoriul țării sfinte, căci vizibilele despărțiri administrative sunt doar puncte de delimitare a unor spații despre care doar Dumnezeu știe sigur care-i adevărul.

Prima zi s-a scurs pe negândite iar somnul în orașul Betleem a fost atât de scurt încât soarele ce răsărea de dincolo de deșertul încă nevizitat  ne-a găsit plecați la drum, Ierusalimul ne aștepta cu Muntele Măslinilor, la fiecare intersecție sunte și sute de pelerini și turiști din toate neamurile pământului căutând spre Ghetsimani, grădina mult iubită de Hristos, locul în care rugăciunea transforma sudoarea și, de ce nu, lacrimile, în picături de sânge. Câțiva măslini milenari încă pot spune, în suflarea vântului printre scorburile roase de timp,  povestea unor clipe în care zarva prinderii Fiului Omului avea să se audă peste veacuri pe la toate colțurile rotundului Pământ. Nu foarte departe, am zice noi azi, peste drum (în fapt străzile unui oraș foarte aglomerat), stă închisă (zidită) Poarta de Aur, cea pe care Suleyman Magnificul a zidit-o crezând că Hristos n-are să mai vină a doua oară, știut fiind faptul că acolo va avea loc Judecata de Apoi, în Valea lui Iosafat. Știu, mulți din cei ce veți citi fie veți abandona, fie vă veți plictisi, dar am spus-o, una e să mergi acolo ca turist, alta e să fii și pelerin.

În Betania (cartier al Ierusalimului acum) a fost zidită cândva Biserica Eleonului, a Înălțării, doar că în acel loc acum se află o moschee, doar stâlpii curții mai arată ceea ce odinioară ridicase împărăteasa Elena, plus bucata de piatră din mijlocul moscheii, cea în care a rămas urma tălpii Mântuitorului înainte de a se ridica la cer. Între Ghetsimani și Eleon am tot dat târcoale cetății sfinte, cea care are ziduri de aproape 3 m lățime și circa 12 înălțime, cu formă de poligon neregulat, cu ziduri ce păstrează atât bucățile de piatră din timpurile hristice cât și cele adăugate ulterior de diverșii invadatori și conducători vremelnici ai urbei.  Gheena, locul cel mai urât al acelor vremuri în care se aruncau și se ardeau gunoaiele orașului este mult mai curată azi, dar  pare-se că pe timp de noapte își păstrează statutul de loc famat încă și-n vremea noastră.

Sfântul Mormânt? Sfântul mormânt are ceva aparte, iar noi am ajuns acolo pe Drumul Crucii (Via Dolorosa) în miez de noapte, străduțele atât de înguste aproape-s imposibil de străbătut la lumina zilei, plus că opririle noastre prin locurile în care Hristos a căzut purtând crucea crucilor neamurilor au fost adevărate lecții de istorie și spiritualitate. Pe negândite te trezești în curtea Sfântului Mormânt într-o lumină stranie dăruită din belșug de luna plină ce se revărsa peste întreaga zonă. Piatra curții și cea a zidurilor strălucea, milioanele de pași ce au călcat-o de-a lungul vremii i-au dat o patină pe care nicio mașinărie de șlefuit n-ar fi în stare s-o facă. Iar odată intrați în curte deja au năvălit informațiile și frisoanele trăirii, Golgota era la doi pași de noi, scobul în care a stat Sfânta Cruce fiind atins de palmele multora din noi, iar piatra ungerii, vegheată de candele impunătoare, transpiră cu miros de mir, arătând locul în care procesiunea de la Denia Mare a Prohodului se încheie pregătind punerea în mormânt. Nu departe se află locul despre care care evanghelia spune „iată locul unde fusese pus”, locul spre care, în miez de noapte, deja se îndreptau sute de oameni, grupul de francezi format înaintea noastră fiind o pată de culoare albastră (toți având tricouri cu această culoare) uitându-se spre grupul nostru care, foarte aproape de intrarea în altarul ce adăpostește mormântul, începuse să cânte „Hristos a înviat”, frânturile de cântec trecând dincolo de ziduri, prin ochiul de sticlă ce dădea spre cerul înstelat al unei nopți ce cu greu poate fi uitată.

