SA FIE UNIRE SI UNITATE!

Sunt fericit că sunt român. Nu ştiu dacă simţiţi acest sentiment sau dacă l-aţi simţit vreodată. Nu ştiu dacă alte popoare ale lumii au acelaşi sentiment faţă de ţara în care s-au născut. Eu ştiu sigur că îmi place România. Şi poate vi se pare ciudat că am acest sentiment în condiţiile în care în conformitate cu ceea ce auzim la televizor la noi se fură cel mai mult, suntem printre primii la avorturi, la crime, la sărăcie, la boli de mult eradicate prin alte părţi ale lumii, la gunoaie şi la arătat cu degetul. Dar am avut şi avem şi minţi strălucite, genii literare, artistice, inventatori şi eroi, biserici şi mănăstiri în care găsim sfinţenia moaştelor celor ce au trăit înainte de noi pe aceleaşi meleaguri, asta chiar dacă ici acolo se mai ivesc şi cazuri cu necazuri ce pătează puritatea firească a credinţei.

De fapt, azi când sărbătorim ziua naţională, simt şi mai mult că într-adevăr suntem Grădina Maicii Domnului, pentru că de 2000 de ani o mână de oameni, comparativ cu imperiile ce ne-au înconjurat mereu, am reuşit să facem faţă tuturor încercărilor venite asupra noastră şi ceea ce este mai important că am reuşit cu ajutorul credinţei, primind mereu putere de la pământul pe care călcăm, de la pământul ce a primit seva sângelui strămoşilor noştri.

La 1 decembrie este unirea, iar unirea înseamnă îmbinare, împletire, alipire. Pentru a fi desăvârşiţi însă, ne mai trebuie ceva alături de unire. Ne trebuie UNITATE, deoarece unitatea reprezintă unirea omogenă, fraternă şi indivizibilă bazată pe iubire, aşa cum găsim în Sfânta Treime. Dacă unirea românilor s-ar transforma în unitate, am fi indestructibili în gândire şi manifestare. Unitatea ne-ar oferi posibilitatea de a ne apropia unii de alţii, de a ne apropia de Dumnezeu. Unitatea este liantul care ne-a ţinut aproape pe noi românii în timpurile în care nu exista unirea. Unirea a fost un act administrativ, ce a consfinţit dorinţa românilor de a fi în unire şi obligă moral pe români să tindă spre unitate. Nu trebuie să ne arătăm unitatea doar în vremuri de restrişte şi calamităţi ci continuu, ca o curgere firească a unui râu ancestral.

Sunt mândru că sunt român creştin ortodox, că am primit Evanghelia lui Hristos de la apostolul Andrei. Sunt fericit când văd cum la noi vin oameni  de pe meleaguri unde civilizaţia asfaltului şi a artificialului este in floare şi  vin să se bucure de naturalul sărbătorilor şi mâncărurilor româneşti, de munţii şi apele acestei ţări, de credinţa şi simplitatea oamenilor încercaţi de soartă de 2000 de ani.

În final îmi doresc ca împreună cu cei care simt ca mine, să ne bucurăm de ceea ce ţara noastră are mai bun şi mai frumos, să ducem unirea spre unitate, să le oferim şi celor care vor veni după noi posibilitatea  de a fi mândri de istoria, locurile şi oamenii acestei ţări.

La mulţi ani ROMANIA, fii ferită de cele rele şi binecuvântată de Dumnezeu!

CE IMI DORESC DE ZIUA MEA

În conformitate cu ceea ce-mi arată actele de identitate, pe 24 noiembrie e ziua mea de naştere. Nu e mare scofală să fie ziua ta, mai ales că e obligatoriu ca într-un an să vină şi acest moment în care să fii felicitat pentru un lucru la care nu ai participat şi pentru care nu prea ai mare merit. Dar asta e, dacă lumea aşa a considerat că e bine să fii centrul atenţiei într-o astfel de zi, nu te poţi pune împotriva curentului, că ori te doboară, ori te ia valul.

De obicei când e ziua ta eşti întrebat ce-ţi doreşti, ce cadou ţi-ar plăcea, ce-ţi mai doreşti de la viaţă şi ce planuri ai, ca şi cum de mâine nu ai mai vrea cadouri sau nu îţi mai faci planuri. Când eram mai mic, mai tânăr, mi-aş fi dorit o bormaşină că nu aveam, ba chiar şi un flex. Apoi m-am mai copt la minte şi mi-aş fi dorit o carte veche şi rară, că dădea bine la public şi păreai un intelectual versat. Timpul a trecut şi am constat că  oamenii mari sunt la fel ca  cei mici. După ce îi cumperi jucăria pentru care se jeleşte, constaţi cum după două ore de joc o aruncă lângă celelalte din colţul camerei.  Apoi, din nefericire, am dorit lucruri care să mă scoată în evidenţă în faţa lumii, ca  să par mare pe lângă cei mici şi m-am lecuit şi de asta, pentru că ştiţi cum le-a spus Hristos celor doi apostoli „nu ştiţi ce cereţi”.

Azi sunt convins că nu contează numărul anilor împliniţi, ci zilele acestor ani în care am făcut ceea ce trebuie înaintea lui Dumnezeu şi a celor de lângă mine, la altarul unde slujesc şi pe drumul vieţii alături de ceilalţi semeni cu mine împreună călători.

Am primit mereu cadouri diverse, consumabile şi după bugetul fiecăruia dintre cei ce mi-au călcat pragul, dar cel mai frumos cadou rămâne viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o prin părinţii mei şi pe care mi-o trăiesc alături de familie şi de voi cei care cu adevărat mă cunoaşteţi, fizic ori virtual. E cel mai tare cadou sau mai bine spus dar, căci este o dăruire ce vine din iubire, este un dar de prietenie necondiţionat de lucruri materiale.

Ce-mi doresc de ziua mea... . Mulţi ani? Nu cer, că dacă trăieşti mult, multe păcate faci şi boala te macină. Bani? Nicidecum, nu am avut niciodată de ajuns şi nu am murit de foame şi ar fi ciudat să îmi doresc ochiul dracului. Sănătate mi-aş dori, dar să-mi fie dată după modul de viaţă, că dacă faci excese….. rămâi fără sănătate. Înţelepciune îmi doresc ca şi Solomon, pentru că numai cu înţelepciune poţi să gândeşti şi să păstoreşti o turmă. Apoi îmi doresc să pot ierta şi iubi ca Hristos, că numai aşa te poţi desăvârşi şi numai aşa ajungi la concluzia că nu-ţi trebuie nici un cadou de ziua ta, deoarece ziua este un dar al lui Dumnezeu, este o clipă scăldată în lacrimi şi uscată de seninul zâmbetelor.

De fapt mi-aş mai dori ceva, ce sa faci, nărav omenesc. Mi-aş dori să ştiu ce vă doriţi voi  de la viaţă; mi-aş dori  să mă iertaţi dacă v-am greşit cu ceva şi să vă rugaţi pentru mine aşa cum mă rog şi eu pentru voi, prietenii mei, pentru voi cei ce citiţi aceste rânduri.
 AMIN!

NEBUNE!

De ceva vreme am cam pierdut legătura cu blogosfera.  Cin’ se scuză se acuză. Adică de vă spun că am avut treabă, nu vă încălzeşte cu nimic, chiar dacă munca a fost una asiduă şi la biserică. În încercarea mea de a face şi munca Martei şi a Mariei am neglijat o parte din activităţi şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte că cine aleargă după doi iepuri…….şi iată că azi mai vin cu o mică postare.

Evanghelia duminicii din prima săptămână a postului Naşterii Domnului este specială. Toate au câte ceva special, că de aia sunt cuvintele Domnului, dar asta îmi place pentru un lucru ce nu cred că-l bănuiţi. Eu nu am de gând să vă înşir cuvintele lui Luca, le găsiţi aici ori duminică la biserică. Eu vreau să exploatez o latură lumească a acestei pilde în care bogatul numit nebun de către Hristos, doreşte să-şi strice hambarele pentru a-şi zidi altele mai mari din care să-şi sature sufletul, chipurile.

Sunt câteva predici monumentale ale părinţilor bisericeşti la această evanghelie. Eu, cu îngăduinţa voastră, am să încerc să conturez dimensiunile unui hambar special, ce de multe ori devine neîncăpător când e vorba de strânsură.

Apăi dragii mei, eu zic că trupul omului este un hambar în care se îndeasă zilnic şi aproape niciodată nu se umple. Ce iubeşte omul pe lumea asta mai mult decât trupul? Nu pentru el şi întreţinerea lui aleargă omul toată viaţa? Aţi văzut deseori oameni mulţumiţi pentru câte au strâns ori aţi văzut cum cu înfrigurare se aleargă continuu pentru umplerea hambarului, făcându-se chiar şi noaptea zi în această străduinţă titanică de săturare a trupului din care  patimile ciugulesc neîncetat.

