LECŢIA

De ani buni am tot bătut câmpii prin virtual cu cele ce privesc timpul, am scris propriile-mi gânduri şi am comentat la gândurile celorlalţi ca şi cum eu, om sub timpuri, aş fi avut înţelepciunea să cuprind infinitul în toată măreţia lui, să explic, disecând clipa în cele mai mici particule de existenţă, care-i măsura de unitate a răbdării.

Ca niciodată, în acest an, am avut mai mulţi oameni de împărtăşit acasă, majoritatea bătrâni, unii dintre ei care chiar nu se pot deplasa nicidecum, alţii care pregetă din cauza frigului să iasă spre biserică şi, printre ei şi pe cei care, angrenaţi prea mult în treburi nu reuşesc să vină la timp, dorindu-şi totodată să se mărturisească şi, după caz, să se împărtăşească, lăsându-i pe cei tineri să vină la biserică duminica și-n sărbători.

Din creierii nopţii am plecat, ştiam fiecare casă, ştiam fiecare caz, pe cel ce are medicamente de luat la o oră anume, pe altul care se trezeşte mai târziu, pe cei care aşteaptă pe cei ai casei să le deschidă poarta şi să le facă focul, pe cei care n-au pe nimeni în casă şi... . Zice Ecclesiatul că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.  Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.  Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti”. Numai că eu uit asta, uit şi mă transform morar de timp, încercând să cern clipele după cum mi-i vrerea şi priceperea, nu după cum ar trebui să cern încât zilele să fie bune,  îndesate şi cântărite cu cel mai drept cântar.

Pe la ora 9 deja trecusem prin 20 de case, plecat de la 6. Să asculţi păsurile celor care şi-au trecut pe răbojul vieţii ani şi ani de zile nu-i uşor, uneori te uiţi în ochii lor şi vezi aproape veacul în spirala timpului, iar clipele ce le-au marcat cu lacrimi în trecut sunt mai vii decât prezentul pe care abia dacă-l ating cu mâinile noduroase ce încearcă să netezească câte un pled de pe pat. Uneori aş sta cu orele să-i ascult, numai că azi, presat de timp (mă scuzam eu) parcă voiam să termin mai repede, tot făcând socoteala că trebuie să mai merg la încă 10 case, că oamenii mă aşteaptă nemâncaţi, aşteaptă să-şi ia medicamentele la timp, că alții... .

„Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti!”. 9.15, mărturisirea era gata, momente cunoscute şi căderi noi, omeneşti, aproape fiinţiale, care se lipesc de sufletul şi mintea omului la orice întoarcere de cap.  „Părinţele”, zice femeia care taman s-a ridicat senină de pe colţul patului, „pot să vă zic cum mă rog eu dimineaţa”? Recunosc, ca un ticălos, ca un om vrednic de compătimire, am gândit că nu asta-mi trebuie mie când trebuie să mai merg şi la alte case. Am tăcut, am avut tăria s-o ascult, să-mi primesc lecţia, să fiu cu adevărat vrednic să calc următorul prag al răbdării pe care, sincer, am început s-o învăţ trecând prin timp, căci n-a fost punctul meu forte niciodată.  Căzând în genunchi şi făcându-şi o sfântă de cruce mare şi evlavioasă, am auzit cum în pieptu-i bătrân, o inimă plină de emoţie dă viaţă glasului care, cu putere, începea rugăciunea: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...”, mergând mai departe şi tot spunând,iar la cea de a doua rugăciune „... Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre...”, clipă în care, din ochii mei au început să curgă lacrimile acelea ce spală nerecunoştinţa, nerăbdarea şi neputinţa, cutremurat fiind de micimea gândurilor mele de a mă încadra într-un segment de timp  şi de mărirea unei credinţe pe care eu o ştiu, o percep şi o propovăduiesc, dar pe care, iată, pe moment, am trecut-o în planul secund doar pentru că-s un om punctual. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost aşa, fiindcă altfel, cuprins de-o neînţeleasă grabă, aş fi rămas doar un executant al unui ritual, lucru pe care nu cred să-l mai fi făcut vreodată. Şi n-a fost tot, căci Dumnezeu când îţi dă lecţia, ţi-o dă cu vârf, îndesată şi clătinată.

„Să aprind lumânarea imediat”, zice femeia, având chibritul într-o mână şi lumânarea nouă, ca de lumină, în cealaltă. Scăpără vreo trei beţe şi abia la al patrulea a reuşit.  „D-apăi, cu mâinile astea betege...”. Desfac procovăţul de pe micul potir şi încep rugăciunile de împărtăşire, apoi mă apropii cu Sfânta Împărtăşanie zicând: „se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu...”, moment în care, pe negândite, se stinge lumânarea. „Vreme este să taci şi vreme este să grăieşti”.  „Vai, s-a stins”, zise ea, ca şi cum ar fi fost sfârşitul lumii, în timp ce eu îi explicam că nu are nicio simbolistică asta, că lumânarea s-a stins pur şi simplu de la suflu și că nu e semn rău (cum zic unii) că s-a stins. „O aprind din nou”, rosti resemnată, dar ultimul băţ de chibrit n-a vrut sub niciun chip să facă flacără, iar drumul până-n bucătărie, după alt chibrit, fiind unul cu ocol prin holul ce părea din ce în ce mai lung, dar îndeajuns de scurt încât să fie parcurs fără cârtire pentru a primi „grijania” cea de dinainte de venirea pruncului Iisus.

Răbdarea? Poate că dacă aş fi fost (cum sunt mulţi în aceste zile) în vreun magazin mare pentru cumpărături aş fi clacat, înţeleg că oamenii iar se calcă în picioare pentru a-şi umple cărucioarele cu lucruri care dincolo de faptul că golesc cardurile şi buzunarele, golesc şi sufletele de trăirea unor momente de sărbătoare în care saţietatea nu înseamnă doar stomacul plin, ci şi sufletul împăcat.

„O fi ultima asta (împărtăşirea),  că poate m-o lua Dumnezeu, nu mai sunt ce-am fost odată, nu mai sunt nici ce-am fost ieri”, şi privirea ei se opri la tabloul în care, pentru o clipă, timpul se oprise în loc.

„Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?  Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume”.

Să mai vorbesc despre timp? Am fost învins azi fără drept de apel, iar înfrângerea asta mi-a părut a fi mai dulce decât zece victorii, căci dincolo de amărăciunea unei clipe în care am fost slab, crezându-mă tare, am gustat dulceaţa unei lecţii pe care am primit-o exact în momentul în care puneam prea mare preţ pe timpul arătat de bătaia ceasului, uitând că ceasul nu face decât să măsoare, rece, vremea pe care Dumnezeu mi-a dat-o nu s-o cronometrez, ci s-o sfinţesc în lucrarea mea. Iar peste toate, din veşnicie, dar nicidecum vetust, un Prunc se vesteşte pe Sine, vestindu-ne şi nouă peste timpuri, că vreme este pentru toate, e vreme să te naşti şi vreme să mori, e vreme... . 
Clipele de răbdare, în lucrarea sfințeniei,  zidesc seninul ce se naște în veșnicia sufletului.  

INTERZIS MINORILOR

Că numai mie mi se putea întâmpla, da, aşa-mi zic deseori, nu de alta, dar nu ştiu cum se face că-s uneori părtaş, alteori martor, în anumite scene din viaţa de zi cu zi, în aşa fel încât de multe ori chiar mă uit ca nu cumva cineva să-mi facă vreo farsă de genul celor cu camera ascunsă. Unde pui că de la o vreme, ca un făcut, e imposibil să nu mă întâlnesc cu câte cineva cunoscut, atât pe stradă, cât mai ales în magazine, şi nu doar în zonă, ba chiar şi pe o rază de 40-50 km.