Scriu și mă uit că deja se adună multe gânduri, neînțelese poate pentru mulți cei care au avut răbdarea să citească până aici, dar cum spuneam la început, nici eu nu-s mai vrednic în cele ale răbdării. Am avut bucuria să port în aceste zile drapelul țării noastre, l-am purtat cu drag înaintea grupului pentru ca niciunul să nu se piardă, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru printre alte însemne ale unor grupuri din alte țări, să ne întâlnim (și ne-am întâlnit) și cu alți români de-ai noștri plecați cu aceleași gânduri bune spre meleagurile despre care, ca și noi, doar citiseră și auziseră.

Biserica Adormirii Maicii Domnului, foișorul în care a avut loc Cina cea de Taină și mormântul proorocului David au fost următoarele pe listă, fiecare din cele vizitate având istorii și trăiri aparte. La întoarcerea în Betleem am văzut și vizitat Biserica Nașterii Pruncului Hristos unde, în locul în care a fost staulul, sub altar, am cântat colindele noastre românești, grupul de ruși prezenți ascultând cu lacrimi în ochi și văzând bucuria noastră. Undeva, aproape, se află și peștera sf. Ieronim, cel care a tradus Biblia din ebraică în latină în sec. IV, traducere ce poartă numele de Vulgata.

Specială a fost și ziua fugii în Egipt, fuga noastră, desigur, căci fuga sfintei familii a fost acum 2000 de ani. Cam pe același drum am mers și noi, doar că noi am parcurs sutele de km de deșert într-un autocar cu aer condiționat iar ei, atunci, doar cu un asin, sub arșița celor 40-50 de grade ce nu-ți lasă prea multe șanse de supraviețuire dacă nu ești pregătit. Și-n Sinai, vestita peninsulă, am urcat pe vârful muntelui cunoscut ca muntele Horeb, de 2285 m, muntele pe care Moise a primit tablele legii, pe acesta fiind și cea mai veche mănăstire ortodoxă din lume, locul în care și-a primit mucenicia sf. Ecaterina. Ghidul egiptean, un localnic, beduin, vorbitor de 5 limbi străine, ne-a dus pe cărările muntelui ce ducea în pietrele-i seci milenare povești de viață. Răsăritul l-am prins pe vârful muntelui, vraja soarelui se vede minunat de la aca înălțime, cu atât mai mult cu cât din deșert răsăritul pare altfel, soarele fiind mai jucăuș în arătarea-i pe bolta cerească.

Întoarcerea în Israel avea să nu ne ofere odihnă, am dormit mereu foarte puține ore, Iordanul ne aștepta și el cu istoria-i atât de bogată și Marea Moartă, parcă din ce în ce mai secată de vremuri și vreme, își spăla cristalele de sare pe o plajă pe care sute  și sute de oameni căutau să facă o poză cu ceea ce a rămas din înfloritoarele cetăți ale Sodomei și Gomorei, prăbușite-n adâncul de sub nivel mării într-o ardere sărată în care viața nu-și găsește locșor în niciun liman din zonă.

O oază de liniște am găsit în pustiul Hozevei, acolo îl avem pe sf. Ioan Iacob de la Neamț, un român care a iubit pustiul și rugăciunea și care, în măreția simplității a cucerit Cerul cu nevoința sa într-un spațiu în care, dacă ești dus legat la ochi, ai crede fără dar și poate că-i mai aproape de solul marțian decât de ceea ce știm noi că ar fi pământul nostru.  Doar la sf. Gherasim de la Iordan (ce istorie minunată e acolo) am găsit verdeață din belșug, acolo rodiile atârnau generos pe stâlpii porții de la intrare iar curmalii se lăfăiau de-a stânga și de-a dreapta curții. Icoana din subsolul bisericii o prezintă pe Maica Domnului alăptând, acolo fiind scrisă și o poveste pe care vreodată am s-o relatez în alt cuvânt pentru cei care doresc să-mi mai treacă prin pagină după mulțimea cuvintelor din această postare.

Poate că dacă aș  relata pe larg trăirea de la fântâna femeii samarinence, sf. Luminița, ori dacă aș detalia bucuria de la Cana Galileii ar trebui să mai scriu 3 pagini, la fel de mult m-aș întinde dacă aș vorbi despre palatele lui Irod ori despre peștera-închisoare unde Ioan Botezătorul și-a lăsat capul pe tocător pentru un capriciu al regelui aburit de alcool. Despre Tabor ce să vă zic pe scurt, că păstrează și acum, după fiecare liturghie, parte din norul divin ce se coboară tainic printre cei care participă la slujbă? E greu de prezentat în scurte cuvinte cele pe care pașii pelerinului le calcă și pe care sufletul le încarcă. E mai ușor pentru turiști, ei pozează, se pozează, bifează și merg mai departe, dar pelerinul vrea și rugăciunea, vrea un pic din miezul celor de acolo, pelerinul trece de barierele convenționalului prin cele pe care legile nescrise ale trăirii le pune înainte celor care doresc să dobândească mai mult decât cunoștințe suplimentare, adică și trăiri vnidecătoare de suflet.