„Voi strica hambarele şi mai mari le voi zidi!” a strigat nebunul din Scriptură. Poate că pentru cuvintele ce urmează voi fi „taxat”. Nu mă supăr. Fiecare are dreptul la o opinie, câtă vreme aceasta e fundamentată pe Scriptură, pe cunoaştere iar nu pe dorinţa de exersare a expresiei „gică-contra”.

Aşadar, trupul nostru, acest hambar fără saţiu este câteodată plin. Fireşte că roadele cu care se umple nu sunt faptele bune ci sunt roadele mândriei, că mândria îl face pe om să „dea pe-afară” şi să nu-şi mai încapă în piele.  Trupul omului se umple de păcate prin pofta ce îndeamnă la o muncă dusă în slujba celui viclean, cel ce plăteşte cu măsură înzecită aici pentru ca omul să uite de plata ori răsplata ce urmează firesc după ce trupul-hambar nu va mai exista.

Stricarea hambarelor, a trupurilor există chiar la modul real. Mulţi oameni ai zilelor noastre, excluzând pe cei ce din motive medicale întemeiate, sunt nemulţumiţi de locul unde îşi strâng roadele. Mulţi îşi strică hambarele. „Minunile” tehnologiei medicale de azi modifică permanent trupurile oamenilor nemulţumiţi de aspectul exterior, chiar dacă sunt sănătoşi. Mulţi vor să semene cu idolii lor de la televizor ori vor să iasă în evidenţă cu look-uri noi şi nemaivăzute, dintr-o mândrie vicleană şi cu interes.

Hristos zice: „nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău şi cele care le-ai strâns ale cui vor mai fi…. .” Pentru mine nu contează că un mort este frumos ori că  este normal sau sluţit. Mortul, fizic, nu este decât un pământ în devenire, un trecut vânător al unei vânări de vânt, cum spune Eccesiastul „Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; .....Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dânşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: „Mi-am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”(Ecclesiastul 2, 17).

Oare a greşit Mântuitorul când a spus „nebune” către omul ce îşi doreşte schimbarea hambarului spre al umple cu netrebnicii? Câţi îşi modelează sufletul în  vederea umplerii cu faptele bune strânse cu amărăciune spre a da o hrană dulce?

BRANZA BUNA IN BURDUF DE CAINE

Poporu’ ăsta al nostru, popor asuprit de veacuri când de alte neamuri, când de foc şi apă ori chiar cutremuri şi boală, e un popor deosebit. Lăsând deoparte faptul că suntem „grădina Maicii Domnului”, adică un leagăn de creştinism autentic de multe ori nespeculat prin faptă la adevărata lui valoare, suntem şi campioni la arătat cu degetul deopotrivă cu zămislirea de maxime şi cugetări care să ateste amalgamul de idei şi practici milenare în trecerea noastră pe aici.

Când vrei să critici pe cineva, prieteneşte ori familial, foloseşti expresia „brânză bună în burduf de câine”, o expresie care are acelaşi rezultat al unei înmulţiri făcute cu zero.  La ţară se mai foloseşte una, e mai dură dar merge pe aceeaşi idee şi zice „că eşti ca o vacă bună ce dă 20 de litri de lapte la mulsoare după care-i dă cu piciorul”.

Probabil că pe unii v-am făcut să zâmbiţi, deşi nu e meritul meu ci al celor care din zestrea străbunilor au scos aceste expresii ce definesc starea unor persoane în raport cu normalitatea folosindu-se de lumea înconjurătoare, în speţă de animalele domestice din jurul casei. În general expresia cu brânza din burduful de câine se foloseşte în cazul persoanelor înzestrate cu anumite calităţi, care, ne-înmulţind talantul trăiesc tăind frunză la câini şi spunând „mare brânză” ca să fiu în ton cu postarea.

Fireşte că nimeni nu-i perfect pe lumea asta. Adică, odată în viaţă măcar, poate că a fost valabilă şi pentru noi expresia ce face obiectul postării mele de azi. Poate că de multe ori în viaţă am fi putut face ceva în folosul celorlalţi şi din comoditatea unei stări materiale bune coroborată cu o sănătate trupească ce a fost dublată de împliniri personale, am stat impasibili şi am trecut mai departe.

În evanghelia din duminica a XXV-a după Rusalii, anul acesta 13 noiembrie, Mântuitorul spune pilda samarineanului milostiv. Evident că mulţi din cei care citiţi postarea e posibil să o ştiţi de la biserică ori poate chiar aţi citit-o în Scriptură. În pildă regăsim un om căzut între tâlhari, adică un oarecare om, poate chiar noi, căzut între tâlharii acestui veac, patimile şi plăcerile transformate în păcate, care ne lasă abia vii, plini de răni şi fără sprijin. Pe lângă omul căzut trec un preot al Vechiului Testament şi un levit, ambii slujitori la templu, încă ancoraţi în legea talionului(ochi pentru ochi…) care trec pe alături. Brânză bună în burduf de câine. Fariseism şi nepăsare. Pentru ei, samarineanul era un străin şi nefiind de neamul lor au trecut pe lângă el ca pe lângă un câine călcat de vreo roată de maşină.

În această situaţie se află mulţi dintre creştinii de azi. Diferenţa dintre litera şi spiritul Legii se adânceşte. Creştinii devin radicali, devin intoleranţi şi alergici la iubire. Constat cu durere că atunci când le vorbeşti oamenilor de iertare şi iubire devin irascibili. Rareori vezi câte un samarinean milostiv. Vezi scena biblică aproape zilnic. Oameni care mor pe  scările spitalelor, oameni  care mor pe strada în nepăsarea celorlalţi, oameni care mor lăcrimând şi clipind scrutând cu privirile către cei ce sunt prea grăbiţi sau îndestulaţi să vadă pe cei căzuţi între tâlhari.

Ce poţi face cu o brânză bună ţinută în burduf de câine? Nimic. Eventual să hrăneşti tot un câine. Ce poţi face cu un suflet ţinut într-un trup ce nu-şi refuză nici o plăcere a acestei vieţi? Mai nimic. Ştiţi că mai e o vorbă care zice „că nu face nici o brânză” ori că face cât „o ceapă degerată”.

Nu ştiu cât aţi înţeles mesajul acestei postări „mai de dulce”. De luni începe postul şi e necesar să ne curăţăm un pic vasele în care ţinem roadele sufletului nostru. Dacă rodim cum se cuvine, la ce bun să strângem roadele în vase murdare, la ce bun să punem brânza în burduf de câine?

IN PICIOARE

Mi-aş dori ca postarea de azi să fie una mai tehnică. Nu ştiu în ce măsură voi reuşi dar cum spuneam noi când eram copii „încercarea moarte n-are.” Şi ca atare azi încerc să dau curs unei solicitări venite din partea unui comentator anonim al blogului ce doreşte lămuriri cu privire la acatist.

În primul rând, explicaţia ştiinţifică. Denumirea  acatist (ακαθιστος în limba greacă) vine prin adăugarea unui a privativ la verbul καθιξω, a sta jos, a şedea, pentru a se arăta că în timpul acestei cântări nu se stă jos, pe scaun, ci în picioare ori în genunchi în unele părţi. Poate că pe unii v-am băgat în ceaţă în loc să vă dumiresc cu înţelegerea acatistului. Dar, oleacă de răbdare, că vă limpezesc cât ai zice pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza(se pare, cel mai lung cuvânt din limba română). Şi să vedem cum stă treaba cu acatistul.

Un pic mai sus v-am dat definiţia ştiinţifică, tehnică. În practică lumea înţelege prin acatist biletul cu numele celor vii dat la altar pentru pomenire. Aici se diversifică un pic percepţia deoarece sunt unii care dau biletele doar la slujba de acatist, care se face în cinstea Mântuitorului Iisus Hristos, al Maicii Domnului ori a altor sfinţi şi sunt alţii care dau biletele ca un acatist pentru a fi pomenite la alte slujbe unde se fac rugăciuni pentru cei vii, conform învăţăturii biblice „vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine" (Romani 15:30).  Iacov ne scrie: „Rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5:16).

Rămân doar la aceste două versete biblice deşi ele sunt mult mai multe şi trec mai departe la practica acatistului. Slujba propriu-zisă de acatist are in general 12 icose (acceptat şi icoase) şi 13 condace toate structurate scurt. Icosul si condacul sunt citiri şi cântece scurte inspirate din  Sfânta Scriptură ori vieţile sfinţilor. Acatistul se poate citi în biserică de către preot  dar şi acasă de credincioşi.

