BUZĂ, TONŢI ŞI CARAS

Vai, nu ştiu cum să vă spun, dar sunt zile când răbdarea îţi poate fi pusă la încercare până la cele mai înalte cote, desigur, într-o acută lipsă de timp, căci când poate fi pusă mai bine la încercare răbdarea decât atunci când nu ai timp? Am început postarea cu o interjecţie taman pentru că aşa am simţit în momentul în care m-am decis să scriu, clar, tot într-o fugă, tot sub presiunea timpului, dar cumva, ca o refulare, ca o contră asupra celor ce m-au presat azi, şi ca o arvună pentru zilele pline ce vor urma.

N-am probleme cu ora de vară, ca să nu existe discuţii, mă trezesc fără probleme la ora 5 după noua oră chiar dacă dau stingerea la miez de noapte. Numai că dimineaţa vine cu o avalanşă de treburi. Acum să nu credeţi că vin aici cu nişte date, aşa, ca dintr-un jurnal de fată mare ce stă la pension, numai că-s zile, cum spuneam, care chiar te pun la încercare.

Luni, penultima zi a lunii martie, venită după o prea plină zi de duminică. La prima oră un concurs ce a venit să încununeze munca unui miniproiect desfăşurat cu copiii, aşadar, prezentarea proiectului, susţinerea lui, ascultarea tuturor copiilor implicaţi, adică şi a celor din alte localităţi, şi desemnarea câştigătorilor pentru faza următoare. Clar, am fost pe podium, iar asta o spun spre lauda copiilor, nu a mea, ei merită aplauzele. Şi cum ziua abia se apropiase de jumătate, ţinând cont de faptul că se apropie sărbătoarea Învierii, am socotit de cuviinţă că este firesc să vizităm un azil de bătrâni, desigur, nu cu mâna goală, ci cu tot ceea ce poate fi necesar unor oameni încercaţi de viaţă.

Vă veţi întreba unde-i încercarea răbdării, nu-i aşa? Apăi staţi să vedeţi. Cum aşteptam să-mi iasă fata de la şcoală, tot eram prin zonă, să nu mai stea la autobuz, primesc telefon de la soţie că nu-i mai porneşte maşina, contactul, cel de-al treilea schimbat, sucombase fără drept de revenire. Ştiţi cum e cu contactul ăsta de la maşină? Unul nou ţine un an, apoi legat cu sârmă doi ani. Eu am schimbat trei până acum, din ultimile două făcând unul căruia i-am pus două sârme. Rezultatul? A ţinut mai mult de un an, şi dacă nu era sârma de proastă calitate ţinea chiar doi. În fine, iau fata şi plec către soţia care mă suna de zor că a pornit maşina, contactul, într-o ultimă suflare, oferind ultima învârtire cu succes.  Bună treabă. Sună mecanicul, că eu nu mai aveam un alt contact să-l montez şi programează-te într-o juma de oră, asta în condiţiile în care deja trei familii mă aşteptau la sfeştanie. Acul de la indicatorul de benzină a maşinii defecte îmi arăta că-i pe negru, adică deja depăşise şi partea cu roşu. Am pornit-o împinsă (ca pe vremuri dacia) şi am dat fuga să iau un pic de benzină din camera centralei. Surprizăăăă! Cât am lipsit  de-acasă a picat curentul, centrala avea apa la 120 de grade iar bateria din prelungirea UPS-ului deja se dusese şi ea. Suflecă băiete mânecile, pune mâna pe şurubelniţă, pe cleşte şi desfă pompa de recirculare, blocată de vreo gunoaie topită de apa mult prea fiartă. Maşina mergea pornită în curte, centrala dădea semne de revenire, mecanicul aştepta la vreo 20 km distanţă, cele trei familii aşteptau şi ele iar, eu eram în criză de timp.

Răbdare, băiete, răbdare, căci cu răbdarea treci marea. În garajul mecanicului, după ce am desfăcut contactul, au apărut rând pe rând trei flăcăi mâncând seminţe. Zicea-i că-i operaţie pe cord la maşina mea, operaţie cu asistenţi, căci Buză, Tonţi şi Caras se uitau, scuipând seminţe-n pumn, la măestria mecanicului, discutând nonşalant (dar trăgând câte o ocheadă spre mine, deh, un străin) despre cele opt ore de cărţi jucate ieri şi despre partida de pescuit de alaltăieri. Pescăreştile adevăruri nu vi le mai înşirui, le bănuiţi şi voi, deşi, parcă nu-mi vine a crede că un crap chinezesc poate trage la pufuleţi. „Bă Tonţi, ce-o zice bă lumea că noi stăm la peşte şi la cărţi zi de zi?” Scuipând două coji pe jos, dar cu un ochi spre Caras, care se spijinise de-un capăt de menghină, Tonţi spuse: „invidioşi, bă, Buză, invidioşi pe norocul nostru”.

Cred că ar fi fost privit cu uimire dacă le-aş fi spus că pentru mine ziua ar trebui să aibă cel puţin 16 ore de lumină, doar pentru treburi, că la pescuit n-am mai fost de-un car de ani.

Am reparat maşina, da, am fost şi la sfeştanii, ba chiar, uite, dacă am avut răbdare, am scris şi-un blog simplu, chit că-s convins că voi nu aţi avut răbdare să-l citiţi.

Aaaa, că tot am vorbit de răbdare, zice Scriptura că „suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde”, iar în alt loc zice că „prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.”

LUCRĂRI DE PRIMĂVARĂ

Fuse, fuse şi se (cam) duse. Cam aşa trebuie să vorbim despre anotimpul ce tocmai  plecă de la noi, târându-şi piciorul cu greu în încercarea de a mai stărui o clipă peste ţinutul unde primăvara trebuie să domnească pân’ la vară. Şi venind cu speranţă de viaţă nouă peste lucrarea lui Dumnezeu din munte şi câmpie, primăvara, scoate pe cei amorţiţi din case spre a vedea înţelepciunea cu care Dumnezeu a lucrat universul, spre a învăţa de la zidirea cea fără de suflet  cum trebuie să rodim chiar şi prin suferinţă.

Încep lucrările de primavară, iar o lucrare ce se săvârşeşte din timpuri vechi, poate chiar de la zidirea lumii,  este curăţirea viei şi a pomilor înainte ca pământul să se frăgezească pentru a primi seminţele. Şi când scriu aceste rânduri mă gândesc la Hristos care spune că pomul care nu aduce roadă trebuie să se taie pentru foc, comparând roadele aduse de om cu cele ale pomului ce îşi aduce roada sa spre bucuria stăpânului său.

Există o aşa mare legătură între om şi cealaltă creaţie, că nu ai cum să spui că nu sunt rodul aceluiaşi Creator. Şi deşi suntem stăpânii pământului în lucrarea noastră, mai avem mult de învăţat de la cele ce ne înconjoară.  Bunăoară, nu ştiu dacă vreodată v-aţi gândit că în momentul în care intrăm cu foarfeca şi fierăstrăul în grădină pentru a curăţa pomii şi via, rănim. E adevărat că nu au suflet,  dar faptul că le provocăm durere se vede din plânsul viei şi din cleiul cu care pomul încearcă să-şi acopere rănile. Numai că aceste răni sunt ca operaţiile ce au ca rol extirparea organului care nu mai face rod, care nu mai lucrează cum trebuie. Tundem via şi pomii, le ciuntim fără milă iar ele la timpul cuvenit, drept mulţumire, rodesc, căci acele ramuri tăiate renasc în crengile ce vor purta hrana noastră, în crengile ce poartă frunza care preia arşiţa verii pentru a ne da nouă umbră.

Am făcut această lungă introducere pentru a vă spune că am putea să învăţăm de la viţa de vie. Ea suportă tăierea nemiloasă a stăpânului şi plânge.  Lacrimile viei sunt tămăduitoare, sunt folositoare pentru vedere, pentru ochii care sunt deranjaţi de blefarite şi conjunctivite. Sunt folositoare în cazuri de dischinezie biliară, colecistită şi litiază biliară. Dar acest plâns al viei este folositor şi sufletului care nu ştie să plângă, omului care (poate) uită de Dumnezeu, care, ca şi  Petru, şi-ar dori să plângă de  amar. 
Via şi pomii netăiaţi devin hălăciugă neroditoare şi nu cresc decât pentru a folosi toată energia spre a hrăni ramurile ce se întind tot mai mult fără să aducă pic de rod. Noi nu aducem roadă pentru că ne folosim energia pentru a ne hrăni visele deşarte, noi nu rodim pentru că nu plângem, noi nu rodim pentru că nu lepădăm uscătura, noi nu aducem roadă deoarece faptele noastre rele sunt ca omizile ce mănâncă din sufletul nostru, noi nu rodim pentru că nu  ne curăţăm de ramurile ce se înalţă întru mândrie şi slavă deşartă.

