FLOAREA RUŞINII

Zilele trecute în timp ce coseam prin curtea bisericii am asistat la un mică discuţie, aprinsă chiar, între o mamă al cărei copil a fost bruscat la gârlă de un altul mai mare, iar acesta, cel mare desigur,  nu părea a se simţi ruşinat deloc la cuvintele de mustrare şi grijă a femeii ce dorea să afle motivul pentru care fiul ei era ţinut forţat cu capul în apă.

După încetarea ostilităţilor, soldate cu fuga ruşinoasă a celui împricinat, o femeie mai în vârstă ce asistase şi ea la discuţie a zis: asta se întâmplă dacă floarea ruşinii nu mai are decât puţin roşu în ea. Că înainte, spunea ea, era mult roşu în floare şi doar puţin alb pe marginea florii.

Eu am picat câteva secunde pe gânduri şi am întrebat repede (că uneori curiozitatea este bună, dar nu mereu) ce-i cu această floare a ruşinii, că n-am auzit de ea. Eeee  părinţele, zice ea, eşti tânăr şi de aia nu ştii. Pe timpul meu (adică în urmă cu vreo 60-70 de ani) era o floare care se numea floare ruşinii şi creştea peste tot. Era roşie în mijloc cu puţin alb pe margine, floricele mici şi dese. E şi azi pe câmp, dar a mai rămas doar un pic de roşu în mijloc şi e albă toată. Bătrânii ziceau că de ce se împuţinează ruşinea între oameni, de aia se va albi până ce nu va mai exista pic de ruşinare.

Atât mi-a trebuit şi cum am ajuns acasă am intrat la calculator să văd ce e cu floarea asta, dacă o cunosc cumva. Şi am aflat-o în fotografii. O ştiu de pe câmp, dar eu o ştiu doar cu puţin roşu. Plus că nu ştiam cum i se spune în popor, catalogând-o drept bălărie alături de altele cărora nu le ştiu numele.

Vedeţi, ruşinea poate fi ori un sentiment de jenă ce vine în urma unei greşeli, poate fi umilinţă şi dezonoare, poate fi modestie sau timiditate. Şi cum în fiecare postare încerc să privesc lucrurile un pic şi prin prisma credinţei, prin cuvântul Scripturii,  am găsit un verset ce spune că este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har. Fără îndoială că ruşinea ce aduce păcatul este de fapt neruşinarea, obrăznicia ori aroganţa cu care spunem şi săvârşim anumite lucruri. Această stare de neruşinare vine în momentele de supărare, de pierdere a unor lucruri ce aduc atingere vieţii noastre, dar care stare, nu este una ce ne caracterizează, ci doar una de moment. Timpul ameliorează această stare şi conştiinţa scoate la înaintare ruşinea care aduce har, ruşinea ca părere de rău pentru momentele de neruşinare, ruşine ce o mărturisim celor din jur, mai apropiaţi, sau chiar la spovedanie (deşi e destul de greu, tot din ruşine, dar cea a sfielii de această dată). De altfel Scriptura zice:  nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele tale şi nu sta împotriva curgerii râului.

De la ruşinea goliciunii în care i-a adus păcatul pe primii oameni, trecând pe la domnitorul ce nu s-a sfiit să spele prin sărutare  obrazul ruşinat a lui Moş Ioan Roată, ajungem în zilele noastre unde, latinescul naturalia non sunt turpia (lucrurile naturale nu sunt ruşinoase), a fost împins la extrem, la o neruşinare căreia i se dă conotaţii de normalitate, frizând adevărul. Şi adevărului, după cum am auzit şi eu, de un singur lucru îi este ruşine, să se ascundă.

Nu ştiu ce să zic, poate că în fiecare casă ar trebui să existe un ghiveci cu floarea ruşinii, aşa, ca un barometru la care să privim atunci când nu putem privi în ochii celor din jur, nu putem privi în oglindă sau spre cer.

Mare ţi-e grădina Doamne, a exclamat mama copilului ce pătimise din cauza derbedeului neruşinat.

SARE ŞI PIPER

Azi am fost în contradicţie de gânduri. Pe de o parte aş fi vrut să scriu despre moarte(dar despre ea am mai vorbit ) iar pe de altă parte am zis să scriu despre glume, aşa din punct de vedere creştin. Nu că n-ar exista şi glume mortale, da’ nu-s chiar domeniul meu de activitate şi am zis că o combinaţie nereuşită ar strica fasonul postării. Aşa că azi merg pe zâmbet.

Deseori am fost întrebat dacă e păcat să glumeşti, să spui bancuri ori să faci farse. De parcă se terminaseră păcatele de pe faţa pământului şi rămăseseră glumele. Şi deşi am răspuns fiecărui interlocutor în parte, am zic că e bine să şi scriu despre asta.

Fără discuţie că o parte din gândurile pe care eu le scriu aici vă sunt cunoscute. Unii faceţi aceste lucruri din fire(mă refer la partea bună a lucrurilor), alţii pentru că aşa aţi primit de la părinţi ori prin propria educaţie şi experienţă de viaţă. Deşi uneori, mai ales în anonimatul virtualului, unii mai au scăpări necontrolate şi nedemne de statutul unei conştiinţe lucrătoare.

Dar să las umplutura vorbelor şi să trec la subiect. Aşadar vorbim despre glume şi veselie. Ori trebuie să spunem că glumele izvorâte din inima veselă şi bine dispusă ce nu deranjează pe nimeni, ce aduc bucurie, comuniune prietenească şi îndepărtează grimasele anumitor gânduri şi suferinţe sunt chiar binevenite. Cum spune şi psalmistul o inimă veselă înseninează faţa, iar când inima e tristă şi duhul e fără de curaj; o  inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele.

Numai că e o problemă. Nu toată lumea are înţelepciunea de a cântări greutatea unei glume în inima şi mintea celui ce o ascultă. Şi atunci când se depăşeşte măsura efectul poate fi invers celui de bucurie. Zic asta pentru că mulţi mizează pe glumele porcoase şi excesiv sărate şi piperate crezând că pot fi universal gustate de toată lumea. Ori apostolul Pavel spune că nu trebuie să spunem nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin iar asta pentru că ele pot aduce amărăciune şi supărare, mânie, izbucnire şi defăimare.

Evident ă trăim într-o lume în care partea vizuală şi de audiţie este la un nivel foarte ridicat. Numai că la un moment dat, giumbuşlucurile imorale  tendenţios condimentate cu substraturi uleioase, depăşesc măsura gustului. Căci un condiment pus în exces strică gustul mâncării, iar o glumă slabă nu poate fi dreasă numai dacă pui peste ea oareşce înţelesuri, pentru că-ţi lasă un gust amar ce îndepărtează bruma de zâmbet iniţial.

În viaţa de zi cu zi, în special cu prietenii, folosim glume bune şi facem farse nevinovate ce aduc un strop de voioşie într-o mare de încruntare generală. În lumea virtuală administratorii de site-uri au mers mai departe şi au creat diverşi smiley  ce simbolizează zâmbetul, râsul, hohotul de râs, hăhăitul şi râsul manifestat prin tăvălirea pe jos. Tot în viaţa de zi cu zi, dar şi în lumea virtuală, găsim deseori şi glume nesărate, mojicii şi insinuări ce nu-şi au locul, expresii şi gânduri ce numai zâmbet nu ne pot aduce pe chipuri.