Şi înainte de a trece direct şi abrupt la subiectul cel mai arzător, doresc să spun dinainte, pentru a nu fi criticat că sunt judecător nemilos al credincioşilor neştiutori, că nu doresc nimic altceva decât să limpezesc anumite situaţii greşit înţelese ale practicilor de la diferite slujbe, chiar dacă asta însemnă că par mai rigid.

Oamenii aduc bilete la altar. Între ei oamenii se întreabă cât costă. E firesc şi normal că doar nu plouă cu bani. Şi tot normal este să nu fie nici o taxă. Adică omul să dea cât consideră şi preotul să fie răspunzător de haina purtată când omul aflat în nevoie îi cere ajutorul fără să se tocmească. Când există conştiinţă de ambele părţi lucrează Dumnezeu ca plugarul în pământul bun.  Cu siguranţă că aceste lucruri se practică, dar şi din vina oamenilor. De obicei se feresc(de oameni) şi merg cu biletele pe la alte biserici decât cele din parohie ori pe la mănăstiri. Şi nu numai că se lovesc de situaţii neplăcute, dar e posibil să nu primească cel mai bun sfat câtă vreme preoţii de acolo nu cunosc familia şi contextul problemelor lor, aşa cum sper să le cunoască fiecare preot în parohia sa.

Apoi, tot din neştiinţă oamenii pun cereri necuviincioase pe bilete. Nu poţi cere moarte duşmanilor, câştig la loto, la proces, avansarea în funcţii ori dezlegarea cununiilor. Adică nu se cade a-L face pe Dumnezeu părtaş la toate resentimentele şi dorinţele noastre pământeşti. Putem cere mântuire, luminarea minţii, sănătate, pace, înţelegere ori iertarea păcatelor. Şi fac doar o remarcă scurtă dar cu litere mari, fără să fac pe lupul moralist: FUGIŢI DE PREOŢII CARE "DESCHID CARTEA" ORI FAC AŞA-ZISE SLUJBE DE DEZLEGARE A FEL ŞI FEL CUNUNII ŞI LEGĂTORII DRĂCEŞTI pe la miez de noapte şi pe ascuns! Nu fac cinste hainei şi harului preoţesc şi vor plăti pentru asta. 

Nu ştiu cât de tehnică a fost postarea. Şi nici nu vreau să mă lungesc. Mi-ar plăcea să cred că aţi învăţat ceva din cele relatate şi am să încerc să fiu deschis tuturor întrebărilor de bun simţ ce fac obiectul pregătirii mele. Repet şi spun că nimeni nu e perfect. În încercarea noastră de a avea ce e mai bun, duhovniceşte, să nu alegem ignoranţa şi obscurantismul. Prin prezenţa în biserică la Sfânta Liturghie, prin mărturisire şi împărtăşire, prin dialog şi rugăciune putem rămâne în picioare, pentru că asta înseamnă „acatist”.

M-AM CULCAT CU GAINILE

Dacă cineva face greşeala să citească doar titlul postării o să creadă ceea ce nu trebuie. Nu e vina mea că limba română este aşa de bogată în înţelesuri. Câteodată aceasta este un avantaj, câteodată un dezavantaj. Cum spusei, sâmbătă seara m-am culcat cu găinile. Nu în sensul erotic şi nici într-un loc cu ele. Pur şi simplu, după vreo două săptămâni de muncă diversificată, s-a întâmplat să simt oareşce oboseală, de altfel o stare destul de străină mie până acum. Rezultatul, mi se făcu un somn pe la 7.30 de ziceai că am fost de gardă trei săptămâni. Nu mai zic de faptul că parcă toate acele din lume îmi şfichiuiau obrajii şi urechile se făcuseră ca macul în mijlocul verii.

Pentru că nu vreau să credeţi că am transformat blogul în jurnal-oracol de fată mare unde să-mi trec stările de metamorfoză în aşteptarea vreunui „zburător”  trebuie să menţionez că nimic nu e la întâmplare în viaţă şi că din fieşce lucru, cât de mic ar fi, tot înveţi câte ceva.

Pentru care motiv am început să fac autostopul pe autostrada lui Moş Ene. Repede m-a luat valul şi cât ai clipi eram în cealaltă lume, a viselor, că mai e una, dar ei i se spune lumea „ de dincolo”. Ori de fapt eu cam pe aici vroiam să ajung. Evident că dacă îi spui cuiva la 19.30 că mergi la culcare, invariabil primeşti întrebarea „da’ de ce aşa de devreme”. La drept vorbind nu e o oră fixă pentru dormit aşa cum nu e o vârstă standard pentru murit. Toate la timpul lor.

În duminica a 24 după Rusalii s-a citit Evanghelia de la Luca unde ni se istoriseşte minunea învierii fiicei lui Iair, o fetiţă de 12 ani care îşi lăsase sufletul în gheara morţii fără a fi „la timpul ei” cum spunem noi în ziua de azi când moare câte cineva la vârsta fragedă ori la tinereţe. De altfel nouă oamenilor ni se pare de neconceput când moare cineva înainte de vreme. Care vreme nu ştiu, pentru că eu ştiu că sufletul nemuritor nu prea are trebuinţă multă cu trupul stricăcios. L a ce bun să trăieşti 100 de ani dacă faci rău zilnic? Şi ce folos dacă trăiesc 100 de ani căci atunci când voi muri tot nu voi putea lua nimic cu mine. E ca la somn, dacă mai trag de ochi o oră-n plus la ce-mi foloseşte? Aaa , dacă ora aia m-aş ruga ori aş face vreun lucru demn de fiinţa umană merită. Dar să stau cu ochii împăienjeniţi în faţa televizorului aşteptând să treacă publicitatea pentru a mai vedea 5 minute de film ori să păcănesc  la taste stând de vorbă cu cineva despre nimic, nu se face.

Că mă depărtai un pic de subiect, trebuie să recunosc, că azi citind Evanghelia mi-am readus aminte că trebuie să fim pregătiţi mereu de moarte. Nu cu izmene şi broboade, cu străchini şi ştergare. Astea-s fleacuri pentru umplut timpul la gura sobei. Eu vorbesc de pregătirea morţii aşa cum „scrie la carte”. Exact ca la somn. Mergi la dormitor, aşezi pernele, întinzi cearşaful, pătura, pijamaua, te întinzi şi arde-l pe somn. Am uitat, între elementele enumerate anterior se spune şi rugăciunea. Unii o spun  la început, alţii la mijloc, alţii la sfârşit şi majoritatea nu  o spun deloc. Aşadar cum te pregăteşti pentru un somn dulce tot aşa şi pentru somnul de veci. Care-va să zică „cum îţi aşterni, aşa dormi”. Adică pui credinţa la cap, te îmbraci în fapte bune şi  te înveleşti cu rugăciunea. 

Când mergi la somn ţi se urează „noapte bună, somn uşor.” Când mergi la somnul de veci se zice „să-i fie ţărâna uşoară!”  Una peste alta vă reamintesc. Cum nu-i oră fixă de dormit aşa nici de moarte nu e vârstă fixă. Că te culci cu găinile şi te scoli cu cocoşul nu-i lucru mare. Că adormi cu sufletul împăcat şi te trezeşti la glas de trâmbiţă îngerească  e lucru mare.

  

CIOARA VOPSITA

Iată cum după ce o vreme fusei ocupat până peste cap, mă-nvârtii de-o pauză pentru a mai scrie câte ceva pe blog, doar-doar nu o zice careva că am dat bir cu fugiţii în lumea celor care vor totul mură-n gură. Adică n-aş vrea să credeţi că lenea m-a îndepărtat de scris, ci munca pe multiple planuri.

Când ai activităţi multiple ce implică şi diverse interacţiuni cu oamenii descoperi cum asemănarea chipului oglindit de trup este invers proporţională cu diferenţa ce se zăreşte între oameni în ceea ce priveşte sufletul şi mintea. Această diferenţă devine mai abruptă în clipele în care intervine lupta pentru existenţă, lupta pentru primul loc şi dorinţa de afirmare bazate pe o justiţie personală în care nu contează cât de mare îţi este bârna din ochi câtă vreme cel de lângă tine are un colţ de pai nescos.

Şi ca să vă mai liniştesc un pic, asta e de când lumea. Adică şi Cain a avut un ghimpe împotriva lui Abel. Şi cum de atunci oameni nu au învăţat mai nimic cu siguranţă că de acum în acolo nici gând să mai înveţi „cal bătrân în buiestru”, judecând după vechimea omenirii, fireşte.

Şi cu cine ne luptăm noi? Cu noi înşine, dar fiind în ambele tabere o dăm mereu la pace. Păi să luăm versetul biblic de la Efeseni 6-12 „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Adică tot ăl cu coarne e de vină pentru tot. El şi cei ce ascultă de el, că altfel ar fi prea simplu şi am arăta cu degetul strigând „dracu’ m-a pus”, că eu sunt un îngeraş nevinovat păcălit de vopseaua strălucitoare a fostului Luceafăr al dimineţii.

