CE CREZI CA URMEAZA DUPA VIATA?

Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.

- Tu crezi în viaţa de după naştere?

- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflam aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.

- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?

- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…

- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva, putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.

- Păi de acolo nu s-a intors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.

- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe mama, iar ea va avea grijă de noi.

- Pe mama? Tu crezi in mamă? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?

- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Făra ea, nu am fi deloc.

- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând nici un fel de mamă, aşa că e evident că nu există!

- Bine dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viata adevărată ne aşteaptă taman în lumea de dincolo, aici doar ne pregătim!

Aceasta poveste e primita pe mail.

LA BANI MĂRUNŢI

Într-o postare, am făcut referire la oglinda adevărului, care, ipotetic vorbind, de ar exista, ar fi mai tare ca poligraful. Nu există, din păcate, şi pentru că nu există, oamenii se complac în a se caracteriza singuri sau a primi caracterizările celor din jur,  care, între noi fie vorba, de cele mai multe ori sunt mincinoase.

Asta mi-a dat de gândit. Adică eu sunt chiar aşa cum mă consider? sau cum mă consideră ceilalţi. Este dreaptă judecata care mi-o fac singur, nu cumva sunt părtinitor cu mine şi ceilalţi de ruşine, de frică, de silă mă mă perie ca să de-a bine pe lângă mine? Şi aici nu e vorba de mine cel care scriu, e vorba de noi toţi, de cei care trăim în lume şi trăim sub propria noastră judecată şi caracterizare.

Fiecare din noi ne considerăm mai deştepţi ca ceilalţi, mai frumoşi, mai bogaţi, mai puternici, mai cool, mai buni. Şi poate nu e aşa, poate că nici pe departe nu e aşa. Dar ai curaj să de judeci pe tine, poţi fi drastic în caracterizarea proprie? Nu. Nicidecum. Uitaţi-vă la televizor sau în ziare când persoane, femei sau bărbaţi, se laudă cu frumuseţea lor după ce au trecut pe la saloane de operaţii de tot felul, după ce petrec în cabinele de machiaj o grămadă de timp şi vin în faţa fanilor care pică în extaz, fără să mai realizeze că de fapt idolii lor sunt jumătate artificiali.

Nu judec să ştiţi, că mă judecă Dumnezeu pe mine pe urmă. De fapt chiar aici vroiam să ajung, la faptul că adevărata caracterizare a omului o face Dumnezeu. El judecă cel mai drept, nu are cum să greşească şi este imparţial. La judecata sa imparţială mă gândesc eu când văd cum oamenii judecă strâmb, măsoară strămb, se laudă cu nedreptatea, ridică minciuna la rang de virtute şi falsul devine originalul mod de promovare a non-valorilor.                              
Perioada postului mare, ce repejor se apropie, este taman momentul ideal în care omul îşi poate reanaliza poziţia faţă de sine, printr-o cercetare riguroasă, amănunţită. Este momentul când omul se poate lua pe sine la bani mărunţi, să se cearnă, să vadă cât este mălai şi cât este tărâţă, şi abia apoi să spună cu adevărat cine este şi cât valorează.

CRIMINALA SI DULCEATA

Poate vi se pare ca titlul e un pic ciudat. Este. Deoarece ciudăţenia sa vine tocmai de la lucrul pe care trebuie să-l explice. Să nu vă gândiţi la râuri de sânge, ci la râuri de vorbe, pentru că în această postare Criminala este bârfa, iar Dulceaţa este linguşeala, două surori ce au ca mamă Minciuna.

De ce zic că sunt surori vitrege? Deoarece bârfa este opusul linguşelii. Când linguşim pe cineva îi spunem în faţă ceea ce nu i-am spune pe la spate. Când bârfim pe cineva, spunem în spate lui ceea ce nu-i spunem în faţă.

Oamenii bârfesc din dorinţa de răzbunare, pentru a fi băgaţi în seamă, pentru a fi acceptaţi în discuţii şi pentru a ieşi în evidenţă. Aceste lucruri se pot întâmpla doar atunci când în discuţie se află cel puţin 3 persoane, pentru ca amplificarea vorbelor şi răstălmăcirea lor să aibă magnitudinea necesară, plus că bârfa nu necesită doar persoane care vorbesc, ci şi persoane care ascultă,  persoane care trebuie să plimbe vorba şi să înflorească cele auzite.

De aia spun că bârfa e criminală pentru că nu are frică de nici o lege.

Ea ucide fără să folosescă nici o armă de război. Zdrobeşte inimi şi ruinează vieţi. Este deosebit de vicleană şi perversă. Cu cât îmbătrâneşte, puterea în loc să-i scadă, îi creşte. Cu cât este pomenită mai mult cu atât devine mai credibilă. Are trecere la toate păturile sociale... este prezentă atât în casa săracului cât şi în cea a bogatului, atât în bordei cât şi în palat.

Bârfa nu are nici un prieten adevărat. Pe toţi cei cu care s-a întovărăsit, după ce i-a  folosit pentru a fi cărată în spate, i-a distrus rând pe rând. Odată ce reuşeşte să arunce o pată pe reputaţia cuiva, roade şi distruge toată fericirea din jur. 
A reuşit chiar să răstorne guverne, să distrugă căsătorii, să ruineze cariere, cauzând insomnii, certuri şi dureri de cap. Dacă nu poate distruge, se mulţumeşte doar să trezească suspiciune şi astfel obiectivul îi este pe jumătate atins.

Bârfa stă la dispoziţia tuturor, şi ca o criminală te tratează cu dulceaţă până la momentul în care îţi ia tot ce ai avut mai bun în suflet.

Împreună cu mama sa, Minciuna, sprijinită de Linguşeală, dă lovituri după lovituri în mijlocul omenirii. Şi curios este faptul că mulţi nu realizează că bârfa sau clevetirea este un păcat mic cu gura mare. Fără să-ţi dai seama te înscrii la o bârfă mică sau şuetă ori hanţă. Mai academic, se numeşte discuţie cu uşile-nchise, unde mai ei  o gură de apă, una de dulceaţă şi uite aşa hrăneşti criminala bârfă oferindu-i posibilitatea să devină ceva oficial, pentru că dacă e auzită de la o persoană de încredere........ ştiţi şi voi.

În încheiere, aş dori să vă spun că dulceaţa devine amară când bârfa este la adresa noastră. Atunci spunem că oamenii sunt răi, că vorbesc urât, că totul este o minciună, că şi-a băgat Ăla coada.

Altfel, cum am citit undeva, bârfa este ceea ce-ţi face plăcere să auzi despre altul şi n-ai vrea să auzi despre tine.

