DESPRE FEMEI, ÎN ALT FEL

„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Acestea sunt cuvintele rostite de femeile mironosiţe pe când mergeau la mormânt. Unde erau apostolii? Se încuiaseră de frica iudeilor într-o casă, ei,  bărbaţii ce promiseseră că vor merge până la moarte alături de Învăţătorul lor.

Duminica a III-a după Paşti aduce în atenţie rolul femeilor la înviere, rolul femeii creştine în societate, rolul femeii în viaţa de zi cu zi. Aş dori să nu fac referire la părţi patologice ce ţin  de misoginism şi misandrie, nu e cazul şi nu mi-e firea. Aş dori să prezint rolul femeii în viaţă potrivit Scripturii, al cuvintelor din jurul învierii.

Ştim cu toţii că în clipa nefericită în care Iuda a vândut pe Hristos, apostolii s-au risipit. În drumul spre Golgota doar Fecioara Maria şi celelalte femei au însoţit îndeaproape pe Mântuitorul. La picioarele crucii s-au aflat doar femeile străjuind pe  Dumnezeu Fiul, străjuite fiind și ele de soldaţii romani. Iar la înviere au fost prezente înaintea apostolilor, atunci când îngerul le-a spus: nu vă temeţi, când mai apoi însuşi Hristos le-a spus: bucuraţi-vă!

Se spune că femeile au profunzimi sufleteşti mai mari decât bărbaţii că au o inimă caldă şi intuiesc totul din iubire,  că au puterea de a se dărui, aducând lumină şi bucurie. Sunt fiinţe plăpânde, dar cu suflet mare, suflet plin de delicateţe şi gingăşie. Se mai spune că femeile, ca şi florile, se lasă rupte spre a aduce bucurie şi frumuseţe, transformând durerea în lumină. Cum spunea părintele Cleopa: femeia tace luminând şi se jertfeşte tăcând.

Femeile mironosiţe au mers dis-de-dimineaţă la mormânt cu miresmele pe care le pregătiseră, iar asta deşi trupul lui Hristos fusese uns la îngropare. Ele au venit cu altceva, au venit cu miresmele nădejdii şi ale dragostei. Inimile lor, deşi pline de durere, au depăşit bariera fricii, au învins frica cu dragostea iar Hristos le-a spus:  bucuraţi-vă! Ele au reuşit să dea la o parte piatra de la uşa mormântului,  care piatră, zace şi azi deasupra inimilor noastre, transformându-ne în morminte ce aşteaptă să fie deschise spre nădăjduirea trăirii în lumina iubirii.

Şi astăzi lucrurile stau cam la fel. În general bisericile sunt vizitate mai ales de femei. La mormintele celor dragi de obicei tot femeile merg. Ele rabdă şi se bucură mai mult în prezenţa lui Hristos  rabdă mai mult şi în viaţa de zi cu zi,  iar asta este cunoscut şi statistic. Cred că fără femei viaţa nu ar fi avut rost, iar Dumnezeu a văzut asta şi a lucrat spre împărtăşirea iubirii prin creaţie, prin naşterea de viaţă. Indiferent de vârsta lor, la locul potrivit, femeile aduc împlinire. E foarte important să ştim că dincolo de trup, sufletele bărbaţilor şi ale femeilor sunt la fel, merg în acelaşi loc şi au aceleaşi trăiri.

Nu mă întind la vorbă. M-aş bucura dacă acest spirit al răbdării feminine, al dragostei şi al dorinţei de lumină va fi dus mai departe.  Ele au posibilitatea să manevreze, să modeleze şi simţirile duhovniceşti ale bărbaţilor. Dacă la începuturi Eva a întins bărbatului ei fructul oprit, azi are posibilitatea să-i ofere bucuria primită de la Hristos, are posibilitatea de a da lumii liniştea atât de mult dorită într-o lume tot mai ameninţată de războaie. Iar această bucurie a învierii, a vieţii veşnice, poate fi transmisă ridicând piatra de la uşa inimilor transformate în morminte ale plăcerilor întunecate, ale dorinţelor lipsite de lumină.

Nu vă temeţi; bucuraţi-vă!

VENIŢI SĂ LUAŢI LUMINĂ!

Veniţi să luaţi lumină! Este strigarea preoţilor către cei care vin cu credinţă spre a primi Lumina veşnică, Lumina lumii, lumina sufletelor noastre cea întru veşnicia trăirii în Hristos, cel ce ne-a ridicat pe noi din stricăciune.

Lumina lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc, se revarsă peste întunericul nopţii sufletelor noastre spre a le purta la cunoaşterea adevărului, deoarece „am aflat Lumina cea adevărată, am aflat Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne”.

Veniţi să luaţi lumină, este strigarea ce cheamă pe cei ce vor să-şi cureţe simţirile, pe cei ce vor să-şi lumineze minţile pentru primirea cuvântului dumnezeiesc, pe cei ce vor să primească Cuvântul ce trup s-a făcut, pentru a aduce lumina paradisiacă în întunericul ce cuprinde pământul, în bezna orbitoare a necredinţei ori a credinţei fariseice, în luminarea drumului ce duce spre împărăţia cerurilor.

Chemarea spre primirea luminii aduce multe suflete la uşile bisericilor, numai că puţini ştiu că după ce primeşti lumina trebuie să o păstrezi tot anul, toată viaţa, în candela sufletului. Puţini ştiu că trebuie să păstrăm şi să sporim intensitatea luminii prin primirea lui Hristos în mod real în taina  Sfintei Împărtăşanii, pentru ca aceasta să cureţe locul unde va pâlpâi lumina vieţii în aşteptarea sălăşluirii în locul unde lumina nu se sfârşeşte niciodată. Să fim împărtăşiţi  atât cu lumina Cuvântului cât şi cu Cuvântul ce s-a făcut trup, într-o unire tainică a unei iubiri cum se găseşte în Sfânta Treime

Puţini ştiu că Paştele înseamnă trecere, iar trecerea se face din moarte la viaţă, căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, celui ce-i cântăm cântare de biruinţă. Şi mai puţini ştiu  că Hristos pogorându-se întru cele mai de jos ale pământului, a sfărâmat porţile iadului şi a rupt legătura morţii şi a blestemului dat de Dumnezeu Tatăl primilor oameni, oferindu-le drepţilor din iad lumina necesară drumului spre rai, alături de tâlharul îndreptat, ce împreună cu Hristos a păşit pe calea veşniciei fără a gusta răutatea tartarului.

Şi pentru cei ce ştiu şi pentru ce care nu ştiu, a murit şi a înviat Hristos. Şi pentru cei care au postit şi pentru cei care nu au postit. Pentru cei mari şi pentru cei mici, pentru femei şi bărbaţi a spus, bucuraţi-vă,  apoi a zis, nu vă temeţi, pentru că de mii de ani se aştepta ca această bucurie să inunde minţile şi sufletele aflate într-o teamă de moarte perpetuă.