Românii au o vorbă, cică să nu umbli cu cioara vopsită. Or fi ştiind ei că asta nu e bine, mai ales că nici ocaua mică nu e bună când ajungi la judecata divină, aşa cum ne înşelăm că ulciorul poate merge foarte des la fântână. Una peste alta, diavolul îşi face mendrele. El are neruşinarea de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, cum ştim de la Iov, se poate transforma în înger de lumină, pândeşte sufletele în văzduh, ispiteşte pe la colţuri ori de-a dreptul, înalţă cu mândria până fundul iadului.

Vă amintii acest lucru deoarece la începutul lui brumar, când  îi prăznuim pe sfinţii îngeri, am vrut să vă aduc aminte că nu toţi sunt curaţi, că unii şi-au înnegrit aripile taman când îşi doreau mai multă strălucire. Nesesizând acest aspect, oamenii se amăgesc şi îi pomenesc zilnic în activităţile lor, dând la draci tot ce mişcă şi nu mişcă. Ori asta face discrepanţa între asemănarea chipurilor noastre şi diferenţa sufletelor şi a minţilor noastre. Pervertirea este un fel de cioară vopsită în varianta umană.

Să presupunem, folosind mijloacele tehnice actuale, că viaţa noastră este filmată secundă cu secundă şi că la un moment dat, la judecată, vom fi nevoiţi să privim şi să comentăm noi înşine prestaţia actoricească de pe scena vieţii. Să fim nevoiţi să ne dăm o notă corectă scrisă pe balanţa dreptăţii. Ori poate consideraţi că rolul principal e uşor de notat. În viaţă jucăm şi roluri secundare, suntem prezenţi în viaţa altora, în filme unii alţii sunt actori principali. Într-o prezentare plastică, iertată fie-mi expoziţiunea, la judecată vom fi ca într-un cinematograf cosmic unde vom vedea vieţile fiecăruia din noi, unde vom fi premiaţi pentru întreaga activitate ori pentru cel mai bun rol principal ori secundar jucat. Există desigur, pentru cei care au umblat cu cioara vopsită mână-n mână cu pierzătorul de suflete şi varianta nedorită în care se „dă arama pe faţă”. Vopseaua dispare şi rămâi cu cioara, că ce alt ceva să păţeşti când dai vrabia din mână cu bună ştiinţă.

NON MULTA, SED MULTUM

În toate lucrurile trebuie să existe o măsură. Evident că nu există unităţi de măsură pentru toate lucrurile ori dacă există interpretarea lor se face „după ureche” sau după bunul plac al celui mai mare. Bunăoară pentru măsurarea dragostei şi a credinţei nu există unitate de măsură omologată aşa cum este pentru masă ori viteză. Probabil că dragostea şi credinţa se măsoară prin fapte. Dar intensitatea şi acurateţea faptelor cu ce instrument se pot măsura? Şi cine este cel care poate face acest lucru fără să fie părtinitor? Ştim doar că noi cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se va măsura.

Latinii spuneau „non multa, sed multum” încercând să scoată în evidenţă nu mărimea, mulţimea unor lucruri ci esenţa, acurateţea lor.  La treierat un om spunea aşa: „nu mă interesează ca cantitate eu vreau ca calitate să fie bun grâul”. Evident hilarul cacofoniei nu a şters sensul expresiei latine mai sus menţionate.

Probabil aţi văzut pe la ştiri cum oamenii ajunşi la un prag de sărăcie accentuat ori mai rău oameni loviţi de psihoza cumpărăturilor de orice gen se calcă în picioare pentru a umple coşurile la diverse promoţii. Nu contează ce se pune în coş, treaba e să fie cât mai multe şi asta în condiţiile în care unele produs lasă de dorit. Non multa, sed multum.

Avem oameni care se îngrămădesc la oferte de revelioane, de serbări de tot felul unde nu contează ce se mănâncă, cine cântă şi cât e de cald sau de frig. Să fie acolo, că nu strică. Că te calcă în picioare ori te scuipă vecinul de masă într-un exces de bucurie bahică nu are importanţă. Contează statistica, cât mai mult şi mai mulţi, ce atâta calitate.

Trebuie să menţionez cu părere de rău, de fapt mai mult cu nedumerire, pe creştinii care vin la unele manifestări religioase pe acelaşi principiu. Evident că nu te poţi supăra pe nimeni, nu e creştinesc, când te simţi „luat pe sus” de cei care se îmbulzesc din evlavie pentru a trece mai repede de închinare spre locul unde se oferă  niscai bucate. Măsura normalităţii este greu de ţinut chiar şi în biserică. Pe de o parte sunt unii care sunt prezenţi în trup şi mintea umblă hai-hui nefiind conectaţi permanent la actul liturgic şi pe de altă parte sunt unii care din exces de zel ori neştiinţă tulbură prin manifestări fizice repetate mecanic  şi fără oprire(metanii, închinăciuni) pe cei care raţional nu doresc nimic alt ceva decât găsirea unui moment de linişte în compania lui Hristos prin rugăciune sau chiar cântare. Dumnezeu nu iubeşte nici pe cel ce strigă  mai tare nici pe cel ce se închină de o mie de ori mai mult într-o slujbă decât cei care se roagă liniştit şi conform cu tipicul, cu rânduiala firească a respectivei slujbe.  Calitatea rugăciunii trebuie să fie oglinda sufletului.  Non multa, sed multum.

Deşi domeniile sunt multiple nu pot să lungesc postarea, deoarece aş câştiga la cantitate şi s-ar pierde calitatea, doar vă spusei non multa, sed multum.  Cu toate acestea închei cu un domeniu cvasicunoscut , asta că mai are până ce va fi cunoscut  de toată lumea. E vorba de internet şi reţelele de socializare. De exemplu nu ştiu cu ce poţi măsura prietenia. Că şi aici trebuie să fie o măsură. În reţelele de socializare sunt unii care au pus accentul pe numărul prietenilor. Unii au mii de prieteni. La o adică ar fi bine să ai mii de prieteni. Dar sunt toţi prieteni cu adevărat doar pentru că au dat un „accept” fugitiv? Personal, fireşte nu sunt etalonul nimănui, consider că şi aici tot calitatea trebuie să primeze. De preferinţă până la 100 de prieteni e ideal. Adică poţi fi prieten virtual cu persoane cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă în aşa fel încât discuţiile să fie constructive, lejere, pline de umor de bun simţ şi chiar prin comunicarea existentă să poţi învăţa câte ceva. Nu mi se pare deplasat să refuzi „prietenia” unei persoane  care după vreo două zile de amiciţie îţi umple pagina cu activităţi dubioase, cu comentarii  şi poze ce trebuie cenzurate.  

Închei, asta a fost măsura zilei de azi. Dictonul latin ce m-a inspirat în postarea de azi nu şi-a pierdut valoarea prin timp. În tot ceea ce facem trebuie să existe o măsură. Non multa, sed multum!

DUS INTORS

Cu ceva vreme în urmă am citit o povestioară. O povestioară al cărei autor nu-l cunosc, o scenă desprinsă dintr-o întâmplare ce se poate să fi fost chiar reală, o lecţie de viaţă cuprinsă într-o juma’ de pagină pe care poate unii nu o citesc niciodată.

Aşa se face că un împărat, cum erau odinioară împăraţii, plin de putere într-o perioadă în care suferinţele erau mai mari decât azi, a hotărât ca fiul său să nu cunoască durerea, lacrimile, necazurile. Iar pentru asta a dat poruncă să i se facă o cameră unde să fie ferit de orice suferinţă. Porunca a fost dusă la îndeplinire şi copilul a fost închis într-un mic palat unde totul era puf, moale, curat şi vesel. Toată lumea îl servea şi nu-i lipsea nimic. Împăratul se bucura că fiul său e fericit şi că nu cunoaşte suferinţa. Până într-o zi când…….jucându-se, copilul din greşeală a rupt capul unei jucării. Lacrimile mari i-au umplut ochii şi plânsul nu i-a putut fi potolit de nimeni, nici măcar de sutele de jucării ce i-au fost aduse în schimb. Prima suferinţă a fost cumplită, prima lecţie a fost învăţată.

Cu toată grija tatălui într-o noapte, tânărul a evadat în afara castelului. Şi pe lângă micile traumatisme cauzate de căzături şi sărituri a întâlnit realitatea vieţii de dinafara coliviei în care trăise. La tot pasul a văzut oameni trudind din greu, îmbrăcaţi în haine sărace. A văzut cerşetori bolnavi şi soldaţi care mergeau la luptă. Şi într-un târziu a văzut cum oamenii duceau la groapă un alt om.