UN FEL DE CHESTIONAR

1. Dumnezeu nu te intreaba ce fel de masina ai condus, dar te intreaba cati oameni ai condus cu ea atunci cand aveau nevoie de un mijloc de transport;

2. Dumnezeu nu te intreaba cati metri patrati are casa ta, dar te intreaba cati oameni au fost bine primiti in casa ta;

3. Dumnezeu nu te intreaba despre hainele la moda pe care le ai in dulap, dar te intreaba daca ai imbracat pe cineva vreodata;

4. Dumnezeu nu te intreaba ce pozitie sociala ai avut, dar te intreaba cum te-ai comportat cu ceilalti;

5. Dumnezeu nu te intreaba cate proprietati si bunuri materiale ai avut, dar te intreaba cum ti-au condus acestea viata;

6. Dumnezeu nu te intreaba care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te intreaba ce compromisuri ai facut pentru a-l obtine;

7. Dumnezeu nu te intreaba cat de mult ai muncit peste program la servici, dar te intreaba cat de mult ai "muncit peste program" cu familia si pentru cei dragi;

8. Dumnezeu nu te intreaba cata lume te-a recomandat, dar te intreaba pe cati ai recomandat tu la randul tau;

9. Dumnezeu nu te intreaba ce meserie ai avut, dar te intreaba daca ai schimbat meseria dupa cea mai buna abilitate a ta;

10. Dumnezeu nu te intreaba ce ai facut sa te ajuti, dar te intreaba ce ai facut sa aii ajuti pe ceilalti;

11. Dumnezeu nu te intreaba cati prieteni ai avut, dar te intreaba pentru cati oameni ai fost un adevarat prieten;

12. Dumnezeu nu te intreaba cum ti-ai aparat drepturile, dar te intreaba cum ai aparat drepturile altora;

13. Dumnezeu nu te intreaba ce vecini ai avut, dar te intreaba ce fel de vecin ai fost tu lor;

14. Dumnezeu nu te intreaba ce culoare a avut pielea ta, dar te intreaba ce culoare a avut sufletul tau;

15. Dumnezeu nu te intreaba de cate ori vorbele tale au spus adevarul, dar te intreaba de cate ori nu.

De pe mail.

MAIMUTA OFENSATA

Nu ascund că mi se mai întâmplă să mai umblu pe net şi să dau de chestii ciudate, de făcături, de lucruri fără sens. Dar se mai întâmplă să găsesc şi câte o chestie genială. Aşa se face că pe http://www.ortodoxiatinerilor.ro am găsit o fabulă cu o învăţătură superbă. Nu comentez mai mult din dorinţa de a vă lăsa să descoperiţi singuri ce vrea autorul să ne transmită.

O dată o maimută din evul anecdotic,

Venind la sfat pe creangă de arbore exotic,

A zis: Atenţie! Sunt foarte ofensată…

Circulă-n lume vorba, deloc adevarată,

Că omul ar descinde din buna noastră rasă…

Însăşi ideea asta imi pare odioasă…

Aţi pomenit vreodata divorţuri printre noi,

Copii lăsaţi pe drumuri sau imnuri de razboi?

Cine-a vazut in hoarda la noi bolnavi mintali,

Drogaţi, lacomi de cărnuri şi homosexuali,

Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie.

Noi nu avem mafii crude în stirpea noastră aleasă,

Nici terorişti, manele, nici luptele de clasă!

Cât am batut eu jungle, scuzaţi, n-am observat

În obştea de maimuţe, cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi în taina de aşa-zise “mame”…

Nu veţi vedea vreodata cat soarele si luna

O minte de maimută dospind in ea minciuna!

Chiar de aş fi silită de vreun laborator,

N-aş deveni port-bâtă şi nici informator.

Şi iată încă una din lumea cea de jos:

La noi nu se întâlneste razboi religios

Nici “sfinte inchizitii”, nici libertate-n lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm în şanţuri

Şi nici o îndoiala ce duce la ateism,

Nici ordini materiale, nici materialism…

E adevărat ca omul a coborât ca soi,

Dar să fim rezonabili: n-a coborât din noi.

COD GALBEN

În ultima perioada tot vedem şi auzim despre codul galben, rareori portocaliu, şi Doamne fereşte de cel roşu. E la moda să dai avertizare, să trâmbiţezi, să atenţionezi lumea pentru evitare situaţiilor neplăcute, de multe ori dramatice sau tragice. E trist însă când nu se aude şi nu se vede că s-a anunţat codul, şi oamenii se năpustesc ca orbii în mijlocul viscolului, cu o vitejie debordantă care se transformă însă în disperare atunci când libertatea de mişcare este blocată de duşmanul pe care cu ceva timp în urmă l-ai socotit fără vlagă.

Această situaţie are o mare legătură cu partea sufletească a omului, cu raţiunea, cu simţirea şi perceperea libertăţii de a face tot ceea ce se doreşte indiferent de consecinţe.

Eu cred că putem să dăm cod galben şi pentru sufletele care se avântă în vijelia sau viscolul ispitelor de tot felul, pentru că ispitele sunt ca zăpada, adică frumoase, pufoase, îţi dau senzaţia de puritate şi strălucire. Asta aparent, pentru că ispitele îşi arată şi partea cealaltă când e prea târziu, şi seamănă tot cu zăpada dar devin reci, alunecoase, te inconjoară pe toate părţile şi te blochează, rămânând înzăpezit în troiene de ispite şi păcate.

Evident că dacă eşti pregătit, nu cu lopată, lanţuri şi nisip, ci cu rugăciune, post, milostenie şi iertare poţi să răzbeşti până la un drum curăţat, cum am spune noi creştinii "pe drumul cel bun".

Acest cod galben de avertizare pentru suflet îl găsim mereu actualizat la institutul care se ocupă cu prognoza pentru cărările străbătute de om prin viaţă, anume Biserica. Ea este cea care atrage atenţia la faptul că pe drumul spre păcat este polei şi poţi cădea, îţi rupi mâna, piciorul, gâtul, dar îţi poţi pierde şi minţile, nerespectând indicatoarele.

Când doreşti să obţii permisul de conducere trebuie să dai o testare psihologică, trebuie să dai o testare scrisă, mai trebuie una practică, trebuie să le dai pentru a dovedi că eşti capabil să circuli pe drumurile publice fără să pui în pericol viaţa nimănui, inclusiv a ta.

Era bine dacă atunci când omul şi-ar fi dorit să iasă în societate să dea o testare sufletească, pentru a demonstra că nu este un pericol pentru nimeni, că este apt de condiţia umană, că respectă indicatoarele şi codurile.

Vedem peste toţi tot mai mulţi oameni înzăpeziţi în propriile păcate şi greşeli, în troienile formate de vântul ispitelor, oameni fără nici un ţel, fără nici o perspectivă, oameni nepregăţiţi şi amăgiţi, oameni care nu respectă codul galben, oameni care vor fi prinşi de codul portocaliu şi distruşi de cel roşu.

Când îi întâlniţi să nu-i lăsaţi. Să-i călăuziţi spre drumul cel bun, să veniţi cu ei dacă vă este cu putinţă să le arătaţi că nu toate cărările sunt circulabile, că informaţii pot obţine de la la biroul de informaţii(să-mi scuzaţi comparaţia) care este Sfânta Biserică, locul unde foarte mulţi din cei ce orbecăie pe drumuri blocate şi înfundate pot primi indicaţiile necesare pentru ieşirea la liman.

În rest, pe galben nu poţi să treci, el te avertizează că pe roşu eşti sancţionat.

AM NOROC; N-AM NOROC

E o chestie şi cu norocul ăsta. Mulţi îşi doresc să fie accidentaţi de noroc, pentru că auzi mereu:" de ce n-ar da norocul peste mine". Norocul e ca o fată uşuratică cu care şi-ar dori mulţi să aibă relaţii, e o stare de fapt, este lucrul după care unii se ascund când sunt în faţa eşecului şi alţii devin exuberanţi la aflarea câştigului.