Eu ştiu că sunt oameni care nu cred cu adevărat că a înviat Hristos, care doar mecanic folosesc salutul creştin al învierii. Ştiu că sunt oameni care încă îl aleg pe Baraba. Ştiu şi ştiţi că sunt oameni care de Paşti nu aşteaptă învierea ci iepuraşul cu cadouri. Liberi sunt şi ei ca şi noi, să creadă sau nu. Dar……. .

Dacă Hristos nu ar fi înviat, dacă nu am crede în înviere, aşa cum spune Pavel Corintenilor, zadarnică ar fi credinţa şi propovăduirea noastră. De aceea, din tot sufletul în aceste clipe în care lumina încearcă să biruiască întunericul, să ne îmbrăţişăm (sufleteşte) unii pe alţii, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere, să strigăm  HRISTOS A ÎNVIAT,  să răspundem ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

MI-AM ŞTERS AMINTIRILE

Azi am să încerc să îmbin utilul cu plăcutul, cu timp sau făr’ de timp. Grădină, solar, curte, biserică şi bibliotecă. Ori despre ultima doresc să zic câte ceva. Aşezatul cărţilor e o treabă care-mi place mult. Nu aş fi bun de bibliotecar, în nici un caz nu cred că aş da randament. Pentru că iau cărţile la mână şi încep răsfoitul care se transformă în citit un fragment, pagină şi uit de treabă. Apoi altă carte, altă poveste, aceeaşi poveste, adică cea cu răsfoitul.

Le-am terminat, de aşezat desigur, că de citit le-am citi la timpul lor, integral. Numai că biblioteca mai are şi sertarele ascunse, ştiţi voi, cele cu uşi, cele de şi-ar dori uneori musafirii să le deschidă, să vadă ce şi cum e pe acolo de ordonat. Aşa am auzit, nu că zic din răutate.

În unul din sertare sunt actele, nimic interesant, hârtii oficiale ca la toată lumea. În celălalt însă, am zăbovit ceva vreme. Fotografiile. Nu ai cum să le iei aşa,  ca albume şi să treci mai departe. E mult până deschizi primul album. Apoi se revarsă amintirile. Valuri de nostalgie cu zâmbete şi răscoliri interiore se succed cu fiecare poză. Copilării şi tinereţi, familie şi prieteni, cei ce sunt şi cei ce nu mai sunt, clipe fixate în timp, în minte şi-n suflet prinse în peticele de hârtie alb-negru şi color. Toţi avem aşa ceva. Uneori poate că ne-am dorit  ca pe unele să le ardem, să le rupem. Pe altele le-am dorit tablouri. Indiferent cum sunt, fac parte dintr-un timp al nostru pe care nu-l mai putem modifica, un timp ce nu ne-a săturat, un timp mereu zgârcit şi iute trecător spre a ne transforma în amintiri.

„Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.

Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: "Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă” Ecclesiastul I, 8-11

Nu vreau să mă lungesc pentru că iar mă năpădesc amintirile iar prezentul e doar de-o clipă. Trebuie să merg să pregătesc viitorul, ca în filmul acela frumos, Undeva, cândva. Întâlnirea cu viitorul reprezintă scopul pentru care ne străduim în prezent. Iar asta zic nu doar material ci şi spiritual, căci lucrarea noastră trebuie să fie complexă şi completă.

Aşadar mi-am şters amintirile, de praf, căci din suflet şi minte nu am să le şterg niciodată. Sunt timpuri trecute ce-mi folosesc mereu la examenele ce trebuie date la şcoala vieţii, sunt materia, baza a ceea ce sunt azi.

Închei cu acelaşi Ecclesiast, care spune în acelaşi capitol la versetul 14 „m-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt”.

L-A PUS DRACU'

Probabil că vi s-a întâmplat măcar odată în viaţă să faceţi un lucru şi să nu vă iasă cum trebuie. Adică un lucru simplu, poate făcut de nenumărate ori înainte şi să nu iasă. Încerci şi nu iese, mai încerci încă odată şi nimic. Unii, mai calculaţi, mai calmi, fac o pauză şi reiau după. Alţii mai vulcanici încep să dea la draci, zic ei că se mai răcoresc. Că aşa se spune, că şi-a băgat dracu’ coada de nu mai iese nimic.

Ce mai tura-vura, voiam să vă spun că se întâmplă mai ales în timpul postului ori când vrei să ai un pic mai multă grijă de suflet, să ai mari încercări, chiar pe mai multe fronturi. Că vin de la diavol, ştiu, că sunt acceptate de Dumnezeu, cunosc.  Spune şi Scriptura: „de aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.( I Corinteni  X, 12-13)

Cum lucrează diavolul? Din cartea Iov cunoaştem că umblă în sus şi-n jos colindând pământul şi apoi se înfăţişează fără de ruşine înaintea lui Dumnezeu cu pâra. Dar, îmi mai duc aminte şi de o povestire scrisă  cred de părintele Nicodim Măndiţă. Oricum, nu-mi aparţine, ca să fiu corect. Povestea spune că la o mănăstire, în timpul postului Paştelui, un  călugăr a poftit să mănânce un ou. Treaba e că la mănăstire nu poţi mânca ce vrei, când vrei. Depinzi de bucătăria mănăstirii, de trapeză. Acolo masa e la oră fixă şi fireşte de post. În chilie nu prea ai voie cu mâncare. Pentru care motiv, călugărul s-a învârtit şi s-a răsucit până ce a prins un ou din locul unde se aflau găinile. Odată sustras, cu păcatul furtului ce a urmat păcatului poftei, a mers la chilie să-l pregătească, că la bucătărie nu avea cum. Numai că în chilie, unde să-l pregăteşti, că afară de pat, masă, cărţi şi scaun nu prea era mare lucru. Şi, a venit ideea salvatoare, chipurile. S-a gândit să-l coacă la lumânare. Zis şi făcut. Şi a început să-l perpelească la flacără. Chin şi chin. Afumat de la fum plimba oul ce începuse să frigă, dintr-o mână în alta. Iar în momentul în care nu l-a mai putut ţine, taman când i-a dat drumul, a intrat stareţul în chilie. Ce faci frate aici? a întrebat stareţul.  Dracu’ m-a pus, a răspuns călugărul negru pe mâini, dând vina pe diavol cum au făcut şi primii oameni în rai, cum facem şi noi deseori aici, pe pământ. În clipa aceea s-a arătat diavolul şi a spus: nicidecum nu e aşa! Eu i-am adus doar pofta, restul e opera lui. Nici eu nu mă puteam gândi la aşa scenariu.

Povestea e uşoară şi ilară. De multe ori dăm vina pe diavol fără să gândim că poate noi suntem mai împieliţaţi ca el. Ori, dacă diavolul îndeamnă la crimă, prin înfigerea unui cuţit (exemplu simplu) nu cred că spune că trebuie înfipt în victimă de 30 de ori. Poate nu am dreptate în totalitate, dar…… .