Mi-am făcut curat în grădină şi mi-am curăţat toţi pomii. De-acum aştept soarele, el desăvârşeşte cele începute de mine, căci fără lumină şi căldură mugurii de rodire nu se grăbesc să iasă-n lume.

Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Ps. 50-11

MIERE DE TRÂNTOR

Scârţâitul porţii e primul semn al sosirii, căci cel de-al doilea, de multe ori, e cel al cadrului de bicicletă trântită de gardul ce fusese odinioară drept. Primul meci se defăşoară în curte, adversar fiind bietul câine, legat şi el cu-n lanţ mult prea greu, poate nelăsat slobod de când era căţelandru. „Numai jigodii, doar asta am la bătătură”, răsună printre dinţi, oarecum şuierat.

Cu ani în urmă, la nuntă, printre sârbe  şi geamparale, se lăuda zor nevoie că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap, că i-a dat tot ce şi-a dorit, că-i tânăr, că are maşină şi că acum are femeie cum n-are altul, o albinuţă. E drept, poţi spune că i-a pus Cel de sus mâna-n cap, dar sticla-n mână nu Dumnezeu i-a pus-o, că deşi nu arăta asta mereu, când scăpa, apăi sfârâia tirbuşonul de-atâta învârteală.

Trecut-au anii, că ăsta-i rostul lor, să treacă, numai că la unii au trecut cu bucurie, iar în stupul  lor, fagurii tot goi, căci umblatul din floare-n floare e lucru uşor,  dar când risipeşti ce ai, nu când aduni. „Şi-apoi ce”, zice el, „merit şi eu ca orice om un pahar, că de aia muncesc. Adică să mă comande femeia ca pe alţii care nu ies din casă decât la zile mari? De-ajuns că-s numai miere, altele-s de mult plecate de la bărbaţi”.

Zice Scriptura aşa: „bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului”.

În colţul bucătăriei, pe marginea canapelei luate în rate, femeia  împacheta câteva ţoale luate de pe culmea de rufe. Tăcea, de fapt iar fi fost greu să vorbească, buza de jos era aproape la fel de umflată, toate vecinele ştiau cât de greu „s-a lovit” de manivela puţului. În ultima vreme se tot „lovea” de diverse lucruri, pare-se că de la excesul de „miere”.  „Ia”, zice el, aruncând dintr-o sacoşă o ciocolată, „ţi-am adus ceva bun, să te-ndulceşti, că eşti prea acră cu mine uneori”. Noroc cu revistele de sport, mai pun câteodată, promoţional, şi câte ceva dulce, poate-poate vor fi mai mulţi cumpărători.

„Măcar dacă te uitai”, zise ea într-un târziu, „ai fi văzut că-i ciocolată amară, aşa cum ni-i viaţa în ultimiii ani”.  „Bine că eşti tu deşteaptă, prost eu că ţi-am adus-o, că nu meriţi nimic, nici măcar cât jigodia aia din lanţ”. Într-o fracţiune de secundă ciocolata-i fu smulsă şi arucată pe jos, iar palma grea, ca din senin, răsună până-n paharele de pe poliţa de deasupra televizorului. „Fă, gâmbo, am zis să-ţi fac o surpriză, dar n-am cui, văd că nimic nu ştii, degeaba te uiţi în televizorul ăla toată ziua! E sfântu’ Valentin, dar ce ştii tu ce-i aia iubire, tu doar cu critica, că beau, că umblu, că fac scandal, că nu fac nimic”.

Zice  Scriptura: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”.

Pe ecranul micului televizor din bucătărie taman rulează un promo cu mult roz, parcă prea mult roz, ori poate că inimioarele roşii ce cad ca o ploaie de stele accentuează rozul acela strident. „Vezi de te îmbracă, diseară ieşim niţel, am vorbit cu băieţii, vă scoatem la un suc ca-n vremurile bune, să mai vorbeşti şi tu cu fetele, să mai bem şi noi o bere. Să vezi, o să fie baloane, frişcă, ciocolată, de toate. Hai, că altele ar da multul cu multul să fie în locul tău. Ia zi, mă mai iubeşti”?

Zice Scriptura: „aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însăşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte”.

Poţi iubi la comandă într-o zi, iar de-a doua zi să-ţi vezi de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplată?  E musai să demonstrezi, tot într-o zi anume, cât de mult poţi iubi folosindu-te de artificii mieroase, de dulcegării? Oare nu e mai bună o bucată de brânză cu mămăligă şi ceapă, cu înţelegere tot timpul, decât o miere de trântor servită la zile mari?

Zice Scriptura: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

AMANDINA

           

Sursa foto

 Doar ce am terminat de mâncat o amandină şi am zis să fac o pauză, cumva, ca o scurtă siestă, „frunzărind” prin fluxul de ştiri ce rămâne pe pagină după închiderea mail-ului. Un ochi însă, într-o fracţiune de secundă, s-a abătut asupra farfuriuţei în care mai devreme maiestuos stătea amandina. N-aş trece mai departe fără să vă spun că amandina se află la loc fruntaş între dulciurile preferate de mine, căci blatul pufos şi corect îmbibat cu siropul acela simplu făcut din zahăr (eventual un pic caramelizat) şi esenţă de rom, crema, care poate varia, după gust, având  frişcă şi ciocolată amăruie ori unt şi cacao, uneori, pentru cine ştie, migdale râşnite ori cappuccino, peste care se adaugă inconfundabila glazură semi-crocantă, nu te lasă aşa uşor să  uiţi că plăcerile copilăriei, regăsite mai apoi în anii de adolescenţă prin cofetării (căci pe-acolo mergeau tinerii acum deseori acum 20, 30, 40 ... de ani).

N-am făcut acestă succintă descriere pentru a face poftă cuiva, căci pentru asta ar fi trebuit să dezvolt mai mult, dar am redat cuvintele de mai sus taman pentru că aseară, în urma unor discuţii cu prietenii, am înţeles că pe internet podiumul fotografiilor (în anumite clasamente) are următoarea structură: pozele cu animale (în special pisici), pozele cu copii mici şi cele cu mâncare.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, internetul rescrie traseele neuronale şi, implicit de simţire, ale celor ce se conectează deseori în lumea virtuală. Şi dacă adulţii (trecuţi de 30 de ani) încă mai păstrează bazele unor învăţături, trăiri şi lucrări ce au la bază palpabilul, plecând de la răsfoitul cărţii şi până la desenarea pe hârtie milimetrică, cei mici, sunt captaţi definitiv de această lume (care nu-i rea în sine, are multe părţi bune) ce la un moment dat le încinge „procesorul”, inducându-le stări de irascibilitate, tulburări de atenţie, apatie şi lipsă de motivare în lucrurile constructive. Nu întâmplător empatia pentru animale s-a dezvoltat aşa de mult pe internet, căci like-urile şi distribuirile au contribuit enorm la asta, în timp ce violenţa din şcoli, din magazine, de pe stradă, creşte proporţional, taman din lipsa acestor legături simple, fireşti, ce trebuie să existe între oameni. Faptul că pe locul doi sunt pozele cu copii nu-i de ajutor, teoretic o expunere a propriilor copii pe internet, excesiv chiar de mulţi oameni, nu face decât să-i vulnerabilizeze mai târziu, crezând că dacă toţi îi „apreciază” pe internet, la fel trebuie să se întâmple şi când vor ieşi în societate.

 „Nevinovatele” mâncăruri ce apar prin toate paginile, inclusiv prin discuţii au şi ele istoria lor, căci, pe de o parte, trebuie să vorbim de firescul hranei cotidiene, iar pe de altă parte, nu putem să nu observăm mult prea multa grijă pentru calorii, diete, gramaje şi porţii, asta ca să nu mai zic de faptul că deja este la modă formula „tradiţional”, încât nici pâinea noastră nu mai e cea de toate zilele, ci e tradiţională, la fel cum e salamul, muşchiuleţul, sarmaua şi cozonacul.