Auzi mereu:" am avut noroc; sau dacă nu aveam noroc nu reuşeam". Ciudat, pentru că alţii spun aşa:" eu sunt foarte încrezător în noroc, şi am observat că cu cât muncesc mai mult, cu atât am mai mult noroc". Ba norocul a influenţat şi cultura populară, cântecul:" când s-o 'mpărţit norocu' măi dorule, fost-am eu la lucru......unora le-a dat cu caru', numa' mie cu paharu'...... şi nici ăla n-a fost plin jumatate-a fost venin". Vezi dar că săracii unii n-au noroc. Ciudat nu?

Acum eu ce să zic, am noroc că nu cred în noroc. Eu cred în Dumnezeu, şi cred în libertatea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Adică toţi ne naştem goi, toţi avem dreptul de a face bine, de a învăţa, de a munci. Numai că unii nu-şi exercită aceste drepturi, aşteptând să dea norocul peste ei, uitându-se cu jind la cei care muncesc şi au noroc şi acuzând că n-au avut noroc pe lume. Mai mult decât atât o viaţă îşi caută norocul unde altundeva decât la jocuri de noroc, aşteptând zic ei să-l apuce pe Dumnezeu de picior, să dea lovitura. Şi după cele care le-am văzut eu, cei care au avut noroc chior la jocuri de noroc, s-au umplut de bani şi de faimă, dar n-au avut noroc de viaţă, familiile lor fiind lovite de boală, moarte, scandaluri.....noroc chior.

Norocul nu vine de la Dumnezeu. Dacă îţi doreşti ceva de la Dumnezeu, trebuie să-ţi doreşti sănătate pentru a munci să-ţi câştigi pâinea, şi minte luminată să gândeşti ceea ce trebuie, cum trebuie, şi atunci te poţi socoti ca un om care ai avut noroc.

Aşadar, în viaţă ai de ales între ajutorul lui Dumnezeu şi noroc. Între împlinirea voii Sale şi voia noastră.

Hai noroc! Pardon, Doamne ajută!

ESTI ULTIMUL OM

M-am întrebat de multe ori cum s-o fi simţit Adam în postura de prim om, ce sentiment o fi avut când a realizat că el este singurul om, că totul îi este pus la dispoziţie şi că el este cel de la care trebuie să plece totul în ceea ce priveşte rasa umană.

Conform referatului biblic, cartea Facerii, prima carte a Bibliei, Adam a cam dat cu stângu-dreptu', şi de la el noi plătim acest tribut al morţii trupeşti până la sfârşitul veacurilor. Foarte mulţi nu înţeleg acest lucru, cum că pentru o muşcătură din fructul oprit să fii pedepsit cu moartea. Dar această poruncă venită de la Dumnezeu este una de încercare a libertăţii, libertate de care Adam nu a profitat, ci din contră, mânat de poftă s-a depărtat de Dumnezeu. Mai pe înţelesul tuturor, Dumnezeu i-a dat libertate deplină în rai, i-a dat voi să mănânce din toate ale raiului, să facă tot ce doreşte, cu o condiţie: să nu mănânce din acel pom. Am tinde să zicem : ce fraier Adam, cu toate bunătăţile la dispoziţie a mai dorit să guste şi din pomul ăla.

Dar, pofta l-a omorât pe om. Fapt pentru care, pentru acei care zic că ei nu ar fi făcut ca Adam, că ar fi rezistat tentaţiei, o să le propun un test imaginar.

Gândeşte-te că din cauza unui lucru natural ori supranatural ai rămâne ultimul om pe pământ. Şi aici nu mă refer a rămâne ultimul om sub înţelesul de cel mai josnic, pur şi simplu să devii singurul locuitor al planetei. Hai să nu fim chiar sumbri, să mai ai şi partener(ă). Ce crezi că ai putea face în această situaţie, având la îndemână tot ceea ce este necesar pentru dezvoltarea, regenerarea omenirii, în nişte parametri fixaţi de Dumnezeu, cu o libertate ca şi cea dată lui Adam. Crezi că te poţi descurca? Asta având în vedere că teoretic noi nu ne prea putem descurca nici acum, când nu toate sunt în cârca noastră, când o grămadă de treburi, probleme, sunt rezolvate prin împărţirea atribuţiilor între oamenii din societate, unii doctori, alţii profesori, preoţi, şoferi, brutari........ Deci, misiunea lui Adam a fost una cumplită, şi cred că nici unul dintre oameni nu ar fi fost în stare să o ducă la capăt cu brio.

Această neputinţă vine din cauza poftei, a dorinţei de a gusta din toate cele înconjurătoare, devenind sclavi, devenind din stăpâni ai pământului, stăpâniţii pământului.

Ca test, ducem într-o casă utilată cu tot ceea ce este de trebuinţă unei case, plus grădină cu toate cele ale unei grădini, ducem un om. Într-una din camere punem o cutie goală, dar închisă, şi-i spunem omului că poa' să facă în casă şi-n grădină tot ce pofteşte, să folosească totul fără nici o frică, numai să nu umble în cutia amintită.

Credeţi că nu va umbla la cutie? Eu că cred că singurul lucru la care se va gândi acesta va fi. Nu-l va interesa nimic din casă şi grădină, va sta cu gândul numai la a deschide cutia.

Ceea ce înseamnă că, nu a fost uşor de Adam, ceea ce înseamnă că nu e bine să fii nici primul şi nici ultimul om, e bine să-ţi vezi de drum şi să te bucuri de ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, fără a căuta să-ţi găseşti suplimente,deoarece s-ar putea să-ţi dăuneze.

FEREASTRA CU GEAMURI MURDARE

Circulă pe net de ceva vreme o istorioară plină de înţeles, care nefiind semnată de nimeni mi-am permis să o postez şi pe blogul meu, pentru a fi citită de cei care cred că în viaţă doar ei cunosc totul, şi că ceilalţi sunt nişte neştiutori. Astfel, poveste sună cam aşa:

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.

În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon .

CE CEARCEAFURI MURDARE ÎNTINDE VECINA NOASTRĂ ÎN BALCON... !

Cred că are nevoie de un nou detergent sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !

Soţul ei privi şi rămase tăcut.

Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei: Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină!?

Soţul ei îi răspunse:

"Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre ! "

Aşa e şi viaţa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi...

CEA MAI SIMPLA Şi MAI BUNĂ PRAJITURA

Foarte mulţi oamenii au încercat să definească viaţa. Cei mai mulţi complicându-se au dat definiţii alambicate, dogmatice, filosofice care în loc să clarifice sensul vieţii au făcut să fie puse mai multe întrebări referitoare la viaţă. Unii au încercat să ia viaţa ca atare, fără să-şi pună întrebări Şi părerea mea că bine au făcut.

Numai că viaţa poate fi explicată şi prin lucrurile simple pe care noi oamenii le facem,  care adunate dau sens acestei noţiuni de viaţă, de trăire.

De exemplu putem vedea ce este viaţa folosindu-ne de bucătărie. Cum? Am să vă spun imediat. Întâi aş dori să le spun celor care nu găsesc răspuns pentru cele rele şi bune ce li se întâmplă în viaţă, de-a valma şi fără noimă că anumite elemente luate per bucată nu au nici un sens, că răspunsul îl putem găsi şi în bucătărie. 

Teoretic nimeni nu mănâncă cacao simplă sau praf de copt, făină, sare de lămâie ori praf de budincă. Nimeni nu face asta. Dar amestecate între ele, împreună cu alte ingrediente, acestea pot da naştere unei prăjituri delicioase dând un sens celor mai sus menţionate.