Acum ceva zile, într-un hipermarket care-i destul de aproape de casă, unde chiar te întâlneşti cu oameni pe care-i vezi cel puţin săptămânal, grăbit, căci de obicei aşa îmi fac cumpărăturile, mă apropii de una din benzile ce duc spre casa de marcat ce taman se deschidea, bucuros că-i doar o persoană înaintea mea în timp ce pe banda de la casa 3 erau deja 7-8 cumpărători, dau să-mi descarc cumprăturile pe bandă şi observ că bărbatul dinainte mă invită să intru primul. Acu’ e drept, ne ştiam din vedere, ne-am mai văzut prin curtea şcolii la şedinţele cu părinţii, prin piaţă, dar de aici şi până a deveni aşa de respectuos  e cale lungă. Acu’ sincer, oi fi eu preot, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar peste rând ori să accept, chiar dacă mă grăbesc, să intru înaintea altora. Ba mai mult, mi se pare normal să stau la rând, ca toată lumea, indiferent unde am de stat, fără să am niciun privilegiu, în definitiv, dincolo de zidurile bisericii preoţia o port prin vorbă şi faptă, nu (doar) prin haină.

„Vă rog”, zice omul, un bărbat de aproape 50 de ani, proaspăt vopsit (ştiu că-s rău, dar parcă-i ciudat de tot pentru un bărbat să-şi vopseacă părul, dar fie), „puteţi intra înainte, că tot n-a venit fata la casă”. I-am  mulţumit pentru intenţie şi am rămas la locul meu, mai ales că după mine au mai venit  două persoane cu două cărucioare, realizând mai târziu de ce a vrut să mă lase înainte.  

Vine fata la casă, pleacă banda, curg produsele celui de dinaintea mea. Ultimul produs, un pacheţel, era pus într-o punguţă din aia mică, transparentă. În timp ce-mi aranjam produsele pe bandă să nu se rostogolească, doar vedeam mâna casierei care tot trecea produsul (pacheţelul) peste scaner şi ... nimic, asta în timp ce bărbatul dinaintea mea parcă se tot schimba la faţă.  Doar o fracţiune de secundă a durat până când, cu pachetul ridicat în aer, chiar în momentul în care mă apropiasem de casa de marcat, căci bărbatul deja aproape terminase de pus în cărucior tot, casiera a strigat către colega de la casa 3: „zi-mi şi mie, prezervativele astea noi, ce cod au?”, moment în care eu deja eram pe sub bandă, ca un fulger, încercând să-mi mai iau o pungă în plus, asta chiar dacă nu-mi mai trebuia. Toţi cei de la banda 3, dar şi persoanele din urma mea, s-au uitat în dreptul casei de marcat. Eu, inspirat, eram pe sub bandă, bărbatul dinaintea mea, săracul, galben-verde-roşu, toţi se uitau spre el ca şi cum din acea clipă devenise cel mai mare pericol public, mai cu seamă că până a ieşit din magazin, mai toţi se uitau spre el, şuşotind asemenea bătrânelor care-şi mai spun câte una punându-şi broboada în dreptul gurii ca un filtru împotriva bârfei.

„Le-am luat”, îmi spune bărbatul în parcare, în timp ce ne puneam cumpărăturile în maşini, „pentru un prieten, că e ziua lui şi am zis să facem un pic de caterincă pe seama lui, să le punem printre cadouri”.

"Adame, unde eşti? Răspuns-a acesta: am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”, ăsta-i pasajul biblic în care, pentru prima dată, un om simte ruşinea. Este foarte adevărat că latinii aveau o vorbă: „naturalia non sunt turpia” (lucrurile naturale nu sunt ruşinoase), dar până unde merge naturalul, are cineva o unitate de măsură pentru asta, exceptând decenţa, care nici ea, la rându-i, nu are unitate de măsură? Şi apoi, când îţi vine să intri în pământ de ruşine, să te gândeşti, zicea cineva, că şi morţii tot în pământ intră, pentru care fapt, mai bine rămâi unde eşti şi încerci să repari eventuala greşeală.  Mark Twain spunea că „omul este singura creatură care roşeşte sau ar trebui să roşească”, iar cunoscutul biolog evoluţionist Charles Darwin, chiar a fost pus serios în dificultate datorită acestui aspect, spunând la un moment dat că „suntem singurele primate care se aprind în obraji ca răspuns la situaţiile jenante prin care trec, când ne ruşinăm sau când suntem prinşi cu o minciună”. 

Pfoaii, că inspirat am fost când am intrat sub bandă, probabil că dacă nu aveam această inspiraţie de moment, ori poate că îngerul păzitor m-a ferit, toată lumea s-ar fi uitat spre mine, şi nu ştiu cum aş fi reacţionat, credeţi-mă, mai ales că mi-am adus aminte o situaţie din copilărie în care chiar aveam de ce mă ruşina. Şi zic asta fiindcă nu ştiu dacă aveam mai mult de 8 ani când, în joaca prin utilajele vecinilor care mai lucrau la SMA (secţia de maşini agricole a CAP-ului, pentru ăi mai tineri), am găsit, dimpreună cu alţi copii de pe uliţă, vreo două ţigări într-un tractor, Carpaţi cu filtru chiar, pentru cine-şi mai aduce aminte. Dar cum să împarţi 2 paie la 3 măgari? Nu merge, fireşte, aşa că a picat beleau pe mine să merg la magazin, chipurile să iau nişte ţigări pentru vecinul cu pricina, în aşa fel încât să avem fiecare din noi câte o ţigare numai bună de fumat în glugile de coceni din grădini. Mda, aţi citit corect, aşa de mare a fost tentaţia la vârsta aia încât am avut curaj să merg să cer ţigări, motivând că-s bani de la vecinul care, prins cu treburi, nu putea veni. Răspunsul gestionarului a venit ca un trăznet: „măă, copile, te spun lu’ popa (tata), nu-ţi e ruşine! Mai devreme a venit altu’ de a cerut ţigări, tot pentru Nae” (vecinul cu tractorul), nu ştii că e interzis minorilor? Şi în momentul ăla am simţit cum tot sângele pulsa în obrajii arşi de soarele verii ce taman se scursese. Abia mai târziu am aflat cuvintele lui Nicolae Iorga care spunea că „cea mai mare ruşine e cea pe care n-o vede nimeni: ruşinea ta de tine însuţi”, întărindu-mă şi cu cuvintele Ecclesiasticului care grăieşte aşa: „căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har”.

CLOPOŢELUL CONŞTIINŢEI

Azi, pe când îmi lipeam pantofii în talpă pentru a cincea oară (nu pentru că-s prea vechi, ci pentru că-s prea prost făcuţi) mă gândeam la perioada copilăriei când, în aceste zile, zbârnâiam de bucurie că o să merg în bâlci pentru a cumpăra cele necesare începutului de şcoală. Desigur, cumpăram şi pantofi noi, cu vârf sănătos, să reziste la toate juliturile şi loviturile din timpul scurtelor partide de fotbal de dinaintea orelor ori, de multe ori, chiar şi-n pauze, oricât ar fi fost ele de scurte.

Emoţia  reîntâlnirii cu colegii, (pe care de altfel îi întâlneam şi toată vara la scăldat ori la fotbal) într-un cadru festiv, era deosebită. Ni se părea straniu când ne vedeam îmbrăcaţi în uniforma nouă, ca scoşi din cutie, după ce o vară întreagă alergam desculţi, doar în pantaloni scurţi, râzând sănătos la vreo fază ce pe-atunci n-o imortaliza nimeni prin fotografie, de cel care părea mai costeliv dintre toţi, nu că nu se puteau număra coastele oricăruia dintre noi la cât alergam într-o vacanţă.

Melancolie? Mda, s-ar putea spune, dar numai până în momentul la care conştientizez că începe iar şcoala şi melancolia dispare, locul ei fiind luat de oarece tristeţe. Şi asta nu pentru că nu-i mai văd pe copii, puţini rău de altfel, cu şăpcuţe cu cozoroc, cu matricola pe mână şi cu cravata fluturând la gât (cravata nu-i a comuniştilor, la noi Carol al II-lea le-a impus prin cetele de străjeri, asta dacă nu vreţi să ştiţi că erau purtate chiar şi de Soldaţii de Teracotă, din China antică, descoperiţi  la Xian), ci pentru că entuziasmul lor lipseşte aproape cu desăvârşire într-o societate în care copilăria a devenit câmpul de bătaie al celor mari, plecând de sălile de clasă şi până la ultimul manual tipărit ori încă aflat în contestaţie. Entuziasmul lor s-a transformat în nedumerire și frică într-o lume speriată de noul virus și de regulile ce-i urmează, entuziasmul lor s-a transformat într-o nebuloasă pe care n-o pot desluși nici cei ce fac legea și nici măcar de părinții care, la fel de nepregătiți, învață din mers noile cerințe. 