Realitatea vieţii i-a produs o mare suferinţă şi deznădejdea l-a împresurat deseori. În clipele acelea şi-a propus să facă tot ceea ce-şi propun oameni să facă când sunt la nevoie.  A promis să lupte pentru eradicarea acestor probleme pentru ca nimeni să nu mai sufere vreodată.

E posibil ca această poveste să nu vă fi plăcut. Habar n-am. Şi asta pentru că e posibil ca în viaţă, aflându-ne în situaţii critice ori de suferinţă să fi promis şi noi câte ceva semenilor ori lui Dumnezeu şi nu ne-am ţinut de cuvânt. Poate că unora o asemenea povestioară să li să pară siropoasă. Cred şi eu, când încă ai toate jucăriile întregi ori puful(sănătatea şi bogăţia) încă te mai protejează.

Realitatea traiului cotidian, zgomot, grijă, lacrimă, boală, moarte trebuie să ne ducă cu gândul la  inversul drumului făcut de fiul de împărat. Anume că trebuie să existe la un moment dat un loc, o împărăţie unde să nu fie nici o suferinţă. Cu alte cuvinte, deşi nu era greu de înţeles, după o viaţă de zbatere în care ne amăgim deseori cu câte o clipă de dulceaţă efemeră gustată pe furiş, va trebui să mergem la locul unde bucuria nu este nimic altceva decât veşmântul cu care sufletul se îmbracă pentru a petrece veşnic lângă cei dragi, lângă prietenii lui Dumnezeu.

P.S Trebuie să menţionez că acest lucru nu este obligatoriu. Unii nu vor să fie mereu fericiţi, pentru care are motiv există şi varianta concurenţei. De gustibus et coloribus non disputandum.

LACRIMI FIRESTI

Ieri am sudat. Poate că majoritatea celor care citiţi această postare nu aţi pus vreodată mâna pe un cleşte al unui aparat de sudură.  N-aţi pierdut nimic, vă asigur. Problema e că în viaţa asta mi-a plăcut să fac o sumedenie de lucruri, unele că erau obligatorii, altele din curiozitate sau plăcere. Şi fără să mă laud, nu se dă medalii pentru asta, am învăţat să zidesc, să sudez, să pun parchet, să grădinăresc, să gătesc, să tai cu flexul ori să repar câte-o maşinărie electrică sau mecanică răpusă de gripa fiarelor. Evident că nu fac aceste lucruri ca un profesionist, asta pentru că profesionalismul l-am păstrat pentru slujirea de la altar. Restul sunt trecute la categoria hobby categoria „practice”. Fac şi eu ce pot prin curte şi prin casă când timpul îmi dă răgaz şi buzunarul îmi dă ghionturi.

Acum destul cu slava deşartă. Când nu eşti profesionist, deşi nici maeştrii nu sunt scutiţi de probleme, duci treaba la bun sfârşit dar cu „efecte secundare”, ca la medicamente. Bei pentru dureri de cap şi faci gaură-n stomac. C’ est la vie! Aşa se face că sudai eu ieri bine, am făcut apoi şi altă gimnastică prin curte cu probleme de toamnă şi ca orice gospodar chibzuit am zis că e bine să mă „hodinesc” mai devreme, adică până în 11 seara. Zis şi făcut până pe la miezul nopţii când m-am trezit cu o mână de nisip amestecat cu sare în amândoi ochii. Cumplită suferinţă. Lacrimi şiroaie. Cred că săltam barjele rămase pe Dunăre când scăzuse nivelul apei. Că uitai să spun, nisipul din ochi era consecinţa sudurii de peste zi, când din neatenţie m-am uitat în sudură ca mamaia la blitz.  Trei ore din noapte am vărsat lacrimi grele şi amare scurse din ochii tulburi ca o apă băltocită de raţe.

Dar a trecut. Lacrimile au fost light. În tulburarea ochilor mi-am adus aminte de folosul şi numărul lacrimilor. Ale mele nu au fost nici ca ale lui Petru de după lepădare şi nici ca ale femeii păcătoase, cea care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Ale mele au fost lacrimi trupeşti, fireşti venite din neputinţa fizică a răbdării de dureri ori usturimi.

Sfinţii părinţi spun că lacrimile sunt de vreo şapte-opt feluri. Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu.. Aceste lacrimi ţin şi de foame şi de sete şi omul nu are supărare pe nimeni.

Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, pentru că omul se teme de Dumnezeu şi de pedeapsa ce dreaptă pentru anumite rele făcute.

Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica morţii şi a judecăţii, căci vor fi cu siguranţă. Nimeni nu scapă de moarte, iar după moarte de judecată.

Mai sunt lacrimi fireşti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi că mama plânge după copil, copilul plânge după mamă, Lacrimi fireşti sunt şi cele din suferinţă şi tristeţe.

Sunt şi lacrimi care se nasc din slava deşartă. Acestea sunt lacrimi rele. Unul are darul umilinţei, dar plânge pentru ca-i place să-l vadă altul, plânge cu scop. Mai bine n-ar mai plânge, că e jalnic, patetic.

Mai sunt lacrimi de mânie. Sunt oameni care nu se pot răzbuna şi  plâng de ciudă. Aste-s lacrimi de la diavol. Ca şi acelea care sunt din  dezmierdare, sora vitregă a desfrânării.

Mai sunt lacrimile rele, care se nasc din pagube. Sunt oameni care plâng mai mult după un obiect pierdut ori distrus decât după o persoană dragă. Acestea trec când se recuperează obiectul ori se primeşte ceva de o mai mare valoare în loc.

M-am cam întins şi nu am spus nimic despre lacrimile de bucurie, rare şi scumpe. Şi pentru că mai aveam şi vreo două povestioare de scris mă văd nevoit să revin cu altă postare, nu de alta, dar dacă mă lungesc cu scrisul s-ar putea să lăcrimaţi de atâta stat cu ochii în monitor.

RUJUL, FUSTA SI ATENTIA

Cred că am mai spus că sunt lucruri la care nu mă pricep. Beleaua mare este aceea că nu mă pricep, dar dacă dai faţă în faţă „cu reacţiunea” trebuie să ştii cu ce se „mănâncă” sau cu ce se poartă obiectul postării mele de azi.

Treaba stă în felul următor, nu e nimic nou sub soare. Ori cum spunea poetul „toate-s vechi şi nouă-s toate”.  Ori mărturie despre asta avem chiar Scriptura, însemnând că şi  in timpul apostolilor  exista preocuparea pentru modul în care moda influenţa mintea oamenilor, alterând ori pervertind simţirile din timpul slujbelor bisericeşti.

Mai pe scurt, cum trebuie să fim îmbrăcaţi la biserică fără să deranjăm pe nimeni. Sau dacă îmi îngăduiţi, cum se pupă rujul cu anafura ori fusta minijup cu îngenuncherea.

În 90% din cazuri atenţia se îndreaptă spre ţinuta femeii, deh, urmaşa Evei continuă ispitirea urmaşilor lui Adam cu voia sau fără voia ei, fructul oprit căpătând diverse forme în lucrarea lui Aghiuţă, cel care nu se sfieşte să pătrundă în biserică pentru ispitire, ştiut fiind faptul că a avut îndrăzneala sa-l ispitească pe însuşi Mântuitorul în pustiul Carantaniei.

O întreagă tevatură pe această temă. Teoretic aş putea încheia postarea spunând că o ţinută decentă din partea oamenilor ar fi ideală în biserică. Dar nu e aşa uşor. Decent să fie, dar cine are unitatea de măsură pentru asta, că doar nu stă cineva la uşă să măsoare lungimea/scurtimea unor ţoale ori să treacă rujul de pe buze printr-un scanner ca cel de vede banii falsificaţi. E greu să conştientizezi unde e bine să te opreşti, mai ales că Dumnezeu caută în special spre sufletul omului. Ori de fapt nu pe Dumnezeu ispitim, ci pe cei care ar trebui să-L caute pe Dumnezeu în biserică. De aici, începe dansul.(iertată-mi fie expresia) Ori avem un simţ al decenţei şcolit pe băncile smereniei ori dacă nu, de la repetenta mândrie ne alegem cu reflexe  de inferioritate manifestate prin ieşirea în decor, în nuanţe stridente care încearcă fad să acopere/descopere unele părţi vulnerabile ale corpului.