Răspund în ultima parte la o altă întrebare primită de la un copil. El m-a întrebat într-o zi, privind la icoana predicii de pe munte, dacă Dumnezeu zâmbeşte. Şi am zâmbit la întrebarea lui. Cred că da. De fapt cred că lumina divină are şi acest atribut, căci poate fi un zâmbet pe care Dumnezeu ni-l trimite călduros. Lumina nu este o stare de posomorâre ci de bucurie. Iar dacă glumele noastre aduc lumină pe chipurile celor cu care comunicăm, dacă aduc senin în inima lor, atunci nu pot fi socotite păcat.

TESTAMENT

„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului.” (stihiră din slujba înmormântării)

Deseori am auzit vorbindu-se în diferite locaţii şi în diverse situaţii despre testament, despre ceea ce în formă juridică autentificată ori doar olografă câte cineva lasă urmaşilor ori posterităţii bunurile dobândite într-o formă sau alta în timpul vieţuirii pe aici, pe pământ.

Într-un fel, la un moment dat, poate că fiecare om se gândeşte la ce se va întâmpla cu cele strânse după ce-i va sosi ceasul trecerii către veşnicie, către forma de existenţă ce nu mai presupune forma materială ci doar pe cea spirituală, destul de neglijată de altfel cât trăim în forma fizică.

Istoria ne-a arătat că de-a lungul timpului au fost oameni care şi-au dorit cu ardoare dusă până la extrem, la obsesie şi nebunie, să fie veneraţi după moarte. Şi-au dorit să nu-i uite oamenii pentru că frica morţii şi a nesiguranţei ori necredinţei în viaţa veşnică le-a întipărit în minte că doar aici vor exista prin cele lăsate posterităţii. Ori până şi cele mai megalomane edificii create de unii pentru a nu fi uitaţi au fost la un moment dat făcute una cu pământul de trecerea timpului.

Deci ce lăsăm în urma noastră? Ori ce ar trebui să lăsăm, mai bine spus. Părerile sunt diverse. Unii îşi întocmesc testamente riguroase, catalogând fiecare bun pentru fiecare moştenitor, crezând că n u vor fi uitaţi. Foarte fals sentimentul. Odată cheltuită averea se uită şi numele. Şi vă spun asta eu care, trecând prin cimitir deseori, văd pe cruci ori monumentele funerare cuvintele nu te vom uita niciodată. Adică abia mai văd cuvintele, pentru că sunt aşa de murdare şi acoperite de muşchi de pământ încât îmi dau seama că averea s-a risipit de mult timp, iar niciodată şi-a schimbat înţelesul. Ar fi mers spus nu te vom uita până nu vom termina bănuţii.

Unele testamente sunt deosebite. Arghezi are unul foarte frumos, bănuiesc că-l ştiţi; iar Ienăchiţă Văcărescu lasă unul care nu este luat în seamă decât de ziua naţională ori la vreo sărbătoare în care ne aducem aminte de românismul nostru. Deosebită mi s-a părut cererea lui Alexandru Macedon, căci a cerut ca la moartea sa să-i fie găurit coşciugul pentru a-i fi scoase afară palmele. De ce? Pentru ca lumea întreagă să vadă că el, împăratul, nu a plecat cu nimic de-aici, că de fapt tot ceea ce strânge omul nu e  al său şi implicit nici al urmaşilor, căci nici ei nu sunt nemuritori(în forma fizică).

„Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ din carele am fost luat, la Cel după asemănare mă ridică şi cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă.”(stihiră la slujba înmormântării)

Teoretic  cele adunate de noi în această lume ar trebui să le dăm Celui de la care le-am primit. Aici vorbesc din punct de vedere creştin. În definitiv, dacă am venit goi şi plecăm goi(hainele de înmormântare sunt irelevante) înseamnă că toate cele de care ne-am bucurat pe-aici ne-au fost încredinţate doar pentru a ne folosi de ele, de ale utiliza în desăvârşirea noastră, în şlefuirea noastră pentru a reprimi starea dintâi, paradisul. La Liturghie spunem ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate, acea recunoaştere şi recunoştinţă pentru toate cele primite, conştientizând totodată că e mult mai bine aşa, că nu suntem stăpâni a celor pe care le administrăm ci doar utilizatori vremelnici.

În definitiv, dacă putem lăsa ceva posterităţii, putem lăsa ceva într-o formă neperisabilă. Putem lăsa într-o formă olografă scrisă în inimile celor pe care i-am cunoscut, într-o formă ce nu trebuie autentificată de nici o autoritate lumească, într-o formă ce poate fi dusă şi în veşnicie. Probabil că e mult de lucru la acest capitol, căci puţini sunt cei care se pricep a scrie în inimi cu literele ce pot fi citite chiar şi în veşnicie.  De ce? Pentru că e  un alfabet ce se transmite pe cale sufletească.

LUMINI ŞI UMBRE

„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” Matei VI, 22-24

Îmi plac mult aceste cuvinte ale Scripturii. Mai ales dacă înţelegem prin cuvântul trup însăşi viaţa. Asta înseamnă că ochiul este luminătorul vieţii, iar ochiul este conştiinţa ce la rându-i ar trebui să se lase luminată şi iluminată de lumina ce nu poate fi măsurată de nici un instrument al lumii acesteia.

Altfel spus, luminătorul vieţii este conştiinţa; de va fi conştiinţa curată, toată viaţa va fi luminată. Iar de conştiinţa va fi rea, toată viaţa va fi întunecată. O conştiinţă întunecată poate îmbracă în beznă o viaţă întreagă, mai ales când omul încearcă să slujească la doi stăpâni.

În momentul în care oamenii au ales aproape la unison să închidă ochii la vederea Adevărului s-a făcut întuneric trei ceasuri făcând să se cutremure pământul din care au ieşit trupurile celor ce căutau lumina. Evanghelistul Ioan spune că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” Ceea ce înseamnă că cei care aleg întunericul, cei ce aleg orbirea lui mamona, sclipitoare de altfel, nu vor avea parte de lumina cea neapropiată. Zicând asta merg cu gândul la primii oameni, la starea paradisiacă. Acolo se trăia în lumina lină a sfintei slave cereşti. Numai că sclipirea falsă a luminii demonice a întunecat privirea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, lumina demonică le-a umbrit lumina divină şi au văzut apoi cu ochii lor goliciunea cu care s-au îmbrăcat, dezbrăcându-se prin propria lor alegere de haina luminii celei dintâi. Deja ochiul lor, conştiinţa lor, i-a îndepărtat de Dumnezeu, căci s-au ascuns.

Într-un fel, inversul acestei situaţii s-a petrecut pe drumul Damascului când, cel ce credea că le vede bine pe toate, Saul din Tars, orbit de lumina divină a putut vedea cu adevărat lucrarea conştiinţei. Orbirea de moment i-a luminat drumul spre un apostolat ce l-a dus spre primirea luminii veşnice, cum însuşi le spune colosenilor „mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.”

A alege între Dumnezeu şi mamona înseamnă a alege între lumină şi întuneric. Dacă am privi astronomic, geografic mintea noastră, o putea-o  percepe ca pe un glob cu două emisfere. Evident că într-una este lumină şi în cealaltă întuneric. Numai că această stare de întuneric provizoriu nu trebuie să fie lucrătoare, ci nelucrătoare. Căci lucrul nostru trebuie să-l săvârşim cât este lumină, iar întunericul ce vine peste noi să-l prelucrăm în odihna aşteptândă a răsăritului, a începutului de viaţă.

Din nefericire, constatăm cu mâhnire, se întâmplă tot mai des să vedem conştiinţe orbite de nesiguranţă şi disperare, de alegeri greşite în momente în care întunericul luminează fals şi distruge lumina din om, transformându-l pe acesta în umbră rece, lăsându-l  gol şi golit de simţuri, de bune dorinţe, de speranţă, de iubire.