Probabil că după ce aţi citit acestă postare (dacă nu chiar de la începutul ei) vă veţi fi gândit că aţi greşit pagina. Nu, n-aţi greşit, doar că am zis să punctez, în felul meu, o parte mică din viaţa de zi cu zi a lumii virtuale, cea în care ne înconjurăm de animale în timp ce ne comportăm animalic, cea în care ne scoatem copiii la înaintare în timp ce noi ne ascundem sub avatare cu iluştri actori, cea în care afişăm ostentativ ceea ce mâncăm şi unde mâncăm, în timp ce, a doua zi, la umbra unor statusuri ridicăm în slăvi seminţele cu omega3, cele ce aduc binefaceri ţesuturilor adipoase, greu încercate de la mesele de seara.

 Ştiu, ştim, ştiţi, „pofta l-a omorât”pe om, căci altfel, cum ar zice apostolul Pavel, „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.”

 Nu dezvolt despre animăluţe şi copii, veni-va poate şi acel moment, dar parcă tare-mi plac cuvintele astea din Scriptură pentru a le lăsa nescrise.  „Omul bine-crescut se îndestulează cu puţin şi în aşternutul său nu va gâfâi de prea multă mâncare. Cu somn sănătos se odihneşte pântecele celui cumpătat; se scoală dimineaţa şi sufletul lui e limpede. Truda nesomnului şi a greţii şi durerile îmbuibării sunt cu omul nesăţios”.

 Mi-am încheiat pauza de ştiri şi, după ce am mai mâncat două bucăţi (mici) de pandişpan cu vişine, mi-am văzut de treburi, doar nu am mâncat degeaba ori pentru like-uri, nu? 

TUSE MĂGĂREASCĂ

                      Sursa foto 

Mi-aduc aminte ca ieri, pe malul şanţului, între bătrânii ce-mi păreau mai vechi decât istoria, aruncam pietricele în borna de kilometraj deasupra căreia trona aproape tot timpul un chimir în care  se găsea tutun tocat, hârtie de ziar şi chibrituri. În satul bunicilor, unde mergeam deseori înainte de a merge la şcoală, ori mai apoi, în vacanţe, cum se lăsa seara, bătrânii se aşezau pe malul şanţului, cu ochii spre drum (să vadă cine mai trece) şi tot vorbeau de-ale lor, lucruri pe care noi copiii, cum ziceau ei, n-avem voie să le auzim.

O tuse ciudată se auzea din când în când la unul din vorbitori, şi, invariabil, se auzeau două-trei păreri ce la unison sunau cam aşa. „tuse măgărească, Ioane, boală grea tutunul ăsta la tine, o să mori tocând la el, o să mori uscat de foame, că nici lingura nu-ţi stă plină din cauza tusei”. 

Am rămas cu termenul de tuse măgărească în minte încă de-atunci, mă amuza formularea, parcă vedeam un măgar tuşind, parcă-l vedeam scuturându-se de la cap la coadă şi dând din copite. Deh, minte de copil cu imaginaţie bogată. Numai că vedeţi, tusea asta, nu-i de glumă, căci există, bine, medical vorbind se numeşte tuse convulsivă şi-i păcătoasă tare, că nu te slăbeşte nici ziua nici noaptea. Dacă nea Ion ar fi ştiut că nu-i de la tutun tusea lui, deşi de la tutun i se trăgea tusea, le-ar fi putut spune prietenilor săi că totul porneşte de la la  bordatella pertussis, bacteria care provoacă aceste accese de tuse.

Normal, v-am cam dus cu vorba până aici pentru că nu-mi stă în fire să scriu puţin. Puteam scrie un blog foarte scurt, ceva de genul: „tuşesc, cred că am tuse măgărească”. Dar cum brevilocvenţa nu-i de mine, am dezvoltat un pic taman pentru a mai strecura câte o amitire a copilăriei şi, de ce nu, câte un cuvânt al Scripturii. Bunăoară, că tot veni vorba de boală, zice Ecclesiasticul aşa: „mai înainte ca să vorbeşti, învaţă, şi mai înainte de boală te îngrijeşte.  Mai înainte de boală smereşte-te, şi în vremea păcatelor arată întoarcere”.

Se întâmplă ca atunci când ţi-e lumea mai dragă, cum spune o vorbă românească, să te pălească o boală de sezon şi să-ţi modifici planurile, nu neapărat şi treburile. Gândiţi-vă, cum să mergi la o piesă de teatru ori la un concert (în sală) când ai nişte accese de tuse din alea care captează toată audienţa. Nu poţi face asta, ai deranja auditoriul, negreşit, dar ai perturba şi protagoniştii, aşa că tot acasă e mai bine, că nu deranjezi pe nimeni. 

După ce a murit nea Ion, de cancer pulmonar, desigur, la o vârstă respectabilă, 93 de ani, alt bătrân tuşea pe malul şanţului, iar unul mai hâtru, nefumător, desigur, zicea: „tusea-i la fel, doar măgarul s-a schimbat”.  Şi nu vă pot spune, deşi sigur că n-o să mă credeţi, până acum scăpam de tuse spărgând la lemne ori făcând pârtie. Numai că lemnele-s sparte şi arse mai mult de jumătate iar pârtia am făcut-o la vremea ei. Bruma de muncă fizică de-acum e prea puţină iar scrisul al acte nu numai că nu rezolvă nimic, mai rău, accentuază şi dublează tusea. Şi peste toate, cum e firesc, în astfel de situaţii nici de cântat nu poţi cânta, executarea unei cântări devenind o adevărată încercare, mai ceva ca cele peste care a trebuit să treacă mitologicul Hercule.

 Zice Scriptura că duhul este „osârduitor iar trupul neputincios”. Boala este o infirmitate parţială ori totală a unor organe, boala trupească, căci bolile sufleteşti au alte caracteristici, aparent nedureroase, caracterizate însă prin pierderea de lumină şi căldură, prin răcirea accentuată faţă de cei din jur şi faţă de Dumnezeu. E foarte adevărat că între trup şi suflet există o strânsă legătură, vizibilă atât în vremea suferinţelor cât şi-n timpul bucuriilor.

Una peste alta, zâmbind şi tuşind, gândind şi scriind, aştept să se mai ducă un pic iarna, nu de alta, dar printre picturi, că medicamente de tuse încă nu iau, mă apuc de săpat pomii, că doar nu degeaba ziceau latinii: „mens sana in corpore sano”.

Şi apoi, nu pot trece peste cuvântul Mântuitorului, care spunea: „iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”.

LA GURA SOBEI

Nu de puţine ori am spus că-mi plac poveştile, căci, recunosc, recitindu-le, îmi aduc aminte de clipele în care copilăria se împărţea între fabuloasa lume a eroilor de pe alte tărâmuri ori din timpurile în care puricele încă se mai potcovea cu 99 oca de fier şi partea de joacă în care parcă şi soarele se oprea în loc spre a privi şi asculta gălăgioasle glasuri de copii ce roteau jocurile într-o frenezie brăzdată de râsete.

Poveştile scrise sunt cunoscute publicului larg, autorii lor fiind trecuţi în analele literaturii pentru secole întregi. Numai că mai sunt poveştile nescrise, cele ale căror personaje (adevărate) îşi vor fi trăit clipele de viaţă la gândul că vreodată se va spune şi despre ei pe undeva, că nu vor fi daţi uitării când se dă pagina cealaltă, cea în care intră în scenă alte personaje.

Poate că mulţi veţi lăsa cititul acestor rânduri din acest moment, nu de alta, dar veţi zice că iar încep cu poveşti din adormite timpuri taman când lumea din ziua de azi fierbe, când zbaterea pentru clipa ce trebuie trăită mâine este la paroxiste cote. Numai că... .

