LUMINĂ ŞI LACRIMI

Afară erau mulţi care aşteptau. Vorbeau încet în bătaia soarelui  molcom. A intrat înăuntru. De la lumina soarelui de-afară, lumânarea ce  ardea în sfeşnicul din dreapta părea o zbatere ireală şi plăpândă.  Un păcat greu l-a măcinat de ani de zile. Afară de acela, altele mai mici. În sine-şi se gândea că poate nu e în stare să-i spună părintelui, care e vecinul său din copilărie, păcatul acela. Tot în dreapta, preotul aşezat într-o strană, încă era senin, deşi ascultase ofurile şi păcatele multor suflete trecute azi la mărturisire. Pe om îl cuprinse un pic de nelinişte. Preotul l-a chemat cu căldură şi privindu-l blând l-a întrebat: „gata, ai reuşit?” Răspunsul a venit senin,  „am promis şi m-am ţinut de cuvânt, ba chiar am dorit să fac asta”.

S-a aşezat în genunchi sub epitrahil (patrafir popular) şi a oftat. Apoi a zis: „ştii, nu m-am mai spovedit de când eram copil”. Încet, încet, a început cu lucrurile mărunte. I s-a părut uşor, dar a fost un moment scurt. Dintr-o dată a început să se disculpe şi să spună că dacă mai face câte ceva, nu face ca ceilalţi, că e normal să greşeşti dacă eşti om, că problemele cu vecinii nu sunt din cauza lui ci dintr-a lor, că nu-i înţeleg pe cei mai tineri. Preotul, prietenul din copilărie, asculta senin şi gânditor totodată, ceea ce părea încheierea mărturisirii. Lui nici prin gând nu-i  mai trecea să mai spună păcatul cel mare.

În lumina difuză ce trecea prin perdeaua geamului şi se contopea cu lumina pâlpâindă a lumânării, el, văzu lângă sine o arătare. Muma pădurii era frumoasă pe lângă ceea ce-i zăreau ochii. Aproape că-i dăduseră lacrimile de frică. Hidoşenia zâmbea şi încerca să i se urce în spate. „Cine eşti” a întrebat el în gând, căci rămăsese fără glas. „Cum cine?” zise hârca, „conştiinţa ta sunt, cea pe care nu o mai recunoşti. E drept, nu sunt frumoasă ca şi trupul, dar la cât sunt de îngrijită……” El s-a  smuls cu putere de sub epitrahil şi a dat să fugă. Primii paşi nu s-a uitat în urmă, apoi a privit şi a văzut crucea răstignirii. Hristos încă purta cununa şi lumina candelei îi amplifica boabele de sânge de pe frunte. În dreapta, în strană, preotul stătea încă senin. Cu paşi mici s-a întors spre locul de mărturisire cerându-şi iertare. Apoi, în timp ce lacrimile fierbinţi îi cădeau pe palmele puse jos ca sprijin, a spus păcatul cel mare. Printre lacrimi, în timp ce glasul i se stinsese, a văzut în lumina difuză, un copil. Zâmbea fericit. „Sunt conştiinţa ta, arăt mai bine ca trupul când mi se poartă de grijă”. În acest timp auzea cuvintele preotului "Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să te ierte pe tine fiule…….iar eu nevrednicul preot………te iert şi te dezleg……….în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…..”

Părintele  l-a strâns în braţe prieteneşte şi părinteşte iar el s-a îndreptat spre ieşire. În urmă, preotul aştepta  senin să asculte ofurile, păcatele şi bucuriile celor ce aşteptau afară. Erau mulţi şi vorbeau în bătaia soarelui molcom despre venirea primăverii.

Această postare este o meditaţie.

RĂBDĂRI PRĂJITE

De ce răbdări prăjite vă veţi întreba. Pentru că răbdarea e o virtute care te pune pe jar, când nu o ai. E o floare rară răbdarea asta, în secolul XXI, cel ce urmează  „secolului vitezei”. Aşa că dacă aveţi un pic de răbdare(fără tutun) o să aflaţi cam ce meniu am pregătit azi.

Răbdările prăjite sunt o formă ilară de a spune că nu prea există ceva concret de mâncare. Nu trebuie să vă mai spun eu care sunt percepţiile oamenilor despre mâncare în ziua de azi. Faceţi o excursie prin magazine şi observaţi că majoritatea cărucioarelor sunt pline cu mâncare şi băutură. 
De fapt altul era rostul răbdărilor prăjite din postarea mea. Aş fi vrut să vă întreb de câte ori vi s-a întâmplat să răbdaţi de foame ori sete. E o experienţă neplăcută dacă eşti un rob al pântecelui.

Mai doream să vă vorbesc despre post. Că s-a lăsat sec de ieri. Adică teoretic de azi cine vrea să ţină postul de mâncare trebuie să înghită în sec şi să-şi pună o porţie dublă de răbdări prăjite. Dar asta doar pentru cei care vor să postească de mâncare aşa, ca într-un regim de slăbit. Că postul adevărat e altul. Cum ar spune Scriptura „nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii daţi drumul celor asupriţi. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” Isaia 58, 6-7

Şi azi lumea se omoară să facă mâncare de post,  să se tânguie de pântece şi să urle de foame. Şi dacă ar fi doar asta. Că degeaba mănânci ştir şi lobodă dacă ai gură slobodă. Când am plecat la scrierea acestor rânduri nu doream să prezint şi partea tehnică a postului. Dar, pentru clarificări aş spune că postul de mâncare este doar o zecime din ce ar trebui să fie postul adevărat.  Şi e normal să fie aşa când există cazuri şi necazuri. Spre exemplu, vorbind doar de postul de mâncare copiii până la 12 ani sunt scutiţi de post. Bătrânii de peste 70 de ani la fel. Femeile gravide şi lăuze, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea sunt scutiţi de la post. Bolnavii cu tratamente şi recomandări medicale pentru un anumit tip de alimentaţie sunt scutiţi de la post. De la postul de mâncare. Că de restul, cele care ies din gura unui suflet negru, nu te scuteşte nimeni.  Apostolul Pavel zice că  „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.” Şi zic asta pentru cei care gândesc că dacă au umplut stomacul cu verdeaţă în timp ce erau cu ochii la slănină, să nu se mai chinuie degeaba, că se fură singuri. Mâncarea de post nu trebuie să o urăşti ci să o mănânci, mâncarea de dulce nu trebuie să o iubeşti ci să o mănânci.

Nu trebuie să devenim habotnici în postire de mâncare. Cine poate să ţină, pentru sine ţine şi pentru Dumnezeu, cine nu poate, nu este judecat şi în alt chip se poate îndrepta pe sine în faţa Celui de sus dacă voieşte acest lucru.

Închei prin a vă spune că răbdarea, materia primă pentru felul de mâncare ce dă titlul postării mele, este bună de consum la orice oră şi-n orice loc. Răbdarea e bună şi înainte şi după masă, e bună şi-n stare crudă dar şi prăjită. Cine se hrăneşte din răbdare are şi nădejde. Iar cine are nădejde trece peste toate cu dragoste, că ea, dragostea, ştie să rabde şi de foame şi de sete. Se veseleşte la bucurie şi rabdă la durere. Să vă postească mintea de la cele rele şi să vi se sature inima cu cele bune.

SALATA PRIETENIEI

"Totdeauna lucrul tă să-l începi cu Dumnezeu. Unde-i El cu harul Său niciodată nu e greu". Am trecut acest dicton la început de postare pentru a vă spune că orice lucru bun trebuie făcut cu rugăciune. Printre aceste lucruri se numără şi masa. Ori azi răspund la provocarea frumoasă  de pe blogul Adrianei care ne invită la o salată a prieteniei. Eu, cu salata încept de mâine. Aşa că azi pun o fotografie cu mai multă carne, căci în duminica înfricoşătoarei judecăţi, adică azi, se lasă sec de carne.

Eu vă spun poftă bună şi vă redau şi rugăciunea de după masa de prânz.

Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pământeşti; nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta împărăţie, ci, precum in mijlocul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule, pace dându-le lor, vino si la noi si ne mântuieşte.

DESPRE MORŢI NUMAI DE BINE

Am avut câteva postări mai vechi în care am vorbit despre moarte, morţi, sicrie şi morminte, care au fost tare dezbătute. Azi am să vorbesc despre cei morţi, într-o lumină mai caldă, lăsând deoparte obiceiurile costisitoare şi părerile lumeşti deseori dăunătoare. „De mortuis nihil nisi bene”, ori, mai pe româneşte, despre morţi numai de bine.

Nu ştiu dacă vreodată aţi avut momente în care v-aţi aflat faţă în faţă cu moartea sau, dacă v-aţi văzut moartea cu ochii, cum zice românul. Ori nu ştiu dacă vreodată v-aţi visat morţi. Eu am trecut prin aceste stări, normale zic eu, stări oferite de situaţii limită ale vieţii ori de somnul afectat de gânduri şi probleme cotidiene.