Adică ori respectăm ce spune Scriptura, „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe”- I Petru3-3; „vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei 2, 8-10), ori începem să uităm unde mergem şi să facem parada modei creştine. Că sunt persoane care zic că  trebuie batic pe cap, dar ce culoare? Zic persoanele, musai în ton cu geanta şi cu pantofii. La biserică se zice că trebuie fustă. Dar cât de lungă, de scurtă, de crăpată, de strâmtă să fie? Să fie cu jupă sau fără, creaţă sau dreaptă? Oare e păcat să vii în pantalon? Ori sandalele să fie cu sau fără toc? Şi rujul? Trebuie să fie şi asta în ton sau nu? Ori să nu fie deloc. Şi uite aşa ajungi la biserică după jumătatea slujbei când nemaigăsind loc, încerci să găseşti o persoană cunoscută căreia să-i spui ce ai pătimit până te-ai îmbrăcat corespunzător.

Acestea sunt lucruri nesemnificative. Personal, ca preot vorbesc, nu dau atenţie acestor elemente. Poate că nu am înclinaţia necesară ori poate că încă la biserica satului nu a pătruns această dorinţă de afirmare prin haina purtată. Dacă sunt persoane, bărbaţi ori femei, care ştiu să se îmbrace cu stil în orice loc, inclusiv biserica, fără să iasă în evidenţă opulent, foarte bine. Şi dacă stilul vestimentar se asortează cu pioşenia lipsită de falsitate, cu naturaleţea, cu atât mai mult.

În biserică bărbatul şi femeia trebuie să aibă decenţa pe care o are un mamă sau un tată în faţa copilului. În biserică normalitatea este dată de conştiinţă, de iubirea lui Dumnezeu şi de respectul faţă de cei de lângă tine. În biserică trebuie să ne aducem aminte de faptul că suntem egali înaintea lui Dumnezeu şi că la El diferenţa nu o face haina trupului ci cea a sufletului. În biserică naturaleţea trebuie să fie liantul care uneşte şi desăvârşeşte. În biserică strălucirea hainelor, a cremelor, a rujului trebuiesc depăşite de strălucirea conferită ochilor de lacrimi şi de seninătatea frunţilor. În biserică glasul telefonului trebuie să tacă pentru a da voie minţii şi gurii să se roage. În biserică nu au ce căuta ochii care caută spre trupuri, ci trupurile care poartă sufletul spre hrana sa . În biserică trebuie să nu te regăseşti în cuvintele care spun „vai de cel prin care vine ispita”.

SA MA NASC SAU SA NU MA NASC?

Câte nu-i sunt date omului să audă într-o viaţă. Toate trăncănelile şi filosofiile celor de lângă noi se arhivează undeva în minte şi la momentul potrivit accesăm baza de date a minţii şi încercăm să rezolvăm problemele folosindu-ne de bagajul celor auzite, văzute, învăţate în scurgerea timpului. Şi asta se întâmplă când vine vorba de lucruri obişnuite gen tabla înmulţirii, pe care învăţându-o la momentul potrivit o folosesc fără probleme, deşi de ceva vreme mai des pe cea a împărţirii.

Numai că la un moment dat auzi pe câte cineva care spune „mai bine de nu mă năşteam” expresie care merge mână în mână cu expresia „lua-m-ar moartea” pe care am disecat-o cu altă ocazie. Bine, dacă în şcoală toată lumea ar fi învăţat  pe Shakespeare,  to be, or not to be  ar fi fost un fel de tabla înmulţirii şi eu nu mai aveam obiectul postării de azi. Dar cum nu s-a întâmplat aşa iaca şi postarea.

Pe scurt vă readuc aminte că trăim într-o perioadă de criză. E o criză gen caracatiţă, ce şi-a ramificat braţele în sectoarele împroşcând cu cerneală peste tot, orbind pe cei care credeau că pot trece prin viaţă ca printr-o mare de cristal.

În această situaţie unor oameni le pare tare rău că trăiesc. Li se pare cumplit să trăieşti, de fapt li se pare cumplit şi dacă trebuie să moară şi de aceea li s-ar fi părut corect să nu se fi născut.

Voi v-aţi gândit la asta vreodată? Creştinii, şi nu numai, cunosc că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că aşa cum o simţim noi, grea ori uşoară, reprezintă puntea de trecere spre viaţa veşnică, ce poate fi una plină de daruri şi bucurie ori una în antinomie  totală cu cealaltă.

V-aş  întreba, dacă nu vă e cu supărare, în condiţiile actuale de trai, v-aţi mai năştea? Adică într-un exerciţiu de imaginaţie, considerând că aţi avea această opţiune, ce aţi alege?

Calculaţi şi judecaţi. Credeţi că un copil sau mai mulţi reprezintă o povară pentru părinţi ori o bucurie? V-aţi dori să o luaţi de la cap, ştiind cum e viaţa, şi să începeţi cu plecatul în picioare, şcoală, muncă, boli, copilărie cu jucării sau fără? Oare cei care sunt bolnavi socotesc viaţa tot ca un dar şi şi-ar dori să mai trăiască odată indiferent de riscuri? Oare când ştii că va veni vremea să-ţi îngropi pe cei dragi ori că trebuie să rabzi priviri grele de la şefi, colegi, vecini ai mai face pasul? Ori poate că l-ai face în dorinţa de a schimba radical ceea ce ai făcut greşit pentru a le fi bine şi altora.

Nu ştiu care ar fi procentajul celor care şi-ar dori să se nască într-o astfel de lume dacă ar fi posibilă o alegere proprie. Într-un fel frumuseţea vieţii constă şi în faptul că venirea pe lume şi plecarea din ea nu sunt lăsate la îndemâna noastră. Drept dovadă ce fac oamenii de multe cu copii lor născuţi ori nenăscuţi.

Am lăsat la sfârşit partea cealaltă. Dacă nu eram născuţi, nu eram nimic. Când devii om ai posibilitatea să asculţi cântecele copilăriei, foşnetul frunzelor, adierea vântului. Poţi vedea stelele, iarba, oamenii, cerul şi pământul în toată mărirea lor. Când te naşti poţi simţi atingerea celor din jur, poţi fi iubit şi poţi iubi. Când te naşti ai posibilitatea să fii viu şi să dai viaţă. Ai siguranţa că vei muri ca să fii viu  pentru veşnicie. Dacă nu te naşti, nu eşti nimic. Tu te-ai mai naşte odată?

NU AM RÂIE

Postarea de azi e un pic mai personală. Adică după aproape patru ani înotat prin blogosferă am constatat uneori) că în lume  se produce o reacţie chimică ciudată când vine vorba de preoţi, sau popi în varianta populară acidă. Poate că nu trebuie să generalizez dar trebuie să aduc în lumină acest lucru şi poate că o să-mi daţi oareşce dreptate.

De bună seamă că apariţia mea pe internet, şi vorbesc de apariţia ca preot, a fost o întâmplare. Nu mi-am propus vreodată  în mod expres să am blog, netlog sau facebook. S-a întâmplat să dau curs unor invitaţii primite pe mail de la prieteni şi restul e istorie. Adică ştiţi şi voi cum se umple pagina, cum se întinde lista, ca râia.

Că veni vorba de râie, nu am aşa ceva. Că altfel nu-mi explic reticenţa unora care deschid paginile de internet şi văd acolo nişte postări ori poze interesante, poate, dar  care văzând că aparţin unui preot dau să fugă. Ori li se pare făcătură, ori au fobie ori nu au cultură. Adică ce, dacă sunt preot nu am voie să apar pe internet, să-mi expun gândurile, munca ori cunoştinţele?

Evident că le mulţumesc celor care citesc ori vizionează postările mele, le mulţumesc celor care fac parte din listele mele de prieteni virtuali şi nu numai virtuali, care comentează la cele prezentate.

Cineva, anonim fireşte, mi-a spus că nu am ce căuta pe siteuri de socializare, că sunt preot. Ori dacă persoana respectivă crede că am ieşit la „agăţat” se înşală amarnic. Nu poţi face asta prezentându-ţi poze cu familia, cu biserica, cu lucrurile personale. Asta o poţi face, dacă eşti frustrat, postând un ID fals, cu date şi poze care nu te reprezintă.  Nu cred că a încerca să aduci un strop de moralitate pe internet e un păcat. Ca să nu mai vorbesc de multe persoane care nu îndrăznesc să comenteze văzând că profilul este al unui preot. Fireşte, nu blestem pe nimeni pentru o critică temeinică. De rugat, cu siguranţă mă rog, dar de făcut rău cuiva, departe de mine.

Aşadar, se deschide pagina, citeşte, îi place, vizionează profilul şi……. repede afară după pagină, că  e scrisa de preot şi dacă…….. . 

Închei pentru că aţi prins idea. Eu, slujitor al altarului, pentru că aşa a rânduit Dumnezeu să trăiesc în acest secol al internetului, încerc să pătrund în mintea oamenilor spre cercetarea sufletelor  chiar şi pe această cale oferită de spaţiul virtual, în limita bunului simţ. Poate că veţi citi această postare şi veţi înţelege că un preot nu are râie şi că poate fi abordat omeneşte în descoperirea ori lămurirea unor probleme ce ţin de parte spirituală, de familie, istorie de civilizaţie. Un preot poate fi un bun prieten.