De dimineaţă am fost prin sat să-i împărtăşesc  pe cei ce ajunşi la bătrâneţi adânci, nu se mai pot deplasa în siguranţă (ori poate chiar deloc) pentru a veni spre biserică. Aproape fiecare loc are povestea lui, căci de la gura sobei încinse ori de lângă plita ce dogoare căldura aia din care răzbate miros de doveac copt ori de covrigi încălziţi pentru a fi mai lesne de mâncat, aud mereu câte o poveste de viaţă împletită cu lacrimi şi zâmbete, cu nostalgie şi speranţă. Dincolo de mărturisirea personală pentru care sunt chemat, imediat după împărtăşire, cum e firesc şi cât permite timpul, se deapănă poveşti.  Mâinile arată ici colo spre câte un tablou în care cei dragi au rămas la fel de tineri, palmele netezesc câte o cusătură scoasă din lada de zestre şi privirile se rotesc spre cusăturile de pe pereţi, toate mărturii ale unor timpuri ce aproape-s poveste. Nici personajele nu lipsesc, căci în spatele fiecărui lucru stă un om. „Tata, săracu’, îşi făcea opincile singur şi le făcea negre cu păcură; mam’ mare m-a crescut, că maica s-a prăpădit când aveam 3 ani şi taica era pe front; eram de-o şchioapă când făceau cărămida-n curte, stam toţi 10 într-o cămăruţă;  mâncam turtă şi mergeam desculţi până da bruma, iar bucăţile de carne, când aveam, le împărţea mama în mod egal, câte o sfiştoacă (foarte puţin) la fiecare;  ce cococi (lipii de pâine) făcea mama, umplea plita cu ele, abia aşteptam să le întoarcem pe-o parte şi pe alta; la inundaţii a intrat apa pe geam, avea cutărescu nuntă, mi-aduc aminte ca ieri...”.  Poveştile războiului încă mai prind grai de la puţinii supravieţuitori ai acelor timpuri, iar cele ale colectivizării, mult mai vii, se deapănă şi ele în troznetul lemenlor ce se aruncă căldura spre pereţii încărcaţi de vremuri.

Ştiu sigur că odată închisă uşa, la plecare, lacrimile şi amintirile vor continua să curgă, dar tăcut, în prezenţa aceloraşi carpete şi tablouri, la căldura moleşitoare ce se împrăştie spre pereţii ce-şi poartă stingheri istoria. „Poate vreţi să lăsaţi uşa deschisă”, auzi uneori, „că poate miroase, deh, omul bătrân...” şi ochii coboară spre preşul ce leagă precum o potecă drumul dintre pat şi uşa pe care rareori se strecoară cineva pentru a mai asculta poveştile unor clipe de viaţă.

„Mai spre Crăciun să vă arăt nişte poze, le am în laviţă”, şi vârful băţului de sprijin arătă locul unde alte amintiri erau ascunse de ochiul soarelui care îngălbeneşte trecutul. „N-am fost aşa, la tinereţe credeam că nimic n-o să mă doboare, dar la tinereţe omul face multe şi gândeşte puţin, la bătrâneţe gândeşte mult dar nu mai poate să facă nimic, asta-i viaţa.”

De cele mai multe ori ne-am dori ca povestea vieţii să ne fie dusă mai departe, să nu rămână doar scurta relatare redată pe cruce sub forma unor ani. Poveşti de viaţă sunt, ascultătorii lipsesc.

Şi ce frumos miros cartofii băgaţi la copt în  cuptorul unei sobe cu plită... .

TRIPLUSTRAT

Mă uitam cum picăturile de apă ce formau mici şiroaie coteau în dreptul crăpăturii din parbriz. Ştergătoarele pornesc rar, îngăduie parcă formarea şiroaielor taman pentru a nu munci degeaba pentru fiecare pictură. În dreptul fisurii şiroaiele cotesc, ai zice că nu-i posibil aşa ceva, căci la mână nu se simte nimic, totul pare a fi doar o fisură interioară. Şi totuşi, ele copiază acea crăpătură, inteligent, neputând să treacă mai departe decât duse forţat de lama ştergătorului ce-şi face rondul când şi când.

Până la urmă fisura nu-i decât o discontinuitate apărută la un moment dat într-un corp solid, nu? Ai zice chiar, cum zic eu (doar) despre parbriz, că nu-i mare lucru o fisură, ce problemă poate crea o firavă crăpătură într-un corp solid. Şi totuşi, dacă apar fisuri şi-n legătura tainică dintre minte şi suflet? Dacă uneori gândurile ocolesc simţirea în dreptul fisurii? Ori mai rău, dacă trăirile nu se regăsesc  în gânduri, şterse fiind ambele de ştergătorul nemilos al vieţii taman când se formează şiroaiele ce-mpletesc aceste picături de gânduri şi simţiri?

A început postul. Mi-aş fi dorit  să vorbesc mai mult despre asta, deşi, nu de puţine ori am discutat despre această perioadă din an, nu de puţine ori am relatat care-i rostul acestei abţineri voite de la anumite alimente, dar mai ales fapte. S-a bagatelizat prea mult rostul postirii, dietele şi prescripţiile nutriţioniştilor ce-şi fac din publicaţii adevărate bestseller-uri  ţin loc de post pentru mulţi semeni. E drept, corpul suplu aduce oarece mulţumire celor care urmează dietele, deh, nu poţi rămâne de piatră la aprecierile prietenilor, pentru care motiv asocierea dietei cu postul deja a devenit o regulă. Totuşi, dincolo de hrana consumată, dincolo de gramajele şi orele la care trebuiesc luate mesele (toate la centimă) rămâne lipsa liniştii sufleteşti.  Creştineşte vorbind, apostolul Pavel spune că „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.” Habotnicia postirii trupeşti, cu dese excese făcute de mulţi semeni, anulează  binefacerile postului sufletesc. Postul trupesc are meritul lui, iar cunoscătorii ştiu să-l împletească cu cel sufletesc în mod armonios. Nu mulţi sunt cei care cunosc, spre exemplu, vorbind doar de postul de mâncare, cum că cei mici,  copiii până la 12 ani, sunt scutiţi de post. Bătrânii de peste 70 de ani la fel. Femeile gravide şi lăuze, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea sunt scutiţi de la post.  Toţi aceştia pot ţine un post uşor, cu dezlegări, după voinţă şi putinţă. Bolnavii cu tratamente şi recomandări medicale pentru un anumit tip de alimentaţie sunt scutiţi de la post, de la postul de mâncare, desigur, că de restul, cele care ies pe gură dintr-o inimă rea, nu te scuteşte nimeni. Zice Scriptura: „nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii daţi drumul celor asupriţi. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l... .”

Duminică după slujbă am primit cea mai grea întrebare din cei 18 ani de preoţie. După predică, după ce am vorbit despre moarte şi veşnicie,  la miruit,  o copilă, rupându-se o clipă din mâna mamei, a venit şi mi-a zis: „părinte, vreau să vă întreb ceva”. Hmm, n-aş fi zis că urmează o întrebare de baraj, dar din gura copilei, direct, clar, a venit întrebarea: „câţi ani are Dumnezeu”? Înălţimea întrebării m-ar fi obligat să apelez la teologie adâncă, ori copilul a pus întrebarea din simţirea dumnezeirii, nu din cercetarea legilor. M-am dus cu gândul la cuvântul ce zice că în ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.

Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.

N-am smintit copilul cu un răspuns pe care poate doar un adult îl va fi perceput, i-am spus că am să-i răspund mai târziu, când va fi în stare să înţeleagă geometria dumnezeirii,  a existenţei din veşnicie spre veşnicie într-un cerc perfect alcătuit din nesfârşite puncte de iubire.

NIMIC

Nimic, da, căci nimic-ul, luat la scărmănat, nu face altceva decât să ne arate că tot-ul, privit în ansamblu, chiar şi-n antinomie cu nimicul, nu-i decât un nimic transformat, materializat, iar asta numai pentru o perioadă de timp.

Aţi zice că m-a găsit acum, după ani buni de la terminarea şcolii, dragostea de fizică şi de teorii încă neelucidate. Nicidecum, numai că trebuie să spun că uneori, privind în urmă pentru a vedea cele realizate ai senzaţia că n-ai făcut nimic, paradoxal ai spune, că se văd destule.

M-am uitat în dicţionar să văd definiţia nimic-ului şi n-am fost mulţumit. E drept, noţiunea este aşa de neutră încât  nici cei mai pricepuţi lingvişti n-o pot defini la adevărata valoare. M-am uitat în dicţionar să văd explicaţia scrisă, ştiinţifică, căci în sinea mea, experimentând diversele situaţii ale vieţii ştiu (simt) bine ce este nimic-ul. Ca şi în cazul iubirii, dicţionarul este doar un ghid, căci dincolo de explicaţiile date, cum e firesc, fiecare simte iubirea în felul său, imposibil de explicat, lesne de arătat. Ori poate nu.

Spunea Thales la un moment dat că „nici un lucru nu poate apărea din nimic, nici un lucru care există nu se poate transforma în nimic”.  Ciudat, dar numai pentru perioada antichităţii, căci mai târziu oamenii au început să definească nimic-ul venind cu demonstraţii bine calculate din care ar reieşi că vidul şi eterul ar fi un fel de nimic, deşi, la rândul lor, aceste stări ar fi pline de ceva, cum încearcă în ultima vreme să ne arate mecanica cuantică.

