miercuri, 6 iunie 2012

TĂCERE



„……vreme este să taci şi vreme să grăieşti” Ecclesiastul III
Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul.” Iacov III, 6-10
Tare mult îmi plac aceste rânduri scripturistice. Recunosc, sunt genul de om care vorbeşte mult. Uneori vorbesc prea mult, devenind obositor pentru cei din jur. Iar partea mai rea este că nu de fiecare dată vorba este ziditoare. Căci mintea lucrează pe cele ale lumii şi vorba rosteşte lucrarea minţii. Iar de multe ori această lucrare este dăunătoare, căci lucrează din aprinderea simţirilor trupeşti. Amintiţi-vă de Petru care cu iuţime i-a promis Mântuitorului că îl va urma până la moarte. Cu aceeaşi iuţime s-a şi lepădat de trei ori, chiar cu blestem. E drept, apoi, a plâns cu amar.
Unele lucruri în viaţă pot fi evitate prin înfrânarea limbii. Că nu degeaba se spune că tăcerea  e de aur. Dar acest aur nu e la îndemâna oricui, căci cine ştie să-şi păstreze tăcerea conştiinţei în cunoştinţă şi cu bună pricepere  îşi păstrează prietenii şi se apără de duşmani. Fireşte că tăcerea osânditoare a lui Hristos în faţa lui Pilat a făcut mai mult decât o mie de cuvinte. Dar cine are această tărie a tăcerii vorbitoare înaintea semenilor? Puţini sunt cei care ştiu să tacă, să evite războiul declaraţiilor, să potolească puhoaiele  de nestăvilit a gândurilor tulburi ce se revarsă deseori peste câmpiile liniştite ale sufletului.
La Iaşi există o cameră a tăcerii, o cameră fonică unde se spune că nu poţi rezista mai mult de 15 minute. Liniştea este aproape de perfecţiune. Îţi poţi auzi sângele curgând prin vene, bătăile inimii şi mai mult ca sigur gândurile. Într-o lume unde gălăgia este normalitate tăcerea este socotită o boală, iar asta pentru că puţini sunt cei care ştiu să asculte tăcerea.
Apoi, cred că mai avem de învăţat cum este cu tăcerea interioară, căci de multe chiar în interiorul nostru e gălăgie. Trebuie să învăţăm să ne ascultăm pe noi înşine, să vorbim prin tăcere, fără de cuvintele ce uneori ne pot osândi. Şi mai zic că tăcerea poate înceta doar când oferi iertarea, când spui adevărul, când strigi după ajutor.
Pentru azi am vorbit destul. De aceea închei cu cuvintele psalmistului ce zice frumos  „pune  Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”.

8 comentarii:

  1. Adevarat ai spus parinte!E greu sa nu vorbim, sau sa NU spunem ce avem pe limba; mi se intampla adesea, si apoi imi pare rau, si e greu cateodata sa imi stapanesc acest obicei de "a-mi da cu parerea"; INCA MAI LUCREZ LA SLEFUIRE!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stăruinţa în lucrul bun duce la virtutea răbdării. Iar pentru asta e nevoie de tăcerea minţii coborâte în suflet.

      Ștergere
  2. Recent am recitit o povestioara despre ''caruta goala''. Se povesteste ca un tata, vrand sa-si lumineze copilul, l-a pus sa asculte in tacere suntele inconjuratoare. Apoi l-a intrebat ce aude. Copilul a spus ca aude o caruta goala. "Cum iti poti da seama ca e goala de vreme ce nu o vezi?" a intrebat tatal. "Pentru ca face mult zgomot" a raspuns copilul.
    De unde intelegem ca tacerea poate ascunde adancimi de suflet nebanuite, sau o viata duhovniceasca aparte.
    Insa tot batrana intelepciune spune ''uneori dulapurile inchise sub cheie sunt goale". De unde inteleg eu ca nu ne este de folos doar a tacea pur si simplu ci ca tacerea sa ne foloseasca e necesar sa si lucram cele ale duhului (sufletului).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iar ultima ta propoziţie încheie bine comentariul. Să tăcem aşadar duhovniceşte şi să vorbim spre zidire sufletească.

      Ștergere
  3. Tacerea este de doua feluri: tacuta sau galagioasa. Vai de cel care tace dar are un stup de albine in minte!

    Potrivita pentru aceste zile de inceput de vara cred ca este o tacere tacuta in noi, care sa lase loc de intrare doar concertului vrabiutelor, zumzaitului albinelor printre florile de tei si mai pe inserat, picaturilor de ploaie. La tacere se adauga si un ceai de flori proaspete de tei, indulcit cu putina miere si imprietenit cu o felie verde de lamaie. Dupa o asemene tacere, tot ce poti sa mai spui este doar: Iti multumesc Doamne, pentru toate florile de tei, pe care la inceputul verii le incarci cu miresme si ni le daruiesti tuturor!

    Prima data cand am ascultat o astfel de tacere, am realizat cat de mult zgomot este in mine atunci cand nu tac. De atunci, in fiecare an astept cu nerabdare acest ceai dumnezeiesc. Bucuria este si mai mare cand nu taci singur in fata unei cesti cu ceai de tei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Azi ai fost cu poezie în minte, Adriana. :)Merg afară la florile de tei şi "ascult" mirosul lor.

      Ștergere
    2. La noi inca se mai aude teiul cum inmiresmeaza cartierul.

      Ștergere
  4. Chiar recent am patit ceva interesant, doar pentru ca mi-am spus parerea, ce gandesc si o opinie (FARA sa jignesc, fara atac directe urate, injuraturi, etc)....rezultatul a fost: o amenintare ,,sa-m tin gura....pumnul pus in gura omului". Asta cum se numeste Parinte? Cred ca stii despre ce site vorbesc! Din articol inteleg ca .... mai bine taceam si imi pastram parerea pentru mine, dar, dar...asta seamama cu o perioada anume...Toate cele bune! Multumim pentru articol!

    RăspundețiȘtergere