Sunt foarte mulți cei care știu că am crescut
pe baltă, pe malul bălții mai bine spus, căci copilăria celor de pe ulița plină
de copii năstrușnici, trecea zi de zi, ritualic parcă, pe la balta pe care o
lăsase în urmă Argeșul în fosta albie, înainte de a fi mutat un pic mai departe
de sat, o coadă de baltă pe care aproape în fiecare an, la început de vară,
după ploile bogate, apa râului o primenea printr-o revărsare de-o zi, două, spre
bucuria noastră, a celor care, nu doar că urmăream spectacolul creșterii, ci și bogăția de după
retragere, când balta era umplută cu pești noi, curați, ce se amestecau cu
rudele lor deja obișnuite cu mâlul gros ce se formase pe fundul apei, un mâl pe
care noi îl tulburam în desele incursiuni la scăldat, apoi în momentele în
care, fără nicio frică, făceam ochiuri pentru pescuit în brădișul și nuferii ce
se întindeau zi de zi peste luciul apei, fără a ne păsa de șerpii ce treceau pe
lângă noi spre păpurișul des ori de alte înțepături de la lighioane pe care noi
le credeam neclasificate, ascunse prin bogata întindere de apă.
N-am mai fost de foarte mulți ani la pescuit,
mult prea mulți, din păcate. În copilărie era literă de lege, fie o luam tiptil
„pe sub maluri” spre gropile pline cu pește, primele secate acum aproape trei
decenii, fie să găsești loc „la buturugă”, fie în te miri ce alt colț de baltă
unde mereu se prindea pește, chiar și ustensile cu care doar Louis de Funès
s-ar fi încumetat să filmeze pentru un film de succes. Contează ustensilele, dar mai mare-i
pasiunea, o „codie” de salcie era de ajuns, cine avea de alun era avansat, nu
mai zic de trestie ori bambus, pluta era la ordinea zilei făcută din moțul
porumbului, inelul plutei dintr-un varnis prăduit din te miri ce cablu
electric, plumbii se turnau în curte, în cutii de chibrituri ori alte cutiuțe,
după nevoie, din care tăiam bucățelele necesare prinderii pe firul de gută
(nailon), la capăt agățând ace de pescuit, căpătate de la domnul Gheorghe,
trăit la oraș, care ne făcea jocul oferindu-ne câte un ac bun de biban, caras
ori crap, altul de știucă mreană ori clean, momeala fiind prima lecție
gastronomică a copilăriei, căci de la amestecul de pâine cu mămăligă, la
cubulețele de brânză ori râmele de bălegar (astea necomestibile), încercam
orice pentru a ajunge cu punga plină de pești acasă, la nevoie, recunosc, mai
mari fiind, dând atacul și pe la setca lui nea Ion, alt vecin bun, întinsă de-a
latul bălții pentru un pescuit de nivel superior.
M-am întins, știu, dar nu aveam cum să nu-mi
aduc aminte de aceste lucruri citind și recitind pasajul despre pescuirea
minunată, pasajul în care, Hristos, aflat pe malul lacului Ghenizaret, îmbulzit
de mulțimea ce venise să-L asculte, de mulți gură-cască prezenți doar să afle
noutăți ori, de ce nu, de oameni care chiar aveau nevoie de un ajutor, Hristos
Domnul zic, privește la corăbiile celor ce veneau spre țărm după o noapte de
pescuit. Nu prinseseră nimic, Petru
mărturisește asta, iar Domnul îi sfătuiește să mâne spre adânc, să mai încerce.
Greu, foarte greu să accepți un sfat de la cineva despre care crezi că nu se
pricepe la ceea ce faci tu cel mai bine, să accepți ca bucătar un sfat de la
unul care poate nu a gătit nimic niciodată, să accepți ca șofer un sfat de la
unul care nu deține permis de conducere, să accepți ca profesor un sfat de la
un elev, ca preot un sfat de la un credincios, e greu, și greu le-a venit și
apostolilor să asculte sfatul de a mâna
mai în adânc pentru o nouă pescuire, Hristos (omenește vorbind) poate nu pescuise
niciodată, ei erau profesioniști, din asta trăiau, și acceptă, mrejele
umplându-se de pește cum nu văzuseră până atunci, adâncul a rodit.
„Mânați în adânc”, da, căci adâncul e locul
unde găsești liniștea, adâncul este locul unde sălășluiește sufletul, suprafața
e mereu în contact cu gălăgia, la țărm era vacarm, peștele, cum știm, trăiește
în muțenie, chiar și atunci când este prins, murmură mut, e obișnuit cu cele din
adânc, se stinge în lumea de la suprafață. De cele mai multe ori, în viață,
când nu avem succes cu lucrarea noastră, e din cauza faptului că uităm de
adânc, punem preț pe suprafață, pe cele simțite pe pielea noastră, pe pielea care, culmea, ne-a fost
dată să ne apere de de cele exterioare, spre a apăra, în fapt adâncul ființei
noastre.
„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”,
n-o spun eu, nu am această tărie, o spune apostolul Petru, simte că e în
aceeași barcă cu Dumnezeu, că e în proiectul viitoarei Biserici, cea în care
călătorim pe marea vieții și, deși îi este bine cu Domnul, nu se simte în
largul său știind că nu e pregătit cum se cuvine. Hristos nu părăsește corabia,
Hristos nici Biserica n-o părăsește, nu va face asta niciodată, va rămâne în ea
chiar dacă unii fug, va fi în ea chiar dacă ceilalți nu sunt vrednici.
Îmi mai place ceva, și spun asta deseori, noi
credem că facem lucrurile, le facem, da, dar nu după a noastră putere, ne este
dată puterea, ne este dată știința de a face lucrurile. Noi pregătim undițele,
așa făceam de copil, pregătim momeala, alegem locul și așteptăm peștii. Mi s-a
întâmplat deseori să nu prind nimic ori doar câteva fâțe, am prins deseori mai
mult decât mă așteptam. În adânc, când mergem să căutăm adâncul din noi,
trebuie să fim pregătiți și conștienți că peștele este dus spre undița ori
mrejele noastre după cum voiește Dumnezeu, Cel care a pus și statirul în gura
peștelui amintit de Evanghelie, în adâncul din noi găsindu-se răspunsul multor
întrebări, rezolvarea multor treburi, de ce nu, pridvorul ce dă spre împărăția
cerurilor.
Ne este frică de prezența lui Dumnezeu lângă
noi fiindcă ne dorim mereu mrejele pline, dacă se poate doar de la suprafață,
cât mai aproape de țărm, fără multă osteneală, fără a cerceta adâncul, spre a
ne împăuna cu succesul nostru, ca și cum n-am avea nevoie de binecuvântata Lui
iubire.
Ne este frică, da, uităm de cele pe care ni le
spune Ioan evanghelistul: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită
alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este
desăvârşit în iubire.”
N-am mai pescuit de multă vreme, am ocolit
adâncul, trecând ori stând de fiecare dată doar pe țărmul înțesat de oamenii ce
se îmbulzesc să afle noutățile zilei, ferindu-mă de sfaturile celor care, deși
poate nu sunt mai pricepuți decât mine, își spun din suflet sfatul, uitând de
fapt că eu sunt în corabia ce nu se va scufunda niciodată, cea în care, deși
nu-s atât de vrednic ori credincios, stă Hristos așteptându-mă să merg mai spre
adânc, să nu uit că sunt pescar de oameni.