„Bieţii copii... . Ce să înveţe, mă, de la ăi mari”? Marin Sorescu are acestă întrebare oarecum retorică dar atât de valabilă azi. Chiar, ce să vadă, în cazul în care ar deschide televizorul, pe aproape orice program? Ori poate găsesc mai multe lucruri ziditoare pe internet? Și apropo de internet, pare-se că devine, pe zi ce trece, atât profesorul copiilor, cât și doctorul celor mulți, prietenul celor singuri și legiuitorul celor nedreptățiți, toate aceste stări fiind bune și periculoase deopotrivă, totul la un click distanță. Biblic vorbind, pentru că nu pot trece peste acest aspect, avem mărturia lui Hristos care spune: „lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. Ba mai mult, apostolii au venit la un moment dat şi l-au întrebat: „cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Asta este dimensiunea la care ridică Dumnezeu valoarea unui copil, cea de model înaintea unei societăţi care se doreşte ea însăşi model înaintea copiilor.

Trişti sunt şi dascălii în foarte multe cazuri, căci restrângerile de catedră, schimbările din mers  ale programelor, comisiile de toate felurile bazate numai pe hârţogăraie, încercarea de a avea diverse punctaje necesare pentru cine mai ştie ce concursuri, îi îndepărtează, independent de voinţa lor, de timpul efectiv ce ar trebui acordat elevilor, a celor care, în definitiv, rămân marii perdanţi ai unui început de şcoală în care a fi copil nu mai e o bucurie, ci o corvoadă. Plus de asta, mai nou, educatorii nu-și mai pot îmbrățișa micuții cu lacrimi mari pe obrajii îmbujorați de plâns, mâna învățătorilor nu mai poate fi aproape de cea a celor ce învață tainele scrisului și totul se face distanțat, legal de altfel, într-un spațiu mult mai aerisit fizic, dar parcă tot mai strâmtorat psihic. 

Revenind un pic cu picioarele pe pământ, că tot mi-am lipit pantofii, trebuie să recunoaştem că lumea mileniului III, cea în care trăim astăzi, este un pic (mai mult) diferită de cea de mijloc şi sfârşit de secol XX.  Ar fi retrograd să credem că doar cărţile ce erau cărate în ghiozdanul de carton de-atunci erau bune şi că tehnologia de azi aduce numai rău. Nicidecum, tehnologia facilitează accesul la informaţie mult mai mult, asta dacă există cineva care să îndrume cum se cuvine, cum odinioară se făcea pe ceaslovul din tinda bisericii la buchisirea primelor litere, ori mai apoi, pe băncile şcolii, imediat după primul clopoţel. 

Clopoţelul conştiinţei este cel care ar trebui să ne cheme în fiecare zi la cursurile pe care şcoala vieţii ni le oferă, căci, aşa cum spune o vorbă, de la şcoala vieţii nu se ia nicicând vacanţă. 

Mi-ar plăcea, recunosc, să pot întoarce timpul pentru o zi spre a putea intra măcar şi pentru câteva ore în rândul celor care se încolonează la uşa de intrare a şcolii. Boncăneam cu pantofii noi, nu lipiţi ca zi, în prima treaptă a scărilor, aşteptând ca după intonarea imnului să aud ori să strig, din toţi rărunchii: „la clasăăăăă!”

Ca slujitor, de dincolo de catapeteasmă, consider că școala trebuie să fie altarul în care se  slujește minții, iar biserica să fie școala care educă sufletul. Suntem obligați să susținem școala indiferent de costuri, oricât de scumpă ar fi educația, să fim sinceri, costă înmiit mai puțin decât a avea un viitor în care să dicteze ignoranța. Și dacă pentru sufletul său omul nu poate da nimic la schimb, nici măcar lumea întreagă, să conștientizăm că educația este singura avere cu care putem pleca dintr-un colț în altul al lumii fără a fi nevoiți să declarăm asta la nicio vamă, fiind singura bogăție pe care nimeni nu o poate impozita, fiind moneda pe care o poți folosi ori de câte ori în viață ți s-ar părea că ești sărac, dincolo de pauperitatea ce pare a ne împresura e toți din toate cele patru zări. 

Ne este frică? Foarte bine, frica este, zice-se, începutul înțelepciunii. Dar cu un pic de frică, cu un pic de credință, cu un pic de încredere, cu un pic de voință, cu un pic de răbdare, cu câte un pic din fiecare virtute să mergem mai departe, să învățăm toți, mari și mici, că aceste căderi ale omenirii nu-s decât încercările pe care omul le duce, de ce nu, taman pentru faptul că în anumite momente nu am învățat de la trecut și, greșind, retrăim o parte a suferințelor trăite de înaintașii noștri. 

Vă las la final cuvintele Ecclesiastului, el, învățatul, spunea așa: „Fiule! Din tinerețile tale alege învățătura și până la căruntețele tale vei afla înțelepciune. Ca și cel ce ară și seamănă apropie-te de ea și așteaptă roadele ei cele bune. Căci cu lucrarea ei puțin te vei osteni și curând vei mânca roadele ei”.  

SHAORMA CU DE TOATE

În general, la prima oră a dimineţii, într-un orăşel de provincie, pe la porţile magazinelor mai mari ori pe la uşile băncilor, sunt mai mult oamenii de la ţară, pe de o parte pentru că ei se scoală, săracii, cu noaptea în cap pentru câmp şi animale, dar pe de altă parte, pentru că dimineaţa mai găsesc câte un mijloc de transport spre oraş, că mai pleacă unul şi altul la serviciu ori, când se învaţă, câte un autobuz ce transportă elevii.

„Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”.  

În faţa băncii, lume pestriţă, atât la port, cât şi la vorbă. Ăi mai tineri, captaţi definitiv de telefoane, împrăştiau rotocoale de fum din ţigările ce se atingeau de paharele de plastic în care cafeaua de la  aparat încă nu se limpezise bine.  Mai vârstnicii, cu câte o geantă ori  sacoşă în mână, se tot uitau spre uşa băncii, nedumeriţi de faptul că la ora aia (aproape 9) încă nu se deschisese, căci vezi-Doamne, cum spunea o femeie, „la noi e lumea sătulă de muncă la oara asta şi aici nici n-a deschis”.  În timp ce-am scuturat un pic cardul în bancomat, să cadă din el bruma de lei rămasă prin vreun colţ, pe o băncuţă  s-au aşezat trei copilaşi, ăl mai mic de vreo 5-6 ani, cel mai mare nu mai răsărit de 10, primind de la mama lor, fiecare câte o shaorma mare, desigur, cu de toate. Nu, nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că-i zi de post, aici, pentru aceşti copii, nu conta mâncarea şi felul ei, chiar dacă era în ea cu de toate.  Şi cum soarele deja bătea binişor în geamul gros al băncii, m-am retras într-o parte,  cu factura în mână, pentru întâlnirea cu „roboţelul altruist”, fiind atras de promoţionalul scris cu litere de-o şchioapă, la rechizite, din faţa unei librării, mai ales că-n faţa băncii deja fumau mai bine de 10 persoane, tuşind în cor, răpuşi de aerul curat al dimineţii.  Deşi la doi metri distanţă, parcă rupţi de cele din jur, cei trei copii, cu ochii cârpiţi de somn, muşcau din shaormele mari, parcă prea mari, risipind din ingrediente pe jos, spre bucuria a doi căţei apăruţi de nicăieri. „Mami”, a zis ăl mai mic, înghiţind un glod mai mare de shaorma ce aproape îi rămăsese în gât, „ai zis că nu mai pleci”.  Încă patru ochi s-au îndreptat spre femeia care ţinea în mâna dreaptă o mapă plină cu fel şi fel de hârtii. „Dacă tac-tu ar fi om, n-aş mai pleca”.  „Da”, continuă copilul cu ochii înlăcrimaţi, „aşa ai zis mereu, mamaia a zis că n-o să mai vii deloc, eu nu vreau să mai pleci”. „Mă-ta mare nu m-a suportat niciodată, abia aşteaptă să plec. Să creşteţi voi mai mari că vă iau cu mine, o să aveţi de toate”.  Şi terminând de spus asta, femeia, grăbită,  ca şi ceilalţi ce aşteptau la uşă, intră în bancă spunând: ”staţi acolea până termin eu aici, că merg mai apoi să vedem nişte telefoane”.