Ei, dar omeneşte vorbind, când întrebi pe cineva ce a făcut în ziua ce taman a trecut, ţi se răspunde: „nimic”. Se pare că la nivel uman, în frământarea clipelor dintr-o zi, efemere de altfel, când n-ai depăşit bariera banalului de la locul de muncă, când ai robotit acasă făcând aceleaşi lucruri ca şi ieri, alaltăieri ori ca acum 10 ani, când din acelaşi fotoliu ai privit la micul ecran, cel  dinspre care răzbat informaţii de breaking news aproape cu rapiditatea cu care clipeşti înseamnă (zice-se) că n-ai făcut nimic.

Îmi place cuvântul folosit în cartea Genezei când se spune că pământul era netocmit şi gol. Din start goliciunea împlică nimic-ul, cel puţin ca înveşmântare. Netocmirea are însă un sens mult mai adânc, depăşind bariera nimic-ului, fiind cu un pas înainte de nimic. Nu cu mult timp în urmă comentam la postarea unei prietene care spunea că  gândul este un primum movens al acţiunii omeneşti, urmat de cuvânt şi mai apoi de fapta care defineşte caracterul. Eu am spus că înaintea gândului este simţirea, căci numai simţind iubirea, ura, lumina, răceala poţi gândi şi vorbi despre ele. Netocmirea de care spuneam este starea pământului lipsit de calitate, clipa în care nu putea rodi nimic, nu putea susţine viaţa, era ne-împlinit, ne-bun, urmând ca după ce a fost lucrat cu lumină, căldură şi apă să-şi găsească rostul său.

Da, toamna se numără bobocii, cum spune vorba românească, iar eu, privind în urmă, la cele plinite ori la cele ce-s încă în lucrare, gândesc că mai am mult de muncit şi  că-n netocmirea unor stări ori în vidul necunoaşterii nu am făcut (mai) nimic.

Altfel, zice Scriptura: „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.”

"V"-ul PRIBEGIEI

Abia plecase noaptea, ori, dacă vreţi, abia se aşeza lumina zilei peste verdele aproape trist şi obosit al mijlocului de septembrie, când, ca-n copilărie, aşezat în leagănul din curte, cu genunchii aduşi spre bărbie, priveam spre grădina ce încet-încet stârpeşte, agonizând parcă, în vântul şprinţar al dimineţii de răpciune.

Nu ştiu când se vor fi dus aşa de repede zilele călduroase ale verii, căci mai ieri, din acelaşi leagăn, în clipele de odihnă, priveam la grădina ce mustea de rod şi la pomii pe ale căror ramuri se tot alergau gălăgioasele vrăbii în cearta lor zilnică cu mult mai sensibilele rândunici.

Poate vi se pare că am purces la scrierea unei compuneri de început de şcoală, o compunere primită la un test iniţial menită să vadă cu ce roade am rămas după un an de muncă. Nicidecum, şi când zic asta mă gândesc că azi, la vârsta maturităţii, nu cred că aş mai avea aceeaşi sensibilitate şi acurateţe de a scrie despre tainele naturii aşa cum aveam în copilărie.

Imaginea îmbătrânitei grădini se zărea ciudat prin aburul cănii de cafea ţinute între palme. Doar trei guri ar mai fi fost de luat şi apoi porţia de muncă a dimineţii trebuia să înceapă, defrişarea, fie ea şi pe petice, fiind imperios necesară, măcar din punct de vedere estetic. Numai că, dincolo de vârfurile salcâmilor din fundul grădinii, pe sârmele înnădite dintre stâlpi, a început gălăgia. Sute şi sute de vrăbii, aşezate ca într-un batalion de elită prezentau onorul, asta în timp ce mult mai sus, ca la comandă, un stol stingher de cocori, aşezat într-un „V” al pribegiei, îşi striga prezenţa.

Lumea virtuală te rupe deseori de spectacolul naturii, un shut down dat la timp îţi  deschide o altă perspectivă despre viaţă, mai precis, despre trăirea clipei, reînnoind parcă sentimentele simţite în urmă cu foarte mulţi ani. Nebunia comentariilor de tot felul pe diversele teme (veşnic) de actualitate şi comentariile aprinse şi duse dintr-o extremă în alta mi-au arătat, dacă mai era nevoie, că toată tevatura este făcută pentru rating, pentru a ieşi în evidenţă, în definitiv, pentru un loc bun în ochii celor ce privesc şi ascultă.

De ce oare oamenii nu se mai uită spre natură? De ce oare oamenii nu mai privesc la imperturbabilul ritm al animalelor şi al păsărilor? De ce le e frică oamenilor să mai simtă şi, speriaţi de viitor, se retrag doar în tabăra aparentei inexorabile gândiri?

Din faţa răcelii ce vine uneori/deseori e bine să fugi, chiar dacă pribegia nu e un lucru uşor, chiar dacă zborul implică efort, dorinţă şi pericol totodată. M-am întrebat ani de-a rândul de ce pleacă unele păsări spre „ţările calde”, de ce fac efortul acesta imens, uneori împrăştiat pe mii de km pentru a reveni în aceleaşi locuri, ca o reîntoarcere la inocenţă. Desigur, acum ştiu de ce pleacă, ştiinţific vorbind, deşi, sincer, aproape că rămâne o taină această dorinţă a lor de a o lua de la cap reconstruind an de an cuibul în care-şi vor fi trăit cu drag anumite clipe ale vieţii.

După noi nu rămâne nimic, căci răutatea zilelor în care veştile despre război, ale celor despre viruşi, despre rate, despre suferinţă, despre credinţă şi/sau necredinţă, despre vedete şi diete se vor duce. Cum? Ar zice Scriptura aşa: „ca pasărea ce zboară în aer şi a cărei călătorie nu lasă nici un semn; căci ea, bătând cu aripile vântul cel uşor şi despicându-l cu avântul pornirii, îşi taie cale prin mişcarea penelor, iar după aceea nimic nu mai arată pe unde a trecut”.

„V”-ul pribegiei pe cărările văzduhului e o realitate pentru cocori, grupurile compacte de rândunici îşi văd de drumul lor la fel de sigur, doar oamenii, haotic, într-o anarhie de idei, mărşăluiesc pe drumurile vieţii în căutarea unor identităţi pierdute, orbecăind solitari spre cuiburile demult părăsite.

În urma vrejilor plini de roadă rămâne pământul dezgolit în aşteptarea plugului ce-l va ondula în brazde mici şi dese ce vor ascunde sub greutatea lor resturile unor necoapte ori stricate roade. Ogorul va fi un nou început, căci, cumva, în acelaşi leagăn, eventual cu o cană de cafea între palme, voi aştepta gălăgia rândunicilor ce-mi vor vesti venirea unei alte primăveri.

Şi totuşi vine toamna... .

UN FEL DE PAUZĂ

Dese-s clipele la un moment dat în viaţă când ţi-ai dori să iei o pauză, şi când spun asta, nu mă gândesc nicidecum la pauza aceea percepută ca o vacanţă, când ştii că timpul de respiro este bine determinat, ci la pauza aceea tip stop-joc, la pauza în care poţi lua decizii capitale, nu arbitrare ori pripite, menite să conducă la păreri de rău.

Foarte mulţi oameni îşi doresc pauzele pentru că oboseala cronică îi apasă din ce în ce mai tare, atât de mult, încât de multe ori spun că nici 20 de ore de somn nu le-ar fi de folos pentru a se simţi odihniţi. Alţii, şi-ar dori mai mult timp pentru a-l petrece cu cei dragi, spunând că rarele clipe de discuţii în tihnă trec mai repede ca gândul, la polul opus, fireşte, apar clipele petrecute departe de ei, pe drumuri, la locul de muncă ori chiar la muncă (suplimentară) acasă.

Nu puţine au fost momentele în care, copil fiind, mi-am dorit ca timpul să stea în loc, aceleaşi gânduri avându-le şi-n adolescenţă, dar şi-n momentele de bucurie petrecute alături de minunaţii oameni întâlniţi până acum, de cei care au ştiu să mă accepte ca om şi ca preot deopotrivă. Poate că veţi râde dacă vă spun că rareori, ca orice muritor, mi-am dorit să se fi oprit timpul pentru lucruri mărunte, pentru că aveam câte ceva de făcut prin curte, casă ori pe câmp, procedând precum suporterii înfocaţi la loviturile de la 11 m când se roagă  cu mai mult patos decât se roagă într-un an întreg.