Apoi ar mai fi ceva. Nu există om în lumea asta care să nu aibă pe cineva plecat din această lume, în formă spirituală. Nu cred că e cineva care nu şi-ar dori, măcar şi pentru o oră, să  mai stea de vorbă cu un bunic/bunică, mamă sau tată, frate sau chiar fiu, ce au lăsat toate şi au plecat la întâlnirea cu veşnicia, cu Viaţa. În sufletul nostru ne-am dori să ştim cum sunt ei acolo, dacă le e bine sau nu.

În spectru vizual nu putem face acest lucru. Numai că dragostea noastră pentru ei se transformă în rugăciuni şi pomeniri, în reculegere şi speranţă. Deseori m-am gândit şi mi-a plăcut să cred că atunci când slujesc la o pomenire a morţilor, sufletul lor se află lângă noi încercând să dea lacrimilor de durere, strălucirea lacrimilor de nădejde, a nădejdii reîntâlnirii dincolo de bariera trupului. Căci atunci când coşurile din biserică sunt luminate de lumânări pâlpâinde şi cei vii stau în rugăciune cu lacrimi la ochi, te gândeşti că fiecare suflet pomenit, „vine” la ai săi ca acasă, la lumina slabă a lumânării, o lumină ce simbolizează Lumina veşniciei în care sufletul vieţuieşte hrănit cu dragoste nesfârşită.  Aş putea veni acum cu multe versete scripturistice pentru a vedea rostul rugăciunii pentru cei adormiţi, căci nu sunt morţi în sensul trecerii în „nefiinţă” cum greşit se spune uneori. Doar două menţionez, şi zic ce spune Hristos "Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25) apoi  vin cu cuvintele lui Pavel ce spune „faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I Timotei 3-1) Ori dacă pentru El toţi sunt vii, ne rugăm pentru ei, pentru cei adormiţi, ca pentru unii vii, chiar dacă nu mai sunt în trup lângă noi. Nu mai zic de faptul că va veni vremea când şi noi vom merge acolo, ne vor reîntâlni şi vor şti ce am făcut pentru ei, şi poate, la rândul nostru vom aştepta comuniunea prin rugăciune cu cei rămaşi aici.

 Realitatea morţii este de netăgăduit, şi zic asta de momentul trecerii, de moartea ca moment al despărţirii sufletului de trup. Realitatea putrezirii trupeşti este palpabilă, personal am văzut-o de sute şi sute de ori.. Realitatea este că avem nevoie de comuniunea prin rugăciune cu cei adormiţi. Chiar şi pomenile făcute reprezintă într-un fel dorinţa noastră de ai reaşeza la masa întinsă, lângă cei dragi. De aici şi pomenirile, milostenia sau pomana făcută de noi, cu cei vii, pentru cei morţi. Biblia spune aşa „şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta.” (Isus Sirah 7,34-35) E drept, azi există tendinţa de epatare, foarte des pomenile/milosteniile se fac cu fast, pentru laudă, şi de cele mai multe ori tot cu cei care-s îndestulaţi. Mai avem de lucru aici, majoritatea, dar deja e alt subiect ce merită tratat separat, special. 

Nu vă mai reţin cu vorbe multe. Vream să vă spun că sâmbătă se face pomenirea morţilor. Poate aşa, măcar şi în treacăt, vă veţi aduce aminte de moşi, strămoşi, părinţi, soţi ori fii plecaţi de aici spre un loc mai bun pentru care s-au pregătit cât au fost în trup. Nu cred că lor le-a fost mai uşor ca nouă în această viaţă şi de aceea trebuie să ne rugăm pentru iertarea greşelilor lor. 
Memento mori!

UN FEL DE ANIVERSARE

Azi fac trei ani de blogosferă indiferent pe unde au apărut postările mele. Am început direct şi sec, pentru că aşa am fost şi la începuturi. Ştiu că umblând pe net am dat într-o zi de pagina unei persoane ce-şi avea gândurile expuse pe o pagină virtuală şi că era comentată de diverşi useri. Aşa că am decis să fac acelaşi lucru. Pe atunci credeam că o să fie criminal de greu, că trebuie pagină, domeniu, formule alambicate şi ecuaţii cu cinci necunoscute pentru a face un blog.  A fost simplu. Probabil că angoasa copilului crescut la ţară fără calculator şi pian rămăsese undeva într-un colţ de minte şi refuza să conceapă că după o vârstă poţi ţine pasul cu cei tineri la orice lucru pe internet.

Nu mă lungesc. Am scris o postare , două. Am mai preluat(cu sursa citată) de ici de acolo şi s-a făcut blogul. La început, ca la început. Mai fără diacritice, mai câte o literă mâncată fără pâine, poate vreun dezacord în scris (că în gând nu prea se-ntâmplă), vizitatori puţini şi comentatori lipsă.

Eu am zis „Nihil sine Deo” pentru că mi-a plăcut dictonul de pe vremea când cochetam cu limba latină pe la şcolile ce m-au ţinut în bănci. Aşa că am tot scris. Bine sau rău, mult sau puţin voi ştiţi, cei ce m-aţi citit mai rar sau mai des. Am continuat să scriu, deşi de multe ori am zis că am epuizat subiectele. Ele vin mereu, sunt actuale şi le scriu în stilul meu, în combinaţia de satiră şi duhovnicie. Am încercat să nu fac predici, pentru că predicile le ţin la biserică, acolo unde ochii mei  se întâlnesc cu ochii celor ce mă urmăresc, unde pot dezvolta dincolo de dimensiunea unei pagini, unde pot oferi şi trăirea pe viu. Aici am evitat predica în sine, încercând să-L fac cunoscut pe Dumnezeu mai mult din situaţiile concrete ale vieţii de zi cu zi. Şi dacă la început am postat doar pe blogspot, pe urmă am împrăştiat o parte din postări şi pe alte artere virtuale. Experienţa a fost plăcută, pentru că am întâlnit mulţi oameni care au regăsit în rândurile mele câte ceva folositor, am întâlnit oameni care, în mesaje particulare mi-au cerut un sfat ori mi-au pus o întrebare suplimentară. Şi m-am bucurat.  Evident, că am găsit şi un 1% care să dezaprobe existenţa „unei feţe” bisericeşti pe aici. Şi ştiţi că acest lucru l-am explicat cu ceva vreme în urmă. Azi mulţumesc celor câteva sute de oameni, care acum două săptămâni, pe mai multe canale virtuale m-au sprijinit cu o vorbă frumoasă.

Aş dori să mai spun că nu stau mult pe blog. Îl scriu şi-l postez, apoi când am timp, moderez ce e de moderat. E simplu şi ştiţi treaba asta mulţi dintre voi, că sunteţi mai dibaci ca mine în ale blogurilor.

Voiam să  mai menţionez că nu scriu pentru mine. Poate că pentru mine, ştiu ce ştiu. Scriu pentru cei care mă citesc, pentru cei care doresc şi altceva în materie de spiritual, scriu pentru  cei care mă inspiră, pentru oameni normali ca mine, pentru că trebuie să înmulţesc într-un fel darul, talantul primit, pentru că e păcat să taci atunci când trebuie să spui adevărul.

Am să continui să scriu. E o continuă perfecţionare într-o perioadă în care oamenii sunt foarte pretenţioşi, bine pregătiţi(unii) şi foarte iscoditori(alţii). Ori mie îmi place polemica constructivă, bazată pe ştiinţă iar nu pe vorbe goale.

Am lăsat la final gândul pentru Dumnezeu. Nu lipseşte din nici o postare, indiferent de titlu. În definitiv, tot ce sunt, datorită Lui sunt. Tot ce fac, prin ceea ce mi-a dat El fac, chiar dacă uneori greşesc ca orice om supus slăbiciunilor de tot felul. Oriunde merg, mă raportez la libertatea pe care mi-a dat-o de a face ceea ce trebuie, pentru că ştiu şi cred că în viaţă, nimic nu este bun fără Dumnezeu. De aceea, ceea fac, fac cu ajutorul Lui pentru prietenii mei OAMENII. Şi pentru asta, vă mulţumesc tuturor celor ce mă citiţi!

SĂ MAI RÂDEM UN PIC

Ziceam să fac o pauză de scris. Asta pentru că sunt multe probleme de rezolvat. Numai că nu-mi dădea pace un gând ce-mi dă târcoale de ceva vreme. Pentru care motiv, am zis să scap de presiune şi să o pun frumuşel pe taste, ca să-mi dea liber la gânduri pe urmă.

Cum se face că de ceva vreme tot sunt bombardat voit sau nu, cu o idee greşită, venită din partea celor cu care mai vorbesc. Mulţi oameni consideră că oamenii trebuie să fie trişti, că nu se cade ca un creştin să fie vesel, să radieze de bucurie, să râdă şi să glumească.  Ceea ce e greşit total fireşte.  Omul nu trebuie să fie trist decât atunci când săvârşeşte răul, păcatul, în momentul conştientizării şi în momentele de  suferinţă  a celor din jur.  În rest trebuie să fim veseli. Chiar  în momentele de restrişte trebuie să ne ferim de tristeţe pentru a ne îmbrăca cu nădejdea. De altfel, tristeţea, este o formă a deznădejdii, care vine de la diavol. Căci altfel Hristos, după înviere a zis „bucuraţi-vă”. Azi, de multe ori, bucuria şi veselia sau lipsesc , ori sunt doar forme  de exteriorizare a unor stimuli artificiali. Nu trebuie să ne ferim de veselie. E prea multă încruntare, încrâncenare şi disperare.  Şi această stare este alimentată mereu , provocând angoase la nivel macro. Că de stau bine să mă gândesc, cel puţin din câte am învăţat şi eu, omenirea a trecut prin lucruri şi timpuri mult mai grele, începând de la potop şi până la războaiele mondiale.