„Sunt unii care fac ospăţ cu prietenii, atunci când acasă ochii copiilor se sting de foame”.

Trei copii privesc, cu capetele plecate, în shaormele înjumătăţite, strângând punga năclăită de maioneză în jurul lipiei zdrenţuite.  Ăl mare, dacă poţi zice că-i mare la 10 ani, s-a ridicat ca un bătrân şi, luându-l pe cel mic în braţe, ştergându-i lacrimile, a zis: „lasă, că o să am eu grijă de voi, că m-am făcut mare”.

„Să nu faceţi mizeri pe jos”, spuse femeia care ştergea de zor geamul dinspre stradă al băncii. „Cum de v-o fi lăsat părinţii singuri nu ştiu”, bombăni mai departe femeia.  N-avea cine s-o audă, sirena ambulanţei ce taman trecea prin zonă vestea că încă cineva a rămas în urmă pe drumul vieţii, iar la bancă abia se deschisese. 
Numai trei copii, aparent rupţi de cele din jur, hrăneau doi căţei cu şhaorma. Pentru ei nu conta că era cu de toate, cumva, în viaţa lor lipsea un ingredient anume, special, iar pentru ăsta nu poţi face credit la nicio bancă. 

JURNAL DE CONCEDIU

O vorbă românească, probabil veche, spune aşa: „călătorului îi stă bine cu drumul”. Acum nu ştiu cât e de veche, fiindcă latinii, vechi şi ei, spuneau aşa: „via recta (est) semper bona”, adică drumul drept e todeauna bun. Eu am mai zis cândva că nu cred că despre elevaţie este vorba, chit că fiecăruia dintre noi, la o adică, i-ar plăcea să aibe un drum bun şi lin pe oriune ar călători. Dar tot românul zice că uneori „încurcate-s căile Domnului”, care, la drept vorbind, nu-s deloc încurcate, doar că le peticim noi şi le transformăm în sinuoase cărări crezând că urcuşul spre cele mai înalte poate fi fentat prin scurtături necercetate.

Vasăzică am fost un pic în concediu, tradus, am fost pe drumuri, că nu-mi place să stau locului nici când am o ţâră de liber, e ca şi cum ai aştepta să treacă timpul, obişnuindu-te cu lenea, taman pentru ce a avea mai târziu de ce să te vaiţi, că vezi-Doamne, doar în concediu e viaţă adevărată. 

„Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu”. Ori de câte ori am plecat din creierii nopţii la drum a fost tare bine. Practic, la 4 dimineaţa, când luminile de drum parcă se lipesc de asfalt şi radioul îngână o melodie veche, doar o cafea bună îţi mai trebuie, asta dacă ai luat un pic de anafură (în cazul meu) înainte. Bine, cafeaua merge şi fără, dar dacă tot aveam... .  Mi-am luat şi pai, am zis să fiu tot mai atent la drum, să nu sorb din cafea şi să tai curbele pe nevăzute, asta aşa, să nu ziceţi că nu-s prudent.  Şi unde pui că ploaia torenţială pe care am plecat a fost o binecuvântare doar pe un areal restrâns, la noi, căci după numai câţiva km cerul s-a umplut de stele şi tot un senin a fost cât am umblat şi pe unde am umblat.

Daca atunci când pleci senin la drum şi-i Dumnezeu deasupra crezi că nu se poate întâmpla nimic, înseamnă că nu cunoşti puterea  Împieliţatului, limitată, desigur, dar tare neprevăzută.  Să rulezi pe toată Valea Oltului cu 100 km/h aproape că e un vis, dar la ora aia chiar nu ziceai că pe-acolo pot fi ambuteiaje vreodată. Şi-n toată această atmosferă a fost nevoie de-o frână mai sănătoasă pentru a ocoli o groapă apărută, nu din senin, ci din nefericire, aşa încât bunătatea de cafea să se răstoarne, cu tot cu pahar, transformând scaunul într-o băltoacă cu valuri de zaţ şi blugii mei, într-o zonă numită „şezut”, într-un şevalet pe care maroul părea să devină culoarea de bază.

„Şi nu ne duce pe noi în ispită...” . Râmeţ,  o splendoare, prima mănăstire văzută dintr-un şir de obiective propuse. Bucurie, slujba era în toi, gândind că putem rămâne şi noi un pic după, să ne închinăm. Ţi-ai găsit, cu tristeţe spun, ca unul care slujesc de 21 de ani, amvonul a fost acaparat de un preot care, nu-ş din ce motive, luând una din deal şi alta din vale (şi ştiu despre ce vorbesc) a pornit o predică pe care nu ştiu când a terminat-o, căci atunci când am plecat deja începuseră să iasă pe-afară toţi cei care, la fel de nedumeriţi ca mine, nu ştiau ce se întâmplă (eu vorbesc mult de felul meu, dar consider că o predică trebuie să fie un cuvânt care să zidească nu prin mulţimea vorbelor, ci prin înălţimea lor, cum ar spune dictonul: non multa, sed multum). Apoi, la limita dintre Alba şi Cluj, mănăstirea Dumbrava, locul unde este un centru de copii şi de bătrâni, şi-a deschis porţile aidoma unui colţ de rai în care toţi vieţuitorii zbârnâiau la treburi. Minunat!

Ce mai tura-vura, am ajuns în locul unde se agaţă harta-n cui, bine, aproape, la Baia Mare, un oraş curat şi cu o circulaţie lejeră, rar întâlnită pe-aci, pe la noi. La recepţie am avut o surpriză. Recepţionera, oarecum stânjenită, a încercat să ne spună că una din colege, cu care am vorbit la telefon, a încurcat camerele şi că, apartamentul rezervat de noi e dat, pentru care motiv vom fi nevoiţi să primim apartamentul prezidenţial, desigur, la acelaşi preţ. Mai că-mi venea să cred că-s la camera ascunsă, că cine ştie ce farsă mi se face, mai ales că încă mă simţeam ciudat la gândul că pata de cafea ar putea sări în ochii cuiva şi să se creadă că... . La prezidenţial, desigur, căci în definitiv am fost preşedinte deseori, cel mai des al comitetului de părinţi pe clasă, aşa că mi-am luat inima în dinţi am stat acolo trei nopţi, gândindu-mă deseori de ce le-o trebui unora în concediu un pogon de apartament, căci sincer, sufrageria aia imensă mi n-am călcat-o de două ori. Ori poate trebuia să am vreo discuţie bilaterală cu cineva şi n-am ştiut?

„Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga”. Nu vă mai povestesc de Săpânţa, Bârsana şi Peri, vă sunt cunoscute din poze, postări şi vizite, multora din cei care citiţi simplele mele vorbe. Aş vrea însă să-mi exprim durerea (şi nu-i doar a mea) pentru Memorialul Durerii de la Sighet. Este foarte adevărat că acolo-s o grămadă de date şi poze ce amintesc de o perioadă tristă şi sinistră a istoriei noastre, doar că prezentarea se face mult prea fardat, pe alocuri cu kitsch, ca şi cum s-ar dori o împăcare tacită a apei cu uleiul, a diavolilor cu îngerii. Văruiala dată pe fugă estompează toate strigătele celor care, acolo, dar nu numai, şi-au lăsat pe pereţi urmele unor zile în care singura lumină le-a fost cea din suflet şi singura hrană le-a fost  însăşi Lumina. Ştiu, se putea şi mai rău, să se schimbe uşile metalice, alea cu vizetă şi zăvor, cu uşi de termopan, dar probabil că fondurile n-au fost suficiente, slavă Domnului. Oricum, merită văzut, pentru unii poate fi prima lecţie de istorie, chit că au terminat o şcoală.

„Graiul dulce înmulţeşte pe prieteni şi limba cea binegrăitoare îndatorează, deseori, la răspunsuri binevoitoare.”  De ceva ani nu e concediu în care să nu întâlnesc şi prieteni mai vechi şi mai noi, cunoscuţi în virtual. E minunat să ştii că undeva, la fruntarii de ţară, ca şi-n alte minunate locuri, sunt oameni care te aşteaptă să le calci pragul ori, după cum permite timpul, măcar să stea cu tine la un tain de vorbă pentru câteva momente, arătând că acolo unde există încredere, virtualul  îşi ridică barierele şi oamenii socializează ca-n vechile timpuri.