Ne-au fost lăsaţi ochii trupului să vedem lucrarea Lui şi să vedem lucrarea noastră. Mai presus de privirea ochilor noştri avem privirea conştiinţei noastre. Ochii trupului se curăţă prin lacrimi de amărăciune sau bucurie, prin lacrimi de durere, prin clipiri ce numără clipele în care fiecare privire caută o rază de lumină. Ochii minţii, conştiinţa ce luminează sufletul, trebuie să-şi cureţe retina trăirilor şi alegerilor interiore alegând adevărata lumină, cea care-şi are izvorul în iubirea vieţii.

DOUĂ VICII

„ Şi a zis Iisus (după înviere)lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona,  Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.

Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.

Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.”

Poate că textul scripturistic a fost prea lung, dar e atât de frumos şi de grăitor încât nu mergea ciuntit nicicum. Discuţia avută de Mântuitorul cu Petru după înviere reprezintă un model de iertare şi iubire. Asta chiar dacă Petru s-a mâhnit la a treia întrebare. Şi asta pentru că i-a adus aminte de lepădarea de dinaintea răstignirii. Hristos l-a mustrat cu iubire, ca un adevărat prieten.

Iertarea şi iubirea ce vin în urma unei greşeli ar trebui să reprezinte superioritatea omului faţă de celelalte vieţuitoare ale pământului. Mai ales că avem pildă pe însăşi Mântuitorul care iartă pe cei ce-l răstignesc, iartă pe tâlharul ce-şi recunoaşte păcatele, iartă pe Petru cel ce se lepădase.

De fapt când iubeşti pe cineva (şi aici exclud din start iubirea trupească, erosul) îl iubeşti şi accepţi cu toate defectele. Altfel, poate fi cineva plin de calităţi şi virtuţi, că dacă nu vrei să iubeşti ori să ierţi nu dai dovadă de cele spuse de apostolul Pavel ce zice că "dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr, dragostea toate le suferă, dragostea toate le crede, dragostea e plină de nădejde, dragostea toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 4-8)

Rugăciunea domnească Tatăl Nostru, ştiută de aproape toţi creştinii, spune la un moment dat şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Evident că cel ce rosteşte mecanic aceste cuvinte nu percepe mesajul transmis, nu simte că iertarea este o stare a sufletului. Fără iertare sufletul este cuprins de rugină, fără iubire (repet, nu fizică) îşi pierde strălucirea.

Evident că iertarea nu poate schimba trecutul, dar poate pregăti viitorul. Într-un fel putem spune că e omeneşte să greşeşti dar e dumnezeieşte să ierţi şi să iubeşti pe cel ce l-ai iertat. Iertarea şi iubirea sunt atribute ale oamenilor puternici, sunt o imitare a unei stări divine cu care rar ne putem întâlni.

De aceea Hristos le spune apostolilor că întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

Iertarea şi iubirea sunt virtuţi ce se prind greu de sufletele oamenilor, dar când devin vicii, când nu poţi trăi fără ele, răspândesc lumină şi linişte peste tot.

TĂCERE

„……vreme este să taci şi vreme să grăieşti” Ecclesiastul III

„Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul.” Iacov III, 6-10

Tare mult îmi plac aceste rânduri scripturistice. Recunosc, sunt genul de om care vorbeşte mult. Uneori vorbesc prea mult, devenind obositor pentru cei din jur. Iar partea mai rea este că nu de fiecare dată vorba este ziditoare. Căci mintea lucrează pe cele ale lumii şi vorba rosteşte lucrarea minţii. Iar de multe ori această lucrare este dăunătoare, căci lucrează din aprinderea simţirilor trupeşti. Amintiţi-vă de Petru care cu iuţime i-a promis Mântuitorului că îl va urma până la moarte. Cu aceeaşi iuţime s-a şi lepădat de trei ori, chiar cu blestem. E drept, apoi, a plâns cu amar.

Unele lucruri în viaţă pot fi evitate prin înfrânarea limbii. Că nu degeaba se spune că tăcerea  e de aur. Dar acest aur nu e la îndemâna oricui, căci cine ştie să-şi păstreze tăcerea conştiinţei în cunoştinţă şi cu bună pricepere  îşi păstrează prietenii şi se apără de duşmani. Fireşte că tăcerea osânditoare a lui Hristos în faţa lui Pilat a făcut mai mult decât o mie de cuvinte. Dar cine are această tărie a tăcerii vorbitoare înaintea semenilor? Puţini sunt cei care ştiu să tacă, să evite războiul declaraţiilor, să potolească puhoaiele  de nestăvilit a gândurilor tulburi ce se revarsă deseori peste câmpiile liniştite ale sufletului.

La Iaşi există o cameră a tăcerii, o cameră fonică unde se spune că nu poţi rezista mai mult de 15 minute. Liniştea este aproape de perfecţiune. Îţi poţi auzi sângele curgând prin vene, bătăile inimii şi mai mult ca sigur gândurile. Într-o lume unde gălăgia este normalitate tăcerea este socotită o boală, iar asta pentru că puţini sunt cei care ştiu să asculte tăcerea.

Apoi, cred că mai avem de învăţat cum este cu tăcerea interioară, căci de multe chiar în interiorul nostru e gălăgie. Trebuie să învăţăm să ne ascultăm pe noi înşine, să vorbim prin tăcere, fără de cuvintele ce uneori ne pot osândi. Şi mai zic că tăcerea poate înceta doar când oferi iertarea, când spui adevărul, când strigi după ajutor.

Pentru azi am vorbit destul. De aceea închei cu cuvintele psalmistului ce zice frumos  „pune  Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”.

IDENTITATEA

Cine zic oamenii că sunt Eu? O întrebare pe care Hristos o adresează la un moment dat apostolilor săi pentru a afla percepţia celor din jur. Răspunsurile au fost variate, căci mulţi dintre oameni îl considerau a fi Ioan, alţii Ilie, alţii Ieremia proorocul. Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Întrebare directă, pentru cercul restrâns al apostolilor. Petru a zis Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!

Am plecat de la această discuţie scripturistică pentru că din ce în ce mai des remarc că sunt semeni de-ai noştri care nu-şi asumă identitatea. Şi nu vorbesc aici de o criză de identitate în sensul celor la care se referă Freud ori Erik Erikson. Mă refer la faptul că de cele mai multe ori încearcă să înăbuşe identitatea iniţială cu surogate ori identităţi ce dau bine la public în loc să-şi asume propriile însuşiri. Şi de aici apar o grămadă de probleme pe care nu vreau să le dezvolt, că-s alţii mai buni în acest domeniu.

Conform Wikipedia tot ceea ce face ca o entitate să fie definibilă și recognoscibilă reprezintă identitatea respectivei entităţi ori cum ar spune logica, un obiect este același cu sine însuși. Dicţionarul vine şi el şi ne spune că  identitatea este însușirea a ceea ce este identic. ◊ asemănare, similitudine perfectă.; ansamblu de date prin care se identifică o persoană.

Criza de identitate, lipsa asumării adevăratei identităţi creează probleme în sensul vieţii. De multe ori oamenii nu se mai regăsesc în ei înşişi ci în avatarele lor, nu se mai regăsesc în gândurile lor ci în a celor din jur, ca să nu mai vorbesc de faptul că se identifică cu poveştile altora, cu chipurile celor din jur, cu vieţile celor pe care îi întâlnesc în viaţă ori virtual.