Împietrirea inimii este o mare problemă. Că acolo e locul unde trebuie să fie Dumnezeu cu dragostea lui. Ori noi, în disperare şi frică, închidem prin tristeţe orice portiţă prin care ar putea pătrunde un pic de lumină şi veselie.  Fericirea sau veselia reprezintă medicamentul prin care putem îndepărta tristeţea de pe chipul nostru.  Nu degeaba a spus „bucuraţi-vă”. Pentru că a ştiut că oamenii se vor poticni din frică, frica de a alege ce e bun, frica de viaţă, frica de moarte. Ba merge mai departe şi întăreşte cuvântul taman pentru cei mai încercaţi şi zice că, fericiţi sunt cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi,cei ce flămânzesc şi însetează, cei  milostivi, cei curaţi cu inima, cei ce sunt făcători de pace, cei prigoniţi şi ocărâţi. Dacă ei, cei ce suferă fără să aibă vină, sunt fericiţi, cu atât mai mult noi, cei ce suntem degrevaţi de aceste stări uneori, trebuie să ne îmbrăcăm cu veselia.

Trebuie să spun că mulţi oameni, poate pe bună dreptate, se întristează din cauza lipsurilor. Ne uităm că deseori nu putem ţine pasul cu cei din jur, că nu alergăm la fel de repede ca ei. Dar, am putea privi la melc. Toată lumea râde de melc că aleargă încet. Puţini realizează că melcul aleargă cu toată casa în spate. Aşa suntem şi noi,  cei cu conştiinţă, alergăm purtând în spate sarcinile celor de lângă noi. Nu le lepădăm pentru a prinde viteză, ci gâfâim, cădem  în drumul spre Golgota personală pentru a primi răsplata cuvenită. Uneori suntem trişti doar văzând pe alţii că sunt veseli, fără să înţelegem că fiecare îşi are măsura sa. Nu poţi pune toată apa dintr-o găleată într-un pahar, pentru că paharul are măsura lui. Şi într-un loc se foloseşte paharul  iar în altul găleata. Aşa şi noi, trebuie să avem măsura noastră şi când ne întristăm(cât se poate de rar) şi când ne bucurăm. Nu trebuie să ne cuprindă tristeţea dacă participând la un concurs nu primim premiul cel mare, că poate cel care l-a primit a muncit şi a transpirat mai mult ca noi.

M-am lungit şi de data asta. Şi nu vreau să vă întristez cu vorbe multe. Vreau să vă spun doar că trebuie să evităm tristeţea spre a face loc bucuriei.  Chiar Mântuitorul zice "acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră sa fie deplină" Ioan 15-11

Veselia, bucuria, fericirea reprezintă împlinirea inimii şi vindecarea sufletului. Eu, văd acest lucru mereu în ochii copiilor. Mult mai rar în ochii adulţilor. Să mai râdem un pic. E loc de primăvară în sufletul nostru.

MIERE SI FIERE

Azi, în câteva clipe de relaș(că „relache” nu m-a lăsat să scriu) am zis să mai scriu câte ceva despre dragoste ori iubire, deşi ele săracele n-ar trebui comentate, ci înfăptuite. Dar, am zis să încerc, aşa de dragul scrisului şi a celor ce mai citesc uneori prin paginile mele.

Sunt convins că sunt mii de proverbe despre dragoste. Cred că sunt pagini întregi despre chimia iubirii şi modul în care ea interacţionează la diverşi stimuli. Cu siguranţă că sunt experţi şi analişti documentaţi în ale amorului(o dragoste scurtă şi goală). Ba am văzut pe cineva care încerca să dea definiţia sărutului, ţuguind buzele spre camera de luat vederi într-un sens ce te îndeamnă la cură de slăbire(din motive de greaţă).

Vinovat pentru toate se zice că ar fi nevinovatul Cupidon roman, nimeni altul decât Eros al grecilor, cel ce umblă chipurile cu săgeţi de dragoste călite în uleiuri otrăvitoare. El trage la inimă şi nimereşte la cap, că altfel cum ţi-ai putea pierde minţile când iubeşti, cum des se menţionează prin lume.  Că eu înţeleg că dragostea trebuie să-ţi lumineze mintea nu să o întunece. Ea deschide inima, nu o închide. E drept,  că gelozia şi egoismul sunt tot feţe ale unei iubiri bolnave. Şi atunci nu mai oferi miere, ci fiere.

Uff, poate că nu vă place cum zic eu. Dar nu pot să nu zic. Am mai spus de fapt că dragostea nu este apanajul unei zile stabilite de noi, indiferent care. Ea este o chestie ce nu ţine cont de timp. Când iubeşti timpul dispare, fie că iubeşti o fiinţă deosebită fie că-L iubeşti pe Dumnezeu.

Cineva spunea că Eros ori Cupidon, este ucenic al diavolului. Şi aşa este. Câte  nu se fac în numele iubirii. Normalul se perverteşte şi anormalul devine cică, normal. Prietenia poate căpăta sensuri dubioase şi discutabile în timp ce homosexualitatea devine orientare comportamentală izvorâtă din dragoste. Tot aşa planning-ul  familial destramă familii în timp ce ingineria genetică, tot din iubire de oameni, vindecă pe-o parte şi omoară în alte zece. Ori poate cineva îmi explică cum şi adulterul (repetat deseori) este tot iubire. Că sunt unii polivalenţi în iubire. Adică iubesc şi pe cel(cea) de acasă şi pe cel(cea) din deplasare. Şi se complac aşa. Partea tristă este că se bagatelizează iubirea.

Vreţi să vă zic şi de iubirea pentru bani? E veche de când lumea. Şi se practică la scară largă. Se transmite prin sărut. Şi nu mă leg de prostituţie, că sunt ziarele şi televizoarele pline. Se dă la toată lumea en gros şi en detail. Ba şi la bucată. De exemplu, chiar Iuda a fost săgetat de iubirea de arginţi. Şi l-a vândut pe Hristos print-o sărutare vicleană. Pe cel pe care-l urmase pas cu pas. Pe cel ce-l iubise mult. L-a vândut. Deseori suntem vânduţi, de cei ce credem că ne iubesc, pe lucruri de nimic. Putem fi vânduţi cu zâmbetul pe buze, în mod pervers şi deschis spre dezbinare. Iubirea poate fi un medicament miraculos dar şi un criminal perfect ce seduce, domină şi nimiceşte.

Am zis să scriu aceste rânduri pentru că în aceste zile multă lume mimează iubirea. Fericesc pe cei ce ştiu să trăiască în iubire şi pentru iubire. Sunt oameni, suflete, care iubesc curat. Aceia înţeleg cele scrise de mine. Sunt oameni care spun rar „te iubesc” dar care iubesc fără să spună. Sunt oameni care ştiu să facă diferenţa între dragoste şi cuvântul din trei litere ce defineşte fals, deseori, dragostea. Că sexul, este doar o  manifestare a corpului ce poate fi independentă de iubire, iar asta de cele mai multe ori.

Şi închei prin a vă spune că nu e obligatoriu să fiţi întru toate de acord cu mine. Adică să apreciaţi doar formal gândurile mele, ca într-o dragoste declarativă dar moartă în părţile esenţiale. E ca şi cum ai face o rugăciune doar cu buzele în timpul în care mintea aleargă după împlinirea poftelor.

STELE VERZI

Ştiţi deja că o parte a postărilor mele au legătură strânsă cu întâmplări de zi cu zi, fie ale mele, fie ale altora. Şi asta nu oricum, ci filtrate prin prisma ochiului duhovnicesc, poate nu suficient  de luminat încât să cuprindă tot ceea ce ar putea fi spus în anumite situaţii ale vieţii.

Postarea de azi reprezintă un gând mai vechi de a vorbi despre întâmplări rele din viaţă, gând nematerializat din lipsa elementelor concrete, proaspete ca timp, de care să mă folosesc în explicarea unor idei. Ori clipa s-a produs aseară, clipa sau secunda, că e o diferenţă între cele două măsuri, una despre care am tot vorbit cu alte ocazii.

Aseară, am făcut sport extrem fără voia mea. Poate unde nu am mai fost la munte de vreo 17 ani pentru probat pârtia. Aşa se face că aseară am reuşit o coborâre spectaculoasă pe scara podului. O secundă de neatenţie în care am avut o clipă de reflecţie în compania unor stele verzi. Adică într-o clipă de cădere necontrolată am reuşit să număr toate cele 12 trepte metalice şi îngheţate în timp ce mă îndreptam vertiginos spre zăpada de la baza scării. Dar nu numai că am numărat treptele. Am conştientizat,  în acelaşi timp, nu pentru prima oară desigur, că sunt momente în care Dumnezeu te cercetează din iubire, cu încercări trecătoare şi dureroase pentru redresarea sufletească.