Va sosi şi momentul în care pauza finală oferită de timp, cea a veşniciei, va sosi şi la mine, când bilanţul unei vieţi are să se strângă într-o clipă, precum o arhivare a unui document în lumea virtuală.  Momentul acesta e unul special, desigur, luat fără de voia noastră, ori, mai bine spus, conform legilor fireşti după care trăim în trup, pentru care motiv nu trebuie să-l aşteptăm cu frică, ci ca pe un dat firesc, ca pe odihnă   binemeritată în urma unei zile de muncă.

Ideal ar fi să-ţi poţi lua pauză când vrei, ar fi ideal, da, numai că trebuie să fim conştienţi că lângă noi, dependenţi de noi, mai mult sau mai puţin, sunt cei care ne sunt mereu alături, cei care nu pot lua pauza odată cu noi, trăindu-şi clipa, fiind în punctul culminant al unor acţiuni în care au nevoie de tine, pentru că asta e frumuseţea vieţii, că nu am fost făcuţi să trăim solitar ci în comuniune.

Se prea poate ca în ultimul timp, luat de valul comentariilor prin paginile prietenilor să fi produs şi supărare cuiva, nedumerire ori  neîncredere. Nu ştiu dacă am ajuns la pragul derizoriului cu comentariile mele, eu zic că nu, eu zic că mi-am păstrat verticalitatea încercând prin pilde, metafore şi cuvinte simple, legate de viaţa de zi cu zi, să aduc în ochii cititorilor un dram de lumină. Nu cred că l-am „supărat” nici pe Dumnezeu prin modul în care am încercat să-L fac cunoscut, uzând mai mult de acţiuni şi gânduri ce ţin de viaţa de zi cu zi, în aşa fel încât să înţeleagă toată lumea, fără a mă adânci în teologie adâncă, greu de înţeles.

Sunt convins că adevăraţii prieteni vor înţelege mesajul meu, poate chiar şi cei ce ocazional mai trec printre rândurile mele. Aşa că sunt convins că lipsa mea va fi repede suplinită de mulţimea paginilor virtuale în care probabil că se vor regăsi, conştient fiind că-mulţi cei care scriu frumos şi ziditor.

Eu spun time out virtualului pentru un timp (nedeterminat), şi, cu voia Celui de sus, sunt convins că ne vom revedea cu bucurie în gândurile bune ce ne-au însoţit până acum.

p.s  De voi fi şters din vreo listă între timp, nu mă supăr, nu doresc să fiu o povară pentru nimeni.

JURNAL DE VACANŢĂ

Via recta semper bona, o zicală latinească ce ar trebui să facă referire la drumul cel drept, şi, desigur, când spun asta, nu mă refer la elevaţia drumului, la netezimea lui, ci la modul în care drumul (vieţii) te poartă în anumite locuri, în momente deosebite, fie şi pentru scurt timp, pentru a te încărca sufleteşte cu cele văzute/simţite/trăite.

În vara asta, în prea scurta vacanţă pe care am avut-o am încercat să îmbin odihna cu împlinirea sufletească alături de familie şi, în dese rânduri, alături de prieteni, anul acesta, în mod special (ori poate mai vizibil) cu cei cunoscuţi în virtual.

Teoretic aş avea de scris mult, practic, dacă aş scrie (cât de mult aş vrea) n-ar mai citi nimeni, căci toată lumea e pe fugă, e în luptă cu timpul. Şi apoi, dacă ar fi să mai adaug ceva la această introducere, cumva, ar fi un pic inedit să vorbesc despre o parte a concediului meu, zic asta gândind că majoritatea oamenilor îşi păstrează aceste lucruri doar pentru ei (corect într-o anumită măsură), împărtăşind cu ceilalţi doar câteva instantanee filmate ori pozate numai pentru câteva like-uri.

Vorbeam de odihnă mai sus, de odihna concediului. Acum, când sunt la taste, aş zice că nu m-am odihnit, adică nu am dormit (cum se zice că trebuie în concediu) până la ore târzii, nicidecum, ci în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, am tot văzut câte ceva, am plecat spre zonele cu privelişti încântătoare şi spre prietenii minunaţi ce şi-au deschis sufletele şi uşile spre primirea unor oaspeţi de departe. Parcă cei trei mii de km făcuţi prin ţară nu m-au atins deloc, căci frumuseţea locurilor vizitate şi bucuria întâlnirii cu prietenii au îndepărtat orice urmă de oboseală, încărcându-mă cu linişte, cu voie bună şi împăcare sufletească.

În fiecare ţinut vizitat am simţit freamătul istoriei care, în unele locuri, din nefericire, este din ce în ce mai slab din cauza  kitsch-ului ce se dezvoltă pe la fiecare colţ.  Şi totuşi, dincolo de tarabele multicolore ale vânzătorilor ambulanţi te cutremuri de măiestria cu care înaintaşii noştri au zidit (în vitrege timpuri) sate şi oraşe, târguri şi drumuri, case şi biserici.

Dobrogea n-am vizitat-o decât parţial, căci neînţeleasa grabă de a ajunge la malul mării  răpeşte mereu din timpul necesar vizitării acelor locuri pe care s-au scris o parte bună şi frumoasă a istoriei acestei ţări, dar, în fiecare an, puţin câte puţin, tot am văzut, lăsând mereu un gând pentru anul ce vine, mai ales că deja şi-n acest ţinut ne-am făcut prieteni buni, unde aproape de malurile Dunării, am fost îmbiaţi la o îngheţată, numai bună pentru călătorii ce doreau să vadă răsăritul la malul mării.

Moldova şi-a deschis porţile larg, cum face mereu, şi, lăsând Buzăul în dreapta am tot urcat spre Iaşi, cu o pauză scurtă dar tare plăcută, petrecută în compania unor prieteni de suflet la Focşani, alături de care, cum era firesc, am stat la o pizza, să nu plecăm mai departe flâmânzi (mai ales sufleteşte). Mănăstirea Moreni (de până-n Vaslui) este un izvor de culori, miile de flori ridicându-şi petalele spre cer, căci, turiştii se feresc de vizită speriindu-se de cei 3-5 km neasfaltaţi, neştiind însă cât au de pierdut. Vizitând mănăstiri, cu aceeaşi bucurie, cu drag, simţindu-ne ca acasă în fiecare loc, călcând cu grijă însă, conştienţi fiind de valoarea locurilor şi de munca depusă am ajuns la  Iaşi, care e imens (ca valoare istorică dar nu numai), şi, spre bucuria noastră, acolo am avut o gazdă minunată ce ne-a primit cu pâine şi sare şi  ne-a fost  ghid bun pentru o seară deosebită oraş.  Lăsând Iaşul, după ce am trecut pe la cuvioasa Parascheva,  am urcat spre ţara mănăstirilor, Bucovina,  limpezindu-ne ochii în albastrul Voroneţului şi, cum ea firesc, urcând până la Putna, unde în partea dreaptă a bisericii se află mormântul marelui domnitor Ştefan. Printre sutele de turişti străini,  am văzut Suceviţa şi Moldoviţa, ctitorii ce au sfidat timpul, ca şi celelalte mănăstiri, oferind celor ce vizitează lecţii de istorie şi trăire.

Dacă nu vedeam şi Maramureşul (măcar o parte din el) nu aveam linişte, aşa că am tăiat munţii şi prin pasul Prislop (unde-i o minunată mănăstire) şi am poposit la Sighetul Marmaţiei, locul de plecare spre Săpânţa. Un loc  de graniţa nu e decât un reper administrativ, căci mesajele de acolo n-au graniţe, răzbat dincolo de graniţele ţării, adunând sute şi mii de vizitatori.

Baia Mare şi-a deschis porţile şi pentru câteva ceasuri am poposit în casa unor oameni buni, prietenia fiind şi în acest caz liantul perfect de legătură între oameni. Gazda noastră şi-a rupt o zi întreagă pentru a ne arăta frumuseţile zonei, mergând, desigur, până la vestita mănăstire Bârsana, un loc minunat, un colţ de rai parcă lăsat dinadins pe pământ românesc.

Timpul scurt ne-a gonit din Maramureşul în care turlele bisericilor şi a mănăstirilor parcă ating cerul, aşa că mai la  vale, am ţinut neapărat să vedem Transilvania, dar nu neapărat pe şoselele pricipale, ci pe drumurile lăturarnice (dar bune) de-a stânga şi de-a dreapta cărora am tot văzut oameni muncind, case specific transilvănene, lacuri şi fâneţe. Desigur, nu am ratat mănăstirea Nicula, după care, miezul zilei ne-a găsit în centrul istoric al Sighişoarei, tot printre turiştii străini, de mai toate neamurile,  chiar dacă şi aici  (repet, din nefericire) kitsch-ul aproape că te obliga să renunţi a mai vizita locurile încărcate de istorie.