Deşi semănăm între noi bine, ca oamenii, suntem unici în creaţie. Chiar şi gemenii se deosebesc atât fizic cât mai ales ca simţire şi gândire. Ori asumarea identităţii înseamnă responsabilitate civică, dacă privim laic acest lucru, şi purtarea crucii fără cârtire dacă privim acest lucru în perspectivă creştină.

O mare problemă o reprezintă spaţiul virtual. Aici foarte mulţi useri nu-şi declină adevărata  Identitate. Motivele sunt diverse. Aş umple două pagini dacă le-aş enumera. Foarte mulţi cred că se protejează dacă nu-şi declină adevărata identitate. Ori în ziua de azi, când se ştie aproape tot, e puţin probabil să spui că te fereşti de cineva/ceva. Ba aş spune că vulnerabilitatea este mult mai mare. În momentul în care îţi afişezi adevărata identitate devii independent, degajat şi lipsit de frustrări. O persoană care se afişează cu ceea ce-l reprezintă este o persoană liberă. Şi asta indiferent că vorbim de port, limbă, însemne religioase, ocupaţie ori chip. Din momentul în care cei din jur ştiu cine eşti, lucrezi ca atare, te tratează ca atare şi nu eşti privit cu suspiciune.

Dacă vreţi, tot creştineşte vorbind, desfigurarea chipului divin din noi din cauza păcatului duce la o ruşinare aidoma celei în care s-a găsit Adam cu Eva când s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Se prea poate ca foarte mulţi oameni să refuleze în spaţiul virtual acoperiţi fiind de un anumit tip de mască. Mult mai rare ar fi aceste refulări dacă identitatea afişată ar fi cea corectă, cea cotidiană.

Iar Hristos i-a spus tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Că de oameni ne putem feri dar de Dumnezeu niciodată, El ştie adevărata noastră identitate.

TREI INIMI

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Matei V-8

 Am început  cu un verset foarte cunoscut din predica de pe munte. O scurtă propoziţie ce oferă perspectivă asupra întâlnirii cu divinitatea. În viaţa de zi cu zi, pentru a te putea întâlni cu diferite personalităţi trebuie să te încadrezi în nişte parametri.  Adică trebuie să ai poziţie socială bună, financiară asemenea şi abia apoi să poţi spera la o întrevedere tête-à-tête.

Pentru a vedea pe Dumnezeu e nevoie doar de o inimă curată. Aproape că pot încheia blogul, nu? Nu-l închei că aş mai avea câte ceva de spus. De exemplu ieri am citit ceva frumos. Acelaşi lucru în trei locuri. Cuvintele sunt spuse de Dan Puric, dar preluate de la sfinţii părinţi. „Trei inimi ai în tine muritorule; cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tău şi cea de carne şi sânge. Şi toate trei bat împreună”.

Înţeleptul Solomon spune „păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa”. Şi dacă judecăm logic mare dreptate are. Fizic vorbind, inima noastră de carne, cea care pompează sângele spre a menţine viaţa fizică trebuie protejată de excese ce nu sunt obligatorii. Infarcturile sunt la modă iar moartea de inimă rea este fără discuţie o realitate cotidiană.

Trecând în registrul  sufletesc, la inima sufletului, putem vorbi despre sângele  spiritual ce menţine viaţa în noi. Putem vorbi de lumina şi lucrarea gândurilor noastre. Putem vorbi de cele  ce  le putem scoatem din vistieria interioară a simţirii noastre. Psalmul 50 spune „inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele.” Iar curăţirea inimii sufleteşti nu poate fi făcută decât prin învingerea patimilor, a ispitelor şi a gândurilor ce depun reziduuri nevăzute pe arterele sensibile ale simţirilor noastre. Ar fi interesant dacă am putea lua tensiunea inimii noastre sufleteşti. Ori poate că ar fi prea îngrijorător rezultatul. E de cercetat.

Apoi ar mai fi inima lui Dumnezeu din noi. Aici e mai greu de explicat. Poate tot cuvântul Scripturii să fie mai uşor. Apostolul Pavel spune „şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre” - Galateni 4-6 iar efesenilor le spune  „să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire”. Şi că suntem după chipul Său creaţi nu e nevoie să mai dezvolt, că ştiţi cu toţii acest lucru, dacă nu chiar îl simţiţi mulţi dintre voi.

Astfel  sfinţii părinţii percep inima ca un ansamblu  compus din minte voinţă şi sentiment într-un întreg psiho-somatic dar cu lucrări individuale. Nelucrarea ori chiar moartea uneia din inimi creează imperfecţiunea în iubire ori dezvoltarea unor sentimente de iubire neroditoare.  Iar pentru a ajunge la descoperire, înţelepciune şi iubire, trebuie să avem lumină în ochii inimii. De ce? Pentru că ştim că dragostea nu cade niciodată şi că doar cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu.

Bibliografie 

Sfânta Scriptură

Actele Martirice - Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

N-AM OM!

„N-am om!” O constatare dureroasă a unui slăbănog paralizat la marginea scăldătorii Vitezda. 38 de ani de chin şi aşteptare a unei clipe ce se dorea a fi atacul spre locul ce ar fi adus vindecarea. Suferinţa a fost amplificată an de an. Pentru că altul, apoi altul, fiecare din ei cu omul său, se cobora în apa tulburată de înger spre primirea tămăduirii și, normal, aşteptarea devenea mult mai chinuitoare.

În pericopa evanghelică din duminica a patra de după Paşti, cea mai mare dramă o descoperim în singurătatea bolnavului, a omului răvăşit de păcatele tinereţii, a sufletului măcinat de mustrarea conştiinţei ce nu concepea nicicum să cârtească împotriva divinităţii.

Singurătatea reprezintă tragedia omului modern. Nu că înainte nu era,  ba da, dar acum se simte mult mai puternic. Singurătatea este dublată de tehnologia care încearcă o suplinire  rece a ceea ce ar putea să facă comuniunea, prietenia în vreme ce singurătatea îndeamnă la deznădejde, la cădere. Sfântul Ciprian al Cartaginii spunea că „omul cade singur dar se mântuieşte în comunitate”, în comuniune.

Iar aici vorbesc de adevăraţii prieteni. De cei cu care poţi împărtăşi necazuri şi bucurii, de cei ce se îmbracă în formalism în încercarea de a masca neputinţa de a se bucura pentru tine când îţi merge mai bine.  

Într-o societate pe care majoritatea o socotesc ca fiind în metastază, ca trăire zic,  există cu siguranţă mulţi oameni cu verticalitate. De multe ori privim spre ei şi nu credem ochilor că unii pot sluji semenilor fără interes material impus prin tarif fix, unul de la care de la care nu se face rabat.

Însă cei mai mulţi oameni simt o nepăsare, o părăsire ce împresoară din toate părţile, în timp ce suferinţele toacă mărunt inimi  și vieți, producând nefericire şi moarte.

„N-am om!” Aşa a spus slăbănogul. Aşa este. Rar găseşti  un om ce-ţi întinde mâna spre a te purta într-un loc unde şi sufletul să fie mângâiat. În general, chiar dacă nu generalizăm, prietenii de distracţie te uită repede când îţi pierzi forma, indiferent de motiv - boală, sărăcie, necazuri-, găsind oricând printre ei vreunul care să te vândă chiar și pe mai puțin de 30 de arginți.  E foarte adevărat că nu avem mereu lângă noi un om. Poate nici nu am căutat la momentul potrivit pe cine trebuie, unde trebuie. Se pierd valori, oameni cu suflet, cu dăruire, tocmai pentru că așteaptă pe lângă scăldătorile vieții câte un om care să-i observe, omul care să-i arunce în scăldătoare pentru ca, având dezlegarea tuturor puterilor, să poate lucra spre mântuirea lor și a celor din jur.  Poate că pare inuman să vorbeşti despre iubire fără tentă erotică şi despre prietenie unor oameni aflaţi în suferinţă şi lipsiţi de aceste mângâieri, celor slăbănogiți. Numai că un început trebuie să existe peste tot,  un bun început. Întâi de toate omul nu trebuie să se întristeze pentru că-s prea puțini cei care ar putea să-i facă statuie, ci să conștientizeze că-s destui care vor să-i pună cruce(a), prea puțini cei care să-i întindă mâna pentru a-l duce spre scăldătoare, mult prea mulți cei care i-ar da un șut în dos ori a-i bloca orice pas spre fericire. 