Poate e şi vina mea, că deseori cer în rugăciune pedeapsă pe lumea asta pentru a scăpa pe lumea de dincolo mai uşor. Cum zice Ecclesiastul II-5 ,,în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon spune „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Aşa că în afara faptului că puteam rămâne cu un picior după gât, cu coloana porţionată ca şira de porc pentru ciorbă ori cu trupul pe jos şi sufletul spre judecată, nu m-am ales decât cu mustrarea. Că n-am păţit nimic, şi sunt vreo patru metri de cădere, iar asta pe întuneric, fără saltea şi cască.

Şi pot să spun că mă bucur de două ori. Odată mă bucur că n-am păţit nimic fizic, doar câteva stele verzi frumos ordonate pe retina zdruncinată şi a doua oară pentru că am fost mustrat pentru diversele şi „nevinovatele” fapte ce se strâng uneori în traista sufletului.

Aşa că nu vă supăraţi pe povestirea mea, adevărată de altfel, pentru că reprezintă o stare de fapt ce mi se întâmplă la un interval de timp. Asta nu înseamnă că mereu cad de pe scară. Ci că, uneori, sunt atenţionat prin lucruri fireşti pentru lucruri sufleteşti. Iar asta în locuri cunoscute unde crezi că nu poţi face niciodată un pas greşit, că doar nu era prima dată când coboram scara.

Într-un fel, această coborâre fizică a fost o urcare duhovnicească. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am aripi, că din mândrie puteam fi mai sus, iar căderea ar fi fost fatală.

CARPE DIEM BĂ!

Ieri am urmărit un clip unde se vorbea de cumpărarea unei clipe. Şi într-o clipă am derulat prin minte clipe din viaţă când timpul s-a comprimat la maxim pentru a lua o hotărâre fără pic de răgaz.

„Carpe diem”- trăieşte clipa- cum spunea Horaţiu, sau  mai bine spus,  "carpe diem, quam minimum credula postero", în traducere, "culege ziua de azi și fii cât mai puțin încrezător în viitor" cum a înţeles Ovidiu.

Trebuie să pun lângă aceste gânduri şi interpretarea unui mecanic auto tare priceput în a sa meserie, care, lucrând la maşinile unor oameni nepricepuţi la mecanică, a auzit expresia şi şi-a însuşit-o. Mărturisesc că am râs cu poftă pe un frig tăios când aşteptând să schimb nişte pivoţi, fiind pauză de masă, mecanicul a fost refuzat de ucenicul său la gura de ţuică cu care a fost îmbiat. „Carpe diem bă, că asta-i viaţa, habar n-ai ce e bun!”

Bănuiesc că înaintea secundei, ca unitate de măsură a timpului în lumea modernă, a fost clipa, care deseori este asemuită cu bătaia pleoapelor, cu clipirea. Venirea pe lume este o marcată de clipa în care ochii, străfulgeraţi de lumina exteriorului, clipesc pentru prima dată. Ne numărăm, fără să contabilizăm, secundele, clipele vieţii, prin clipiri mai rare sau mai dese în funcţie de starea sufletească sau locul în care ne aflăm. Ieşirea din lume se face într-o clipă, când clipirea îşi încetează numărătoarea şi obloanele ochilor se trag pentru veşnicie, căci acolo nu este timp.

Ştiţi că aproape nu este postare în care să nu pomenesc de relaţia omului cu Dumnezeu, pentru cazurile unde există această relaţie sau se crede în această relaţie, fără să doresc impunerea trăirii mele cuiva, fără să forţez nota cu crezul meu. Într-o frază, folosindu-mă un pic de matematică (la care nu am excelat), aş dori să fac un calcul. Şi aici mă refer doar la cei ce cred în Dumnezeu. Nu ştiu câţi se gândesc la Dumnezeu, în timpul unei zi în mod curat, nealteraţi de sunete, imagini şi trăiri profane. O secundă sau clipă dintr-un minut ar fi perfect. Ar însemna un minut dintr-o oră ori 24 de minute dintr-o zi. Vi se pare mult? Deja când am ajuns la unitate mai mare de măsură cred că vi se pare mult. Aşa, ca să vedeţi ce putere are clipă, o secundă. Poate nu aveţi timp în timpul săptămânii, mă refer tot la cei ce cred, că ceilalţi se pare au de câştigat ceva timp, neavând treabă cu divinitatea. Cele 24 de minute din fiecare zi, pot fi cumulate într-o slujbă , de aproape trei ore, matematic vorbind. Poate că merită şi Dumnezeu, măcar atât.

În timpul vieţii clipa poate fi fericită ori fatală. Într-o clipă ne putem salva ori pierde viaţa. Carpe diem, trăirea clipei este o traducere forţată, libertină. Trăirea clipei, după umila-mi părere afiliată la gândul lui Ovidiu, ţine de selectarea momentelor speciale şi nu de ghiotura secundelor bulucite din viaţa noastră luată de-a valma. Secundele, minutele, orele şi zilele noastre sunt în mare parte coordonate de un program rigid, de un orar bine stabilit de obligaţii şi tabieturi. Clipele însă sunt momente speciale ce trebuiesc alese cu  grijă. Secundele sunt multe, clipele sunt rare.

„Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.” Sunt rânduri de la slujba înmormântării. Nu le-am scris pentru a vă întrista ci pentru a vă arăta puterea clipei.

Iar dacă nu v-a  plăcut postarea, pentru care mi-am jertfit o clipă, am să încerc să recuperez sobrietatea mesajului prin a vă ura clipe minunate uniform repartizate printre secundele şi zilele petrecute alături de cei dragi.

CE E FRUMOS ŞI LUI DUMNEZEU ÎI PLACE

„Ce e frumos (e frumos) şi lui Dumnezeu îi place!” Cred că nu e om care să nu fi auzit această expresie, ba poate chiar să o şi fi folosit câteodată în încercarea de a gratula ori  linguşi  o persoană ori acţiuni ale vreunei persoane. Uneori expresia este precedată de un fluierat scurt de apreciere şi de satisfacţie, chiar stupefacţie, în special când acest lucru vine din partea unor masculi vizibil încântaţi chipurile, de cum a lucrat Dumnezeu cu anumite fiinţe. Am dat şi eu un exemplu, aşa….. ca să ştiţi că am habar de ce vorbesc în postarea de faţă.

Deci cum îi place lui Dumnezeu ceea ce este frumos. Să vedem. Doar scurt aşa vă spun că, în conformitate cu cartea Genezei, Dumnezeu le-a făcut bune toate, gândesc eu că şi frumoase, că tare mi-aş fi dorit să văd lumea la actul de după creaţie când totul era pur, când omul şi acţiunile sale nu-şi puseseră amprenta pe virginitatea perfecţiunii unui ecosistem ce astăzi gâfâie cocoşat şi plin de bube cosmetizate cu fond de ten pe bază de bani, ce crapă des demascând o frumuseţe falsă.

Mă dusei spre cosmetică şi uitai frumuseţea. Repet, îi place lui Dumnezeu ce-i frumos, dar trebuie să ştim că nu tot ce ne place nouă, oamenilor trebuie să-i placă şi lui, nu în felul în care nouă ne place. Că poate o femeie să fie frumoasă. Oamenii o plac în felul lor, trupeşte, apreciind de cele mai multe ori doar exteriorul. Dumnezeu vede altfel lucrarea sa, ba chiar şi unii oameni, dar mai rar.

Mai dau un verset, nu vreau să abuzez, dar e chiar frumos. „ Cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” zice psalmistul. Că numai cine e nesimţitor rămâne orb la frumuseţile pădurilor vorbitoare, a câmpurilor sălbatice împodobite vara cu culoare şi zumzet cald, la albul zăpezilor curate, la albastrul mărilor liniştite, la zâmbetul copiilor şi la seninul de pe fruntea  bătrânilor ce şi-au făcut datoria prin  viaţă.  E, ce ziceţi? Nu că am zis bine mai devreme, la  Geneză. Şi să nu credeţi că noi suntem de „lemn Tănase” adică insensibili şi morţi în lucrare. Că şi oamenii fac lucruri frumoase atunci când vor, adică atunci când scânteia divină din noi se pune la lucru şi mintea dimpreună cu mâinile lucrează curat şi ordonat. Că sigur aţi văzut şi lucruri din mâini omeneşti ieşite, care v-au lăsat „mască”. Să nu mai zic de creaţii literare ori picturi şi muzici parcă de mâini îngereşti lucrate.

În expresia ce dă titlul postării mele se găseşte însă o idee, părerea mea, ce poate nu a fost înţeleasă ori percepută de toată urechea. Omul încearcă la nivel de subconştient să subordoneze într-un fel voinţa divină, asta pentru a-şi justifica anumite gânduri, uneori nu prea curate. „ Ce e frumos, e frumos,(adică ceea ce ne place nouă) şi lui Dumnezeu îi place(sau ar trebui să-i placă) pentru a fi pe aceeaşi scară de valori. Că dacă nu ne putem noi ridica ori nu dorim acest lucru,   să-L coborâm pe Dumnezeu la nivelul nostru, că e mai uşor şi poate nu ne mai judecă. E doar o părere, a mea.