Cum ziceam la început, e greu să faci faţă încercărilor de tot felul mai ales atunci când vrei să fii mai bun. Atunci se rup toate, nu mai găseşti ce cauţi, apar diverse persoane ce vor să te supere şi se duce pe apa sâmbetei toată dorinţa de schimbare. Nu vreau să vă ofer vreun model personal de luptă, că nu e perfecţionat, deşi tare mi-aş dori să fiu mai puternic. Dar vă dau două versete scripturistice.

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva  duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. (Efeseni 6-12)

"Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi." (Iacov 4, 7-8)

Să aveţi spor în cele bune cu linişte, răbdare, bucurie şi iubire.

CONCURS DE MISS ŞI MISTER

Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri, aşa cum zicea Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei. De bună seamă că timpul mi-a răpit bucuria de-a mai scrie câte ceva pe blog dar mi-a oferit bucuria de a fi mai aproape de oameni la modul concret, în rugăciune şi vorbă bună (lungă uneori) prin casele pe unde am trecut şi fireşte la biserică, unde sunt prezent mai mereu.

Cum introducerea taman se termină, trec repejor la subiect, că nu vreau să plictisesc prin lungimea rândurilor. Evident că foarte mulţi aţi auzit de Maria Egipteanca şi viaţa ei. Cine nu, poate auzi la biserică în duminica a cincea a postului mare ori poate da o căutare pe net. Ori dacă de ea nu au auzit mulţi, cu siguranţă mulţi au auzit de cea pe care Hristos a iertat-o şi scăpat-o de la moartea prin lapidare, când a spus celebrele cuvinte cine e fără de păcat să dea primul cu piatra.

Sfinţii părinţi spun că nu e grav faptul că păcătuim, în sensul în care de la Adam până azi nu e om fără de păcat; grav e faptul că nu ne recunoaştem păcatul, faptul că nu dorim îndreptarea şi dăm vina pe alţii sau pe alte aspecte de conjunctură în care ne aruncă viaţa.

Ştim că de obicei păcatul sluţeşte omul, cum ştim din evanghelia cu cei zece leproşi, dar nu numai. Păcatul urâţeşte trupul dar nu şi sufletul. Înaintea lui Dumnezeu oamenii sunt la fel, El îi iubeşte pe toţi deopotrivă cât sunt în trup, oferind libertatea de exprimare şi acţiune chiar dacă această înseamnă deseori alegerea răului. Ori, dacă Dumnezeu ne iubeşte la fel, noi facem diferenţe. Iar diferenţele le facem atât trupeşte cât şi sufleteşte. Şi ştiţi că am vorbit deseori de treaba cu bârna şi paiul.

Drept urmare eu zic că toţi oamenii sunt frumoşi, asta chiar dacă unii caută doar utilitatea, eficienţa, forţa sau atracţia din semenii lor. Mi se pare înjositor când clasificăm oamenii doar după aspectul lor fizic. În general acest lucru se întâmplă mai ales cu femeile. Ele participă la concursuri de miss  unde sub privirile  experţilor sunt cântărite, măsurate, întoarse pe faţă şi dos şi notate. Adică una e mai frumoasă ca cealaltă că aşa hotărăşte un juriu format deseori din persoane care nu văd decât formele exteriorului ce va fi supus în timp degradării fireşti. Ei apreciază o frumuseţe trecătoare.  

După 17 de viaţă desfrânată la extrem, Maria Egipteanca realizează căderea fantastică, degradarea la care îşi supusese trupul, lăsându-se flatată de aprecierile mincinoase  ale diverşilor parteneri şi îşi recapătă frumuseţea pierdută în patul partenerilor prin post şi rugăciune în 47 de ani de locuit în pustiu. Am scris acest aspect pentru a întări ideea că orice păcat ce aduce sluţire trupului şi murdărie sufletului poate fi iertat, mai puţin necredinţa, păcat împotriva Duhului Sfânt.

Nu ştiu voi cu ce ochi priviţi pe oamenii de lângă voi. Nu ştiu cum percepeţi iubirea şi cum vedeţi frumosul. Nu ştiu cum simţiţi păcatul şi cum trăiţi iertarea. Punctul meu de vedere este  că toţi oamenii sunt frumoşi, indiferent de gradul lor de pregătire, de averea lor, de genul lor. Sau mai bine spus, nu frumuseţea exterioară trebuie să fie baremul de clasificare, căci altfel ar trebui să spunem că nici un bătrân nu e frumos, că frumuseţea e doar a tinereţii. Ar trebui să spunem că iluminarea raţiunii dă frumuseţea omului şi că alergia la iubire întunecă vederea adevărului. Pentru aşa ceva nu se organizează concurs nici de miss şi nici de mister, nu există juriu competent.

SEX, MODELE ŞI FOTOMODELE

Doamne fereşte, să nu credeţi că m-am reprofilat. Nicidecum. Numai că nu mai ştiu ce să cred. Bine, eu cred în Dumnezeu. Treaba e că nu ştiu ce să mai cred cu ce se petrece în lume. E nebunie oameni buni. Aproape orice pagină de ziar ai deschide, aproape orice pagină de internet, pe la posturile tv nu mai zic, pe toate drumurile şi la toate colţurile dai de persoane mai mult decât sumar îmbrăcate, care ori sunt VIP-uri ori sunt fotomodele, ori modele. Acum eu, care zic că am ceva ani de şcoală, mai am şi ceva învăţătură primită în cei 7 ani de-acasă,  am mai citit şi eu câteva cărţi în astă viaţă, cred că un model adevărat de viaţă poate fi Hristos, pot fi sfinţii, pot fi cei care au murit prin războaie ca să ne fie nouă bine, pot fi cei care au rămas acasă să poarte de grijă celor vitregiţi de soartă…… .

Nu credeţi că a luat-o lumea razna? E ciudat să vezi cum anumite dudui ori flăcăi, care nu ştiu să-şi spele bruma de ţoale purtate şi nu se pricep să-şi facă o omletă, spun cu dezinvoltură şi seninătate că idealul lor în viaţă este modeling-ul ori filmul, o carieră în televiziune şi o viaţă petrecută lângă o persoană iubitoare cu inima la fel de largă ca buzunarul.

Am mai spus şi cred că ştiţi şi voi că nu prea folosesc  în postările mele cuvântul din trei litere ce zăpăceşte mintea multor trăitori ai planetei. Îl întâlniţi cu siguranţă de câteva zeci de ori pe unde vă duc paşii sau ochii.

Sunt trist să văd constat zilnic că degradarea omenirii este din ce în ce mai pronunţată. Avem fotomodele dar nu ne sunt modele. Se vorbeşte şi se face sex peste tot, dar lipseşte dragostea. Avem haine scumpe şi tremurăm de frig, avem mâncăruri delicioase şi murim de foame, avem mângâiere a trupurilor şi sufletele ne sunt nemângâiate, dăm la draci toată ziua şi nu facem nici măcar o rugăciune. Evident, fiecare face ce vrea în libertatea lui dar parcă………uneori e prea de tot.