Slăbănogul din evanghelie a fost vindecat de Hristos. După vindecare i-a spus un cuvânt greu, un cuvânt ce-mi răsună deseori în minte în momentele de încercare şi suferinţă. „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”.

În viață poți face multe singur, dar în viață, la un moment dat, ai nevoie de câte un Om, unul care să te ajute până în punctul în care numai de Dumnezeu să poți ajutat. 

Dacă nu ai om, fii om! 

S-A SCHIMBAT LEGEA?

Oare s-a schimbat Legea? Cred că nici măcar nu a fost aplicată vreodată. În viaţă mi-a fost dat să învăţ o grămadă de legi. Pe majoritatea le-am şi respectat. Recunosc însă că  legea circulaţie am învăţat-o bine dar nu am respectat-o mereu. Mai ales partea cu viteza. Dar asta-i altă poveste.

LÉGE, legi, s. f. I. Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat. ◊ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului…

 Şi cum explicaţia dicţionarului dă dureri de cap am zis să trec spre partea de suflet a legii. Ori cum în legea civilă nu sunt expert şi cum nici mai presus de lege nu sunt am zis să aduc în discuţie în scurte cuvinte cea mai importantă lege a universului. Iar asta nu e numai părerea mea. Efectiv, dacă această lege ar fi păzită şi respectată de toată lumea n-am mai avea nevoie decât de legi administrative.

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul….Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” Iar în alt loc se spune „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău…să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.”

De multe ori constat că lumea a rămas în sânge şi-n minte cu legea talionului. De la Hristos cel ce ne-a dat Legea cea nouă şi până la Carol cel Mare (†814) cel ce a scos prin lege plata sângelui pentru sânge, oamenii şi-au făcut dreptate după vechea lege. De atunci până azi oamenii îşi fac dreptate în lege şi fără de lege.

Teoretic fără iubire nu există viaţă. Cel ce este Viaţa este şi Iubire. Iar iubirea este completă când este împărtăşită. Se spune ca pe tine însuţi să iubeşti pe cei de lângă tine. Practica ar spune că e o utopie să crezi că vreodată se poate întâmpla ca să nu mai existe aceste creaţii ale minţii ura, egoismul, mândria. Ori poate că taman aceste creaţii ale minţii noastre obturează orizontul infinit deschis de iubire. Şi mai trist este că cei care încă mai cred în iubire sunt catalogaţi drept idealişti şi sunt socotiţi ca unii care frânează materialismul.

Zice-se că unde-i lege nu-i tocmeală. Aşa ar trebui să fie. Bag seama însă că noi taman cu Dumnezeu ne tocmim. Iar în tocmeala noastră pe iubire cerem mult şi nu dăm mai nimic. Ori, ziceam, că nimeni nu e mai presus de lege. Iar Dumnezeu respectă legea iubirii ad litteram aşteptând de la noi să ne ţinem de cuvânt. Ştiţi voi cum se spune, acta, non verba!

Şi cum mi-a plăcut limba latină vă reamintesc şi proverbul amore more ore re probantur amicitiae. Nu de alta dar amor vincit omnia.

Bibliografie -http://dexonline.ro/definitie/lege

DESPRE FEMEI, ÎN ALT FEL

„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Acestea sunt cuvintele rostite de femeile mironosiţe pe când mergeau la mormânt. Unde erau apostolii? Se încuiaseră de frica iudeilor într-o casă, ei,  bărbaţii ce promiseseră că vor merge până la moarte alături de Învăţătorul lor.

Duminica a III-a după Paşti aduce în atenţie rolul femeilor la înviere, rolul femeii creştine în societate, rolul femeii în viaţa de zi cu zi. Aş dori să nu fac referire la părţi patologice ce ţin  de misoginism şi misandrie, nu e cazul şi nu mi-e firea. Aş dori să prezint rolul femeii în viaţă potrivit Scripturii, al cuvintelor din jurul învierii.

Ştim cu toţii că în clipa nefericită în care Iuda a vândut pe Hristos, apostolii s-au risipit. În drumul spre Golgota doar Fecioara Maria şi celelalte femei au însoţit îndeaproape pe Mântuitorul. La picioarele crucii s-au aflat doar femeile străjuind pe  Dumnezeu Fiul, străjuite fiind și ele de soldaţii romani. Iar la înviere au fost prezente înaintea apostolilor, atunci când îngerul le-a spus: nu vă temeţi, când mai apoi însuşi Hristos le-a spus: bucuraţi-vă!

Se spune că femeile au profunzimi sufleteşti mai mari decât bărbaţii că au o inimă caldă şi intuiesc totul din iubire,  că au puterea de a se dărui, aducând lumină şi bucurie. Sunt fiinţe plăpânde, dar cu suflet mare, suflet plin de delicateţe şi gingăşie. Se mai spune că femeile, ca şi florile, se lasă rupte spre a aduce bucurie şi frumuseţe, transformând durerea în lumină. Cum spunea părintele Cleopa: femeia tace luminând şi se jertfeşte tăcând.

Femeile mironosiţe au mers dis-de-dimineaţă la mormânt cu miresmele pe care le pregătiseră, iar asta deşi trupul lui Hristos fusese uns la îngropare. Ele au venit cu altceva, au venit cu miresmele nădejdii şi ale dragostei. Inimile lor, deşi pline de durere, au depăşit bariera fricii, au învins frica cu dragostea iar Hristos le-a spus:  bucuraţi-vă! Ele au reuşit să dea la o parte piatra de la uşa mormântului,  care piatră, zace şi azi deasupra inimilor noastre, transformându-ne în morminte ce aşteaptă să fie deschise spre nădăjduirea trăirii în lumina iubirii.

Şi astăzi lucrurile stau cam la fel. În general bisericile sunt vizitate mai ales de femei. La mormintele celor dragi de obicei tot femeile merg. Ele rabdă şi se bucură mai mult în prezenţa lui Hristos  rabdă mai mult şi în viaţa de zi cu zi,  iar asta este cunoscut şi statistic. Cred că fără femei viaţa nu ar fi avut rost, iar Dumnezeu a văzut asta şi a lucrat spre împărtăşirea iubirii prin creaţie, prin naşterea de viaţă. Indiferent de vârsta lor, la locul potrivit, femeile aduc împlinire. E foarte important să ştim că dincolo de trup, sufletele bărbaţilor şi ale femeilor sunt la fel, merg în acelaşi loc şi au aceleaşi trăiri.

Nu mă întind la vorbă. M-aş bucura dacă acest spirit al răbdării feminine, al dragostei şi al dorinţei de lumină va fi dus mai departe.  Ele au posibilitatea să manevreze, să modeleze şi simţirile duhovniceşti ale bărbaţilor. Dacă la începuturi Eva a întins bărbatului ei fructul oprit, azi are posibilitatea să-i ofere bucuria primită de la Hristos, are posibilitatea de a da lumii liniştea atât de mult dorită într-o lume tot mai ameninţată de războaie. Iar această bucurie a învierii, a vieţii veşnice, poate fi transmisă ridicând piatra de la uşa inimilor transformate în morminte ale plăcerilor întunecate, ale dorinţelor lipsite de lumină.