Aşa e şi cu viaţa. Unele lucruri sau ingrediente îţi pot părea de nedigerat. Dar dacă am aduna toate cele necesare, ceea ce Dumnezeu ne pune înainte, anume cele amare, cele dulci, cele acre, bucurii, şi necazuri obţinem o prăjitură numită viaţă.  Ea poate fi greu digerată de unii ori  poate mult prea savurată de alţii.

Oricum, aveţi grijă că excesul de dulciuri poate dauna grav sănătăţii. Şi ţineţi minte că viaţa, ca şi prăjitura, are un sfârşit.

Poftă bună la viaţă zi de zi, felie cu felie.

ORBII, SURZII SI MUTII

Mi se întâmplă foarte des să constat că organele ce oferă omului posibilitatea de conştientizare a celor din jurul său nu-şi mai respectă funcţiile date de Dumnezeu special omului spre a se folosi de ele pentru traiul cotidian. Şi mă refer în special la cele 3 organe principale: ochii, urechile şi gura.

Evident că ele sunt la locul lor în anatomia corpului uman, numai că întrebuinţarea lor rămâne un mister.

Dacă ochii au fost lăsaţi pentru cunoaştere, pentru luminare, pentru a vedea cele pe care Dumnezeu ni le descoperă, pentru lucrurile frumoase care ne înconjoară, în mod ciudat taman acest lucru lipseşte din întrebuinţarea ochilor noştri. Acu' normal că trebuie să vedem şi răul pentru a şti să ne ferim de el, dar noi vedem doar răul, doar negrul, griul, nu vedem deloc, dar deloc ceea ce este frumos. Am devenit daltonişti în ceea ce priveşte lucrurile bune ce se întâmplă în jurul nostru. Ba mai mult suntem orbi de multe ori când trebuie să luăm câte o decizie crucială în ceea ce priveşte viaţa noastră în mod direct. Şi de aici vedem, sinucideri, accidente, divorţuri, crime, toate din lipsa viziunii de moment. Nu vezi ceea ce trebuie să vezi la momentul potrivit.

Cu urechile noastre acelaşi tipar, nu ascultăm, nu auzim decât ceea ce nu trebuie, şi ascultăm la tonuri şi tonalităţi care produc surzenia.

O simplă plimbare pe malul mării, prin oraş, prin parc, pe orice drum şi la orice oră şi eşti oripilat de ceea ce se ascultă şi cum se ascultă. Dacă ai vrea să dai un sfat bun cuiva, să-l înveţi o rugăciune, o poezie automat devine surd, irascibil pentru că urechile nu mai sunt învaţate să asculte asemena lucruri, ele devenind iritante pentru cel care niciodată nu a experimentat aşa ceva. Noroc cu Hristos care spune de multe ori: "cine are urechi de auzit să audă". Şi e corect, dare păcat să nu auzi şi altceva, să încerci să-ţi deschizi urechea şi la alte tonuri, tonalităţi, vorbe.

Ceea ce ochii văd, şi ceea ce urechile aud se duc către creier şi automat spre gură. Şi aici vedem că cel de-al treilea organ, care se ocupă şi cu simţul gustului, ne arată gusturile oamenilor în materie de viaţă. Şi oamenii se ocupă cu dulcegării care lasă un gust amar, acru şi sărat celor care ascultă vorbele multor semeni de-ai noştri, vorbe care zgârâie urechea şi dilată pupilele.

Deşi e de prisos, tot am să vă aduc aminte că gura omului a fost lăsată pentru hrănire şi pentru comunicarea între oameni, şi pentru comunicarea omului cu Dumnezeu prin rugăciune. Astăzi într-adevăr gura o folosim pentru hrănire, dar în mod greşit, şi vom vorbi despre asta la începutul postului. Iar despre comunicarea între noi, noroc cu messengerul, mobilul şi alte tehnici de discuţie online. Oamenii nu mai comunică decât prin strigăt, prin insultă, prin clevetire, prin minciună, fie ea chiar şi oficială.

Cât despre comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune, prin rugăciune sinceră nu aşa de ochii lumii, oamenii sunt muţi.

Aşadar deşi avem ochi, urechi, gură; nu vedem, nu auzim, nu vorbim decât ceea ce ne place, schimbând folosul natural al organelor noastre. Rezultatul? Suntem prostiţi, vrăjiţi de oferte, de lucruri şi de viaţă, fără să băgăm de seamă, şi devenim sclavi ai lucrurilor cu care ne înconjurăm şi în care căutăm plăcerea de a ne desfăta simţurile, devenind orbi, surzi şi muţi.

NU-MI VINE SA CRED

Da, nu-mi vine să cred de ceea ce văd şi aud. Este o expresie menită să arate gradul de mirare sau consternare la contactul unor persoane cu cele din jur.

De obicei "a crede" reprezintă convingerea fără tăgadă, încrederea deplină în existenţa unui lucru sau dogme. "A nu crede" este contrarul celor spuse mai sus.

Între aceste două termene a apărut acesta: "nu-mi vine să cred". De unde rezultă că deşi din principiu nu crezi într-un lucru, situaţiile vieţii te pun în faţă cu lucrul respectiv, şi, deşi vezi cu ochii tăi, nu-ţi doreşti să experimentezi ceea ce vezi, dorind să nu se fi întâmplat ceea ce până ieri ţi se părea de neconceput.

Cam atât cu teoria greoaie care este greu digerabilă. Concret. Viaţa se desfăşoară în parametri elastici, nu rigizi, oferind posibilitatea omului de a crea, de a se desfăşura, de a fi exuberant şi închistat, aceste lucruri punându-şi amprenta şi pe lucrurile neînsufleţite din jurul său.

Ceea ce acum 50 de ani părea imposibil pentru bunici, astăzi este un lucru banal pentru noua generaţie. Adică dacă acum 50 de ani mergeai cu un laptop şi vorbeai pe messenger folosind şi camera video, pentru bunici ar fi fost ceva de "necrezut ochilor".

Nu doresc să dau decât acest exemplu în ceea ce priveşte partea materială a lucrurilor, şi asta pentru că toţi suntem conştienţi de acest paradox al tehnicii care de multe ori ne taie răsuflarea şi ne face să spunem :"nu-mi vine să cred".

Eu aş vrea să mă refer în această postare la partea spirituală a lucrurilor şi anume că " nu-mi vine să cred" cât de mult s-a schimbat omenirea în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu.

Dacă înainte vreme oamenii credeau fără tăgadă în Dumnezeu, a urmat o perioadă în care şi-au pus fel şi fel de întrebări iar astăzi Îl blamează.

Şi normal că "nu-mi vine să cred", deoarece, teoretic societatea din ziua de azi ar trebui să vadă că nimic din acest univers nu este la întâmplare , că totul este făcut de o mână inteligentă, că totul se desfăşoară după un plan genial în care omul este pus să fie coordonator şi beneficiar în acelaşi timp.

Nu-mi vine să cred cum oamenii îşi vând sufletul pentru lucruri sclipitoare , poleite, cu o valoare definită doar de strălucirea momentului, cu o strălucire mată, rece, în detrimentul strălucirii ce vine din interiorul omului, din adâncul inimii celor curaţi, blânzi, drepţi. Asta conştienţi fiind că toate lucrurile au un preţ, toate în afară de suflet, care este nepreţuit, este de la Dumnezeu, este unicat şi valoarea îi este data de de faptele titularului.