Ultima seară a fost magică, am trecut rapid pe lângă Muntele Fericirilor, am văzut Nazaretul cu toate chemările sale, am văzut Gadara și locul în care îndrăciții își făceau veacul și am ajuns la Marea Galileii ori Lacul Ghenizaret sau, cu voia voastră, Marea Tiberiadei, toate desemnând același loc magic în care au avut loc o grămadă de minuni făcute de Hristos: vindecarea soacrei lui Petru, pescuirea minunată, potolirea furtunii, mersul pe apă, vindecarea îndrăciților și, de ce nu, că-i foarte aproape, chiar prima minune, schimbarea apei în vin la nunta din Cana. Pe Marea Galileii a fost arborat drapelul nostru și toți cei din grup am intonat câteva strofe din imn, lacrimile ce jucau în colțul ochilor noștri fiind vădite clar de soarele ce se scufunda leneș undeva spre apusul lacului ce căpăta culoare sângerie.

Când am început să scriu aceste rânduri am crezut că pot condensa totul în doar două pagini. Mă uit acum cât am scris și, cu amărăciune mă gândesc, că n-am reușit să scriu cât mi-aș fi dorit, să dezvolt cât mi-ar fi plăcut, să nu vă prezint doar așa, (la) rece cele pe care le-am trăit alături de oamenii minunați ai grupului din care am făcut parte, alături de ostenitori și rugători. Evident că într-un astfel de grup au fost și momente de mici tensiuni, dar și momente de veselie desfășurată pe miile de km parcurse. Nu încape îndoială că la fiecare plecare dimineața, apoi seara iar, dar și-n alte momente, un acatist ori o rugăciune plecat din microfonul ce se plimba la cei care citeau și, fără dar și poate că gândurile bune rostite au fost îndreptate către cei prezenți și către cei de acasă, fiecare cum ne-am putut chivernisi mai bine gândurile și trăirile.

Recunosc că inițial nu am vrut să scriu despre o stare întâlnită acolo, una care mă doare profund, o stare despre care noi trebuie să reflectăm adânc. Pe la mai toate marile intersecții sunt prezenți militari cu pistoale automate, în Egipt chiar fiind baraje destul de dese făcute din pietroaie și butoaie lângă care stau de veghe soldați și civili înarmați. Starea aceasta permanentă de pregătire de luptă este zdrobitoare, copiii, îmbrăcați frumos în uniformele lor, se strecoară pe lângă soldații cu pistoalele mitralieră, mergând sărăcuții spre școală ori spre care purtând în sufletul lor, cred eu, speranța că vreodată vor trăi și-n lumea în care pacea nu este doar un cuvânt despre care citesc prin manuale.

Mi-am dat seama în aceste zile că noi, dincolo de inerentele probleme cotidiene, ne bucurăm de o pace pe care trebuie s-o prețuim enorm, ne bucurăm de câmpuri înverzite și ape curgătoare, așa cum sunt ele, murdărite deseori, încă putem pleca cu mașinile, indiferent de trafic, fără să ne fie frică că intrăm pe vreun teren minat, încă ne putem planifica concedii în zone ale țării în care nu ne așteptăm să fie vreun atac terorist.

Peste cei de acolo, ca și peste noi însă, există același cer, sub acest cer suntem turiștii și pelerinii unor clipe ce se scriu mai vizibil ori mai șters în istoria omenirii. Fiecare dintre noi, la vremea cuvenită, vom trece prin Poarta de Aur pentru o judecată a conștiinței robite ori eliberate de presiunea unor timpuri pe care le trăim deseori fie în abundența unor oaze de clipe liniștite, fie în deșertul sărat al unor încercări în care credem că viața ni se pustiește.

Da, recunosc, pe drumul vieții sunt un pelerin rătăcit, dar da, am fost acolo, am fost să iau Lumina.