Fireşte că am să continui lucrarea mea pastorală chiar şi în lumea internetului cu speranţa că poate vor îndrăzni mai mulţi să comenteze, să întrebe, să răspundă, să ceară şi să ofere informaţii necesare relaţiilor interumane fireşti bazate pe bun simţ şi respect. Dacă cineva mai crede că un preot are râie şi trebuie să stea departe, să stea fără frică, cel puţin pe internet nu se ia.

ARDE-TE-AR FOCUL

Ce bine că sunt anumite lucruri în viaţa asta care să ne mai aducă aminte şi de viaţa viitoare. E adevărat că momentele sunt rare, în special cele bune, dar sunt momente care situaţia limită ne aduce aminte de clipa trecerii dincolo şi de ceea ce ar putea să se întâmple acolo.

Acum trec repede la miezul problemei şi vă spun, în special celor care nu trăiesc la ţară, că de aici lucrurile se văd altfel.  Repeziciunea cu care se succed anotimpurile este vizibilă ceas de ceas, la oraş e mai greu, iar starea  pe care o produce această ciclicitate este o stare de uimire dacă nu chiar de angoasă .

Bunăoară ieri a fost foarte cald, azi destul de frig. Ieri am făcut cunoştinţă cu focul.  Până azi nu m-a interesat în mod special focul, dar ieri, când am făcut cunoştinţă la propriu cu viclenia lui am căutat să văd ce este el cu adevărat. Am căutat şi aproape că era să mă încur decât să mă descurc. Definiţiile focului sunt ambigue şi numeroase. În primul rând că nu prea i se acordă o stare anume. Unii zic că e stare gazoasă, alţii că ar fi plasmă, ba chiar i s-a acordat o stare personală  numită „stare flogistică”. Părerile sunt împărţite iar ecuaţiile ce conţin ionizări mă depăşesc. Apoi se spune că focul, alături de pământ, apă şi aer constituie elementele ce stau la  baza ce lucrurilor înconjurătoare. Despre partea cu Prometeu care fură focul din Olimp nu mai are rost să discutăm că deja e legendă de 2000 de ani.

Aşadar ieri am fost pe câmp să dau foc la resturile vegetale. Un hectar de vegetaţie uscată şi tocată a ars într-o oră şi ceva. Deşi terenul fusese bine pregătit limbile focului căutau avide să depăşească graniţa impusă, căutând să evadeze spre celelalte terenuri.  Focul se înmulţeşte extraordinar de repede. Parcă ar avea o inteligenţă luciferică. Nu doresc să simţiţi vreodată dogoarea infernală a unor flăcări ce lăsau în urma lor un pământ negru fumegând ici acolo. El are într-adevăr o calitate de netăgăduit. Focul curăţă tot ce întâlneşte în cale, chiar dacă asta înseamnă o factură costisitoare de multe ori. Nu lasă în urmă nimic.

Şi cum ieri am inhalat fum cât pentru juma’ de viaţă m-am gândit la focul iadului. Ştiţi, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Iadul este locul unde focul nu se stinge. Explicaţia părinţilor bisericeşti spune că focul acesta care nu se stinge este focul conştiinţei, este viermele neadormit care roade conştiinţa în veşnicie. Cred că e cumplit să fii la locul de pedeapsă, să vezi de acolo pe alţii în paradis. Atunci încep arsurile conştiinţei, exemplu grăitor pilda bogatului şi a săracului Lazăr. Un duhovnic ce încerca să-l lămurească pe un creştin care lua cam în zeflemea treaba cu focul iadului, a făcut cu acesta un experiment. L-a pus cu palma deasupra unei lumânări şi l-a rugat să stea cinci minute. După câteva secunde omul a urlat, învins fiind de arsura flăcării. A înţeles pe propria-i piele că dacă aici nu poate sta nici un minut în bătaia focului, o veşnicie  este de neimaginat să rabzi.

Eu am terminat treaba în bune condiţii, evident destul de înnegrit  şi afumat. Nu am terminat însă cu gândurile la focul iadului. Flăcările au fost o lecţie bună. Nu ştiu câţi se vor tângui acum în flăcările iadului. Nici nu vreau să mă gândesc la vacarmul vaietelor din locul acela. În viaţă trebuie să acţionezi în aşa fel încât să nu te arzi. În cealaltă viaţă cu atât mai mult nu ne dorim să ardem într-un foc care nu mistuie. Pentru care motiv când mai auziţi sau folosiţi expresii de genul „arde-te-ar  focul” să vă gândiţi de două ori ce trebuie spus ori ce vă doriţi cu adevărat.

CEL MAI FABULOS CONCERT

Deşi mă hotărâsem de câteva zile să am o postare pe această temă, lipsa timpului a făcut ca abia azi să materializez gândurile ce aşteptau cuminţi în folderul special al creierului să fie ordonate în frazele ce ar trebui să compună câteva rânduri despre cel mai fabulos concert al tuturor timpurilor.

Întâi de toate, ca să lămurim un aspect, nu sunt un desăvârşit muzician, un expert al genului. Dar prin formarea profesională şi orele de teorie şi practică muzicală, pentru faptul că lucrez şi cu muzica nu pot spune că sunt străin de portativ, de note şi de  ceea ce înseamnă un cor bine pus la punct.

Nu cred că există în această lume, excluzând pe cei care s-au născut cu probleme de auz şi care cred că au un simţ tactil al muzicii desăvârşit, nu cred că există persoane care să nu fi ascultat vreodată muzică ori persoane care să nu fi fredonat măcar o melodie. Muzica, după cum spune   Beethoven,  „este graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde”.

Nu aş dori să vorbesc despre genuri muzicale şi parcă nu aş vrea să discut nici despre gusturile muzicale, chiar dacă acestea de multe ori, în ultimele decenii au degenerat sub presiunea câştigului  de bani luând naştere chiar şi o aşa zisă industrie muzicală.

Eu doream altceva să vă spun. Pământul din străfundurile sale şi până la cel mai înalt vârf vibrează într-un concert fabulos având o orchestră perfectă şi un Dirijor inegalabil. Folosindu-se de sunete, de la cel mai grav sunet, perceput de ureche în 32 de vibraţii pe secundă şi până la cel mai înalt perceput cam la 9000 de vibraţii pe secundă, pământul concertează fără întrerupere. Mijloacele moderne de măsurare a sunetelor ne arată linia melodică a unui cutremur, a unui tsunami, a avalanşei şi a ploii. Oceanele, mările şi apele concertează şi vietăţile ce se găsesc acolo formează un alt cor. Suprafaţa planetei este un concert uriaş desfăşurat pe multe scene, este un cor împrăştiat pe toate meridianele mergând chiar până în văzduh. De multe ori percepem acest lucru ca pe un zgomot, dar dacă cineva ar reuşi să armonizeze aceste sunete, probabil că am avea ce mai tare melodie din lume, la propriu şi la figurat.

 Bach spunea că „muzica este o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă sufletului”. Întru-un fel noi, slujitorii bisericii spunem că gâtlejul este un instrument la care cântă inima. Chiar şi cei care cântă la instrumente nu fac altceva decât să execute ceea ce a simţit inima celui ce a compus respectiva melodie, transpunându-o într-un portativ. În cer îngerii cântă, pe pământ oamenii  se roagă şi cântă. Apostolul Pavel spunea „mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea”. Sunt oameni care nu sunt în stare să lege trei fraze din cauze multiple dar pot amuţi un milion de oameni prin cântare.

Specialiştii vorbesc despre alteraţii muzicale şi despre caracteristici ale sunetului,  dar majoritatea oamenilor nu se gândesc la termenii tehnici lăsând sufletul să vibreze şi mintea să sclipească atunci când ascultă sau participă la un cântec.

Poate că m-am lungit cu vorba. Când aveţi timp ascultaţi muzica pământului, glasul copiilor, al tinerilor, al bătrânilor, glasul păsărilor şi al animalelor, glasul frunzelor şi al vântului. Muzica noastră se înalţă şi se răspândeşte nevăzut în tot universul. Poate vreodată, lepădând trupul neputincios ne vom putea întâlni cu vocile noastre şi a celor de lângă noi. Toate se vădesc la Dumnezeu care ascultă glasul pământului şi a celor ce sunt din pământ şi pe pământ tot timpul rugători şi participanţi la cel mai fabulos concert al tuturor timpurilor.