Dimineaţă, în timp ce luam o brumă de mic dejun, am făcut greşeala să dau drumul televizorului din bucătărie. Ceea ce am văzut şi auzit mi-a tăiat pofta de mâncare şi aproape de muncă pe ziua de azi. Libidinoşenii caraghioase, ilare şi de plâns totodată. Şi ne mai întrebăm de ce lumea arată într-un mare hal în această perioadă. Păi dacă şcoala-tv ne prezintă zi de zi aceeaşi lecţie predată de suplinitorii corigenţi ai vieţii, ce pretenţie putem avea.

Aş dori să trăiesc momentele în care oamenii îşi vor schimba din nou modelele, când acestea vor fi persoane integre în gândire şi trăire. Aş dori să văd când un tânăr în ziua de azi va putea să se uite după o fată ce poartă în braţe un teanc de cărţi, fără să-i pese că pe lângă el trece una aproape dezbrăcată. Ar fi ideal ca să poţi sta lângă o persoană care e capabilă să stea şi în genunchi, nu numai în canapele de piele sub lumina reflectoarelor.

În rest nu mai zic nimic. Sunt sătul de 90-60-90, măsura perfectă. Eu cred că perfecţiunea vine de la suflet. Cine poate ierta orice, cine poate iubi pe oricine, cine ajută fără scop poate candida cu succes la titlul de model. Părerea mea.

E DE BINE. MULŢUMESC!

De câteva zile bune am lipsit din spaţiul virtual. Şi asta nu s-a datorat vreunei boli ori. Ba nici din lipsă de conexiune ci din lipsă de timp. Am avut şi timp, e drept, dar l-am modelat prin muncă stăruitoare pe la biserică. Şi nu degeaba am făcut asta ci pentru clipa minunată petrecută azi în duminica Sfintei Cruci, ziua când am săvârşit prima Liturghie în biserica nouă. Scurtul blog de azi doresc să fie unul de mulţumire.  Pentru că trebuie să le mulţumesc bunilor mei credincioşi care m-au sprijinit necondiţionat în lucrarea ce se apropie de final. Trebuie să le mulţumesc  pentru dragostea lor, pentru prezenţa lor în număr foarte mare la acest eveniment, trebuie să le mulţumesc celor care au ajutat cu mult şi cu puţin, celor care s-au rugat împreună cu noi, celor care ne-au sprijinit cu un gând bun chiar şi aici pe internet.

E adevărat că mai e ceva de lucru, dar ştiu din experienţa proprie şi din experienţa  altor  oameni că niciodată nu terminăm de-adevăratelea  lucrurile de pe aici, de pe pământ. Nimeni nu se mută într-o casă nouă 100% terminată. Mai toată lumea se mută în casă nouă şi mai face pe parcurs câte ceva pentru finisare. Noi ne-am mutat şi lucrăm continuu.

Am lăsat la sfârşit mulţumirea pentru Dumnezeu, pentru că El nu se supără, pentru că e îndelung răbdător. Ştiu că am avut diverse încercări în această perioadă. Ştiu că era să cad de câteva ori sub povara crucii, sub povara drumurilor, a gândurilor şi a oboselii. Dar, El m-a întărit. Iar azi, oboseala s-a transformat în bucurie. Iar bucuria care dă aripi va lucra în continuare însoţită de  dragoste şi nădejde că toate se vor finaliza magna cum laude.

Doar atât. În rest, mi-aş dori ca bucuria mea şi a celor care mi-au fost alături să se reverse peste toţi cei  ce citiţi această postare. Mi-aş dori ca iubirea răstignită pe cruce să vă umbreze şi să vă încălzească sufletele până la primirea luminii de la înviere.

O ploieșteancă luptă cu o tumoră cerebrală pentru a-și vedea copiii crescând

O ploieșteancă luptă cu o tumoră cerebrală pentru a-și vedea copiii crescând

Astăzi apublicat și ziarul Adevarul.ro

V-ați întrebat ce ați putea face cu 10 lei? Mulți ar răspunde că și-ar cumpăra ceva dulce sau câteva țigări. Dar, cu 10 lei, ați putea salva viața Gabrielei Tudorache, o ploieșteancă ce luptă cu o boală cumplită.  

Se poate spune că este absurd că viața Gabrielei Tudorache costă numai 10 lei. Dar 10 lei contează pentru Gabriela.

Gabriela Tudorache are 42 de ani și este mama a doi copii, unul de 13 ani și cel mare de 23 de ani. Doi copii care au cea mai multă nevoie de mamă pentru ai mângâia în clipe grele și pentru a-i sprijini în drumul lung al vieții.

Gabriela are de trecut un obstacol greu: a fost diagnosticată cu Meningiom (tumoră cerebrală benignă) pe nervul optic ceea ce va înseamna, mai întâi, pierderea vederii, iar mai târziu chiar a vieții.

Necazurile au început în anul 2007. Boala a debutat cu dureri groaznice de cap și slăbirea vederii. Singura ei speranță este în Germania, la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra, pentru a fi tratată de medicul Fahlbusch.

Familia nu are suma cerută pentru operație, 35.000 de euro, fără a include transportul și cazarea pe toată durata spitalizări.

Fiecare leu contează în salvarea acestei vieți.

Cei care doresc să doneze o pot face în contul de mai jos:

BCR - Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT : RNCB RO BU 

Mai multe detalii despre Gabriela Tudorache puteți găsi și pehttp://gabrielatudorache.blogspot.com.

Mulțumim frumos pentru tot sprijinul acordat redacției Adevarul.ro în mod special doamnei Dana Mihai
Postarea de faţă este preluată integral de la adresa http://gabrielatudorache.blogspot.com.

PRIETENI, FRIENDS, AMIGOS

Azi m-am gândit să scriu un blog mai uşor, ca după weekend, căci weekendul  este timpul săptămânii când mulţi îşi petrec timpul cu familia ori prietenii. Aşa că azi am zis să vorbesc un pic despre prietenie. Nu am cum să acopăr în postare tot ce gândesc, nu am cum să ştiu totul despre prietenie, de aceea poate că prin comentarii veţi reuşi să completaţi din experienţă ce nu am cuprins eu.

Într-o pericopă evanghelică, găsim un pasaj în care, patru prieteni îşi duc amicul bolnav înaintea Mântuitorului. Hristos, văzând credinţa lor,  i-a spus slăbănogului, iertate-ţi sunt păcatele. Mi-a plăcut enorm acest pasaj. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor au prieteni când sunt avuţi şi sănătoşi. Când te părăseşte avuţia ori sănătatea, încet- încet te părăsesc şi prietenii. Sau mai bine zis, cei pe care-i credeai prieteni. Solomon spune că prietenul adevărat iubeşte oricând iar în nenorocire ajunge ca un frate.  Ori poate Ioan evanghelistul spune şi mai bine, mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Nobil gest ori poate normal, cel din evanghelie, să ai la vreme de necaz nu unul, ci patru prieteni care să meargă cu tine până-n pânzele albe, nu găseşti pe toate drumurile.