Nu-mi vine să cred cum oamenii îşi lasă copii să moară de foame în timp ce-şi cheltuie bruma de bănuţi pe tutun, droguri, alcool, nu-mi vine să cred brutalitatea cu care oamenii se lovesc, se omoară, se urăsc pentru lucruri insignifiante, nu-mi vine să cred cum instituţii ca familia, şcoala, biserica au devenit cenuşărese ale societăţii în care trăim.

Nu-mi vine să cred deşi văd aceste lucruri cu ochii mei, şi le simt pe pielea mea. Şi mă gândesc cu groază că ceea ce azi este izolat în curând ar putea deveni un lucru normal, când vom avea fiecare pistoale, geamuri blindate, adăposturi subterane pentru a ne proteja de semenii noştri.

Şi toate acestea pentru că noi blamăm ceea ce ţine de suflet, de credinţă, de Dumnezeu, uitând că El este Cel ce ne-a creat şi ne-a dat această dovadă de mare iubire ce constă în libertatea deplină a omului de a face ceea ce doreşte. Acest liber arbitru a fost prost înţeles de om şi astăzi din păcate vedem ceea ce " nu ne vine să credem ochilor".

CELE 3 URECHI

Această postare îşi are izvorul într-o povestire auzită cu mult timp în urmă, o povestire dată uitării, dar scoasă din arhiva amintirilor în urma unor discuţii purtate cu nişte cunoscuţi.

Naraţiunea începe simplu şi descrie o întâmplare care la prima vedere este una banală care se întâmplă la tot pasul în mijlocul nostru.

Aşa se face că 2 buni prieteni, unul de la ţară şi altul din oraş, cu vieţi total diferite, din împrejurările vieţii deveniţi amici buni, mergeau într-o zi prin oraş. Cel de la ţară era însoţit de prietenul său prin forfota oraşului pentru rezolvarea unor probleme, pentru că omul cunoştea toate străduţele, era de-o viaţă în oraş şi era cel mai bun ghid pentru prietenul sau.

Oricum, mergând ei prin zăpăceala oraşului, claxoane, fum, gălăgie, sirene,omul de la ţara se opreşte şi îi spune prietenului său:" am auzit un greiere"! Prietenul de la oraş rămâne mască şi-i spune:" în gălăgia asta!? Cred că eşti nebun, cum să auzi un greiere în acest infern." Şi totuşi omul face câţiva paşi, trece printre câteva maşini şi la umbra unui pomişor ornamental prinde un greieraş.

Perplex, amicul îl întreabă:"da ce, ai cumva urechi supraomeneşti, ai 3 urechi?"

Zâmbind omul de la ţară i-a răspuns:" nicidecum, e vorba ca oamenii aud doar ceea vor". Şi pentru a întări cele spuse, tăranul scoase din buzunar o mână de monezi, şi le dădu drumul pe trotuar. Reacţia a fost fantastică. Pe o rază de 10 metri toţi oamenii erau cu ochii pe jos pentru a vedea unde sunt banii al căror zgomot l-au auzit cu toţii.

Prietenul de la oraş nu a mai spus nimic. A învăţat o lecţie.

Ideea este că Dumnezeu ne-a înzestrat cu 2 ochi ca să putem vedea ceea ce trebuie, 2 urechi ca să putem asculta ceea ce trebuie, ne-a dat doar o gură ca să nu vorbim prea mult şi mai ales ceea ce nu trebuie.

Revenind la ţăranul din povestea de azi, el ne-a arătat că sunt lucruri pe care le auzim şi le ducem mai departe prin vorba numită clevetire, minciună, pâră; că sunt lucruri pe care le auzim, o predică, o poezie, o pildă,un cântec, pe care nu le ducem mai departe; că sunt lucruri pe care nici măcar nu vrem să le auzim, acele lucruri care fac referire la noi şi la greşelile noastre. Sunt lucrurile la care suntem surzi, sunt lucruri la care nici măcar 3 urechi de elefant nu ne-ar folosi, pentru că nu auzim decât ceea ce ne place.

În rest, să AUZIM numai de bine.

SECRETUL CASATORIEI

Un bărbat şi o femeie erau căsătoriţi de peste 50 de ani.

Ei împărtăşeau totul şi discutau despre orice. Nu aveau secrete unul faţă de celalalt, cu excepţia unei cutii de pantofi pe care femeia o ţinea pe dulapul ei de haine, şi , despre care l-a atentionat pe soţul ei să nu o deschidă sau sa întrebe de ea vreodata.

În toţi acei ani, el nici nu s-a gândit la cutie, dar într-o zi, bătrinica s-a îmbolnăvit foarte tare şi doctorii ziceau că nu prea mai are şanse de însănătoşire.

Încercând să pună toate lucrurile în ordine, bătrînelul a luat cutia de pantofi de pe dulap şi a pus-o lânga patul soţiei sale.

Era şi ea de acord că era timpul să afle şi soţul ei ce era în acea cutie.

Când a deschis-o, în cutie erau doua papuşi croşetate şi o grămadă de bani: în total vreo 25.000 de lei.

El a întrebat-o despre conţinutul acestei cutii.

- Când ne-am căsătorit, spunea ea, bunica mea mi-a spus că secretul unei casatorii este sa nu te cerţi niciodată. Spunea ca întotdeauna când mă suparam pe tine, să tac din gura şi să croşetez o papuşica ...

Bătrânelul era atât de impresionat, încât abia işi putea stăpâni lacrimile. Doar doua păpuşi erau in cutie ! Ea fusese supărată numai de doua ori în toţi aceşti ani în care au trăit impreună! Nu mai putea de fericit!

    - Iubito, spuse el, inţeleg existenţa păpuşilor, dar toţi aceşti bani ?

   - Oh, zise ea, aceştia sunt banii pe care i-am obţinut din vânzarea păpuşilor !

Primita pe mail.

O MUSCATURA, DOAR O MUSCATURA

De la o muscatura a patimit omenirea de la facerea lumii pana acum, cand Satana sub chip de sarpe a pacalit-o pe Eva si aceasta pe Adam. Doar o muscatura, una mica, de pofta ne-a indepartat de rai si ne-a facut sa ratacim prin aceasta lume. Si beleaua este ca omul continua sa muste, sa incerce tot ce i se pare interzis, cazand in dependenta si platind apoi cu sanatatea sau chiar viata pentru o muscatura.

Si nu e vorba doar de o muscatura, ca poa' sa fie si o inghititura, sau mai multe, un litru sau un pachet, un strop sau o cescuta. Toate aceste mici placeri, transformate in vicii, devin dusmanii nostri, ucigasii trupului si ai sufletului nostru.

Cred ca toata lumea isi aduce aminte ca Alba ca Zapada, tot cu o muscatura a fost adormita, vrajita fiind de frumusetea exterioara a fructului oprit dar dorit.

Poate ca de multe ori ati fost pusi in situatia de a renunta la un viciu, la o placere, la un mod de viata cu dorinta de schimbare spunand ca de azi, cu siguranta ma las de.......... .

Ispita insa vine si spune:" lasa ca e timp sa te lasi si de maine, hai azi mai ia macar o muscatura, macar un fum, nu mult, putin de tot, si de maine........ tot ca azi.