Nu vă temeţi; bucuraţi-vă!

VENIŢI SĂ LUAŢI LUMINĂ!

Veniţi să luaţi lumină! Este strigarea preoţilor către cei care vin cu credinţă spre a primi Lumina veşnică, Lumina lumii, lumina sufletelor noastre cea întru veşnicia trăirii în Hristos, cel ce ne-a ridicat pe noi din stricăciune.

Lumina lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc, se revarsă peste întunericul nopţii sufletelor noastre spre a le purta la cunoaşterea adevărului, deoarece „am aflat Lumina cea adevărată, am aflat Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne”.

Veniţi să luaţi lumină, este strigarea ce cheamă pe cei ce vor să-şi cureţe simţirile, pe cei ce vor să-şi lumineze minţile pentru primirea cuvântului dumnezeiesc, pe cei ce vor să primească Cuvântul ce trup s-a făcut, pentru a aduce lumina paradisiacă în întunericul ce cuprinde pământul, în bezna orbitoare a necredinţei ori a credinţei fariseice, în luminarea drumului ce duce spre împărăţia cerurilor.

Chemarea spre primirea luminii aduce multe suflete la uşile bisericilor, numai că puţini ştiu că după ce primeşti lumina trebuie să o păstrezi tot anul, toată viaţa, în candela sufletului. Puţini ştiu că trebuie să păstrăm şi să sporim intensitatea luminii prin primirea lui Hristos în mod real în taina  Sfintei Împărtăşanii, pentru ca aceasta să cureţe locul unde va pâlpâi lumina vieţii în aşteptarea sălăşluirii în locul unde lumina nu se sfârşeşte niciodată. Să fim împărtăşiţi  atât cu lumina Cuvântului cât şi cu Cuvântul ce s-a făcut trup, într-o unire tainică a unei iubiri cum se găseşte în Sfânta Treime

Puţini ştiu că Paştele înseamnă trecere, iar trecerea se face din moarte la viaţă, căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, celui ce-i cântăm cântare de biruinţă. Şi mai puţini ştiu  că Hristos pogorându-se întru cele mai de jos ale pământului, a sfărâmat porţile iadului şi a rupt legătura morţii şi a blestemului dat de Dumnezeu Tatăl primilor oameni, oferindu-le drepţilor din iad lumina necesară drumului spre rai, alături de tâlharul îndreptat, ce împreună cu Hristos a păşit pe calea veşniciei fără a gusta răutatea tartarului.

Şi pentru cei ce ştiu şi pentru ce care nu ştiu, a murit şi a înviat Hristos. Şi pentru cei care au postit şi pentru cei care nu au postit. Pentru cei mari şi pentru cei mici, pentru femei şi bărbaţi a spus, bucuraţi-vă,  apoi a zis, nu vă temeţi, pentru că de mii de ani se aştepta ca această bucurie să inunde minţile şi sufletele aflate într-o teamă de moarte perpetuă.

Eu ştiu că sunt oameni care nu cred cu adevărat că a înviat Hristos, care doar mecanic folosesc salutul creştin al învierii. Ştiu că sunt oameni care încă îl aleg pe Baraba. Ştiu şi ştiţi că sunt oameni care de Paşti nu aşteaptă învierea ci iepuraşul cu cadouri. Liberi sunt şi ei ca şi noi, să creadă sau nu. Dar……. .

Dacă Hristos nu ar fi înviat, dacă nu am crede în înviere, aşa cum spune Pavel Corintenilor, zadarnică ar fi credinţa şi propovăduirea noastră. De aceea, din tot sufletul în aceste clipe în care lumina încearcă să biruiască întunericul, să ne îmbrăţişăm (sufleteşte) unii pe alţii, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere, să strigăm  HRISTOS A ÎNVIAT,  să răspundem ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

MI-AM ŞTERS AMINTIRILE

Azi am să încerc să îmbin utilul cu plăcutul, cu timp sau făr’ de timp. Grădină, solar, curte, biserică şi bibliotecă. Ori despre ultima doresc să zic câte ceva. Aşezatul cărţilor e o treabă care-mi place mult. Nu aş fi bun de bibliotecar, în nici un caz nu cred că aş da randament. Pentru că iau cărţile la mână şi încep răsfoitul care se transformă în citit un fragment, pagină şi uit de treabă. Apoi altă carte, altă poveste, aceeaşi poveste, adică cea cu răsfoitul.

Le-am terminat, de aşezat desigur, că de citit le-am citi la timpul lor, integral. Numai că biblioteca mai are şi sertarele ascunse, ştiţi voi, cele cu uşi, cele de şi-ar dori uneori musafirii să le deschidă, să vadă ce şi cum e pe acolo de ordonat. Aşa am auzit, nu că zic din răutate.

În unul din sertare sunt actele, nimic interesant, hârtii oficiale ca la toată lumea. În celălalt însă, am zăbovit ceva vreme. Fotografiile. Nu ai cum să le iei aşa,  ca albume şi să treci mai departe. E mult până deschizi primul album. Apoi se revarsă amintirile. Valuri de nostalgie cu zâmbete şi răscoliri interiore se succed cu fiecare poză. Copilării şi tinereţi, familie şi prieteni, cei ce sunt şi cei ce nu mai sunt, clipe fixate în timp, în minte şi-n suflet prinse în peticele de hârtie alb-negru şi color. Toţi avem aşa ceva. Uneori poate că ne-am dorit  ca pe unele să le ardem, să le rupem. Pe altele le-am dorit tablouri. Indiferent cum sunt, fac parte dintr-un timp al nostru pe care nu-l mai putem modifica, un timp ce nu ne-a săturat, un timp mereu zgârcit şi iute trecător spre a ne transforma în amintiri.

„Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.

Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: "Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă” Ecclesiastul I, 8-11

Nu vreau să mă lungesc pentru că iar mă năpădesc amintirile iar prezentul e doar de-o clipă. Trebuie să merg să pregătesc viitorul, ca în filmul acela frumos, Undeva, cândva. Întâlnirea cu viitorul reprezintă scopul pentru care ne străduim în prezent. Iar asta zic nu doar material ci şi spiritual, căci lucrarea noastră trebuie să fie complexă şi completă.

Aşadar mi-am şters amintirile, de praf, căci din suflet şi minte nu am să le şterg niciodată. Sunt timpuri trecute ce-mi folosesc mereu la examenele ce trebuie date la şcoala vieţii, sunt materia, baza a ceea ce sunt azi.

Închei cu acelaşi Ecclesiast, care spune în acelaşi capitol la versetul 14 „m-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt”.

L-A PUS DRACU'

Probabil că vi s-a întâmplat măcar odată în viaţă să faceţi un lucru şi să nu vă iasă cum trebuie. Adică un lucru simplu, poate făcut de nenumărate ori înainte şi să nu iasă. Încerci şi nu iese, mai încerci încă odată şi nimic. Unii, mai calculaţi, mai calmi, fac o pauză şi reiau după. Alţii mai vulcanici încep să dea la draci, zic ei că se mai răcoresc. Că aşa se spune, că şi-a băgat dracu’ coada de nu mai iese nimic.