„De ce îi este  omului de astăzi foame? De iubire şi de sens”. Frumos zicea monahul de la Rohia, obligându-mă astfel pe mine să nu vă umplu gândurile cu felurile de mâncare testate prin concediu, foarte bune de altfel, necesare chiar, pentru că sutele de km făcuţi zi de zi rod nu doar mintea axată pe concentrarea din trafic, ci şi stomacul, stresat de altfel de strânsoarea centurii de siguranţă amar de ore.  Şi pentru că Rohia a fost ultima mănăstire vizitată, n-aş putea să nu mai aduc în discuţie un cuvânt, ce tare-mi place, al părintelui Steinhardt, care zice aşa, luaţi aminte: „nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”.

M-am întrebat de nenumărate ori de ce ne dorim cu atât de multă ardoare să plecăm în concediu, asta dacă, aşa cum am făcut şi eu de multe ori, nu ne luăm concediu decât pentru a munci acasă la cele lăsate în urmă. Dar şi aşa, socotind că plecăm, ce ne mână mai mult la drum, dorinţa de a vedea lucruri despre care ai auzit, dorinţa de odihnă fără stresul că te sună cineva, că te trigă la poartă, ori pur şi simplu dorinţa de a simţi libertatea într-un spaţiu din ce în ce mai restrictiv, având, când se poate, pământul sub tălpile goale şi Cerul deasupra, îmbinându-se toate într-un orizont pe care, ca un copil în prima vacanţă, îl priveşti cu mâna streaşină la ochi?

Dacă mereu căutăm numai drumurile drepte şi bune, mă întreb, oare, dacă am avea aripi, am avea curaj să ne avântăm (şi) în furtună?

p.s Concediul s-a dus, drumurile nu se termină niciodată; concediul s-a terminat, viaţa...  merge mai departe.

PE DRUMUL SPRE RAI NU-I NICIUN FIR DE IARBĂ

I

De copil mi s-a părut fascinantă ideea de a pleca la drum, cu atât mai mult cu cât, copil fiind, credeam că undeva se află un loc în care capătul pământului chiar există la propriu, un loc în care hăul se iţeşte înaintea ochilor şi spaţiul se rezumă la un nod în gât şi-o spasmă a inimii înfricoşate. De bună seamă că timpul a trecut şi dorul de a pleca la drum nu doar că n-a dispărut, ci s-a accentuat, dorinţa de a vedea cât mai multe, dorinţa de a cunoaşte devenind de fiecare dată un bun motiv de a încerca drumurile încât să dau mereu de cel mai bun, că doar ştim cum ziceau latinii: via recta semper bona.

Că nu există marginea pământului m-am lămurit de ceva decenii, dar acum altu-i baiul, că doresc să găsesc cel mai bun drum spre rai, că-s mai multe, numai că pe unele încă nu-s atât de vrednic să păşesc, pentru care motiv am considerat că olea’ de căţărare nu mi-ar strica, măcar aşa, să-mi demostrez cât sunt de mic, măcar atât, cât să realizez cât sunt de slab.  Şi am făcut şi-n vara asta nişte paşi, mărunţi de tot, că mari n-am prea avut cum, încercând în cea mai toridă zi a verii, alături de câţiva buni prieteni, un suiş pieptiş într-un loc binecuvântat, într-o mare grădină, scăldată de-a lungul celor 60 de km lungime şi aproape 12 lăţime, de apele Mării Egee.

Athonul, vârful greu de atins al Muntelui Athos, este un loc ce îmbie cu un petic de cer sub care nu se poate dormi decât cu ochii spre bolta mult prea înstelată, după o rugăciune scurtă şi caldă, după ce bei, fără să clipeşti vreun pic şi fără vreun moft, câteva guri de apă de ploaie, singura apă ce există la 2033 m. Iar vârful, cu adevărat, nu de pe uscat îl poţi vedea în toată splendoarea, nici când stai pe el, ci-n umbra pe care o lasă în apus în apa mării.

„Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”. Da, plecând la drum nu mi-am închipuit că o să fie atât de istovitor şi atât de frumos deopotrivă. Rucsacul, ticsit de lucruri şi bine ancorat în spate, aparent uşor la început (peste 20 kg) tinde să atârne cât păcatele unei vieţi întregi în cârca tot mai cocoşată de urcuşul spre o golgotă mult prea uşoară dacă e s-o comparăm cu suferinţa multor semeni. Pietrele ascuţite şi pragurile tot mai abrupte, căldura infernală şi lipsa apei, vârful ce abia se vede şi gândul că n-ai să reuşeşti sunt adevăraţi duşmani. Numai izvorul de apă de la stavros (cruce)

şi ciorba acră de varză de la chilia părintelui Caliopie (pustnic român, senin ca un copil şi bucuros de graiul românesc ce i-a năvălit în „ogradă”, singur nevoitor într-o chilie la care abia dacă ajung vulturii,) ne-au mai întărit, desigur, dincolo de mângâierea ce se simte în mai tot muntele ca venind de la Maica Domnului, cea care, conform tradiţiei, poartă de grijă întregului ţinut. Şi chiar se simte acest lucru.

„De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”. La Panaghia, ultimul popas înainte de asaltul final s-a făcut socoteala apei, doar 6 litri la 10 oameni, ca şi cum ai împărţi un litru de apă la 5 elefanţi, inuman de puţin. Şi totuşi, fără clipire, am plecat. Dureros de greu, limitele umane însă, atunci când sunt străjuite de o voinţă scăldată-n credinţă, devin laxe, se întind mai mult decât am crede cu putinţă. Acum zâmbesc când mă gândesc că ultima sută de metri putea fi ultima pentru fiecare din noi, că abandonul era mai aproape de noi decât tricourile ce se zbiciseră de zeci de ori pe noi în ultimii 18 km de urcuş. Hristos a căzut în drumul spre Golgota şi nu s-a dat bătut, purtând cu adevărat o sarcină imensă, purtând cu sine, fiinţial, fiecare suflet de sub cer. Am rezistat şi noi, ajungând pe vârf, la umbra crucii, în apusul blând al unui soare ce nu ne-a iertat nicio clipă de-a lungul zilei.        

„De Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să priceapă calea lui”? Cine crede că-s uşoare coborârile, se înşală, căci dacă a urca reprezintă o luptă, a coborî înseamnă resemnare, chiar şi fizic vorbind. Paşii de întoarcere descopereau o potecă colţuroasă şi abruptă pe care nici nu-ţi venea a crede că ai călcat-o la urcare. Şi peste toate, dincolo de crampe, sete, soare şi nemâncare, plutea acel aer de amărăciune, identic cu starea aceea pe care o simţeai când erai copil ştiind că trebuie să pleci din casa bunicilor, din vacanţă, spre şcoală şi spre locurile în care parcă nu eşti atât de mângâiat şi ocrotit aşa cum ai fost în toate clipele de bucurie ale unor zile în care singura grijă era aceea de a te bucura de binecuvântarea Cerului sub care ai dormit, departe de tumultul unei lumi în care cerul nu mai e decât imaginea unui desktop.

II

„Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?  Am zis, nu de puţine ori, că niciodată n-am avut un concediu aşa cum au foarte mulţi oameni, cap-coadă, că zilele libere le iau fragmentat, după caz şi posibilităţi, dar fără să cârtesc pentru asta, conştient fiind că-s mulţi care nici de asemenea frânturi nu se pot bucura.  Şi dacă urcuşul Athonului a fost o binecuvântată încercare, coborârea unui munte de la noi, de data asta cu maşina, a fost  binecuvântată încercare, venită, recunosc, după 4 zile de trândăveală în care am cam uitat de faptul că ispitele alea ce întăresc sufletul sunt lăsate nu să ne piardă, ci să ne călească.

Serpentină după serpentină, gropi, pietre şi utilaje, lucrări ce parcă nu se mai sfârşesc niciodată, puncte de reper pe-o hartă trasată aparent haotic sub un cer impecabil. Inefabil? Da, aş putea spune şi asta, doar că până şi lucrurile de nedescris tot au descrierea lor. Ştii, când ai uneori câte un vis frumos, vine cercetarea, zguduirea, coşmarul, iar trezirea este bruscă şi crudă. Bubuitura am simţit-o din plin, aproape că am şi ştiut ce urmează, aşa că cele 30 de secunde ce au durat până la aprinderea senzorului din bord n-au fost decât  vidul creat instantaneu între inimă şi creier. Baia de ulei spartă pe un munte zdruncinat de excavatoare e o încercare, nu-i de glumă, că nici în plină civilizaţie nu-i uşor. 