Şi pentru că a venit timpul să închei, nu ştiu dacă lui Dumnezeu îi place ce am scris eu azi. Nu ştiu dacă măcar vouă vă place, cititorilor. Ştiu însă că lui Dumnezeu îi place tot ce e frumuseţe şi bunătatea  când acestea vin din interior şi luminează exteriorul. De multe ori, aşa cum spunea o prietenă, sufletul omului se poate citi pe chipul lui.

Aşa că fiţi frumoşi şi calzi la suflet, că Dumnezeu cu siguranţă vă place. Iar eu, doresc să cred, că şi cei din jur. Că doar aşa zisei, „ce e frumos şi-i place lui Dumnezeu,  ne place şi nouă” , dacă nu cumva greşii formula.

LA RASCRUCE. DA SAU NU

Luna asta fac trei ani de blogosferă. Nu gândeam că o să amintesc acest lucru dacă aseară nu primeam un comentariu cu urare pentru acest lucru. Asta partea frumoasă. Partea mai puţin frumoasă este că la puţin timp după, am primit un comentariu anonim în care eram judecat pentru „inepţiile” spuse în această lume „ireală”. Ghilimelele sunt citate din comentariul scurt, în care eram sfătuit să mă ocup de parohie pentru că „voi răspunde” înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele enoriaşilor. Pentru că a fost anonim nu l-am publicat, că nu-s perfect. Dar pentru că încerc să fiu corect, l-am redat în această introducere.

„Nihil sine Deo” aşa se numeşte blogul meu. Îl ştiţi destui, în trei ani am pus 293 de postări în care am încercat să-L prezint pe Dumnezeu, nu în sensul strict dogmatic, accesibil doar teologilor, ci prin prisma lucrurilor şi acţiunilor omeneşti, spre a fi de folos tuturor. În ultima perioadă am făcut share şi pe alte conturi pentru a fi accesibil spre citire celor care caută acest gen de cuvânt. Poate că pe unii a deranjat modul liber, uneori ilar, în care putem înţelege spiritualul. Eu nu cred că Dumnezeu este împotriva bucuriei, a voioşiei. Nu cred că Dumnezeu iubeşte habotnicia şi îngustimea. El, fiind Iubire, Lumină şi Viaţă.

Nu cred că Dumnezeu „s-a supărat” pe modul în care eu am încercat să fac cunoscute anumite gânduri din Scriptură prin cuvinte şi acţiuni omeneşti, încercând deseori să corectez percepţiile greşite ale unor credincioşi cu privire la anumite slujbe, sărbători şi tradiţii, folosindu-mă de pilde şi metafore, în încercarea de a mărturisi adevărul. Cu atât mai mult nu cred că am deranjat, zic eu, pe foarte mulţi din cititorii blogului, că peste 40 de mii de cititori (nu unici) au trecut şi prin pagina mea, lăsând câte un  comentariu ori impresie.

Îmi reproşez că poate, luat de valul entuziasmului omenesc, am derapat uneori la unele comentarii pe alte site-uri gen facebook, netlog, hi5,  la poze şi bloguri ale prietenilor virtuali. Nu am căzut în derizoriu însă. Am încercat să-mi păstrez verticalitatea, ducându-mi crucea chiar şi în paginile internetului, răspunzând deseori întrebărilor celor ce doreau să afle mai mult ori mai clar câte ceva din învăţăturile Bisericii, şi slavă Domnului că am găsit o grămadă de oameni preocupaţi şi de lucruri spirituale.

Cât priveşte grija pentru parohie, am să las faptele să vorbească, am să-i las pe cei ce mă cunosc să comenteze. Am zis că nu sunt perfect. Încerc mereu să-mi fac upgrade şi update în cele duhovniceşti.

Am spus odată că dragostea cu sila se numeşte viol. Iar violul poate fi şi spiritual, când obligi pe cineva să iubească cu forţa. Hristos a spus „cine vrea să vină după Mine…..”, asta însemnând că eu, de la altar îl propovăduiesc celor care vin la biserică. Merg prin parohie şi prin casele oamenilor deseori. Nici dacă aş dormi la fiecare în casă nu aş putea să-i aduc pe toţi, pentru că nu poţi obliga pe nimeni să iubească pe Hristos. Deci grija faţă de parohie se transpune în lucrarea normală, neforţată a propovăduirii, care lucrare, s-a extins în lumea internetului, pentru cei ce doresc să înveţe suplimentar, chiar dacă eu poate, nu sunt cel mai bun profesor.

M-am lungit cu vorba. De fapt postarea am scris-o pentru o rugăminte. Eu ştiu ce înseamnă internetul. Eu ştiu de ce am pornit acum tei ani la socializare pe internet. Nu pot fi preot într-o lume în care internetul face parte din cotidian. Nu aş avea cum să-i  înţeleg pe mai tinerii enoriaşi dacă nu aş folosi acest mijloc de comunicare prin care să le transmit date ori să primesc semnale.

Rugămintea mea este următoarea. V-aş ruga să-mi trimiteţi gânduri ori comentarii pertinente cu privire la existenţa unui preot pe internet. Mi-aş dori ca în special enoriaşii mei să comenteze, semnându-se, pentru că părerea lor contează mult pentru mine, căci pentru ei trudesc din iubire. Aş dori comentarii semnate şi de către ceilalţi, chiar dacă sunt împotriva acţiunilor unui preot pe internet, cu rugămintea ca ele să fie de bun simţ, adică fără atacuri de doi lei. Aş dori să vă cunosc părerile pentru a-mi reevalua poziţia. Dacă majoritatea veţi comenta pozitivă acţiunea mea pe aici, voi rămâne online, poate mai retras în comentarii şi activităţi. Dacă majoritatea comentariilor vor fi împotrivă acţiunilor uni preot pe internet, pot stinge lumina fără probleme. Eu consider că indiferent că mă aflu în parohia-mi rânduită ori pe internet, nu fac de râs haina şi crucea ce mi-au fost date spre purtare. Voi hotărâţi dacă vă place sau nu activitatea mea. Eu vă respect şi vă iubesc oricum, ca un părinte şi prieten. NIHIL SINE DEO

TROTINETA

Cam de mic copil am fost învăţat să pun punctul pe i, ba chiar şi pe j, că asta-i regula. Dar punctul pe i trebuie pus, că ştiţi şi voi că dacă nu pui punctul pe i atunci când trebuie, nu-i a bună.

Cum ziceam, de mic copil am ştiut ce vreau. Că nu am avut mereu ceea ce am vrut e altceva, dar eu am ştiu ce vreau şi am cerut, chiar dacă nu am cerut mereu ceea ce ar fi trebuit să cer.  De exemplu, mi-am dorit să am şi eu o trotinetă. Nu acum, atunci, când eram copil. Şi n-am avut. De, eram copii mulţi la părinţi şi toţi băieţi. Vă daţi seama că nu ar fi rezistat nici două zile. Unde pui că nici nu erau bani pentru aşa ceva, că altele erau priorităţile. Şi uite-aşa am crescut fără trotinetă până am mers la şcoală. Am mai făcut ture cu ale altor copii. Nici măcar Moş Gerilă, că aşa era atunci, nu mi-a adus, pesemne că nu avea cum, că el nu era ca Moş Crăciun.

Cum ziceam, eu am cerut mereu câte ceva. Cărţi şi caiete nu ceream, că şi pe cele din dotare le duceam la cei 3R, de la reciclare. Şi am mai cerut şi un pegas, din acela cu şa lungă şi coarne-ntoarse să fac câteva giumbuşlucuri pe-o roată. Dar nu am avut, probabil că nu am specificat culoarea şi de-aia.  Cum se întâmpla că eu ceream şi nu primeam nimic. Dar mi-a folosit asta pentru când am crescut şi a trebuit să cer pe la bănci bani pentru casă. Ăştia mi-au dat, după vreo şapte ani de cereri, cu dobândă ţeapănă  şi cu ipotecă, ca să mă sature de cerut şi de dat. Mai bine că nu am avut trotinetă, că o rupeam şi-mi părea rău după ea.

În istorisirea mea, trebuie să fac loc şi pentru suflet un pic. Că cere şi el partea lui, chiar dacă uneori nu o luăm în seamă. Şi sufletul nu vrea trotinetă, că are aripi, legate fireşte pentru o perioadă. Dar şi când o zbura, ţinte că pân’ la cer nu se mai opreşte. Şi de aia zic cu cerutul. Eu ceream dar nu ce trebuie, aşa cum cereau şi fii lui Zevedeu să stea de-a stânga şi de-a dreapta lui Hristos, iar El le-a spus „nu ştiţi ce cereţi”. Că de multe ori cerem de la Dumnezeu, ce vrem dar nu ce trebuie. Părinţii ne dădeau ce trebuie şi noi credeam că nu vor să ne dea ce cerem. Aşa şi cu Dumnezeu. El ne dă ce trebuie şi noi facem mofturi, că nu e ceea ce am cerut. Auzi la el, trotinetă.

