PÂLPÂIRI

Nu vă temeţi! Ce simplu, ce direct, ce încurajator mesaj a transmis Hristos urmaşilor celor ce locuiseră în întuneric şi în umbra morţii. Ba mai mult, pentru a-i întări, pentru a le disipa ceaţa îndoielii şi a fricii, a zis: bucuraţi-vă!

Nu cred să fie amintiri mai pline de viaţă din perioada copilăriei decât cele care sunt în legătură cu Paştile, fie că vorbesc de deniile ce aveau un parfum special, cumva parcă adus de peste timpuri, fie că vorbesc de învierea ce scotea în  bătaia de sărbătoarea a clopotelor şi a toacei toată suflarea satului şi o strângea împrejurul bisericii ce tainic se deschidea doar la momentul potrivit.

Privesc şi acum, adult şi slujitor, în fiecare an, peste mulţimea chipurilor din marea de oameni, mari şi mici, adunaţi laolaltă fără a ţine cont de profesie, de grad ori înţelepciune, fremătând la unison cu pâlpâirea lumânărilor cu care au primit lumina. Când treci printre ei, oferind acel licăr de lumină tremurândă, le citeşti chipurile, şi, fără dar şi poate te gândeşti că poate cei mai în vârstă îşi aduc aminte de Paştile copilăriei, că cei mai mici se bucură pentru prima dată la ceas de noapte de primirea unei lumini cu care rămân la slujbă şi pe care, cu emoţie, o duc acasă mai târziu.

„Nu vă temeţi”, aşa spunea Hristos. Trăim într-o lume în care teama de moarte, de moartea trupească, anulează deseori bucuria cu care în mod firesc oamenii ar trebui să se împărtăşească în clipele trăite, frica morţii, şi, din nefericire pentru unii, lipsa (uneori totală)  speranţei în înviere şi-n veşnicie, transformă minunatul dar al vieţii într-un calvar lipsit de perspectivă şi de dorinţă, într-un infern cotidian în care bezna este cea care face legea. A crede în înviere, a gusta veşnicia trăind în lumină, având ca veşminte iertarea şi iubirea, omul îţi poate reveni încet-încet la starea ce dintâi, la starea primordială a copilăriei sufleteşti, cea în care sufletul încă se joacă cu îngerii.

La un moment dat, din sutele de glasuri răsună imnul biruinţei, căci Hristos  a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte  viaţă dăruindu-le. Fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.

Vin mulţi la lumină, dar  nu toţi se luminează, căci multe suflete sunt încă necurăţate, aidoma candelelor necurăţate şi fără de untdelemn. Pentru primirea luminii e nevoie de iertare, iar pentru iertare e nevoie de iubire. Cele trei, iertarea, lumina şi iubirea, sunt cele care călăuzesc sufletul (fără poticnire) pe drumul vieţii, îndepărtând teama şi făcând loc bucuriei şi speranţei.

Mi-e dragă tare o cântare din perioada Paştelui, căci în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Nu vă temeţi, şi iarăşi zic, bucuraţi-vă! Hristos a înviat!

PICĂTURI

Parcă niciodată în această perioadă vremea de afară nu a fost mai nehotărâtă, asta chiar dacă ştiu sigur că într-un an, exact până-n Paşti, a nins din belşug. Cumva, explicabil ori nu, această stare s-a transmis oamenilor, căci acum sunt zâmbitori şi calzi, şi peste o clipă, în ritm cu natura, se dezlănţie în posomorârea vânturilor de gânduri din care picură suferinţa adunată în neştiutele zile trecute într-un răboj plin de neîmpliniri şi neajunsuri. 

Anul ăsta, aşa cum fac de ani de zile, am ascultat mărturisirile multor oameni  la biserică ori, după caz, în casele lor, mai ales când prea multa suferinţă (fizică) nu lasă loc de drum printre oameni. Menţionez că în ultima vreme am tot participat la slujba tainei maslului, cea în care se fac rugăciuni pentru sănătate trupească şi sufletească. În ambele cazuri, mărturisire şi maslu, mai mult ca oricând, am văzut că suferinţele oamenilor s-au amplificat, că vârsta celor cu probleme a scăzut mult, mult prea mult, ca şi cum tineretul de azi s-ar fi născut deja bolnav, ca şi când suferinţa a devenit umbra ce însoţeşte conştiinţa în fiecare pas.