Telefonul aproape mort, chit că era băgat non-stop la încărcat, nu făcea faţă waze-ului, localizării satelitare, reţelelor de telefonie şi apelurilor către service-urile ce ar fi putut trimite o platformă, asta într-o zi de vineri, când mai toţi trag obloanele. Şi n-a mai fost nevoie, că vreo 7 km am coborât la servo-muşchi, cu motorul oprit, ocolind cu greu transportoarele de piatră concasată ce apăreau la tot pasul. M-a întrebat acum câteva zile o prietenă ce fac atunci când nu mai am ce face. Desigur, mă rog, dar mai pe româneşte aş putea să zic că-n acele momente cel mai bine se potriveşte zicala: „Dumnezeu cu mila”. Poate că vă vine greu să credeţi, dar toată încercarea a fost trecută cu brio doar cu linişte sufletească, cu două tuburi de lipici puternic care, culmea, după sute de km pare să reziste, chiar dacă găurile, la poziţia aia, ar fi dat de înţeles că înoptarea pe un munte necunoscut ar fi fost singura variantă.

 „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”.

Drumul m-a inspirat meu, iar drumuri fac zi de zi, mii şi mii de km anual, ca şi cum în toată vremea aş căuta cea mai bună cale şi cel mai scurtă potecă pe drumul acela ce aduce bucurie deplină sufletului. Un lucru este clar, pe drumul spre rai nu există niciun fir de iarbă, pe drumul spre rai doar colţuroase pietre şi gropi înşelătoare poţi găsi. Aproape că-ţi vine să renunţi când, privind de departe, observi că-s alte drumuri, ademenitoare, frumos pavate, ce te imbie s-o iei pe cărări ce nu duc decât, de multe ori, doar spre înfundate momente de viaţă ori spre pierzare.

Eu n-am ajuns la rai, departe-s de acea cărare, încă, dar am văzut că raiul, ce-i aparent atât de departe, nu-i decât la o aruncătură de băţ, trebuie numai să calci pe colţuroasele pietre şi, simţind în talpă mângâiere, să-ţi dai seama că că iarba creşte abia pe acea cărare numai după ce ai lăsat acolo un strop de sudoare şi-o picătură de sânge. 

CER VARIABIL

„Astăzi cerul va fi variabil”, cam aşa anunţa o prezentatoare la tv, arătând spre nicăieri către o hartă plină de simboluri ce punctau ici-colo câte un loc peste care musai ar fi trebuit să treacă soarele majestuos ori, după caz, norii să-şi facă siesta. Uneori formularea e suplimentată cu „variabil, mai mult senin”, dar numai pentru unii, căci pentru alţii este „variabil, mai mult noros”.

Acum ceva zile am citit o pildă deosebită, pare-se că  veche, de mii de ani, de pe vremea regelui David care, pe lângă minunaţii psalmi scrişi, pe lângă anii glorioşi de domnie, va fi făcut şi greşeli omeneşti,  parte din ele plânse în rândurile scrise peste ani.  Zice-se dar că regele, într-o zi, pe când se tot plimba îngândurat cu cele ale domniei, i-a cerut bijutierului de la palat să-i facă un inel la care, atunci când se va uita şi e trist, să se însenineze, iar când va fi vesel, de se va uita, să se întristeze. Trei zile, atât a avut bijutierul termen, iar după primirea poruncii n-a mai închis un ochi, tot frământându-se cum şi ce să facă să-l mulţumească pe rege. Şi dacă primele două zile au trecut cum au trecut, în cea de a treia zi, bijutuierul, abătut, pierdut, gândindu-se numai la clipa în care-şi va pierde capul, s-a întâlnit cu un copilaş, nimeni altul decât fiul regelui, Solomon, cel ce cu înţelepciune, peste ani, va conduce regatul tatălui său. De bună seamă că tânărul copil îl ştia pe bijutier şi, văzându-l trist, a reacţionat ca orice copil, întrebând care-i necazul. Auzind păsul celui care mânuia aurul şi argintul palatului, copilul a zâmbit şi i-a şoptit ceva la ureche bijutierului care, luminat la faţă, a fugit spre atelier. E lesne de înţeles că regele l-a chemat a doua zi cu inelul cerut, iar în ziua sorocului regele era chiar supărat. A luat inelul, l-a studiat, s-a înseninat la faţă şi a poruncit să i se dea bijutierului doi saci cu galbeni drept răsplată. Pe inel au fost inscripţionate cuvintele: „ŞI ASTA VA TRECE”!

Cer variabil, un cer care-i tot timpul de-asupra noastră alternând cu zile însorite ori cu mohorâte momente în care, aflându-ne pe drumul vieţii, trebuie să înfruntăm cu aceeaşi dragoste de a trăi, atât linele coborâri de bucurie, cât şi sinuoasele coline de încercare, de tristeţe.  

M-aş fi întins mai mult la scris, dar ştiu că mulţimea vorbelor mele nu va reuşi nicidecum să peticească  la infinit bucăţile de cer lipsă din sufletele celor care nu reuşesc să mai zărească orizontul. Oare dacă cerul s-ar fi oglindit perfect pe pământ, unde le-ar fi fost frică oamenilor să calce, pe straturile plimbăreţilor nori ce sunt ca nişte băltoace celeste ori pe bucăţile de senin, la fel de curate ca obrazul unui prunc  ce niciodată nu trebuie murdărit?

Aşa cum înălţimile cerului şi adâncul pământului sunt lucruri nepătrunse şi de neînţeles, tot aşa şi sufletele oamenilor. 

MAI AVEŢI LUMINĂ?

„Mai aveţi lumină”? Da, chiar, mai aveţi? Eu vă întreb asta pentru că am fost întrebat la rându-mi, dar nu într-o beznă de necunoaştere, ci în zorii unei zile ce taman se întrupa din lumina unei nopţi plină de lumină. Cum aţi răspunde la acestă întrebare unui om, un străin care, dând roată-roată 7 sate pentru a găsi un pic de anafură, găseşte, la o oră la care nici măcar cocoşii nu se grăbesc spre treabă, un om cu un aspirator şi-un şpaclu (pentru curățat ceara) taman în locul în care cu ceva ore înainte cursese lumină. 

„Mai avem (încă) lumină, vă aduc acum”, este destulă, este la candela  ce încă pâlpâie sub coasta cu rana aproape vie ce tainic se arată pe noua cruce, în aceeaşi străveche durere.  Lumină este din belşug, dar cine s-o îmblânzească? Lumină este, dar e atât de liberă şi de vie încât rareori, în amorţeala conştiinţei, poţi ţine pasul cu jocul ei, cu pâlpâirea-i tainică ce vibrează ca o inimă  caldă şi bună.  Şi apoi, mai e un paradox, câţi oameni vin să ia lumină pe lumină? Când e lumină n-avem frică, abia când dăm piept cu întunericul cerem lumină, şi  primim, dar doar dacă ne sunt candelele sufletului curăţate, măcar un licăr, îndeajuns de mult încât să tăiem cu el şi cea mai adâncă beznă.

Când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. 

Poate că voi, cei ce citiţi aceste ne-luminate rânduri  n-aveţi timp în noaptea învierii să vedeţi fluxul şi refluxul de oameni. Vă spun eu, am văzut de zeci şi zeci de ori până acum, pe întuneric, rânduri-rânduri se adună ca un flux liniştit şi tăcut, pentru ca mai apoi, ca un reflux pus pe notele troparului de biruinţă asupra morţii, se retrag cu lumină, în Lumină.  De la chipurile mirate, senine şi pline de bucurie ale copiilor ce aşteaptă pentru prima dată în viaţa lor, cu lumânarea în mână, în miez de noapte, să cânte alături de cei mari şi până la chipurile celor pe care, inerentele momente de beznă ale vieţii au lăsat riduri încă nevindecate, e numai un freamăt.