La intrarea în Râmnicu Vâlcea (dinspre Sibiu) am văzut muzeul satului, cel mai frumos din cele vizitate până acum (dintre muzeele satului), o splendoare, un sat întreg în care m-am deconectat după sutele de km parcurşi, un sat în care te simţeai exact ca acum o sută-două de ani.

Cum era firesc, foarte aproape de casă, la Piteşti, am trecut prin casa altor prieteni buni, unde, primiţi fiind cu căldură, ne-am răcorit cu îngheţată, punând punct unui scurt concediu, dar, deschizând porţile unui alt itinerar pentru anul ce vine, căci locuri de vizitat mai avem, şi, desigur, prieteni buni prin toate colţurile ţării, unii pe care dorim să-i revizităm, alţii (care acum să nu se supere că n-am trecut pe la ei) pe care dorim să-i cunoaştem şi fizic (dincolo de virtual) aşa cum ne-am vorbit de-a lungul timpului. Desigur, mai scurt de atât n-am putut fi, chit că blogul de faţă e doar o sinteză  a celor vizitate, căci despre bogăţia gusturilor mâncărurilor nu am spus nimic, despre căldura cu care am fost primiţi am zis prea puţin, despre bucurie doar în linii mari. Totul a fost minunat, şi, slavă Domnului, petrecând toate fără evenimente neplăcute, am să încerc să scriu mai bine următorul blog, căci de bună seamă (gândesc eu) la acesta poate că v-am cam plictisit.

Le mulţumesc din suflet tuturor celor ce m-au primit cu bucurie, celor cu care m-am întâlnit, fiindcă ei au fost partea vie a drumurilor noastre, plinind cu ospitalitatea lor toate cele vizitate.

Spuneam la început că drumul drept e totdeauna  bun, da, aşa este, dar numai dacă-l parcurgi cu înţelepciune şi cu bucurie.

PĂRĂSIŞTE

Azi am trecut pe strada pe care, cu mulţi ani în urmă, cu foarte mulţi ani în urmă, întorceam cu bucurie vizita unor prieteni de joacă, în locul în care atunci acolo se afla un excavator în care noi inventam poveşti de război cu tunuri şi tancuri. Părăsişte...  .

Da, părăsişte, e cuvântul potrivit, chiar dacă forma este una forţată, cel puţin dacă o raportăm la dicţionar. Gardul de ulucă ce strălucea de vopsea odinioară acum era legat cu sârme ici colo, iar putregaiul din el se mai ţinea doar în bălăriile ce crescuseră printre laţi. Casa ce înainte vreme era ca un pahar de cristal, acum sta cocoşată de presiunea singurătăţii încât parcă şi ciorile se fereau să stea pe coama ei. Doar o bucată de lemn, aparent mai nouă, era agăţată de singurul stâlp de poartă un pic mai zdravăn, iar pe ea, scris cu vopsea roz, trona anunţul arhicunoscut ce zice că locu-i „for sale”.

Vis-a-vis, trei bărbaţi, odată tineri şi ei, stăteau la un „tutun”, dând câte un picior zarzărelor ce cădeau coapte prin iarba şanţului. Desigur, i-am întrebat care-i treaba cu casa, că acolo era odată veselie mare, curtea plină, discuţii şi planuri de tot felul.

„Ei”, zice unul, „au plecat toţi, că deh, umblă câinii cu covrigi în coadă prin străinătăţuri. Au pus-o în vânzare, dar nu au dat-o că au ţinut la preţ, acu’ ce să mai dea, că uite, cade tot. Se aude că ar fi luat-o unii să facă salon de masaj, hmm, să se răsucească ăi bătrâni în mormânt.” Şi aproape legat de primul, un altul, care tocmai îşi aruncase chiştocul în băltoaca rămasă din ploaia nopţii, râse hâtru, arătându-şi singurul dinte din faţă. „Lasă mă”,  zise către primul, „că e bine, că uite, vii de la sapă şi treci pe la masaj, ca-n occident”. „Bă, e de plâns, nu de râs”, a zis primul, „că o să vină vremea să te dea afară din casă să-şi facă ei afacerile iar tu o să rămâi cu râsul, că de masat o să te maseze moartea”.

Vorbe, vorbele oamenilor obosiţi de muncă, bucuroşi de ploaie, străini de civilizaţia occidentului, stăpâni pe mica lor curte şi miraţi de cursul vremii şi al vremurilor. Mi-am adus aminte, mergând mai departe, de cuvintele psalmistului care spune aşa: „ inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.”

Părăsişte... . O stare nefirească de mâhnire şi neputinţă te încearcă atunci când vezi că locurile ce odinioară musteau de fericire sunt acum golite de viaţă, lipsite de sens, puncte de reper şi adăpost pentru păsările de noapte şi rozătoarele pământului. Sunt din ce în ce mai dese aceste locuri. Uneori, ca un paradox, părăsiştea cuprinde şi locurile unde-i mişcare, căci, sunt curţi unde s-au ridicat mastodonţi de clădiri (chipurile case), taman lângă acele căsuţe ce odinioară adăposteau o familie cu mulţi copii. Ai tinde să crezi că-n locul nou e mai bine, dar, nu de fiecare dată în viaţă totul este ca-n reclamă.

La o poartă, la o poartă nouă, pe altă stradă, e parcat un excavator, e nou, străluceşte în soare, numai că nu-i nimeni pe lângă el să se joace, nu inspiră la povestit ca cel vechi, ca cel lovit de vremuri. E nou, dar părăsiştea îl rugineşte taman prin nefolosire... .

...

Aţi trecut vreodată pe un pod suspendat? Dar pe o punte legată doar la capete în timp ce „pluteşte” peste un hău? Sau poate măcar pe o punte improvizată peste un curs de apă? Să mai întreb dacă aţi trecut peste vreo mlaştină ori peste vreo baltă sărind ici colo, din piatră în piatră, din buştean în buştean, spre a ajunge la celălalt mal fără evenimente nedorite? Cam multe întrebări, ştiu, cam multe, deşi, ideea ar fi aceeaşi, anume că sunt momente când, în calea vieţii, eşti nevoit să parcurgi şi porţiuni de drum pe care nu te poţi bizui prea mult pe infrastructura solidă cu care erai obişnuit, când rămâi doar în echilibrul propriei voinţe şi putinţe ori, cum spun oamenii de la ţară, doar în mâna Celui de sus.

Cumva, aceste punţi neconvenţionale sunt asemenea punctelor de suspensie, le găseşti când te aştepţi mai puţin, te lasă în aer ori în suspans ca şi cum ai fi mereu pregătit pentru un salt mare, intuind ce urmează dincolo numai din experienţa vieţii.

Sunt momente când în viaţă, omeneşte vorbind, trebuie să mergi singur, dar sunt şi momente în care ai nevoie de ajutorul celor din jur, şi nu mă refer la familie, ci la prieteni. E foarte adevărat, unii, în trecerea lor prin viaţă, abuzează de această lucrare a prieteniei, cerând mereu fără să ofere, ca şi cum ar avea dreptul, chiar impunând deseori. Solomon înţeleptul, cu privire la această stare,  spunea aşa: „pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.” E foarte adevărat că uneori/deseori starea materială poate lămuri ori risipi prietenia, căci abia atunci poţi vedea cine-ţi este prieten, numai în momentul în care, aflat pe puntea punctelor de suspensie, primeşti o mână de ajutor pentru a ajunge la drumul drept. Şi aici mai zic că, odată ajuns la drum bun, să nu te abaţi, să nu o iei iar aiurea tot pe drumuri desfundate, cerând mereu şi mereu ajutor, căci vei scârbi pe cel ce şi-a  întins mâna spre tine cu drag.

Ce faci când, pentru trecerea anumitor punţi, eşti pus în situaţia de a apela la prietenii tăi care sunt în anumite funcţii, fie că-s în acelaşi domeniu cu tine, fie în alte domenii? Desigur, vorbesc de ajutorul care nu iese nici  din limitele legii şi nici din cele ale moralei, deşi, din exces de zel, pentru a da bine în ochii celor mai mari ca ei,  pot pune condiţii şi condiţii, anulând în acest fel partea de legătură simţită, făcând posibilă trecerea punţii în siguranţă, da în aşa fel încât să pierzi ultimul tren aflat pe celălalt mal, cel fără de care nu poţi continua drumul început decât luând-o pe jos, muncind dublu, cu triple eforturi.  Zice Mântuitorul aşa: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei ...de acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni ...  Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.”