LOST

Cred că era taman în perioada asta, adică după sf. Mărie Mare sigur, căci strugurii deja erau prădați de albine și viespi deopotrivă, semn că dulceața de sub coaja indigo începea să-și arate forța, iar porumbul, din verdele aparent nemuritor, își schimba straiele în culori ce trădau maturitatea prin nuanțe de galben din ce în ce mai vizibil. Numai că astea nu erau singurele semne de sfârșit de vară, mai era unul care se simțea din plin în mai toate casele copiilor de atunci, Gheba, marele profesor, cel care, prin culegerile sale, a deschis mintea multor generații. Numai că ce să te faci cu copilul care, mânat de dorința de joacă și mai ales de scăldat, uita mereu să-și facă temele de vacanță. Unde mai pui că erau, ca mai pe la toate casele, vreo două vaci, porcii, grădina și curtea, care, lesne de înțeles, erau sectorizate și împărțite frățește pentru a fi rezolvate, zi de zi, cu toate cele de trebuință. Și recunosc, da, cu vacile era mai simplu, că le lăsam în zăvoiul Argeșului și ne apucam de câte o țurcă sănătoasă ori, după caz, de-o leapșă pe cinste în locurile unde apele erau mai adânci și ochiurile de apă te ajutau să te muți ici-colo mult mai lejer.

Așadar, când soarele pripea pe înaltul cerului de țiuiau și greierii în iarba uscată, când august lupta din răsputeri să-și arate forța de gustar înaintea lui răpciune ce bătea la ușă, doar ce am auzit din drum vocile cunoscute ale prietenilor de joacă: „hai, vii?, cică apa e ciorbă, e fiartă, numai bună de-un lepșoi”.  N-am zis nimic, am tăcut două minute și, cu gândul la culgerea de matematică, am decretat: „nu vin măh, mai am treabă!” Dar ți-ai găsit pe cine să păcălești,  aproape toți, ca la cor, au început repertoriul: „te ține la lanț, la coteț, n-ai curaj nici măcar o juma de oră să fugi de-acasă”.

Fuga, în special fuga de/din lume, nu presupune neapărat a fugi fizic undeva departe, demonizând și acuzând ceea ce lași în urmă, nicidecum, fuga adevărată înseamnă putința de a te dezbrăca de ceva vechi care te robește pentru a putea îmbrăca ceva nou, în straie de libertate călite-n ascultare.  Bine, nu că s-ar fi pus problema la mine de așa ceva atunci, când ca orice copil, altă grijă n-aș fi avut decât joaca și robotirea cotidiană, mai ales că cea din urmă însemna răsplătirea cu 5 lei, suma cu care puteai intra la un film dat la căminul cultural ori, și mai și, două înghețate cumpărate de la căruța cu înghețată ce venea la sfârșit de săptămână pe ulițele satului.

„Unde să ne mai ascundem când fugim de noi?”  Cam așa zic versurile unui hit din anii trecuți, ceea ce nu înseamnă că, în conformitatea cu titlul piesei, trebuie să fugim pe Marte. Poate că generațiile de acum nu cunosc frământarea unui copil de 10 ani care, stând pe podișca de la capătul șanțului, se tot uita la prietenii ce își luaseră avânt serios spre capătul uliței, cel care ducea direct spre potecile numai de noi știute, cele care dădeau direct în malul gârlei, fie că trebuia să ocolim balta, fie că prin baltă, direct la apele Argeșului.

Gândul rău este mai iute ca fulgerul ce brăzdează cerul prin norii grei ai furtunilor de vară. Unde mai pui că aparent, gândul rău, este răspunsul, rezolvarea unor situații peste care n-ai crede că poți trece. Atât mi-a trebuit, un gând de ducă, că restul a fost doar prima lecție de regie susținută de mine de la cap la coadă. În definitiv, pe timp de vară, am avut nevoie doar de două perechi de pantaloni scurți și de un plan de bătaie.  Zis și făcut!

I-am prins din urmă pe băieți pe la jumătatea drumului, în definitiv problemele de matematică mai puteau aștepta, exact ca-n cura de slăbire, e bună, dar de mâine în colo, dacă nu chiar de luni, că doar nu te apuci de treabă la începutul săptămânii, nu?

Scăldatul a fost de poveste și timpul a trecut pe nebăgate de seamă, așa că toți au luat-o încet-încet spre case, obligați cumva și de foamea chinuitoare, aproape obligatorie după câteva ore de scăldat. Că uitai a vă spune, eu îmi luasem la plecare, în fugă, o jumătate de pâine în care am îndesat o brânză din borcanul din beci și vreo 2 roșii potrivite din grădină, dar până i-am prins pe ei din urmă deja meniul era poveste, gurmandul în devenire nu se lăsa doborât doar de câțiva dumicați luați în goana spre scăldat.