Ce mai tura-vura, voiam să vă spun că se întâmplă mai ales în timpul postului ori când vrei să ai un pic mai multă grijă de suflet, să ai mari încercări, chiar pe mai multe fronturi. Că vin de la diavol, ştiu, că sunt acceptate de Dumnezeu, cunosc.  Spune şi Scriptura: „de aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.( I Corinteni  X, 12-13)

Cum lucrează diavolul? Din cartea Iov cunoaştem că umblă în sus şi-n jos colindând pământul şi apoi se înfăţişează fără de ruşine înaintea lui Dumnezeu cu pâra. Dar, îmi mai duc aminte şi de o povestire scrisă  cred de părintele Nicodim Măndiţă. Oricum, nu-mi aparţine, ca să fiu corect. Povestea spune că la o mănăstire, în timpul postului Paştelui, un  călugăr a poftit să mănânce un ou. Treaba e că la mănăstire nu poţi mânca ce vrei, când vrei. Depinzi de bucătăria mănăstirii, de trapeză. Acolo masa e la oră fixă şi fireşte de post. În chilie nu prea ai voie cu mâncare. Pentru care motiv, călugărul s-a învârtit şi s-a răsucit până ce a prins un ou din locul unde se aflau găinile. Odată sustras, cu păcatul furtului ce a urmat păcatului poftei, a mers la chilie să-l pregătească, că la bucătărie nu avea cum. Numai că în chilie, unde să-l pregăteşti, că afară de pat, masă, cărţi şi scaun nu prea era mare lucru. Şi, a venit ideea salvatoare, chipurile. S-a gândit să-l coacă la lumânare. Zis şi făcut. Şi a început să-l perpelească la flacără. Chin şi chin. Afumat de la fum plimba oul ce începuse să frigă, dintr-o mână în alta. Iar în momentul în care nu l-a mai putut ţine, taman când i-a dat drumul, a intrat stareţul în chilie. Ce faci frate aici? a întrebat stareţul.  Dracu’ m-a pus, a răspuns călugărul negru pe mâini, dând vina pe diavol cum au făcut şi primii oameni în rai, cum facem şi noi deseori aici, pe pământ. În clipa aceea s-a arătat diavolul şi a spus: nicidecum nu e aşa! Eu i-am adus doar pofta, restul e opera lui. Nici eu nu mă puteam gândi la aşa scenariu.

Povestea e uşoară şi ilară. De multe ori dăm vina pe diavol fără să gândim că poate noi suntem mai împieliţaţi ca el. Ori, dacă diavolul îndeamnă la crimă, prin înfigerea unui cuţit (exemplu simplu) nu cred că spune că trebuie înfipt în victimă de 30 de ori. Poate nu am dreptate în totalitate, dar…… .

Cum ziceam la început, e greu să faci faţă încercărilor de tot felul mai ales atunci când vrei să fii mai bun. Atunci se rup toate, nu mai găseşti ce cauţi, apar diverse persoane ce vor să te supere şi se duce pe apa sâmbetei toată dorinţa de schimbare. Nu vreau să vă ofer vreun model personal de luptă, că nu e perfecţionat, deşi tare mi-aş dori să fiu mai puternic. Dar vă dau două versete scripturistice.

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva  duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. (Efeseni 6-12)

"Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi." (Iacov 4, 7-8)

Să aveţi spor în cele bune cu linişte, răbdare, bucurie şi iubire.

CONCURS DE MISS ŞI MISTER

Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri, aşa cum zicea Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei. De bună seamă că timpul mi-a răpit bucuria de-a mai scrie câte ceva pe blog dar mi-a oferit bucuria de a fi mai aproape de oameni la modul concret, în rugăciune şi vorbă bună (lungă uneori) prin casele pe unde am trecut şi fireşte la biserică, unde sunt prezent mai mereu.

Cum introducerea taman se termină, trec repejor la subiect, că nu vreau să plictisesc prin lungimea rândurilor. Evident că foarte mulţi aţi auzit de Maria Egipteanca şi viaţa ei. Cine nu, poate auzi la biserică în duminica a cincea a postului mare ori poate da o căutare pe net. Ori dacă de ea nu au auzit mulţi, cu siguranţă mulţi au auzit de cea pe care Hristos a iertat-o şi scăpat-o de la moartea prin lapidare, când a spus celebrele cuvinte cine e fără de păcat să dea primul cu piatra.

Sfinţii părinţi spun că nu e grav faptul că păcătuim, în sensul în care de la Adam până azi nu e om fără de păcat; grav e faptul că nu ne recunoaştem păcatul, faptul că nu dorim îndreptarea şi dăm vina pe alţii sau pe alte aspecte de conjunctură în care ne aruncă viaţa.

Ştim că de obicei păcatul sluţeşte omul, cum ştim din evanghelia cu cei zece leproşi, dar nu numai. Păcatul urâţeşte trupul dar nu şi sufletul. Înaintea lui Dumnezeu oamenii sunt la fel, El îi iubeşte pe toţi deopotrivă cât sunt în trup, oferind libertatea de exprimare şi acţiune chiar dacă această înseamnă deseori alegerea răului. Ori, dacă Dumnezeu ne iubeşte la fel, noi facem diferenţe. Iar diferenţele le facem atât trupeşte cât şi sufleteşte. Şi ştiţi că am vorbit deseori de treaba cu bârna şi paiul.

Drept urmare eu zic că toţi oamenii sunt frumoşi, asta chiar dacă unii caută doar utilitatea, eficienţa, forţa sau atracţia din semenii lor. Mi se pare înjositor când clasificăm oamenii doar după aspectul lor fizic. În general acest lucru se întâmplă mai ales cu femeile. Ele participă la concursuri de miss  unde sub privirile  experţilor sunt cântărite, măsurate, întoarse pe faţă şi dos şi notate. Adică una e mai frumoasă ca cealaltă că aşa hotărăşte un juriu format deseori din persoane care nu văd decât formele exteriorului ce va fi supus în timp degradării fireşti. Ei apreciază o frumuseţe trecătoare.  

După 17 de viaţă desfrânată la extrem, Maria Egipteanca realizează căderea fantastică, degradarea la care îşi supusese trupul, lăsându-se flatată de aprecierile mincinoase  ale diverşilor parteneri şi îşi recapătă frumuseţea pierdută în patul partenerilor prin post şi rugăciune în 47 de ani de locuit în pustiu. Am scris acest aspect pentru a întări ideea că orice păcat ce aduce sluţire trupului şi murdărie sufletului poate fi iertat, mai puţin necredinţa, păcat împotriva Duhului Sfânt.

Nu ştiu voi cu ce ochi priviţi pe oamenii de lângă voi. Nu ştiu cum percepeţi iubirea şi cum vedeţi frumosul. Nu ştiu cum simţiţi păcatul şi cum trăiţi iertarea. Punctul meu de vedere este  că toţi oamenii sunt frumoşi, indiferent de gradul lor de pregătire, de averea lor, de genul lor. Sau mai bine spus, nu frumuseţea exterioară trebuie să fie baremul de clasificare, căci altfel ar trebui să spunem că nici un bătrân nu e frumos, că frumuseţea e doar a tinereţii. Ar trebui să spunem că iluminarea raţiunii dă frumuseţea omului şi că alergia la iubire întunecă vederea adevărului. Pentru aşa ceva nu se organizează concurs nici de miss şi nici de mister, nu există juriu competent.