„Veniţi să primiţi lumină”! Un fior născut din bucurie, speranţă şi mulţumire îmi străpunge fiinţa. Chipurile celor mulţi, dragi toţi, dimpreună cu chipurile noi, strălucesc în pâlpâirea tainică a luminii. Se mai aud voci ici-colea, încă se mai străduiesc câţiva să un colţ de flacără, stăruind să nu rămână fără lumină primită, cum ilar zicea unul mai şugubăţ acum un an, direct de la „boss”.

„Nu vă temeţi”, primul îndemn al învierii, devine parcă din ce în ce mai actual azi. Ne temem, nesiguranţa a devenit ceva cotidian, culmea, asta într-o lume din ce în ce mai securiată şi monitorizată. „Nu vă temeţi” devine un imperativ uşor de înţeles şi poate mai lesne de înţeles dacă-l legăm cu cel de-al doilea îndemn al învierii: „bucuraţi-vă”. Nu, nu-i un paradox, e doar momentul în care înţelegi că viaţa, cea mai frumoasă stare din univers, este motivul pentru care trebuie să ne umplem de bucurie, fără a avea teama morţii, căci fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.

Dăruind lumină am primit lumină. Am primit lumina mulţumirilor celor cărora le mulţumesc la rându-mi pentru clipele petrecute împreună în tot timpul postului, dar mai ales în ultima săptămână când, ca într-o mare familie, am stăruit în Lumină.

Iubesc mult o cântare din luminata săptămnă, în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Bucuraţi-vă, Hristos a înviat! 

GHIMPELE

La început nu-ţi dai seama, abia când osul simte din plin atingerea perfidă a înţepăturii realizezi că s-a întâmplat ceva. Când ţi se întâmplă pentru prima oară te sperii un pic. Mai apoi, aproape ritualic, an de an, ca şi cum ar trebui să plăteşti un tribut fără să ştii sigur data, te obişnuieşti, durerea se transformă în acceptare şi icnetul uşor se transformă în tăcere. Mereu îmi aduc aminte,  (doar) în astfel de momente, de clipa în care apostolul Pavel, înaintând cu prigoana fără frică spre Damasc, dă ochi, la propriu, cu Lumina de sus, şi-n căderea-i umilă în genunchi, primeşte întrebarea: „greu îţi este să  izbeşti cu piciorul în ţepuşă”?

Când robota cotidiană își intră în drepturi şi pauzele-s din ce în ce mai mici şi mai rare nu ai prea multe opţiuni de relaxare a minţii în timpul în care mâinile şi picioarele nu-ţi stau toată ziua. Înainte vreme, mai la prima tinereţe adică, îmi era de ajuns să setez radioul pe un anume post de radio, să conectez boxele şi, în fluxul de ştiri și muzică, să duc la bun sfârşit cele propuse. Numai că de la un timp nu-mi mai trebuie niciun radio, căci muzica, parcă, nu mai e ca cea de acum 20 de ani, ştirile sunt din ce în ce mai false şi alarmante, iar publicitatea, falsă şi ea, poluează eterul cu promoţii fade.

Ora et labora, aşa spuneau latinii, şi-n ultima vreme această zicală parcă mi se lipeşte din ce în ce mai mult de fiinţă. A nu se înţelege că în timpul muncii am pauze de îngenunchere în care să-mi ridic mâinile, liturgic, în rugăciune, nicidecum. Dar a-mi pune mintea să se roage folosindu-se de experienţa vieţii, în sensul de procesare a informaţiei adunate în timp, da.

Nu sângele curs este problema, oricum e prea puţin, ci ghimpele, capul acela mic şi negru, rău şi ascuţit, ce rămâne în talpă, amintindu-ţi parcă, la fiecare pas, că omul se simte fragil nu doar când e rănit sufleteşte de ghimpii ce-i sunt băgaţi uneori în inimă, ci şi trupeşte, chiar dacă, declarativ, cei mai mulţi se bat cu pumnul în piept că-s invincibili în faţa mărăcinilor.

M-am întrebat deseori ce-i mai uşor de suportat, a călca în mărăcini şi a şchiopăta o perioadă, ori a primi ghimpi în adâncului sufletului şi-a merge aparent drept într-o lume strâmbă? Şi-apoi, un ghimpe în talpă ori în palmă e doar o joacă de copil, mă întreb, oare, o cunună de spini pusă pe cap şi mărăcinii întregii lumi adunaţi într-un suflet, cum s-or simţi? Cumva, am găsit răspunsul tot în seninul copilăriei, căci în vremea aceea, ascultând poveţele babelor de la poartă, foloseam scuipatul pentru orice julitură, panaceul universal, atât de periculos acum, fie și printr-un singur strop, în răspândirea atâtor viruși. Ştiu, sună banal, dar cred că acea cunună de spini, hristică, şi mărăcinii lumii întregi din sufletul lui Hristos, tot scuipatul le-au diminuat puterea, scuipatul lumii întregi care, dizolvat de puterea invincibilă a iertării, a făcut ca fiecare spin în parte să rodească, să se înmoaie, să se deschidă şi să se transforme în floarea iubirii ce nu se veştejeşte niciodată.

Mda, ştiu, lipseşte pragmatismul, lipsesc coordonatele, totul pare fără frontiere, ca şi cum (că tot îmi zicea cineva) iubirea le poate rezolva pe toate. Fireşte că nu, nu le poate rezolva pe toate, ci doar pe cele pe care nimeni şi nimic din lumea asta nu le poate rezolva, căci, matematic vorbind, n-o să rezolvăm ridicarea la pătrat cu iubirea, dar putem rezolva, cu excerciţiu, toate operaţiile ce trec peste infinit.

Am un ghimpe, da, încă-l mai am, dar simt cum încet, încet, în soarele și ploile primăverii, în scuipatul lumii, în sângele iertării şi-n aşteptarea învierii, începe să rodească. Va înflori vreodată, oare, într-o lume în care florile sunt rupte pentru morţi, iar ghimpii-s dăruiţi, cu prisosinţă chiar, celor vii? 

FRUCT DORIT, FRUCT PROMIS

„Tot ce e bun în viaţă ori e imoral, ori ilegal, ori îngraşă”, cam aşa zice o zicală din secolul nostru.  În general,  lucrurile dorite, poftite, nu cresc pe oriunde şi nu se găsesc din abundenţă la tot pasul, iar pentru a avea parte de ele trebuie un pic de străduinţă şi musai un pic mai mult decât un strop de răbdare pentru a le obţine. De bună seamă că eu nu excelez, cred,  la niciuna din aceste virtuţi, aşa că de multe ori, nemeritat, contrar nerăbdării mele şi cu atât mai mult prea puţinei străduinţe, primesc cele dorite ca un dar de mare preţ, reuşind, cu prea puţină modestie zic, să nu cad nici în ilegalitate, nici în imoralitate şi, culmea, nici să nu mă îngraş.

Zilele astea mi-am mai îndeplinit un vis, de fapt, mi-am împlinit o promisiune, am dat sufletului ceea ce-i promisesem în toamnă, anume, răgazul de a gusta din fructul dorit, fructul promis, cel pe care, chiar dacă-l poţi găsi aproape peste tot, ţi-l doreşti cules dintr-un loc în care poluarea lumii nu viciază gustul, dintr-un loc în care, nu doar că-l poţi culege proaspăt, ci-l poţi mânca în tihna pe care tumultul cotidian nu ţi-o poate oferi decât în prea puţine cazuri.

Când doreşti să culegi un fruct dintr-un copac îţi faci planuri şi încerci, acolo unde nu-l găseşti la poale, să urci pe crengile de sus, să simţi furnicătura înălţimii în bătaia vântului potrivnic şi să te aşezi liniştit pe-o ramură solidă pentru a contempla împrejurimile în timp ce sufletul ţi-e plin de bucuria gustării acelui fruct minunat. 

Că n-a fost uşor nu trebuie să dezvolt prea mult, drumul lung şi biciuirea iernii nefiind decât fireşti încercări. Oboseala aproape că a lipsit cu desăvârşire, căci spre locul acela n-am plecat singur, ci cu un grup aparent pestriţ, de la slujitori ai altarului şi până la chefs bucătari, doctor cu mâini vindecătoare şi băieţi cu profesii diverse, legaţi  şi mânaţi deopotrivă de aceeaşi dorinţă, aceea de a gusta din fructul dorit şi promis sufletului în anumite momente ale vieţii.