Dumnezeu, prin apostolul Pavel, spune ca toate ne sunt ingaduite dar nu toate de folos, fapt pentru care sunt surprins cand noi oamenii, toti oamenii, ne lasam pacaliti de diavol sa luam macar o muscatura, doar una.

Rezultatul? Vai de noi si de oamenii de langa noi.

LASA CA MA FAC EU MARE

Am mai vorbit de câteva ori despre trecerea timpului, am mai vorbit şi despre idealurile copilăriei, am vorbit de jocurile copilăriei şi tradiţii, dar nu am pomenit despre gândul "omului mic" şi dorinţa lui de a fi mare.

De multe ori mi s-a întâmplat sau poate că vi s-a întâmplat ca dorind să faceţi anumite lucruri să vi să spună: "nu acu', când vei fi mare ai voie". Şi invariabil primul gând era să spui:"lasă că mă fac eu mare, vă arăt eu!"

Şi dacă am crescut acum şi pot face ce vreau nu sunt mai fericit. De fapt acum nu mai are nici un farmec. Acum pot face tot ce vreau, dar nu pot face decât ceea ce trebuie să fac, pentru că acum sunt adult responsabil, sunt om cu capul pe umeri, nu mai sunt mânat de dorinţa copilului pus pe şotii.

De fapt postarea ar trebui să se refere la altceva, anume la cei care acum au ajuns mari. La cei care au fost şi ei copii, la cei care şi-au dorit să fie mari şi au ajuns aşa de mari încât nu le mai dai cu prăjina de nas.

Vedeţi, Dumnezeu are scări şi de urcat şi de coborât, şi nu lasă nimic la întâmplare, deşi poate aşa ni se pare. Omeneşte vorbind, văzând pe cei care au fost mici şi acum sunt mari, că au uitat de unde au plecat şi nu-şi încap în piele de înălţimea lor, îi judecăm şi îi invidiem. Greşit, ar trebui să le plângem de milă.

Vă spun asta deoarece într-o discuţie cineva se plângea că cel cu care a copilărit, cu care a bătut coclaurile şi bălţile, ajuns într-o mare demnitate, nu l-a băgat în seamă la o înmormântare, mascându-se după moda americană în spatele unor ochelari fumurii, poate cu gândul că cel care a rămas la munca de jos să nu se ducă să-i ceară vreun favor. Jenant şi trist, dar e posibil să-şi piardă demnitatea şi să ajungă.......

În aceeaşi discuţie altă persoană spunea că a întâlnit reversul întâmplării de adineauri. Spunând că fiind într-un mare necaz, fără să ceară ajutor, a fost întâmpinat şi ajutat de cel cu care cu ani în urmă împărţea bucuria copilăriei. Frumos şi pilduitor gest.

Probabil că printre cei ce citesc această postare se regăsesc şi persoane care doresc să fie mari şi persoane care au ajuns mari.

MORALA? Poţi să fii mic dar să fii la înălţime; degeaba eşti mare dacă eşti de cea mai joasă speţă.

VANZATORII DE ILUZII

Ce este iluzia? Este o himeră, un vis deşert, o înşelăciune plăcută ochiului, o senzaţie de realizare finalizată printr-o mare dezamăgire. Iluzia vine din necunoaştere, din prea mare încredere, din minciună sau din boală. Atunci când vine din boală poate degenera în boli psihice iremediabile, când vine din minciună naşte lipsă de încredere faţă de toată lumea, când vine din prea mare încredere creează o stare de dezamăgire cruntă. Doar când vine din necunoaştere poate fi uşor remediată.

Iluzia este o speranţă neîntemeiată, o dorinţă neîmplinită, fiind o soră vitregă a speranţei.

Am început această postare cu aceste explicaţii deoarece este inexplicabil cum oamenii îşi fac iluzii, cum se hrănesc cu iluzii, cu false închipuiri, şi mai ales cum cumpără iluzii de la cei care sunt vânzători de iluzii.

Deşi omul este creat de Dumnezeu cu discernământ, cu posibilitatea de a face diferenţa între bine şi rău, cu puteri sporite faţă de celelalte lucruri înconjurătoare, totuşi omul se arată cel mai slab din acest sistem în care ne ducem traiul.

Dacă vrei să păcăleşti un câine pentru al prinde, cu diferite momeli şi reuşeşti odată, cu singuranţă a doua oară nu vei mai reuşi, pentru că învaţă repede. În tot acest timp omul se lasă păcălit de vânzătorii de iluzii de fiecare dată, de multe ori în acelaşi mod, facând dovada unei slăbiciuni cronice în faţa iluziilor de tot felul.

Spre exemplificare, lucruri cărora le-am căzut pradă mulţi dintre noi, găsim în fiecare zi în ziare, la televizor, în propriile familii.Toţi am dat navală sau dăm năvală în supermarketuri să umplem coşurile cu produse cărora le-au făcut reclamă vânzătorii de iluzii, punem acolo în sacoşe că poate ne-or trebui vreodată şi de fapt le dăm de colo-colo. Mulţi din dorinţa de a câştiga la marea extragere au dat cu banul muncit să ia un bilet la loto sau la bingo, căci vânzătorii de iluzii fac bani frumoşi pe spinarea cocoşată de muncă a celor care cumpără iluzii.

Ni se vând iluzii la televizor, la radio, pe stradă, cu reclame sofisticate, cu dulceaţă, cu multă culoare, şi scuzaţi-mi expresia "fraierii pun botul de fiecare dată" fără să înveţe niciodată nimic din experienţele neplăcute a lucrurilor rău făcute.

Asta e la cazul general, pentru că există categoria celor care nu trăiesc decât pentru iluzii provocatoare de boală şi moarte: fumatul şi alcoolul în exces, droguri şi energizante halucinogene, provocatoare de iluzii, de paranoia şi anarhie.

Problema este că nu poţi face nimic vânzătorilor de iluzii atâta timp cât există cumpărători de iluzii, consumatori, abonaţi, suporteri a celor mai sus prezentate.

Şi pentru că este o concurenţă acerbă pe piaţă, de multe ori se recurge la intimidare, la presiune, rezultatul fiind o societate bolnavă, care se ghidează după nişte idealuri utopice, bazate pe iluzii, o societate care uită că scopul vieţii este chiar viaţa. Şi viaţa nu este o iluzie.

LECTIA MAGARULUI

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.

Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism, iarta ca sa fii iertat;

2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile, roaga-te de cate ori poti;

3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;

4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;

5) Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

Poveste primita pe mail.

VAI, DRAGA, CE BINE ARATI!

Era la moda in perioada revolutiei o melodie care facea furori printre tineri, si la un moment dat spunea cam asa: "ce mai zgomot, ce mai fum, in camera de la drum, nu se mai duc la baleta(tinerii), dau acasa discoteca. Gata cu taranii, s-au emancipat, nu mai sunt neica taranii aia de-alta dat'. "

Aproape nu s-a schimbat nimic de atunci pana acum. Tot zgomot, tot fum, tot in camera de la drum. Numai ca acum nu mai avem magnetofoane ne-am modernizat cu sistem de sunet dolby surround. Si colac peste pupaza obiceiurile au ramas neschimbate ba chiar strident accentuate spre a se scoate in evidenta taman ceea ce nu ar trebui sa se arate.