Cred că aţi înţeles ce vrea Scriptura să spună. Noi, oamenii, spunem că prietenul la nevoie se cunoaşte, deşi, putem zice şi că anevoie se cunoaşte. Prietenia nu se întreţine cu linguşeală, cu clevetire, cu bani. O prietenie adevărată are câteva semne: dă, primeşte, întreabă, se destăinuie, mănâncă şi se bucură.

Fiecare om  îşi alege prietenul după cum doreşte. Nu există un îndreptar în alegerea prietenilor. Copilăria este cea mai prolifică perioadă. Copiii nu ţin cont (cel puţin aşa era cândva) de rigurozităţile adulţilor. Ei se împrietenesc pur şi simplu; îşi împart jucăriile şi se pun pe treabă. Adulţii însă sunt mult mai selectivi, ceea ce este corect într-un fel, că paza bună trece primejdia rea.

În lumea reală puţini se pot lăuda cu prieteni de suflet, cu prieteni cărora să le spui orice, oricând, fără vreun risc. Nu zic că nu sunt, ci că sunt puţini.

În secolul XXI există şi prieteniile virtuale. Pe de-o parte se aseamănă cu cele din realitate, pentru că dintr-un grup lărgit, uneori prea lărgit, doar câţiva îţi sunt aproape. Lumea virtuală prezintă o prietenie în care discuţiile se poartă în afara trupului, prin avatar. E un fel de copie palidă a ceea ce se întâmplă după ce sufletul părăseşte corpul.  Numai că sufletele comunică telepatic, fără vorbire articulată, comunică prin dragoste, prin lumină, printr-o prietenie dusă la perfecţiune. În virtual, poţi avea prieteni al căror nume nu-l cunoşti cu  adevărat. După o perioadă, prin mesaje private ori din întâmplare, public,  se pot crea legături mai bune, ba chiar se pot obţine rezultate frumoase, căci deseori prietenia virtuală s-a materializat în proiecte comune, în întâlniri cu familiile şi acţiuni constructive, de bun simţ. Există şi reversul medaliei simţit de mulţi dintre utilizatorii spaţiului virtual, partea urâtă a anonimatului, a anonimilor ce nu au cunoscut ce înseamnă eleganţa în discuţii şi prietenia bazată pe dialog.

Nu mă lungesc cu vorba. Aş mai spune doar, prin cuvintele apostolului Pavel, că tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Şi dau slavă lui Dumnezeu că până acum mi-a rânduit prin propria-mi alegere numai prieteni buni, gândind şi spunând deseori că un prieten adevărat e ca un înger întrupat.
p.s Şi cunoştinţele-s bune, uneori la fel de bune ca prietenii. 

FIŞA POSTULUI

Când ziceam că nu mai scriu vreo câteva zile, hop inspiraţia. Nu e mare inspiraţie, da’ ... . Şi chiar dacă timpul este imperturbabil în curgerea lui şi nemilos în trecerea noastră prin el, am zis că să nu ratez gândul şi nici să pierd timpul.

Cum treburile de la biserică şi slujbele se succed cu repeziciune cu treburile de acasă, cum timpii de relaxare a creierului s-au redus şi se execută în timpul muncilor fizice şi  cum oboseala fizică trece prin lucrare spirituală, am hotărât să dau curs ideii.

Aşa se face că după slujba de dimineaţă, pe când greblam peticele de iarbă sufocate până ieri de malurile de zăpadă, mi-am adus aminte de câteva lucruri din Scriptură şi viaţă. Eu greblam ascultând un pic de muzică să treacă timpul cu spor, nu de alta, dar că dacă auzi dj-ii la boxe ai impresia că nu eşti singur la muncă.  Asta pe moment, că pe urmă mi-am adus aminte de dictonul ora et labora şi cu gândul la Dumnezeu m-am gândit la împărţirea darurilor, căci Scriptura spune că darurile-s împărţite. Unii sunt cu credinţa, alţii cu vindecarea, alţii cu tălmăcitul limbilor şi tot aşa. Nu pot avea toţi aceeaşi chemare şi lucrare. Fiecare excelează într-un domeniu, chiar dacă tangenţial încearcă şi altceva.

Cu alte cuvinte, într-o exprimare laică, fiecare din noi avem o fişă a postului în care se regăsesc obligaţiile şi beneficiile. Acum, rămânând în climatul pur administrativ, trebuie să spunem că expresia „omul sfinţeşte locul” nu mai este un criteriu de câştigare şi mai ales menţinere a unui loc de muncă. Vedem la tv, unii ştiu pe pielea lor, că de multe ori calitatea este înfrântă de cruda realitate a restrângerii de posturi, a intervenţiilor diverse, a închiderii de spaţii şi vise.

Eu însă, nu acest lucru doresc să-l dezvolt. Îl ştiţi mai bine ca mine mulţi dintre voi. Eu ştiu că ideal este ca în viaţă să facem doar ceea ce ne este drag, conform fişei postului cu care am fost înzestraţi,  cum zice Creangă „dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească.” Dar în viaţă de  multe ori facem mai mult decât avem în fişa postului. De multe ori, în orice domeniu, sunt oameni care îşi depăşesc la modul cel mai frumos posibil, fişa postului. Din nefericire, unii, pentru asta, sunt sancţionaţi. E adevărat, nu putem fi perfecţi, deşi, uneori ne dorim imposibilul. Un preot nu va putea aduce niciodată pe toată lumea la biserică, un doctor nu va putea niciodată  să salveze toate vieţile, un profesor nu va putea niciodată să scoată toţi elevii de nota zece, indiferent de cât suflet pun la lucrarea lor. Şi exemplele pot continua.

Ori, cum greblam eu aşa cu spor, că greblatul şi săpatul sunt şi ele daruri cu care am fost înzestrat :D, am ajuns la concluzia că fişa postului este doar un îndreptar imperfect de redare a unor atribuţii raportate la modul general, asta deşi fiecare om în parte este special în lucrarea sa. E greu să canalizezi întru-un loc, pe acelaşi calapod, personalităţi diferite. Indiferent de ce spune fişa postului, la un moment dat chemarea personală tot îşi va spune cuvântul, indiferent de domeniu. De aceea apar problemele, pentru că unii nu înţeleg că îţi poţi face datoria, şi punând suflet. Poţi cosi în silă dar poţi cosi cântând; poţi găti în silă, dar poţi găti cântând. Pasiunea lucrului te poate scoate din anonimatul fişei postului în care lucrezi. Poţi sfinţi locul, poţi fi sufletul lucrării.

Personal, de când am citit că darurile sunt împărţite şi că fiecare om are talantul ori talanţii lui, am încercat să respect fiecare suflet în parte, indiferent de modul în care îşi câştigă pâinea (zic asta în cazurile în care nu se încalcă legea, inclusiv cea morală). Fiecare meserie are rostul ei, fiecare om trebuie respectat prin munca lui, prin devotamentul lui, pentru sufletul lui.