Deci când cereţi câte ceva la Cel de sus, gândiţi-vă  bine ce cereţi. Că poate nu e ceea ce trebuie , zic şi eu aşa, ca unul păţit şi doritor de a învăţa corect pe cei în neştiinţă. Cât despre cea ce cerem de la oameni nici nu vreau să mai discut, că sunteţi la fel de ştiutori ca mine.

Şi cum spuneam, trotinetă nu, pegas nu, magnetofon nu, casetofon nu. M-am resemnat. Cred că nici dric nu o să am pentru a mă da cu el pe drum, pe ultimul drum.  O să apelez tot la prieteni, cu taxare înainte, că sunt persoană serioasă.

Cam asta dragii mei azi. N-am fost adânc în postare ca alte dăţi. Doar am vrut să vă smulg un zâmbet  în încercarea de a vă spune că în viaţă lucrurile nu sunt mereu după cerinţele noastre. În viaţă am învăţat că trebuie să fiu mulţumit că am măcar ceea ce-mi trebuie, chiar dacă poate mi-aş fi dorit să am şi ceea ce-mi place. Asta e, nu toată lumea are trotinetă.

FLOAREA

E ger. E ger sănătos afară. Priveşti pe fereastră şi vezi floricele de gheaţă strălucind în bătaia plăpândă a soarelui ce-şi arată dinţii neascuţiţi, anemici chiar, în lupta cu strânsoarea de-afară. Privind afară, în frigiderul natural, te uiţi după oareşce urme de viaţă şi rareori vezi câte o pasăre ce taie văzduhul cu curaj. Un câine jigărit se cocoloşeşte lângă un perete în care soarele şi-a făcut un pic de loc. Copacii sunt „morţi” şi goi pe dinafară iar iarba zace sub zăpadă hibernând cu gândul la primăvară.

M-am întrebat cum ar fi să nu ştii că există patru anotimpuri, să trăieşti doar iarna şi să-ţi spună cineva că există verdeaţă, viaţă în natură şi căldură, că există iarbă verde, frunze şi flori. Probabil că nu ai crede. E ca şi cum unui orb din naştere ai încerca să-i spui cum arată albastrul. Se înfiripă fără doar şi poate,  dorinţa, speranţa de a putea vedea aceste lucruri într-o zi.

Ieri, am învelit trandafirii din curte cu zăpadă, că deşi e rece, ţine cald plantelor la nivelul solului. Vara sunt multicolori iar acum sunt nişte beţe ţepoase, inestetice şi îngheţate. Probabil, că dacă n-ai şti, ai spune că e imposibil ca din acei mărăcini să se iţească vara nişte flori frumoase. Şi totuşi se întâmplă.

Îmi place să mă joc cu propriile-mi gânduri. Îmi place să fac analogii între cele naturale şi cele spirituale. Ele, undeva se întrepătrund, se regăsesc într-un timp primordial. Cu siguranţă că-mi doresc să ajung la momentul când am să cunosc, (degrevat de trup cel mai sigur) începuturile. Pentru că de la începuturi, Dumnezeu a sădit prin cuvânt prima floare al cărui nume nu-l ştiu. Dar ştiu că tot de la început Dumnezeu, în mod minunat a mai sădit o floare, în sufletul omului. Aceasta are o putere fantastică de regenerare. Ba aş spune că rezistă la cele mai vitrege timpuri. Rezistă la întuneric, la răceală, la fierbinţeală. E o floare ce are sevă puternică extrasă prin rădăcini firave din esenţa vieţii.

Nu-i dau numele încă. Nu, pentru că privind pe fereastră la florile din grădină, mă gândesc că au putere mare şi dragoste faţă de Creator pentru a rezista în vitrege condiţii din dorinţa de a-şi da frumuseţea şi parfumul la timpul cuvenit. Evident că ele nu gândesc. Ele acţionează conform coordonatelor primare, ele nu cârtesc, răbdând cu stoicism ştiind că la vremea potrivită vor aduce mulţumire şi bucurie celor din jur. Şi asta e cea mai mare plată a lor.

Revin la floarea din sufletul nostru. E vie mereu. Uneori păleşte dar îşi revine. Foarte rar se usucă, iar rezultatul este tragic, pagubele fiind irecuperabile.

În sufletul nostru e sădită o floare, poate că nu ştiaţi. Eu aşa simt. Această floare poartă un nume frumos, i se spune SPERANŢA.  Stă în noi şi îşi răspândeşte culoarea, lumina  şi mirosul când omul se află la mari încercări. Rezistă la întunericul păcatului şi la răceala necredinţei. Uneori este „roasă” la rădăcini de viermele deznădejdii dar îşi revine. Doar sinuciderea o retează definitiv şi iremediabil.

În noi, există dar o floare. Priveşti pe fereastră la gerul cumplit şi nu-ţi vine să crezi că va veni iar primăvara. Undeva, în noi există o floare, e vestitorul permanent al unei veşnice primăveri. Priveşti pe fereastră şi poţi să o vezi, e floarea din sufletul tău.

Să aveţi primăvară în minte şi speranţă în suflet.

FIRIMITURI

Fie pâinea cât de rea, tot mai bun e cozonacul. Un proverb mixat ce aduce zâmbete pe buzele celor sătui şi poate lacrimi pe obrajii celor aflaţi în suferinţă.

Purced la scrierea acestui blog cu gânduri multe şi risipite. Sunt idei ce aleargă haotic în încercarea de a se contopi într-un gând, ce succint trebuie să redea  starea de spirit în care trebuie să se regăsească un suflet scăldat în linişte şi lumină.

Azi am să vorbesc despre firimituri. Ştiţi cu toţii că firimiturile sunt frânturi, bucăţi dintr-un întreg. În general făinoasele fac firimituri şi cel mai des întâlnim firimiturile de pâine. Cei mai mulţi se simt deranjaţi de firimituri, ele sunt strânse cu grijă, măturate ori aspirate şi aruncate alături de alte resturi ori la animale ori la gunoi.

Poate vă întrebaţi de ce m-a găsit azi acest subiect ce poate fi banal şi de interes doar pentru gospodinele obsedate de curăţenie. Am să vă explic de ce. Şi chiar dacă pot enumera mai multe motive, azi vin doar cu două.

În primul rând partea materială a lucrurilor. Încep cu exemplu personal că e mai uşor. Ştiţi că de ceva zile nu prea e curent pe la noi şi nici net. Chestii fără mare valoare dacă le punem în balanţă cu trăirile spirituale. Asta chiar dacă eu mă „vait” că trebuie să stau cu generatorul(pe care unii nu-l au) şi că trebuie să lucrez pe un modem leşinat(pe care aşijderea unii nu-l au), în timp ce mulţi oameni au probleme serioase şi grave de sănătate provocate de lipsuri ori abuzuri. Când ai curent, când ai mâncare din belşug nu conştientizezi ce înseamnă să nu ai deloc. Când nu mai ai, pentru cinci secunde, ai vrea să ai un pic de lumină să rezolvi o treabă importantă. Când îţi baţi joc de apă risipindu-o când ai din belşug, ai vrea măcar o cană să ai, când lipseşte cu desăvârşire. Şi mă opresc aici căci aţi prin ideea cu siguranţă. Doar un lucru vreau să mai spun, care de altfel este dovedit ştiinţific, anume că de multe ori îndestulaţi fiind, aruncăm alături de firimituri chiar şi întregul.

Spre partea spirituală a firimiturilor trec tot prin material. Fireşte, pentru că sunt preot, apelez la Scriptură. Acolo se relatează cum Hristos, din cinci pâini, satură cinci mii de bărbaţi afară de femei şi copii şi adună doisprezece coşuri de firimituri. Cam multe firimituri fac oamenii, bag seama eu, aşa mai şugubăţ. Cei ce merg mai des la biserică, dar nu numai, ştiu că oamenii se împărtăşesc. Fiecăruia i se dă o firimitură ruptă din întregul Hristos (aflat în sfântul potir). Cei care nu se împărtăşesc, tot câte o firimitură primesc, din anafură, în aşa fel încât dintr-un întreg să se bucure toţi.

Apoi e duminica cananeencii (29.01.2012 în acest an) când la Liturghie se citeşte pericopa evanghelică în care Mântuitorul probează credinţa unei femei străine de neamul celor aleşi, până la comparaţia cu animalele. Nu detaliez evanghelia, poate că veţi vrea să o citiţi personal, vreau doar să spun că dintr-o pâine se pot sătura şi bogaţii şi săracii, că nimeni nu mănâncă cu două linguri deodată, că nimeni nu trebuie să aştepte ca Lazăr firimiturile căzute de la masa bogatului.

În ecuaţia vieţii putem fi produs, sumă, împărţitor, deîmpărţit, descăzut, scăzător, rest, căci Dumnezeu are scări şi de urcat şi de coborât.  Gândesc că aţi înţeles mesajul meu. El reprezintă firimituri de gânduri ce odată au fost ori vor fi un întreg.  