N-am plecat acasă, știam că ne-ascultarea mea va însemna o porția și mai serioasă de probleme, și nu doar de matematică, pentru care motiv, undeva pe prundișul apei, nici prea aproape pentru a nu fi luați de apă, dar nici prea departe, mi-am lăsat una din perechile de pantaloni scurți pe  mal, pe cea de neagră, ca de tercot, că oricum nu-mi plăcea, și am luat-o la picior în aval, prin zăvoi,  spre „podul de fier”, locul de unde începea, ziceam eu, noua mea viață. De ce podul de fier? Cei din zonă știu despre ce vorbesc, e podul făcut de nemți, podul care nu are niciun șurub, toate articulațiile fiind nituite magistral, rezistând decenii întregi, fiind folosit și acum când trec mașini de mare tonaj fără nicio remușcare. 

Da, am urcat pe pod și am luat-o întins prin țărâna drumului neasfaltat pe-atunci. Primul sat a fost trecut rapid, cât era de lung, în definitiv cine să întrebe atunci de vorbă un copil desculț, doar în pantaloni scurți, cu pielea arsă de soarele unei veri întregi, mai ales că atunci așa erau toți copiii. Mai apoi am trecut prin satul în care acum sunt preot, mă gândesc și zâmbesc când realizez că am trecut prin dreptul porților prin care acum trec deseori. Mă gândesc că poate, femeile ce erau atunci de vorbă pe drum, tinere, sunt acum în vârstă ori chiar nu mai sunt, nu și-ar fi închipuit că acel copil desculț și străin o să le fie păstor de suflete peste ani. Am trecut și puntea ce-i acum aproape de grădina mea, am mai trecut o punte aproape de satul marelui pictor Grigorescu, apoi altă punte peste aceeași gârlă și, după ce am bătut la pas, prin zăvoi, peste câmpuri cu pălămidă și drumuri prăfuite patru sate, am ajuns la curtea în care-mi petrecusem primii 6 ani din viață, acolo unde mamaia plecase dintre noi la doar 49 de ani și unde credeam eu că am să scap de toate problemele majore ale unui copil de 10 ani.

M-au căutat mult pe malul gârlei, m-au strigat și m-au plâns, fusesem inspirat (diabolic) să-mi las o pereche de pantaloni scurți pe mal, erau dovada clară că am trecut pe acolo și că, poate, am dispărut în apă definitiv. Scăparea a venit de la u  vecin care, întorcându-se de la muncă, mă văzuse pe jos prin satul vecin, iar de acolo au început să rezolve problema pe care nici marele profesor Gheba n-o prevăzuse. Cum nu erau telefoane mobile, cum nici internet nu exista pe atunci, cum nici mașini nu găseai la orice oră, m-au descoperit, dormind, în patul în care, deseori, în cruda-mi copilărie, făceam ochii mari în soarele dimineții.

N-am pățit nimic atunci, n-am primit nici bătaie, n-am primit nici probleme de matematică în plus, atunci nu, doar la cea de a doua fugă, despre care desigur, vreodată, răsfoind paginile pline de amintiri ale vieții, voi reuși să scriu.

E foarte cald și-acum, și e firesc, soarele n-a îmbătrânit nicidecum de la fuga mea, de la dispariția mea din fața unor probleme pe care nu le credeam vreodată rezolvabile. E foarte cald și acum, numai că-n asprimea maturității din care n-am unde fugi, realizez că în viață nu trebuie să fugi de probleme, ci trebuie să le înfrunți spre rezolvare în încercarea de a nu fi mereu un dispărut în neantul ignoranței și al neîncrederii.

 E foarte cald, aud copiii cum se întorc de la gârlă și mă bucur că se întorc acasă, unii dintre ei, ca și noi odinioară, trăgând de lanț câte un câine pe care l-au bălăcit insistent în apele leneșe ce se strecoară pe sub puntea umbrită de salcii.

E foarte cald și-acum, singura umbră de răcoare răzbate din golul de sine, din adâncul acela în care răscolirea amintirilor creează un vârtej de gânduri limpezite-n seninul copilăriei, în punctul acela din care, oriunde ai pleca, oriunde ai fugi, trebuie să te întorci acasă.