În fişa postului e posibil să scrie şi perioada de lucru, determinată ori nedeterminată. Toată lumea munceşte pentru traiul zilnic şi pentru pensie, şi într-o vreme şi eu gândeam la fel. Numai că la pensie pot ieşi oricând, inclusiv prin deces. În acest fel fişa postului se transformă în epitaf. Deh, vrei-nu-vrei, te gândeşti şi la asta, nu de alta, dar greblând, îţi aduci aminte că viaţa omului e ca iarba câmpului... .

FEMEI ŞI VIAŢĂ

Fără îndoială că subiectul de azi este unul delicat, mai ales când vine din partea unui bărbat. Vă spun sincer că e greu pentru un bărbat să vorbească despre femei, e greu în sensul că în general, bărbaţii, când vorbesc despre femei, vorbesc despre anumite părţi ale trupurilor femeilor ori despre defectele lor.

Astăzi, în puţine cuvinte, am să încerc să scot în evidenţă câteva trăsături ale femeii. În primul rând, conform Scripturii, femeia a fost creată din coasta primului bărbat, Adam. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” Prea puţini sunt cei care nu cunosc acest verset al Scripturii. Prima femeie s-a numit Eva, adică viaţă, deoarece din ea s-a perpetuat specia umană, ea  a fost cea care a dat viaţă primilor oameni fără intervenţia directă, prin punerea mâinilor divine. Timp de mii de ani până la Hristos, femeia a fost supusă bărbatului până la sclavie. Nici pe urmă situaţia nu s-a mai îmbunătăţit peste tot. Numai că prin întruparea Logosului în pântece de Fecioară, Dumnezeu a recreat într-un fel anume starea dintâi a femeii care, fiind dintr-un trup cu bărbatul, avea aceleaşi drepturi. Fecioara Maria devenit noua Eva.

Aşa cum s-a mai spus, creştineşte, se putea alege oricând o altă dată de sărbătorire a femeii, dar nu asta contează cel mai mult. Ci faptul că această zi, din cauza festivismului amplificat, se uită esenţialul. Printre maldărele de flori şi daruri sau cadouri, nu se regăseşte la aceeaşi scară şi partea de suflet reprezentată de femeie în lume. Tot poeziile mai vechi ori impresiile unor oameni spirituali salvează sărbătoarea de la asemănarea cu Valentine’s Day, dacă nu  cu Halloween-ul.

Poate că nu ştiu eu, poate că nu ştiu unde să urmăresc, dar parcă să zic că în astfel de zile, deşi ar trebui mereu, atenţia  ar putea să fie îndreptată către femeile ce sunt încă sclave, către femeile ce sunt maltratate, către acelea care se chinuie să facă un copil, către cele care se chinuie să crească un copil, către acelea care sunt copii şi vor deveni femei, către cele care au dus feminitatea până adânci bătrâneţi. În spatele festivismului se află viaţa reală, viaţa femeii,  şi  de ce nu,  şi a bărbaţilor ce îşi duc crucea fără sprijin.

Nu am dorit să dau o umbră de tristeţe acestei postări prin introducerea realităţii în text dar, ca om şi ca preot, am această opţiune. De multe ori trebuie să recunoaştem, noi, bărbaţii, că femeile au fost mai curajoase, că forţa bărbatului a fost învinsă de curajul femeii. Eu dau un exemplu biblic cunoscut. La răstignire, apostolii au fugit, la cruce au rămas doar femeile mironosiţe, au fost martore învierii. Bărbatul, Adam,  a văzut primul pe Dumnezeu la creaţie, la re-creaţie, la înviere, femeia l-a văzut primul pe Hristos.

Am să ating un subiect delicat în următoarea frază, trebuie. Femeia este cea care prin naştere dă viaţă.  Multe, spre fericirea lor, dau viaţă şi îşi cresc copiii cu dragoste de Dumnezeu şi oameni. Altele îşi abandonează viaţa dată fie prin părăsire directă, fie prin rea creştere, suprimând binecuvântarea primită de la Dumnezeu pe care alte femei şi-ar fi dorit-o. Iar în sprijinul celor care nu au copii vin cu un cuvânt al Scripturii care zice că „mai bine este să nu ai copii, dar să ai bunătate, căci pomenirea bunătăţii este nemuritoare; şi Dumnezeu o ştie şi oamenii o cunosc”.  Femeile care au soţi şi copii să se bucure. Cele care nu mai au soţi (din varii motive) dar au copii, să se bucure de copii şi să-i crească în curăţie şi dragoste. Cele care nu au copii, dar au soţi, să se bucure de împreuna vieţuire într-un trup legat prin dragoste. Femeile care nu au soţi ori copii dar şi-au păstrat sufletul neîntinat să se bucure, căci nici crucea singurătăţii nu e uşoară într-o lume tot mai şovăitoare,  tot mai clevetitoare. Cele care au ales călugăria să se bucure şi să o ducă cu răbdare şi bucurie.

Închei cu un gând bun. Cred că fără femei viaţa nu ar fi avut rost, iar Dumnezeu a văzut asta şi a lucrat spre împărtăşirea iubirii prin creaţie, prin naşterea de viaţă. Indiferent de vârsta lor, la locul potrivit, femeile aduc împlinire. E foarte important să ştim că dincolo de trup, sufletele bărbaţilor şi ale femeilor sunt la fel, merg în acelaşi loc şi au aceleaşi trăiri.

Vă urez din tot sufletul, vouă, evelor, să fiţi bucuroase de starea pe care Dumnezeu v-a dat-o, aducând împlinire indiferent că sunteţi fiice, soţii, mame, bunici, colege, prietene.

"SĂ NU UCIZI"

„Să nu ucizi”! Cu siguranţă că toată lumea a auzit de acest îndemn ori poruncă ce se găseşte în a şasea poziţie a Decalogului. Teoretic ar trebui să fie simplu. Nu trebuie să ucizi şi cu asta basta. Dar viaţa ne demonstrează contrariul, ne arată labilitatea firii omeneşti în contactul cu o altă fire ori situaţie aparent contrară, demnă de înfruntat chiar cu luarea unei vieţi.

Mult prea multe pagini din istoria omenirii au fost scrise cu sânge. Multe case şi pământuri au fost plătite cu sânge. Multe suflete şi-au făcut intrarea la ceruri prin sângele mărturisirilor, însăşi mântuirea ne-a fost adusă prin sângele curs la Golgota pe cruce.

Fratricidul, crima din primele pagini ale Scripturii vine din cauza invidiei, a neputinţei de a înţelege libertatea celuilalt, de a-i accepta modul de trăire. Gestul lui Cain trece prin milenii fără să aducă vreo învăţăminte, căci crimele au devenit un fel de ceai de la ora cinci, servit de multă lume cu nesaţ, cu sau fără zahăr, cu sau fără analişti şi analize.

Stări precum melancolia, ipohondria, alienaţia mintală, pesimismul, gelozia excesivă, frica de ruşine, precum şi unele probleme familiale şi materiale duc deseori la gesturi ireparabile, la pierderi de vieţi în formă fizică şi de crime morale la fel de ireparabile.