DIN LADA DE ZESTRE

Azi doar citate scoase din lada de zestre a Tradiţiei. Măcar unul din ele dacă ar rămâne la mintea şi la sufletul cititorului şi tot se adună puţină bogăţie. Aşa că nu-mi rămâne decât să dau drumul la robinet. Gata?

Dacă vrem să cunoaştem adevărată valoare a bunurilor pământeşti,să le privim ca de pe patul de moarte! Alfons de Liguori

Bogăţia nu este în sine ceva rău sau bun, ci o unealta de care te poţi folosi rău sau bine. Sf. Clement Alexandrinul

Cauţi bogăţie? Fă-L prieten pe Dumnezeu şi eşti cel mai bogat. Sf. Ioan Gură de Aur

Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! Sf. Gură de Aur

Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei. Sf. Ioan Gură de Aur

Bogăţia faptei este bogăţia sufletului.  Sf. Teodor Studitul

În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul. Sf.Ioan Gură de Aur

Când aurul vorbeşte, celelalte cuvinte nu mai ajută. Sf. Grigorie de Nazianz

Sunteţi orbiţi de aurul celor bogaţi. Vedeţi însa doar ceea ce au, nu şi ceea ce le lipseşte. Sf. Ambrozie

Aurul nu-i lasă pe oameni să fie oameni. Sf.Ioan Gura de Aur

Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii. Fericitul Augustin

Daca nu stăpâneşti aurul, te stăpâneşte el pe tine. Sf. Ioan Gura de Aur

Cel ce crede că are totul, nu are nimic. Sf. Ioan Gură de Aur

Săracilor, ce vă lipseşte dacă Îl aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi, daca vă lipseşte Dumnezeu? Sf.Ioan Gură de Aur

Citatele din Scriptură rămân pe altă dată, că sunt multe şi trebuie structurate. Cum avere multă nu am, vă dau din bogăţia învăţăturilor sfinţilor părinţi. Poate cine ştie, înmulţind aceste averi duhovniceşti vom putea cumpăra o părticică din împărăţia cerurilor.

PLACINTA CU RAVAS

Pentru dezmorţirea degetelor purced azi prin a scrie un blog uşor, că aşa se cade la sufletul împăcat şi la mintea cercetătoare, căci vin după zece zile de pauză totală în ale internetului. Un fel de moarte virtuală, aşa ca un exerciţiu de autocontrol, în dorinţa de a-mi vedea tăria în renunţarea la anumite lucruri ce pot da dependenţă. Şi zic asta, că e posibil, Dumnezeu ştie, să prind din timpurile când s-ar putea să avem internetul ori vreun sistem asemănător  implantat în vreo parte a corpului, independent de voinţa noastră, pentru dirijarea vieţii. Aşa că în scurte vorbe, că nu vreau să fac blogul jurnal de fată mare închisă la pensiune, vă relatez cum poate fi viaţa fără virtual, văzută din experienţa unui om ce de obicei vizitează zilnic „virtualia”, patria internetului.  Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit în mare parte să nu cochetez cu cele virtuale în aceste zile. Deci am stat lipsit total de messenger, netlog, facebook, blog. Am neglijat total câteva zile netul şi l-am folosit doar pentru vreo două mail-uri  oficiale, că-s obligatorii. C’ est la vie!

Ruperea de net m-a trimis în trecutu-mi mai îndepărtat dar şi mai apropiat. Practic pauza de net s-a materializat în câteva sute bune de pagini citite ori studiate ca în adolescenţă, religie, istorie, SF, poveşti şi  poezii, creaţii literare diverse (ale unor oameni ce şi-au trudit mintea) şi care mă aşteptau liniştite în rafturile bibliotecii. Am citit cu sete înconjurat de mirosul şi foşnetul paginilor tipărite. Am jucat şi câteva partide bune de şah. Am făcut şi pauze, cu  muncă fizică, pentru limpezirea ochilor, am rezolvat o grămadă de probleme (chiar dacă asta a însemnat vreo 2000 de km în 7 zile), am învins timpul în luptă dreaptă, realizând multe într-o scurtă perioadă, realizând că timpul poate fi încetinit ori oprit când lucrezi cele fireşti alături de Dumnezeu, cu gândul la cei dragi, la prieteni şi la cei ce au nevoie de ajutor.

Aşadar dragii mei, vă mulţumesc celor care m-aţi sprijinit în încercarea mea. După şapte ani, din care trei ani neîntrerupţi (nici măcar o zi) de internet, am făcut pauză de zece zile. Vă mulţumesc celor care aţi trecut prin paginile mele, lăsând o floare (fără lumânare), un zâmbet, un comentariu, o idee, un mesaj. Mulţumesc şi celor care nu m-au vizitat, ştiind că sunt în pauză, şi care poate nu au dorit să-mi încarce pagina cu notificări ori mesaje, pentru a-mi fi uşoară revenirea. Şi cum ştiu că ochii care nu se văd se uită, iacătă-mă-s online cu plăcinta cu răvaş.

Într-un fel, perceput aşa, omeneşte, viaţa este ca o plăcintă cu răvaş. Dacă vreţi, foaia de jos, baza, care este partea mai tare reprezintă trecutul. Toţi avem un trecut ce ne serveşte ca bază, ca suport pentru prezent şi viitor. Poate că sunt părţi din trecutul nostru de care nu suntem mândri, adică părţile mai arse ori necoapte ale foii de dedesubt.  Le acceptăm ca făcând parte dintr-un tot, chiar dacă uneori ne-am dori ca ale să nu existe. Ele ne atenţionează că undeva am greşit reţeta, că ne-am grăbit, că am neglijat anumite ingrediente.

La mijloc se află umplutura, prezentul nostru cu bune şi rele, cu dulci şi aromate, cu colorate şi incolore, pasteluri de gust şi miros, de gânduri şi fapte. Prezentul este mereu un amalgam pe care nu-l vedem de-a întregul, fiind prins între trecut şi viitor. Iar viitorul este foaia de deasupra, cea care desăvârşeşte plăcinta, cea pe care o ornăm frumos în încercarea de a acoperi deficienţele apărute în timp, este partea pudrată, partea cu topping  ori frişcă, partea care ia ochii celui ce o doreşte.

Aaa, uitam de răvaşe. Ele sunt gândurile, dorinţele, speranţele şi faptele noastre, tot ce  este bun în noi, tot ce am dori să rămână după noi, spre a aduce bucurie celor ce cu plăcere se hrănesc spiritual din experienţa noastră, din plăcinta aceasta metaforic numită de mine viaţă, îndulcindu-se de truda noastră şi de reuşita noastră în lupta cu timpul, având ca aliaţi familia, prietenii şi fireşte pe Dumnezeu cel ce veghează părinteşte la trecerea noastră prin timp.

TRATAMENT ANTIVICIU

S-a întâmplat de multe ori să pun în discuţie anumite vicii privind oarecum „de sus” slăbiciunea celor ce nu reuşesc să renunţe la „plăceri” mai mult sau mai puţin costisitoare şi dăunătoare de trup ori suflet. Poate că privit prin ochiul preotului, a slujitorului nu e greşit. E posibil să fie mai greu de cântărit acest lucru dacă-l priveşti dintr-o latură umană.

Ori cum am afirmat deseori că încerc să fiu un om normal, trebuie să recunosc că nu e uşor. Adică idealul normalităţii se loveşte de cele înconjurătoare şi se deformează, devenind o ţintă greu de atins, un punct instabil, o barcă într-un ocean înfuriat.

Într-un fel, atins de o mică mândrie, gândeam că sunt un om fără vicii,  că nu sunt ca alţii, cum zicea fariseul odată în Scriptură. Şi totuşi am o problemă pe care încerc să o tratez începând de mâine (05.01.2012). Încerc să pun punct, măcar pentru scurt timp, aşa ca probă de voinţă, accesului la diverse locaţii virtuale prin care călătoresc zilnic de ceva timp.

Nu m-a supărat nimeni. Pur şi simplu pentru câteva  zile doresc să renunţ aproape definitiv la virtual. Vreau măcar câteva zile de pauză, câteva zile în care să-mi fac timp să citesc aşa cum citeam înainte, să scriu fără conexiune la vreun site, să fiu offline pe internet dar online pentru alte lucruri şi lucrări. Evident, că am să revin. E posibil să nu remarce nimeni lipsa mea, e posibil să nu pot citi „la cald” multe postări bune ale multora  dintre prieteni. Le pot citi şi pe urmă.

Doresc să văd dacă am voinţa necesară renunţării la un viciu. Pentru că internetul a ajuns un viciu, folosindu-l zilnic, dependent fiind într-un fel, de creierul lui, ce se hrăneşte din timpul meu.

Poate că unii se vor bucura de scurta mea lipsă. Vor scăpa de comentarii, de muştruluieli părinteşti şi prieteneşti, de pastile duhovniceşti  şi creştineşti. Evident că poate unii vor simţi lipsa. Cei care au nevoie de ceva, ştiu unde mă pot găsi, au numărul meu de telefon ori îl pot afla fără probleme.

Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să nu cad în ispita de a deschide acele pagini în zilele de repaus, de tratament antiviciu. Eu ştiu că am voinţă, că am credinţă, trebuie numai să probez cu fapte. Punct. Şi de la capăt……… peste .......... zile.

GOI ŞI GOI

Încerc azi să dezvolt un subiect ce mă frământă la buricele degetelor de ceva vreme. L-am ocolit până ce m-am lovit de el într-o discuţie prietenească prin această lume virtuală a internetului şi am zis că a sosit  momentul să tratăm goliciunea.

Când spui „gol-goală” te gândeşti la multe lucruri. Unii se gândesc la nuditate, alţii la recipiente, unii la un spaţiu determinat alţii la un spaţiu nedeterminat, la vid. În general goliciunea presupune lipsa unor elemente ce îmbracă sau umple părţi, bucăţi, spaţii dintr-un univers palpabil ori chiar dincolo de ceea ce poate răzbate ochiul, telescopul ori mintea.

O goliciune primordială o găsim la pământul dezvelit de apele începutului, căci „era netocmit şi gol”. Abia mai târziu a fost îmbrăcat cu verdeaţă, luminat cu aştri, împodobit cu viaţă şi încoronat cu oameni, căci oamenii sunt coroana creaţiei divine. Oamenii, primii, Adam şi Eva, şi-au cunoscut „goliciunea” după săvârşirea păcatului. Au constatat că sunt goi şi s-au ascuns de Dumnezeu. Goliciunea lor a fost prima experienţă a trăirii fără Dumnezeu, a trăirii fără hainele de lumină. Scriptura spune că Dumnezeu le-a făcut „haine de piele” înainte de a-i trimite pe pământ. Aceste haine probabil au îmbrăcat sufletul ce în starea paradisiacă era plin de slava lui Dumnezeu lângă care locuia. Mai târziu omul, pe lângă dezgolirea sufletului va experimenta şi golirea sufletească,tot prin păcate, accentuând prăpastia dintre om şi Creator.

Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, fără să calce libertatea noastră în vreun fel, a întins mâna spre om  prin Fiul său ce s-a deşertat de slavă, cum spune apostolul Pavel în cap. II din epistola către Filipeni şi i-a oferit posibilitatea de a se îmbrăca din nou, de a-şi ascunde goliciunea şi de a umple golul din interiorul sufletului.

 Tot apostolul Pavel ne lămureşte cum de se poate ca într-un univers mărginit, trupul omului, se poate sălăşlui infinitul. El spune că „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Ori  asta înseamnă împlinire deplină, umplerea golului interior, distrugerea vidului producător de angoasă lipsită de lumină. Apostolul Pavel experimentează starea de rai de viu, o stare pe care unii o numesc a patra dimensiune. Căci spune sfântul apostol, II Corinteni cap. 12 „cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie , a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om…… că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”

Golul din interiorul omului din ziua de azi, adică locul unde ar trebui să existe Dumnezeu a fost umplut cu mândria, cu slava deşartă care prisoseşte şi dă pe-afară deseori. Acolo unde mândria nu-şi face loc rămâne deznădejdea ce joacă rolul unei găuri negre ce înghite orice materie şi care nu reacţionează la nici un stimul luminos. Sunt mulţi oameni azi goi pe dinăuntru. Sunt oameni care nu cred în viaţa de după moarte (sau viaţă), oameni care nu cred în Dumnezeu, oameni care consideră că viaţa este doar trăirea inechitabilă din trupul perisabil în care-şi desfăşoară activităţile. Eu, nu-i critic, pur şi simplu nu pot înţelege această stare, chiar dacă o accept ca manifestare a libertăţii fiecăruia.

Acest lucru ţine de vederea interioară. Oamenii nu văd la fel. Dacă pui în faţa a o mie de persoane o femeie goală (nud) şi una goală (golită de deznădejde) poate că 99,99% ar privi doar la cea despuiată.

Sunt convins că nu pot epuiza acest subiect într-o pagină word. Nici nu vreau să mă lungesc că plictisesc. Vreau să închei însă prin a spune că dincolo de starea văzută a lucrurilor există starea nevăzută. Chiar şi trupul găzduieşte un suflet nevăzut decât prin simţire. Când sufletul părăseşte definitiv trupul, se produce dezgolirea golului, a vidului, a haosului în care a vieţuit. Nici o haină din lume, indiferent de firmă şi preţ, nu va putea acoperi goliciunea şi golul lăsat de plecarea sufletului.

De fapt voiam să vă spun că de la creare noi umblăm goi, doar cu hainele de piele date de Dumnezeu. Ţoalele noastre acoperă doar goliciunea, golul îl acoperă Dumnezeu.

ASA SI-ASA

Aţi văzut cum zboară timpul? Poate că nu. Poate că da. Zboară şi ne poartă şi pe noi cu el, nu zăboveşte decât la naştere şi la moarte câte o clipă pentru ca mai apoi să-şi reia drumul imperturbabil spre necunoscutul pe care noi dorim mereu să-l cunoaştem.

Cu timp şi fără timp, cu mare dragoste şi bucurie, şi la începutul acestui an am purces, aşa cum am obişnuit, pe la casele credincioşilor din parohie. Dincolo de obligaţia „profesională”, există satisfacţia că în astfel de momente îl găseşti pe om în elementul lui, în siguranţa ce îi este oferită de acoperişul casei şi gardul de la poartă, de siguranţa oferită de cei din familie. Când omul merge la biserică,  se formalizează, se transformă în oaspete sfios, parcă lipsit uneori de largheţe şi destindere. Acest lucru este anormal şi trebuie corectat, puţin câte puţin. Mi-ar plăcea ca oamenii să se simtă la biserică la fel ca acasă. Să se simtă liberi de a face cele de bună cuviinţă fără frică, fără să se gândească că cineva îi judecă ori că le ia capul cineva. Ar fi ideal, poate reuşesc până ies la pensie (dacă apuc acest lucru) să-i pot face pe oameni să înţeleagă că biserica este locul, familia lărgită unde oamenii trebuie să se sprijine, să se ajute, să-şi ceară iertare, iar nu să se critice, să privească cu coada ochiului greşeli inerente şi nesemnificative.

Şi cum ziceam, am mers „cu botezul”, adică stropitul cu apă sfinţită a caselor pentru început de an şi  vestirea Bobotezei, praznicul în care Sfânta Treime se descoperă şi Fiul îşi începe activitatea publică de vestire a Evangheliei. Doar într-o frază doresc să spun că la oraş acest obicei s-a pierdut ori şi-a pierdut din claritate pentru că preoţii nu-şi cunosc enoriaşii, oamenii se feresc de a deschide uşa ori din convingeri personale ori din nefericire din motive pecuniare (unde vină au şi unii slujitori dornici de câştig material şi nu de câştig duhovnicesc) ori din alte motive mai mult sau mai puţin plauzibile şi discutabile. Pentru că încerc să fiu corect, nu sunt perfect, trebuie să spun că preotul trebuie să-şi primească plată pentru un serviciu religios aşa cum fiecare îşi ia plată din locul în care munceşte, dar nu în mod impus, cu bun simţ, fără să scârbească prin avariţie şi căutând să răspundă la întrebări, să dea sfaturi, să mângâie şi să bucure suflete.

M-am întins şi nu am avut timp să spun că le mulţumesc enoriaşilor mei care m-au aşteptat cu uşile deschise, cu candela ori lumânarea aprinsă. Că m-au aşteptat şi cu inimile deschise, că m-au întrebat despre lucruri de folos sufletesc, că au primit cu căldură mesajul transmis. I-am găsit în casele lor, la căldură, aşteptând ploaie sau zăpadă pentru câmp, i-am găsit în liniştea de acasă regăsindu-se după plecarea copiilor, după sărbătorile petrecute alături de cei dragi acasă şi la biserică.

Aproape la fiecare casă am întrebat de starea în care se găsesc, dacă sunt bine, dacă le mai trebuie ceva. Unii au spus că sunt bine, alţii că sunt trişti de singurătatea văduviei, unii că sunt sănătoşi, alţii că sunt încercaţi de boală. Unii au promis că vor veni la biserică, alţii că vor continua să vină. Răspunsul cel mai des întâlnit a fost „aşa şi-aşa”. Oamenii sunt derutaţi de vremurile în care trăim, sunt speriaţi de perspectivele economice dar îşi pun nădejdea în Dumnezeu. M-a bucurat enorm acest lucru. Cutremurele, secetele, inundaţiile, vijeliile, sărăcia şi bolile ce au trecut în timp peste sat nu au reuşit să înlăture nădejdea, speranţa că o să fie bine. Acest medicament reprezintă un punct forte al omului care priveşte spre cer şi nu disperă niciodată, al omului care-şi duce crucea cu bucurie, indiferent de intemperiile fizice ori sufleteşti la care sunt supuşi.

Şi vă spun, câtă vreme oamenii îşi deschid cu bucurie uşile, inimile şi sufletele pentru cei ce le calcă casa, când te îmbie la masă şi te aşază pe pat la vorbă, înseamnă că există speranţă, că există continuitate, că există normalitate, că există Dumnezeu.