SEX, MODELE ŞI FOTOMODELE

Doamne fereşte, să nu credeţi că m-am reprofilat. Nicidecum. Numai că nu mai ştiu ce să cred. Bine, eu cred în Dumnezeu. Treaba e că nu ştiu ce să mai cred cu ce se petrece în lume. E nebunie oameni buni. Aproape orice pagină de ziar ai deschide, aproape orice pagină de internet, pe la posturile tv nu mai zic, pe toate drumurile şi la toate colţurile dai de persoane mai mult decât sumar îmbrăcate, care ori sunt VIP-uri ori sunt fotomodele, ori modele. Acum eu, care zic că am ceva ani de şcoală, mai am şi ceva învăţătură primită în cei 7 ani de-acasă,  am mai citit şi eu câteva cărţi în astă viaţă, cred că un model adevărat de viaţă poate fi Hristos, pot fi sfinţii, pot fi cei care au murit prin războaie ca să ne fie nouă bine, pot fi cei care au rămas acasă să poarte de grijă celor vitregiţi de soartă…… .

Nu credeţi că a luat-o lumea razna? E ciudat să vezi cum anumite dudui ori flăcăi, care nu ştiu să-şi spele bruma de ţoale purtate şi nu se pricep să-şi facă o omletă, spun cu dezinvoltură şi seninătate că idealul lor în viaţă este modeling-ul ori filmul, o carieră în televiziune şi o viaţă petrecută lângă o persoană iubitoare cu inima la fel de largă ca buzunarul.

Am mai spus şi cred că ştiţi şi voi că nu prea folosesc  în postările mele cuvântul din trei litere ce zăpăceşte mintea multor trăitori ai planetei. Îl întâlniţi cu siguranţă de câteva zeci de ori pe unde vă duc paşii sau ochii.

Sunt trist să văd constat zilnic că degradarea omenirii este din ce în ce mai pronunţată. Avem fotomodele dar nu ne sunt modele. Se vorbeşte şi se face sex peste tot, dar lipseşte dragostea. Avem haine scumpe şi tremurăm de frig, avem mâncăruri delicioase şi murim de foame, avem mângâiere a trupurilor şi sufletele ne sunt nemângâiate, dăm la draci toată ziua şi nu facem nici măcar o rugăciune. Evident, fiecare face ce vrea în libertatea lui dar parcă………uneori e prea de tot.

Dimineaţă, în timp ce luam o brumă de mic dejun, am făcut greşeala să dau drumul televizorului din bucătărie. Ceea ce am văzut şi auzit mi-a tăiat pofta de mâncare şi aproape de muncă pe ziua de azi. Libidinoşenii caraghioase, ilare şi de plâns totodată. Şi ne mai întrebăm de ce lumea arată într-un mare hal în această perioadă. Păi dacă şcoala-tv ne prezintă zi de zi aceeaşi lecţie predată de suplinitorii corigenţi ai vieţii, ce pretenţie putem avea.

Aş dori să trăiesc momentele în care oamenii îşi vor schimba din nou modelele, când acestea vor fi persoane integre în gândire şi trăire. Aş dori să văd când un tânăr în ziua de azi va putea să se uite după o fată ce poartă în braţe un teanc de cărţi, fără să-i pese că pe lângă el trece una aproape dezbrăcată. Ar fi ideal ca să poţi sta lângă o persoană care e capabilă să stea şi în genunchi, nu numai în canapele de piele sub lumina reflectoarelor.

În rest nu mai zic nimic. Sunt sătul de 90-60-90, măsura perfectă. Eu cred că perfecţiunea vine de la suflet. Cine poate ierta orice, cine poate iubi pe oricine, cine ajută fără scop poate candida cu succes la titlul de model. Părerea mea.

E DE BINE. MULŢUMESC!

De câteva zile bune am lipsit din spaţiul virtual. Şi asta nu s-a datorat vreunei boli ori. Ba nici din lipsă de conexiune ci din lipsă de timp. Am avut şi timp, e drept, dar l-am modelat prin muncă stăruitoare pe la biserică. Şi nu degeaba am făcut asta ci pentru clipa minunată petrecută azi în duminica Sfintei Cruci, ziua când am săvârşit prima Liturghie în biserica nouă. Scurtul blog de azi doresc să fie unul de mulţumire.  Pentru că trebuie să le mulţumesc bunilor mei credincioşi care m-au sprijinit necondiţionat în lucrarea ce se apropie de final. Trebuie să le mulţumesc  pentru dragostea lor, pentru prezenţa lor în număr foarte mare la acest eveniment, trebuie să le mulţumesc celor care au ajutat cu mult şi cu puţin, celor care s-au rugat împreună cu noi, celor care ne-au sprijinit cu un gând bun chiar şi aici pe internet.

E adevărat că mai e ceva de lucru, dar ştiu din experienţa proprie şi din experienţa  altor  oameni că niciodată nu terminăm de-adevăratelea  lucrurile de pe aici, de pe pământ. Nimeni nu se mută într-o casă nouă 100% terminată. Mai toată lumea se mută în casă nouă şi mai face pe parcurs câte ceva pentru finisare. Noi ne-am mutat şi lucrăm continuu.

Am lăsat la sfârşit mulţumirea pentru Dumnezeu, pentru că El nu se supără, pentru că e îndelung răbdător. Ştiu că am avut diverse încercări în această perioadă. Ştiu că era să cad de câteva ori sub povara crucii, sub povara drumurilor, a gândurilor şi a oboselii. Dar, El m-a întărit. Iar azi, oboseala s-a transformat în bucurie. Iar bucuria care dă aripi va lucra în continuare însoţită de  dragoste şi nădejde că toate se vor finaliza magna cum laude.

Doar atât. În rest, mi-aş dori ca bucuria mea şi a celor care mi-au fost alături să se reverse peste toţi cei  ce citiţi această postare. Mi-aş dori ca iubirea răstignită pe cruce să vă umbreze şi să vă încălzească sufletele până la primirea luminii de la înviere.

O ploieșteancă luptă cu o tumoră cerebrală pentru a-și vedea copiii crescând

O ploieșteancă luptă cu o tumoră cerebrală pentru a-și vedea copiii crescând

Astăzi apublicat și ziarul Adevarul.ro

V-ați întrebat ce ați putea face cu 10 lei? Mulți ar răspunde că și-ar cumpăra ceva dulce sau câteva țigări. Dar, cu 10 lei, ați putea salva viața Gabrielei Tudorache, o ploieșteancă ce luptă cu o boală cumplită.  

Se poate spune că este absurd că viața Gabrielei Tudorache costă numai 10 lei. Dar 10 lei contează pentru Gabriela.

Gabriela Tudorache are 42 de ani și este mama a doi copii, unul de 13 ani și cel mare de 23 de ani. Doi copii care au cea mai multă nevoie de mamă pentru ai mângâia în clipe grele și pentru a-i sprijini în drumul lung al vieții.

Gabriela are de trecut un obstacol greu: a fost diagnosticată cu Meningiom (tumoră cerebrală benignă) pe nervul optic ceea ce va înseamna, mai întâi, pierderea vederii, iar mai târziu chiar a vieții.

Necazurile au început în anul 2007. Boala a debutat cu dureri groaznice de cap și slăbirea vederii. Singura ei speranță este în Germania, la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra, pentru a fi tratată de medicul Fahlbusch.

Familia nu are suma cerută pentru operație, 35.000 de euro, fără a include transportul și cazarea pe toată durata spitalizări.

Fiecare leu contează în salvarea acestei vieți.

Cei care doresc să doneze o pot face în contul de mai jos:

BCR - Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT : RNCB RO BU 

Mai multe detalii despre Gabriela Tudorache puteți găsi și pehttp://gabrielatudorache.blogspot.com.

Mulțumim frumos pentru tot sprijinul acordat redacției Adevarul.ro în mod special doamnei Dana Mihai
Postarea de faţă este preluată integral de la adresa http://gabrielatudorache.blogspot.com.