E un subiect prea vast pentru a-l putea cuprinde în puţine rânduri. E clar că Scriptura nu e de acord cu luarea unei vieţi, drept pe care îl are doar Cel ce dă viaţa. Căci viaţa de aici reprezintă temelia pentru viaţa de dincolo. Venim pe lume fără ştiinţa noastră şi la fel trebuie să plecăm. Al nostru nu este decât spaţiul dintre naştere şi moarte, adică viaţa, care trebuie trăită şi respectată, nu răpită, nu ucisă. Viaţa fiecăruia reprezintă o avere dată pentru o perioadă determinată la care nu trebuie să atenteze nimeni. Şi zic asta pentru viaţa în trup, căci sunt unii de omoară şi sufletul.  „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena,” cum spune Hristos. Despre uciderea trupului vorbesc mulţi, despre a sufletului puţini. O crimă desfăşurată în mai multe episoade poate fi şi cea săvârşită cu vorba rea, cu pizma, clevetirea, vorba necuviincioasă, indiferenţa ori cu ispitirea la fapte necugetate.

Uciderea îmbracă uneori şi forme acceptate de o parte a societăţii, eutanasia, avortul (afară de cazurile speciale ce pun în pericol  viața mamei ori fătului) ori sinuciderea devenind în mod greşit  crime necesare, lucru ce se întâmplă doar la om, căci restul vietăţilor îşi acceptă soarta ori urmaşii indiferent de modul în care îşi duc traiul. Şi zic asta pentru că o crimă poate fi şi modul în care sunt trataţi unii oameni, sclavie, înfometare, prostituţie impusă cu forţa, lucruri ce produc o lipsire de libertate a trăirii unei vieţi lăsate libere de Dumnezeu.

Ar mai fi un aspect, legitima apărare. Despre ea Vechiul Testament spune că e acceptată, în anumite condiţii. Acţiunea de apărare atrage un efect dublu, unul este păstrarea propriei vieţi, iar celălalt, moartea agresorului.  Când violenţa se respinge cu măsură vorbim de un lucru licit. Dacă violenţa exercitată în apărare o depăşeşte pe cea  primită, poate deveni ilicită. Legitima apărare ce produce moarte,  poate fi un drept şi o obligaţie, pentru că trebuie să avem grijă de viaţa noastră. Problema este că, ajungându-se acolo, o eventuală crimă în autoapărare poate provoca remuşcări mari pentru tot restul vieţii.

Închei scurt. Viaţa este dată pentru a fi trăită, indiferent de încercările ce vin peste ea. Nu ştim când ne naştem, ştim că vom muri, dar nu cum şi nici când. Să nu ucizi e un îndemn la viaţă.

MĂRŢIŞOR VIRTUAL

Pandantiv strălucitor,

Prins în piept de muritor

Cu un şnur legat uşor,

Se numeşte mărţişor.

Poate fi aur curat,

Poate e-n argint lucrat,

Poate e vreun ciob suflat,

Poate chiar ceva pluşat.

Şnurul e-mpletit uşor,

Alb şi roşu din fuior

Şi legat încetişor,

Pe pieptul de purtător.

Alb şi roşu împletit,

Trup şi suflet contopit,

Rostesc tare, fericit,

Primăvara a venit!

Ştiu că nu e creştinesc,

Ştiu că e ceva lumesc,

Ştiu însă că e firesc,

Să îl dăruiesc.

Eu, nu pot veni în zbor,

Să ofer un mărţişor,

O minune, un odor,

Tuturor femeilor.

Dar ofer gânduri frumoase,

Adunate de prin case,

Prinse-n şnururi de mătase,

Pentru inimi luminoase.

Prinde, dar, la pieptul tău,

Azi, şi mărţişorul meu.

E lucrat din curcubeu,

E creat de Dumnezeu.

OMUL DE PĂMÂNT

Aţi văzut voi cum în mână

Dumnezeu a luat ţărână,

Ca să-şi pună chipul sfânt

Într-o formă de pământ?

Aţi văzut cum de îndată

A suflat în faţa-i dată,

Şi în chip miraculos

Omul, s-a făcut frumos?

Căci pământul negru-n sine,

Nu arăta foarte bine.

Strălucire-n chip de lut,

Aţi văzut cum s-a făcut? 

Ştiţi voi despre cum s-a zis

Că trupul a fost închis,

Într-un suflet luminat

Cu care-a fost îmbrăcat?

Şi-apoi ştiţi că mai apoi,

Dintr-unu’ s-au făcut doi,

Dintr-un trup şi o simţire,

Doi într-unul din iubire?

Off, dar ştiţi că tot apoi,

Când au văzut că sunt goi,

După căderea-n păcat ,

Hăini de piele-au căpătat?

Iată raiul au pierdut.

Trupul s-a ’ntors la pământ .

Sufletul a fost închis,

Şi lipsit de paradis.

Omul de pământ, ştiţi bine,

E ca mine şi ca tine,

Bun şi rău, trist ori senin,

Plin de miere sau venin.

Omul, pe pământ, e rege,

Aşa a fost scris în Lege.

Iar un rege-adevărat,

E slugă-n al său regat.

Ce e omul pe pământ,

Abur, florare, fum sau vânt?

Suntem ură sau iubire,

Suntem clipă-n rătăcire?

De eşti mare sau eşti mic,

De ştii totul sau nimic,

De-auzi totul şi de vezi,

N-ai nimic, dacă nu crezi.

Omul de pământ, ştiu eu,

E creat de Dumnezeu.

E creat cu scop precis,

Să domnească-n paradis.

Omul, în pământ se lasă,

După trup, e a lui casă.

După suflet, cred şi sper,

C-a lui casă e în cer.

Am văzut oameni trăind,

Apoi i-am văzut murind,

I-am simţit la asfinţit,

I-am condus la răsărit.

Printre lacrimi şi suspine,

Am simţit că este bine,

Ca la timpul hotărât,

Să ne-ntoarcem în pământ.

Printre lacrimi seci şi flori,

Am văzut  de multe ori,

Cum ţărâna care moare,

Lasă sufletul să zboare.

Iar în clipele senine,

L-aţi văzut pe om mai bine?

L-aţi văzut măcar în scurt,

Ca pe-un ulcior de lut?

Lutul din care-s făcut,

Reprezintă-acel pământ,

Care, după a sa fire,

N-are pic de strălucire.

Eu, sunt un om de pământ.

Sunt un Adam care-în gând,

Cred şi sper şi îmi doresc,

Să ajung un om ceresc.

 Poezie de nepoet.