Să ajungi pe Muntele Athos nu-i  greu, dar nici uşor nu este. Să ajungi însă pe Athos şi să găseşti zăpadă mai mare ca-n zonele de munte de la noi e chiar o raritate, doar la 20-30 de ani dacă ninge binişor, căci de nămeţi chiar rar de tot s-a auzit. Un munte invadat de zăpada rece ce a zgribulit livezile de măslini atinse de senectute şi pe sihaştri portocali ori lămâi ce se iţeau dintre maiestuoşii  dafini, nu ne-a împiedicat să simţim,

nu doar la propriu, căldura pe care muntele o emana prin ferestrele luminate de rugăciune ce se descopereau în fiecare mănăstire atonită în care am călcat, dar mai ales, în Vatopedul acela în care, rânduiala rugăciunii şi a muncii ar face să pălească de neputinţă şi un ceas elveţian de mare precizie.

Zice psalmistul aşa: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...”. Când mergi la drum lung una din marile griji e mâncarea. Şi recunosc, pe drum, deseori, nu ca o ispită, discuţiile culinare au fost sare şi piper, iar cele pe care noi le discutam visând cu ochii deschişi n-au fost decât porţii de voie bună, căci mâncarea atonită, aparent săracă şi îmbrăcată riguros în calorii de post, s-a dovedit a fi mai săţioasă, în ciuda gramajelor mici, mai mult decât multe dintre bucatele bogate pe care noi le aşezăm pe mese când ne răzbeşte foamea.

Ştiu că v-aţi plictisit citind, dar nu pot încheia fără a spune cea ce este mai important, anume că, mergând acolo, am redescoperit (căci am mai fost cândva) stăruinţa în rugăciunea cea bună făcută pentru toţi cei aflaţi în încercări. Ştiu că se spune (şi sunt de acord cu zicerea) că „mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”, dar sunt momente în care mâinile ne sunt legate, sunt momente în care neputinţa şi neştinţa omenească  nu pot ajuta, iar rugăciunea, mai ales cea nealterată de zgomotul lumii moderne, poate fi singura cheie cu care, pe anumite tronsoane ale vieţii, poţi deschide barierele ridicate în cale de inerentele probleme pe care le trăim.

Pe Athos rugăciunea e stare de rai. Nu că noi nu ne rugăm, nu că-n liniştea altarului în care slujesc nu mă regăsesc, nu că în căldura casei, indiferent de ceasul zilei, rugăciunea nu îmi este primită, ba da, doar că-s momente în care vrei şi simţi că trebuie să evadezi într-un loc în care, cum spuneam la început, fructul dorit şi promis sufletului nu este viciat, ci încă rodeşte cu gustul dintâi.

Fructul de care am vorbit are coajă puternică, e straiul prieteniei prin care miezul se simte protejat. Iar miezul, rugăciunea curată, poartă în sine culoarea seninului, gustul bucuriei, aroma liniştii şi textura speranţei, având ici-colo sâmburi de răbdare ca semn al curatei rodiri.

Zice psalmistul: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta”. Mi-aş fi dorit să vedeţi şi să simţiţi toţi cei ce mă citiţi starea trăită de mine acolo sus, cocoţat pe-o ramură de Athos. Dar mi-aş dori să ştiţi că pentru toţi, cel puţin cât mi-am putut aduce aminte, am lăsat un gând bun în gustarea rugăciunii, convins fiind că voi, aşa cum mă ştiţi, chiar şi când vine vorba de mâncare, nu gust decât ceea ce este bun pentru o viaţă din care nu poţi fugi de lume definitiv, ci doar să evadezi câteodată într-o livadă în care fructul rugăciunii rodeşte mereu cu gust Cer în oglindirea tainică a unei ape ce scaldă cu valuri de azur ţărmuri la care acostează tainic şi cetele îngereşti. 

COLIND PE ULIŢA VIEŢII

Termin anul aşa cum l-am început, într-o mare criză de timp, în luptă cu nemiloasele secunde în încercarea de a prinde cât mai multe clipe de viaţă pline de senin. Şi nu că aş fi avut vreun dubiu la început de an că voi fi mai lejer spre final, căci experienţa ultimilor ani mi-a arătat că timpul, chiar dacă ne-a fost dat ca prieten pentru o bucată de drum, e înşelător, niciodată nu-şi doreşte răgazul după care omul tânjeşte deseori spre a trăi clipa.

Ştiu că au venit şi trecut sărbătorile Crăciunului (mai corect spus cele care au avut în centru Naşterea Domnului), ştiu că m-aţi citat şi chemat prin câte un tag pe ici şi pe colo, dar cred că la fel de bine ştiţi că în perioada asta locul meu era în alt parte, acolo unde am şi fost, căci bucuria de a fi lângă cei păstoriţi, mai ales cu cei tineri pentru multe momente, este o bucurie specială, una care dincolo de responsabilitate, impune mulţumirea.  

Poate că vi se poate părea banal să vă spun că încerc ca măcar o dată pe săptămână să trec pe la prichindeii de la şcoală pentru a sta de vorbă cu ei un pic, pentru a le spune o povestioară ori pentru cânta ceva cu ei. Poate că la fel de banal vi se poate părea şi faptul că, anul ăsta, deja tradiţie, am colindat alături de mulţi tineri, zeci de tineri,

pe uliţele satului,

fiind primiţi în răspântii şi pe la porţi, de bunii gospodari, cu ceai cald, cu vin fiert (pentru adulţi), cu covrigi, mere, portocale, nuci şi gogoşi,

vestind prin colind,

aşa cum ne-am priceput, naşterea  pruncului dumnezeiesc într-o lume în care, parcă, nimic n-ar mai fi nou sub soare.

Ar fi de prisos, dar o fac totuşi, să vă spun cât de bucuroşi au fost copiii care şi-au primit, după slujba de Crăciun, din partea Moşului (da, a venit Moşul şi la biserică, chiar dacă unii contestă vehement şi acest lucru uitând că pentru seninul de pe chipul copiilor un compromis atât de mic nu e un efort prea mare şi nici nu alterează credinţa),

darurile mult prea meritate, ori faptul că, şi-n acest an, ne-am bucurat de tinerii, deja adulţi, care au interpretat rolurile Stelei Mari

atât după slujbă, cât şi prin curţile noastre,

după slujbă, după cât li s-a putut, secondaţi fiind de cete şi cete de „mici stelari” care au vestit şi ei, cu obrajii rumeni de ger, aceeaşi naştere sfântă.

Mesaje voastre le-am primit, după putinţă şi ştiinţă am răspuns, chiar dacă unele mesaje, din cauza reţelelor mult prea încărcate, bag seama că n-au ajuns, pentru care motiv, vă spun, celor care n-aţi primit mesajul meu ori l-aţi primit truncheat, că gândul bun  a fost trimis, chiar dacă, repet, din motive tehnice, nu v-a apărut pe ecranul telefoanelor.

Restul chiar e banal, vă e cunoscut, preparate şi preparate, zile obositoare şi mâncare ne-arsă din lipsă de activitate fizică prea mare, planuri şi bilanţuri, retuşări şi trasări de noi drumuri care, dincolo de stradul de anduranţă făcut de speranţă, are nevoie şi de un covor asfaltic realizat din răbdare şi muncă multă.

Nici nu ştiu dacă rândurile mele de faţă pot fi socotite ca fiind blog, oricum nu contează, că nu fac asta pentru rating, că n-am contract cu nimeni, dar am zis că, prin aceste rânduri, să-mi justific cumva absenţa şi să vă mulţumesc pentru gândurile voastre bune.

Spre final, chiar dacă poate părerea nedrept, ştiind însă că îngăduinţa divină e mult mai mare decât încercarea noastră de a o încerca, aş dori să închei cu cuvintele apostolului Pavel care spune aşa: "Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi." (I Tesaloniceni 5, 18)

p.s Pentru cei care-şi făceau grijă, ori şi mai bine, pentru cei care îmi purtau de grijă, să ştiţi, după toate aceste sărbători nu m-am îngrăşat deloc, sunt la fel de slab şi am rămas, cum cred că bine ştiţi, acelaşi om simplu de la ţară, colindător pe uliţele vieţii.