VACCINUL ANTIORICE

Că trăim într-o societate bolnavă nu mai e un secret pentru nimeni. Economia mondială este bolnavă, oamenii sunt bolnavi, pământul este îmbolnăvit de resturile celor bolnavi şi de deşeurile economiei bolnave. Toată lumea caută antidotul miraculos care să revitalizeze un colos cadaveric ce aşteaptă o transfuzie de viaţă pentru a mai putea rezista un pic în încercarea de a nu face nimic concret şi demn de laudă în istoria omenirii.

„Numai făcând sport în fiecare zi poţi muri sănătos”. E un proverb răstălmăcit sau mixat cum se spune azi. Ideea este că indiferent ce ar face omul, de moarte nu poate scăpa, asta doar aşa, ca o aluzie pentru cei care se tem de sfârşitul lumii fără să se gândească că trebuie să vină sfârşitul personal, că doar nu împărăţeşte nimeni pe aici.

Dar cum lumea zice că „speranţa moare ultima”, trebuie să ne gândim la soluţiile alternative pentru a contracara boala. Practic, fiecare se doftoriceşte cum ştie mai bine, unii fac sport, alţii mănâncă mere, unii se spală pe mâni de 30 de ori pe zi, alţii s-au făcut vegetarieni, unii nu mănâncă nici măcar fiert, alţii se folosesc de 100 gr. de tărie ori vin roşu, fiecare cum ştie mai bine. Mai sunt şi ipohondri, cei care au farmacie acasă, care au pastile de toate felurile, pe culori şi mărimi de folosinţă de la o simplă rinoree (muci), până la cancer în stadiu de metastază. Cică e bine, zic ei, să le ai acolo, că nu se ştie.

A reînceput nebunia vaccinurilor antigripale pe rădăcini şi tulpini de virus. Apare stresul că virusul suferă mutaţii şi că degeaba îl faci, că vine epidemia şi inevitabila pandemie, cum ştiţi şi voi, că apar la televizor cu litere mari scrise pe sus şi pe jos pe fonduri galbene, albastru şi roşii. E nenorocire, vezi stele verzi.

De boala economiei nu vreau să vorbesc că nu ştiu dacă există cu adevărat sau simptomele sunt induse. E problema altora să descopere acest lucru.

Treaba este că unii nu ştiu ce să mai facă, sunt dezorientaţi. Ce să ceară la magazin ca să fie şi ieftin şi sănătos, că la televizor a auzit că excesul de zahăr, sare, ulei, alcool şi grăsimi indiferent de preţul lor dăunează grav sănătăţii. Unde pui  că trebuie să mai respecţi mesele principale ale zilei, care or fi alea, că ori te îngraşi, ori slăbeşti, ori te îmbolnăveşti. Oricum, dacă nu ai fructe şi legume poţi lua nişte pastile, sunt o grămadă, care se iau fără sfatul medicului, că sunt supliment alimentar.

Bun.  Deci dacă la magazin nu ştii ce să mai ceri, la medic e coadă, la spital nu e loc mai rămâne biserica. La biserică vin oameni şi cer lui Dumnezeu diverse, de la câştigul la loto până la serviciu peste hotare. Scriptura zice: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.  Ceea ce înseamnă că la biserică poţi cere mântuire, poţi cere sănătate trupului pentru a fi apt de muncă în încercarea de a câştiga pâinea cea de toate zilele, poţi înţelepciune, iertare, pace şi pază în tot lucrul cel bun. Restul are Dumnezeu grijă, câtă vreme omul nu cade în deznădejde.

Aş încheia cu ideea că oamenii trebuie să aibă încredere în cei care le poartă de grijă. Cei din ştiinţa medicinii fac tot posibilul să ne poarte de grijă, să avem încredere în strădania şi lucrarea lor; pământul rodeşte cât poate să ne dea hrană, să-l păstrăm cât  se poate de curat; Biserica se roagă cu precădere pentru cele ale sufletului, să avem măcar un pic de respect pentru cei care vin acolo cu credinţă şi pentru suferinţa lor. Omul trebuie să-şi trateze sufletul şi mintea pentru a-şi ajuta trupul şi de ce nu, planeta. Indiferent câte medicamente vom lua nu vom fi complet vindecaţi dacă avem conştiinţa încărcată şi sufletul bolnav. Vaccinul antiorice nu există. Dar cât timp există credinţă în Dumnezeu şi încredere în cei de lângă, în chemarea (lucrarea) lor,  nu trebuie să ne fie frică de niciun ac, de niciun ser, de niciun rău (sufletesc). 
"Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău".

DUMNEZEU SA-L IERTE!

Nu cred să fie cineva care să citească această postare şi să nu fi fost măcar odată în viaţă la o înmormântare. Poate că nici nu veţi citi postarea până la capăt, considerând că nu e un subiect de actualitate deşi legea firii şi cuvântul Scripturii ne spun că  „plata păcatului este moartea” şi automat nefiind om care să nu greşească nu există om care să nu moară, asta însemnând că ceva mai actual ca moartea nu există. Ne convine sau nu trebuie să murim că asta-i viaţa.

În general oamenii se salută între ei cu diverse formule, nu le număr că nu are rost. La ceasul de pe urmă, mai precis imediat după ieşirea sufletului se spune „ Dumnezeu să-l ierte” ori mai târziu un pic „Dumnezeu sa-l odihnească”.

Unii, cu mai multă sau mai puţină credinţă ori ştiinţă zic aşa: „da' ce îl obligaţi voi pe Dumnezeu sa-l ierte” ori şi mai întâlnita expresie: „îl mai iartă Dumnezeu după câte a făcut”?  Atunci nu le poţi răspunde că nu e momentul potrivit pentru o polemică şi nici la chiolhanul de la pomană, ci după oareşce timp cu tact şi înţelepciune. Şi zic asta pentru că cei care neagă posibilitatea iertării sunt de multe ori primii care se aşează la masa de pomană şi în amintirea celui drag înfulecă cu falsă pioşenie bucatele încercând să cureţe lacrimile de crocodil ce s-au pus în gât, cu licori colorate şi transparente. Să mă iertaţi, dar din nefericire am fost nevoit să mai văd câteodată şi aşa ceva.

Revenind la partea mai serioasă doresc să vă spun că nimeni nu forţează pe Dumnezeu să ierte pe vreunul din cei adormiţi, că nu se pune problema morţii, deoarece moartea nu este decât un fizică. Cu siguranţă că nu-L forţăm pe Dumnezeu. Dar poate cine  să spună clar şi răspicat că Dumnezeu care este iubire nu poate face acest lucru. Nu poate el ierta pe cel ce a părăsit această lume după voia sa? Nu poate asculta El rugăciunile noastre pentru cei plecaţi dintre noi? Spune Scriptura aşa: „toate câte cereţi în numele Meu să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea”. Şi atunci cine mă opreşte pe mine ca să nu fac această rugăciune scurtă pentru cel adormit şi care zice „Dumnezeu sa-l ierte”. Dacă te uiţi atent, chiar spui că Dumnezeu este cel care iartă, că nu zic Dumnezeu sa-l ierte cum vreau eu.

În general, aşa cum spuneam şi despre slujba nunţii, la slujba de înmormântare oamenii nu participă efectiv la ceea ce se petrece în biserică. Slujba de înmormântare nu este una tristă ci una plină de speranţă. La slujba de înmormântare se aduce aminte de înviere, de sfinţi, de odihnă, de veşnică odihnă. Oamenii din ignoranţă stau pe afară până la terminarea slujbei şi cu ochelarii fumurii merg până la groapă, ca într-un exerciţiu forţat, lipsit de pioşenie dar îmbrăcat într-o decenţă rece.

Probabil că la mine, fiind preot, acest sentiment de trăire a morţii este unul amplificat, ori unul normal şi atrofiat la ceilalţi creştini. În fine. La sutele de înmormântări la care am participat am reuşit să văd dincolo de îngustimea gropii. Acolo am văzut ceea ce spune proorocul, am văzut egalitatea. Acolo nu este bogat, sărac, tânăr, bătrân, ostaş ori împărat. Acolo toţi sunt egali. Şi egalitatea îşi arată supremaţia la câţiva ani, când se mai face câte o deshumare şi nu se mai văd hainele strălucitoare ce odinioară au îmbrăcat falnicul trup al mândrului om. Toate sunt ţărână.

În clipele vieţii în care omul se află în putere uită de moarte şi nu-i pasă de iertare. Târziu, cine apucă bătrâneţea, se regăseşte acest sentiment. Când oamenii realizează că nu mai au scăpare caută iertarea. Unii o primesc încă de aici, prin grija lor. Alţii aşteaptă rugăciunea noastră şi marea milă a lui Dumnezeu  ce izvorăşte din iubire dar  se manifestează prin dreptate. Niciodată să nu puneţi la îndoială puterea rugăciunii făcute din credinţă chiar dacă e vorba despre cei adormiţi. Noi strigăm şi Dumnezeu îl iartă.