LUMINĂ ŞI LACRIMI

Afară erau mulţi care aşteptau. Vorbeau încet în bătaia soarelui  molcom. A intrat înăuntru. De la lumina soarelui de-afară, lumânarea ce  ardea în sfeşnicul din dreapta părea o zbatere ireală şi plăpândă.  Un păcat greu l-a măcinat de ani de zile. Afară de acela, altele mai mici. În sine-şi se gândea că poate nu e în stare să-i spună părintelui, care e vecinul său din copilărie, păcatul acela. Tot în dreapta, preotul aşezat într-o strană, încă era senin, deşi ascultase ofurile şi păcatele multor suflete trecute azi la mărturisire. Pe om îl cuprinse un pic de nelinişte. Preotul l-a chemat cu căldură şi privindu-l blând l-a întrebat: „gata, ai reuşit?” Răspunsul a venit senin,  „am promis şi m-am ţinut de cuvânt, ba chiar am dorit să fac asta”.

S-a aşezat în genunchi sub epitrahil (patrafir popular) şi a oftat. Apoi a zis: „ştii, nu m-am mai spovedit de când eram copil”. Încet, încet, a început cu lucrurile mărunte. I s-a părut uşor, dar a fost un moment scurt. Dintr-o dată a început să se disculpe şi să spună că dacă mai face câte ceva, nu face ca ceilalţi, că e normal să greşeşti dacă eşti om, că problemele cu vecinii nu sunt din cauza lui ci dintr-a lor, că nu-i înţeleg pe cei mai tineri. Preotul, prietenul din copilărie, asculta senin şi gânditor totodată, ceea ce părea încheierea mărturisirii. Lui nici prin gând nu-i  mai trecea să mai spună păcatul cel mare.

În lumina difuză ce trecea prin perdeaua geamului şi se contopea cu lumina pâlpâindă a lumânării, el, văzu lângă sine o arătare. Muma pădurii era frumoasă pe lângă ceea ce-i zăreau ochii. Aproape că-i dăduseră lacrimile de frică. Hidoşenia zâmbea şi încerca să i se urce în spate. „Cine eşti” a întrebat el în gând, căci rămăsese fără glas. „Cum cine?” zise hârca, „conştiinţa ta sunt, cea pe care nu o mai recunoşti. E drept, nu sunt frumoasă ca şi trupul, dar la cât sunt de îngrijită……” El s-a  smuls cu putere de sub epitrahil şi a dat să fugă. Primii paşi nu s-a uitat în urmă, apoi a privit şi a văzut crucea răstignirii. Hristos încă purta cununa şi lumina candelei îi amplifica boabele de sânge de pe frunte. În dreapta, în strană, preotul stătea încă senin. Cu paşi mici s-a întors spre locul de mărturisire cerându-şi iertare. Apoi, în timp ce lacrimile fierbinţi îi cădeau pe palmele puse jos ca sprijin, a spus păcatul cel mare. Printre lacrimi, în timp ce glasul i se stinsese, a văzut în lumina difuză, un copil. Zâmbea fericit. „Sunt conştiinţa ta, arăt mai bine ca trupul când mi se poartă de grijă”. În acest timp auzea cuvintele preotului "Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să te ierte pe tine fiule…….iar eu nevrednicul preot………te iert şi te dezleg……….în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…..”

Părintele  l-a strâns în braţe prieteneşte şi părinteşte iar el s-a îndreptat spre ieşire. În urmă, preotul aştepta  senin să asculte ofurile, păcatele şi bucuriile celor ce aşteptau afară. Erau mulţi şi vorbeau în bătaia soarelui molcom despre venirea primăverii.

Această postare este o meditaţie.

RĂBDĂRI PRĂJITE

De ce răbdări prăjite vă veţi întreba. Pentru că răbdarea e o virtute care te pune pe jar, când nu o ai. E o floare rară răbdarea asta, în secolul XXI, cel ce urmează  „secolului vitezei”. Aşa că dacă aveţi un pic de răbdare(fără tutun) o să aflaţi cam ce meniu am pregătit azi.

Răbdările prăjite sunt o formă ilară de a spune că nu prea există ceva concret de mâncare. Nu trebuie să vă mai spun eu care sunt percepţiile oamenilor despre mâncare în ziua de azi. Faceţi o excursie prin magazine şi observaţi că majoritatea cărucioarelor sunt pline cu mâncare şi băutură. 
De fapt altul era rostul răbdărilor prăjite din postarea mea. Aş fi vrut să vă întreb de câte ori vi s-a întâmplat să răbdaţi de foame ori sete. E o experienţă neplăcută dacă eşti un rob al pântecelui.

Mai doream să vă vorbesc despre post. Că s-a lăsat sec de ieri. Adică teoretic de azi cine vrea să ţină postul de mâncare trebuie să înghită în sec şi să-şi pună o porţie dublă de răbdări prăjite. Dar asta doar pentru cei care vor să postească de mâncare aşa, ca într-un regim de slăbit. Că postul adevărat e altul. Cum ar spune Scriptura „nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii daţi drumul celor asupriţi. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” Isaia 58, 6-7

Şi azi lumea se omoară să facă mâncare de post,  să se tânguie de pântece şi să urle de foame. Şi dacă ar fi doar asta. Că degeaba mănânci ştir şi lobodă dacă ai gură slobodă. Când am plecat la scrierea acestor rânduri nu doream să prezint şi partea tehnică a postului. Dar, pentru clarificări aş spune că postul de mâncare este doar o zecime din ce ar trebui să fie postul adevărat.  Şi e normal să fie aşa când există cazuri şi necazuri. Spre exemplu, vorbind doar de postul de mâncare copiii până la 12 ani sunt scutiţi de post. Bătrânii de peste 70 de ani la fel. Femeile gravide şi lăuze, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea sunt scutiţi de la post. Bolnavii cu tratamente şi recomandări medicale pentru un anumit tip de alimentaţie sunt scutiţi de la post. De la postul de mâncare. Că de restul, cele care ies din gura unui suflet negru, nu te scuteşte nimeni.  Apostolul Pavel zice că  „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.” Şi zic asta pentru cei care gândesc că dacă au umplut stomacul cu verdeaţă în timp ce erau cu ochii la slănină, să nu se mai chinuie degeaba, că se fură singuri. Mâncarea de post nu trebuie să o urăşti ci să o mănânci, mâncarea de dulce nu trebuie să o iubeşti ci să o mănânci.

Nu trebuie să devenim habotnici în postire de mâncare. Cine poate să ţină, pentru sine ţine şi pentru Dumnezeu, cine nu poate, nu este judecat şi în alt chip se poate îndrepta pe sine în faţa Celui de sus dacă voieşte acest lucru.

Închei prin a vă spune că răbdarea, materia primă pentru felul de mâncare ce dă titlul postării mele, este bună de consum la orice oră şi-n orice loc. Răbdarea e bună şi înainte şi după masă, e bună şi-n stare crudă dar şi prăjită. Cine se hrăneşte din răbdare are şi nădejde. Iar cine are nădejde trece peste toate cu dragoste, că ea, dragostea, ştie să rabde şi de foame şi de sete. Se veseleşte la bucurie şi rabdă la durere. Să vă postească mintea de la cele rele şi să vi se sature inima cu cele bune.