Nu mi-a rămas până acum nici o punte netrecută, chit că uneori echilibrul mi-a fost pus bine la încercare, asta în condiţiile în care nu-mi este frică nici de înălţime, nici de apă mare. M-am obişnuit şi cu punctele de suspensie, din ce în ce mai des folosite, căci uneori întrebările rămân fără răspuns,  iar răspunsurile, când le primeşti, te lasă fără grai, rupând firul poveştii, transformând frumosul, firescul, într-o incertitudine pe care nici măcar câteva puncte de suspensie nu o mai pot explica.

Ar mai fi o soluţie, pentru evitarea punţilor zic, zborul, chit că acest lucru nu se poate întâmpla decât atunci când aripile (mintea şi sufletul) sunt  îndeajuns de puternice pentru a tăia văzduhul şi ploaia punctelor de suspensie... .

RUMEGUŞ

Rumeguş, da, un cuvânt pe care unii nu-l folosesc decât rareori în viaţă, un cuvânt ce defineşte deşeurile mărunte rezultate în urma tăierii lemnului, cumva, aşchii mici, uniforme, ce se împrăştie azi sub suflul drujbelor şi al gaterelor, căci înainte vreme, se mormănea sub lama joagărului manual, umplând bocancii celor ce trăgeau cu putere de mânere pentru a pătrunde cu lama dinţată inelele ce  numără anilor copacilor ce  falnic vor fi crescut în timp, în liniştea pădurii.

Când privim un lucru, în special în acest mileniu, uităm să-l privim (şi) în micile sale componente, îl privim doar ca produs finit, fără să ne aducem aminte că fiecare element component are la rându-i alte componente. Evident, nu putem spune, ca odinioară Democrit, că există particule indivizibile, făcând referire la atom, asta pentru că ştiinţa ne-a învăţat despre electroni, despre nucleul cu protoni şi neutroni, despre micile particule numite quarci, ori de aproape invizibilii neutrini. M-am dus prea departe, nu? Poate că da, mai ales că nici nu pot continua, căci aş depăşi bariera cunoaşterii mele cu privire la aceste lucruri, cel puţin la nivel demonstrativ.

În viaţa mea am pus şi am tăiat copaci, am admirat deseori simplitatea cu care cresc şi lupta pe care o dau în perindarea anotimpurilor, m-am căţărat în ei, i-am folosit ca ascunziş în jocurile copilăriei şi, m-am bucurat ani de-a rândul de căldura oferită în arderea lor troznită, tainică, din vatra sobei. Cel mai mult, asta până  mai ieri, mă impresiona căderea lor sub lama drujbei ori sub loviturile toporului. Până la un moment dat nimic nu ar trăda căderea, ai zice că ultima coajă netăiată îi dă o forţă neştiută, până când, deodată, pleacă spre pământ la fel de drept cum au stat ani de-a rândul în bătaia vânturilor, a ploilor şi a soarelui. La locul faptei  nu rămâne decât o buturugă ce pentru un timp va marca locul unde odată a fost un copac falnic, căci în timp, locul îi va fi luat de alt copac (cazul fericit), ori, după caz, plugurile vor tăia pământul pentru a-i da altă întrebuinţare sau oamenii vor clădi şi construi diverse lucruri ce vor şterge definitiv orice urmă a ceea ce va fi fost acolo vreodată.

Azi, după ce am tăiat lemnele, am strâns în mână un pumn de rumeguş. Nu ştiu din care lemn provenea, poate că erau bucăţele din toate cele tăiate, dar, mai mult ca niciodată am simţit cum  trecerea timpului uniformizează amintirile, le amestecă,  le transformă în rumeguşul ce amestecat, nu mai defineşte un copac sau altul, ci doar o materie simplă, uniformă, pregătită pentru descompunere. Material vorbind, fiindcă am ajuns aici, aş menţiona cuvintele unei  cântări de la înmormântare, ce, vorbind despre cele ale materiei din care suntem făcuţi, ne aduce aminte că la un momentat dat nu mai ştim cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul.

Strângând în mână un pumn de rumeguş nu am putut să nu mă gândesc la lucrul ce sperie pe cea mai multă lume, la starea ce-i  face să tremure şi pe cei mai mari dictatori ai lumii, la sentimentul că vreodată, în urma trecerii pe aici, în ciuda tuturor încercărilor pe care le facem pentru a lăsa ceva în urmă, se va instala definitiv uitarea. Nu credeţi? Atunci aruncaţi un pumn de rumeguş în vânt.

O FLOARE RARĂ

Soarele urca domol pe nevăzuta-i cărare, aruncând săgeţi din ce în ce mai aprige spre grădina ce se trezea la viaţă după somnul scurt al nopţii de vară. Mărgeluţele  de rouă dispăreau văzând cu ochii lăsând frunzele verzi ale plantelor să se moleşească uşor în bătaia astrului dogoritor, căci adierea plăpândă a vântului nu reuşea să le clintească decât într-o leneşă legănare.

Pe potecuţa dintre legumele ce stau aliniate ca nişte soldaţi disciplinaţi, cu ochii cârpiţi de somn, cu o păpuşă-n braţe, copila se aşeză cuminte lângă părinţii ce jumuleau buruienile ce viguros căutau spre cer, ajutate pesemne de ploile căzute în ultima vreme.

„De ce le jumuliţi”, întrebă ea serioasă, ca şi cum i-ar fi păsat de mormanul de bălării de la marginea grădinii. Şi mutându-şi locul, a sprijinit păpuşa de o tufă de ardei, lăsându-se pe vine şi prinzându-şi obrăjorii în palme în aşa fel încât să poate privi cu atenţie cele din jur, şi, într-o rotire a ochilor, privirea i-a rămas ţintuită pe o floare mică, cu petale multicolore ce încerca să se facă remarcată în desişul  bălăriilor ce căutau să o sufoce.

„Ce floricică frumoasăăă!” Şi întinzând mâna spre ea, a întrebat: „pot să o rup şi să o iau în casă? Ce floare e, că-mi place”, zise ea senină, căci seninul cerului parcă se oglindea pe chipul copilei ce abia făcuse patru ani.

„Să n-o rupi”, se auzi glasul tatălui, în timp ce mama taman o lua în braţe pe micuţă.  „E o floare rară şi dragă, pe care uneori nu o întâlneşti decât o dată în viaţă fiindcă nu poate creşte oriunde, iar bătrânii îi spuneau floarea prieteniei”. „Tati, ce e prietenia”, întrebă fetiţa.

Şi mă gândeam la definiţia prieteniei dată de dicţionar, cumva rece, ca un comunicat oficial în care limba de lemn este singura limbă folosită, căci explicaţia spune că prietenia este un sentiment de simpatie, de stimă, de respect care leagă două persoane.  Scriptura spune că prietenul adevărat iubeşte oricând iar în vreme de necaz devine ca un frate, iar evanghelistul Ioan întăreşte spunând  că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Şi, aş zice eu, că prietenia poate fi o favoare a vieţii, una în care sufletul să-şi găsească  bucuria şi liniştea în ocrotirea celor ce nu te-ar părăsi niciodată.

„Când ai să creşti, ai să vezi tu singură ce-i prietenia”, zise tatăl. „Dar să ştii micuţo, că prietenia e ca floricica la care tu te uiţi. Are petale frumos colorate şi vii, ele sunt prietenii. Unele flori au mai multe petale, altele mai puţine.  Cele care se rup, nu mai pot fi puse la loc niciodată, şi, dacă se rup mai multe petale, floarea se usucă, căci fără prieteni, un om este aproape mort, cel puţin faţă de cei ce-l înconjoară. Floricica asta nu poate fi replantată nicăieri, ea creşte doar acolo unde-şi găseşte rostul, chit că de multe ori nu e văzută de toţi, din cauza buruienilor ce o înconjoară. Cele mai frumoase flori ale prieteniei cresc în mintea şi-n sufletele copiilor şi a celor ce-şi păstrează sufletul curat”.

Într-o grădină, o floricică se legăna în bătaia leneşă a vântului, strălucind în lumina soarelui ce tot urca pe nevăzuta-i cărare. Lângă ea, o copilă cu obrăjori-n palme, privea la petalele viu colorate întrebându-se, poate, dacă această floare se poate usca definitiv vreodată.