Nu vreau sa va plictisesc cu vorba multa la sfarsit de an, doar ca asa de mult se bate moneda pe faptul ca de anul nou trebuie sa fii imbracat la 4 ace, sa stralucesti, sa rupi gura targului, incat mi se face lehamite de falsitatea cu care partenerii de distractie te gratuleaza si-ti spun ,,vai, draga, ce bine arati!"

Ideea este ca din dorinta de a straluci cateva ore, te vei trezi sifonat nu numai vestimentar, ci si sufleteste, pentru ca deziluzia ce urmeaza dupa marile petreceri, dupa petardele naucitoare, te fac sa vezi ca de fapt ai imbracat trupul si l-ai imbuibat si ai lasat gol si flamand sufletul.

E deprimant sa vezi oameni chinuiti de bautura, de tutun, de droguri, de oboseala, a doua zi dupa chiolhan, oameni care straluceau cu o zi inainte deveniti umbre stoarse de vlaga.

In acele momentele corect ar fi sa gasesti pe cineva care sa spuna fara sa clipeasca:"vai , draga, in ce hal arati".

In rest, nu uitati de suflet, e gol si flamand. Desi spre suflet nu se uita nimeni.
Fireste, blogul este doar o parere, a mea, fireste.

POVESTE

Patru lumanari ardeau incetisor, si daca ascultai cu atentie puteai chiar sa le auzi vorbind:
Prima a spus: -Eu sunt Linistea. In ziua de astazi oamenii au uitat ca pot face parte din viata lor... Flacara s-a micsorat din ce in ce mai mult si s-a stins.
Apoi a vorbit cea de a doua:
 -Eu sunt Credinta. Oamenii spun ca pot sa traiasca foarte bine si fara mine, nu cred ca mai are vreun rost sa ard... Cand a terminat de vorbit, si aceasta s-a stins.
-Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere sa ard, oamenii ma dau la o parte ca pe un lucru fara valoare, ei uita sa-i iubeasca chiar si pe cei mai apropiati oameni din viata lor... O adiere blanda care trecea pe langa ea a stins-o fara sa vrea.
Un copil a intrat in incaperea unde mai ardea o singura lumanare, si vazandu-le pe celelalte trei stinse, a inceput sa planga.
-Voi ar trebui sa fiti mereu aprinse... Cea de a patra lumanare i-a soptit usor:
-Nu-ti fie frica, atat timp cat eu ard, le putem reaprinde pe celelalte.
Eu sunt Speranta! Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins si pe celelalte.
Flacara Sperantei sa arda mereu in sufletu tau... pentru ca tu sa ai o viata plina de Liniste, Credinta si Iubire!"
Daca nu-ti pierzi speranta, nu-ti pierzi nici credinta, nici iubirea nici linistea.
EU SPER.

Poveste primita pe mail.

REGRETE DE CRACIUN

Craciunul, mai bine spus Nasterea Domnului, reprezinta inceputul mantuirii noastre, mantuirea ce ne-a fost fagaduita noua inca de la caderea in pacat a primilor oameni.
Aceasta minunata nastere a lui Dumnezeu Fiul reprezinta dovada nemasuratei iubiri pe care ne-o arata noua Creatorul, trimitind sa se nasca pe Cel nenascut, pe Fiul Sau Cel din vecie; Dumnezeu facandu-se Om ca sa-l mantuiasca pe om.
Asta e ceea ce ne invata Scriptura si Biserica, asta e ceea ce credem noi si marturisim, sau cel putin ceea ce faceam pana de curand. De ce? Pentru ca din pacate aceasta sarbatoare minunata vestita de colindatorii ancestrali, de copii nevinovati din mosi-stramosi, aceasta sarbatoare s-a schimbat radical. Nu ca a disparut, nu ca nu mai este trecuta in calendar, ba chiar si recunoscuta ca sarbatoare oficiala in multe state ale lumii, ci pentru ca acestei sarbatori i s-a furat spiritul.
De la colindele minunate izvorate din sufletul curat de crestin autentic, de la postul trupesc si sufletesc tinut de inaintasii nostri pana in ziua de ajun fara sa "se spurce", de la slujba savarsita din noapte, de la sfanta impartasanie primita cu cutremur mare si bucurie, am ajuns la colindele mixate ale civilizatiei de asfalt, la mancatul fara satiu in timpul postului fara nici un gand de pregatire pentru impartasire, la mosi craciuni sub influenta alcoolului care hahaie grotesc spre deliciul copiilor care nu cunosc ceea ce inseamna cu adevarat Craciunul.
Apropo, Craciun, vine de la latinescul " creatio" care inseamna creatie, facere adica nastere, grecii folosind cuvantul "Hristyena" ceea ce se traduce prin Nasterea lui Hristos.
Asta inseamna ca amaratele de craciunite cu fuste scurte care se fataie prin fata micilor ecrane, burtihanosii mosi craciuni din reclamele de la televizor, mesele bogate la care participa vedetele nu au nimic in comun cu Nasterea lui Hristos, cea din saracul lacas, din ieslea inconjurata de dobitoacele care suflau sa-L incalzeasca.
Ele nu sunt decat imaginea falsa a unei lumi care nu cauta decat vanzarea, consumarea de anumite produse in detrimentul sufletului care ramane tot flamand, tot gol , tot singur.
Teoretic ar fi frumos ca Nasterea Domnului, Craciunul, sa dureze tot anul, ca poate asa oamenii pot fi mai buni, se vor vizita , colinda, impaca, incercand sa inteleaga de ce s-a nascut Hristos.
Si pentru a nu cadea definitiv in tristete, pentru ca Nasterea aduce bucurie si speranta, pentru ca pana la urma binele triumfa, as dori sa va urez si eu ca Nasterea Domnului sa va aduca pace, bucurie, sanatate, si chiar daca petreceti sa nu uitati ceea ce spune colindul: "nu uita cand esti voios romane sa fii BUN".

DARURILE OAMENILOR

Un om evlavios s-a dus odată să cerceteze Ierusalimul şi Betleemul unde S-a născut şi a trăit Hristos. A văzut şi ieslea unde S-a născut Mântuitorul şi se gândea el, cu ce ar putea răsplăti iubirea şi darul lui Hristos, Care S-a pogorât într-o iesle smerită pentru mântuirea noastră.
Frământat de gândul acesta, noaptea a visat că vedea Pruncul Sfant în ieslea peşterii şi, apropiindu-se de El, I s-a închinat, zicându-I:
- Doamne Iisuse, cum tremuri Tu pentru mântuirea mea! Cu ce să-Ţi răsplătesc eu dragostea Ta? Pruncuţul i-a răspuns:
-Dă slavă lui Dumnezeu şi nu te mira, căci Eu Mă voi smeri şi mai mult pe Crucea Golgotei.
-Trebuie să-Ţi dau ceva, Copilaş iubit, vreau să-Ţi dau toţi banii mei, a zis creştinul.
Copilaşul Iisus răspunse:
-N-am lipsă de nimic, cerul şi pământul sunt ale Mele... Banii dă-i săracilor, ca şi când Mi i-ai fi dat Mie.
-Dar eu trebuie să-Ţi dau ceva, căci altfel am mare durere, zise creştinul .
-Dacă eşti atât de darnic, răspunse atunci Copilaşul, dă-Mi Mie păcatele tale, dă-Mi gândurile tale şi osânda ta, ca să le iau pe umerii Mei, să le ridic pe cruce şi să te scap de ele.
Iisus Mântuitorul şi astăzi acest dar îl primeşte de la noi: păcatele noastre. Ele sunt darurile oamenilor către Cel care ne poarta de grijă.
Tot ce este rău în noi Hristos este gata să ia asupra-Şi ca să ne scape .
În schimb, şi noi trebuie să luăm lumină din lumina Lui şi viaţă din viaţa Lui prin naşterea Sa minunată care este continuuă şi veşnică pentru fiecare din noi în parte.

De pe net.

MUSAFIRII NEPOFTITI

O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei. Nu-i cunoştea dar vazându-i supăraţi îi invita în casă să manânce ceva.

-Soţul tău este acasă? - întreabă ei.

-Nu, este ieşit.

"Atunci nu putem intra" - replică ei.

Seara când soţul se întoarce acasă ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi..

-Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru. Femeia se duce şi îi invită. Nu putem intra toţi în casă, replică ei.

-Cum aşa?- întreabă ea.

Unul dintre moşnegi îi explică. Eu sunt BUNĂSTARE, el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vina în casă. Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care se bucură.

-Ce bine, în acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare! Soţia nu a fost de acord.

-De ce să nu-l invităm pe SUCCES? Nora îi asculta dintr-un colţ al casei.

-N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire,  a sugerat nora.

-Hai să ne ghidăm după sfatul norei, îi zice soţul soţiei. Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete. Femeia iese afară şi întreabă:

-Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete. IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi.

Surprinsă femeia întreabă:

-L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el? Cei trei moşnegi replicară: Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNĂSTARE şi SUCCES!!!!!!" DORINŢA MEA PENTRU TINE....

-Unde este durere, îţi doresc pace şi fericire. Unde sunt îndoieli personale, îţi doresc reînnoirea încrederii în abilitatea ta de-a trece peste greutăţi. Unde este oboseală sau blazare, îţi doresc înţelegere, răbdare şi puteri reînnoite. Unde este frică, îţi doresc iubire şi curaj.

TU PE CARE L-AI FI INVITAT?

Poveste de pe net.

PRIMITI COLINDATORII?

Chiar asa, primiti colindatorii? Ii primiti de obicei sau inchideti usa, poarta, inima celor care vin sa va colinde, sa va ureze, sa se bucure de intalnirea cu stapanii casei, aducand o veste minunata, o bucurie izvorata din inima copilariei si a curateniei.

Parca ieri este cand ma pregateam si eu de colindat. Ce emotie, ce de asteptare, cate planuri facute cu prietenii, despre cum o sa strigam, cat o sa stam seara la focuri, cat o sa strangem. Parca nu mai venea odata vacanta sa pregatim si cele ale Plugusorului, bicele si buhaiurile.

Totul mirosea a sarbatoare. Sobele trosneau de jarul rosu, porcii se zbateau in mainile celor care ii sacrificau, cozonacii crapau in cuptoare, carnatii atarnau pe la streasini, zapada era mereu din belsug, copii cu obrajii rosii marsaluiau pe drumuri tragand de sanii facand o harmalaie de nedescris.

Si veneau colindetele, colindele. Alergam din casa in casa sa strangem cat mai mult, stiam unde primim colaci de casa, unde primim gogosi calde, ba chiar cate un pahar fierbinte de ceai, dupa ce inainte fusesera tamaiate de catre femeile cu broboade groase ce ne asteptau in dreptul portilor. Cantam nevoie mare fara sa ne doara gura, alergam fara sa simtim gerul, cadeam fara sa schitam nici un fel de grimasa, ne bucuram ca sosise cea mai frumoasa perioada din an, anotimpul colindelor cand se nastea Hristos, Mesia chip luminos.

O, ce veste minunata, Trei crai de la rasarit, Steaua sus rasare, La Viflaim, Trei pastori, erau pe buzele tuturor, plus ca cei care erau mai rasariti mergeau cu steaua imbracati in personajele biblice bucurand ochii si urechile celor care-i primeau cu uratul.

Azi astept colindele ca si atunci, astept colindatorii sa-mi vesteasca Nasterea Domnului, astept zapada si glasurile de copii pe drumuri, astept. Nu mai e ca inainte, nu toti oamenii mai primesc colindatorii, inchid portile si usile lui Hristos cel ce se vesteste. colindatorii nu mai au bice ca odinioara, acum au petarde. Nu-l mai vestesc pe Hristos ci cu castile in urechi ingana mixaje de colinde pline de mesaje care nu au legatura cu Nasterea minunata, care nu au legatura cu indemnul ingerilor asistenti la nastere si care zic intr-un glas "slava intru cei de sus lui Dumnezeu, si pe pamant pace, intre oameni bunavoire".

Si cu toate acestea eu tot nu disper, atata timp cat vine Craciunul, cat Hristos se naste pentru fiecare generatie, intr-o perpetua pregatire de mantuire a neamului omenesc, deci atata timp cat se vesteste Viata, eu astept colindele, astept cu darurile pregatite sa mi se strige la usa: PRIMITI COLINDATORII? Ba mai mult decat atat, azi merg la colindat.

PULPĂ DE PRAZ CU LIMBĂ DULCE

Să nu credeţi că am devenit un bucătar iscusit şi că acest meniu propus în titlul postării este unul pur gastronomic. E doar ceva ce combină plăcerea gustului bucatelor de post cu reţinerea de la vorba multă şi veninoasă.

Acum începe postul Crăciunului şi este momentul în care bunii creştini obişnuiesc să lase deoparte pentru o scurtă perioadă de 6 săptămâni mâncărurile de "dulce", să lase deoparte relele obiceiuri, clevetirea, minciuna, ura, hoţia, mândria....... înlocuindu-le cu rugăciune, cu milostenie, cu colinde, cu smerenie, cu tot ce face bine sufletului.

Sunt sigur că multă lume încearcă să ţină post, folosindu-se de această perioadă pentru curăţirea corpului de toxine şi a sufletului de păcate. Dar din păcate sunt şi persoane care nu văd decât partea curativă a acestui post, un regim alimentar necesar slăbitului pentru o siluetă de invidiat.

În general Biserica vorbeşte despre post ca fiind abţinerea voită de la anumite alimente ce sunt socotite a fi  de "dulce" ştiut fiind faptul că un corp bine strunit este gazda unui suflet liber. Pentru că un organism supraîncărcat, saturat, este supus bolii şi sufletul este închis în dorinţa nestăvilită de consum continuu.

Evident că şi împotriva celor care spun că postul este chinuitor se găseste răspuns. În primul rând că postul e personal, e voit, nu este impus ca o obligaţie ci ca un îndemn. Copii până la 7 ani sunt scutiţi de post aşa cum scutite de post sunt femeile gravide şi lăuze. Copii până în 12 ani, bătrânii peste 70 de ani, bolnavii, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea zi de zi, trebuie să ţină un post uşor în care pot consuma lapte, brânză şi ouă. Şi dacă cârcotaşilor li se pare un supliciu postul de mâncare nu au nici o scuză atunci când înjură, fură, mint, clevetesc, beau peste măsură, pentru că aceste lucruri vin din interior(pofta) şi nu sunt o povară pentru trup.

Ideea este că o porţie de pulpă de praz cu limbă dulce se referă la efortul conjugat al omului de a se strădui ca pentru o perioadă să se abţină de la ceea ce face rău trupului şi sufletului, ca la sfârşitul acestei perioade să se îndulcească de bucuria praznicului Naşterii Domnului alături de îngeri şi cetele de colindători.