„Eli, Eli, lama sabahtani”! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit). Este cea de-a patra strigare a lui Hristos de pe cruce, o strigare cutremurătoare a omului care, după purtarea crucii, se vede răstignit de propriile-i greşeli. Şi aici nu vorbesc de greşelile lui Hristos, ci de cele  omeneşti, fiindcă majoritatea celor în suferinţă îşi plâng alegerile greşite ale tinereţii, se căiesc de greşita folosire a libertăţii şi, printre lacrimi spun: „ahh, dacă aş mai putea da timpul înapoi... .” Şi dincolo de toate, chinul propriilor suferinţe este amplicat de tâlharii din stânga şi de-a dreapta noastră şi e pecetluit de ceilalţi, de cei liberi, de cei care te scuipă şi te lovesc taman când îţi este mai rău, de cei care până ieri, când erai bine, te ovaţionau. Şi cât de dureros este să fii scuipat şi vândut de prietenii tăi, de cei cărora le-ai făcut bine ori de câte ori au apelat la tine.

Într-un fel, în purtarea crucii suntem zilieri, în purtarea crucii nu avem liber, o purtăm de la naştere şi până la moarte, de noi depinzând cât de uşoară ori cât de grea se face spre  drumul propriei golgote. Cumva, crucea este cheia universului şi, creştineşte vorbind, a raiului, fiindcă dacă ar fi să o supradimensionăm, am constata că laturile ei devin ca un meridian şi o paralelă ce îmbracă întreaga creaţie, întâlnindu-se în punctul acela central în care o inimă a fost străpunsă pentru a arăta care-i sensul vieţii, care-i rostul morţii şi cum biruinţa învierii este aducătoare de veşnicie.

Plouă, se scurg şiroaiele mici de apă printre florile ce-şi lasă pios clopoţeii multicolori spre pământul ce tace mormânt. Plouă, plouă,  e apă peste tot, iar undeva, pe o cruce, din vocea unui răstignit pentru iubire, răsună stins: „mi-e sete!” Şi-n setea durerii, ca o încheiere a tragediei se aude: „săvârşitu-s-a!” Tragedia s-a dus, drama continuă, căci ultimul act, al biruinţei învierii, încă se joacă, biruinţa asupra morţii fiind momentul în care cortina cerului se va lăsa peste întreg universul în sclipirile luminii celei nestricăcioase. Şi nu doar ploaia sperie, ci şi frigul acela apocaliptic despre care se tot vorbeşte, culmea, într-o plină încălzire globală.  Ne este frică, teamă şi grijă de paguba adusă, gândim exclusiv material, ca stăpânii porcilor biblici, cei care, fără să-şi dorească vindecarea, plângeau după şoriciul păcatului. 

Un copilaş senin, cuprins de mirare şi surprins de faptul că bunica şi mama s-au mărturisit, a insistat să vină şi el ca cei mari. Ce păcat poate avea un copil cu ochii mari, senini şi curioşi? Niciunul, nu în forma premeditată a celor mari. Şi uitându-se spre cruce, zice: „părinte, nu-i aşa că pe Doamne-Doamne chiar dacă Îl supărăm mereu, ne iartă? Că El de aia e Dumnezeu, să ne ierte, nu e aşa?”

Plouă şi ninge peste primăvară, e semn că natura se răzvrăteşte împotriva unei siluiri repetate, plângând prin stropii nedesluşite-i lapoviţe, o lume înzăpezită pe drumul ce duce spre lumină. 

UŞA

Cumva, pe marginea patului, întins, stând parcă gata-gata să plece, îşi pregătea printre off-uri şi lacrimi ieşirea de pe scena vieţii, o scenă pe care a interpretat un rol simplu, de Om, un rol fără de care piesa n-ar fi avut cum să se desfăşoare, fără de care alţii, poate cu roluri mai importante, n-ar fi putut nici ei să joace, să se afirme. Desigur, toţi spectatorii, unii veniţi de curiozitate ori critică, mult mai numeroşi decât cei care l-au susţinut o viaţă întreagă şi care aşteptau cu nodul în gât, priveau acele lacrimi, ultime de altfel, ce se prelingeau din ochii ce tocmai pierduseră conexiunea cu lumina, şi, care lăsaseră pentru scurtă perioadă doar urechilor să audă ultimele vorbe ale unei lumi ce deja devenea o străinătate.

Cuvintele cărţii deja deveniseră mult prea grele chiar şi pentru cel ce le citea, şi altfel cum, pentru că ochi-ţi fug dintre rânduri spre cel care, aflat în durerea tăişului de sabie ce desface sufletul de trup, îşi lasă capul spre uşa ce a rămas deschisă.  Şi atunci, parcă prin toate cotloanele minţii şi cămările sufletului, se revarsă cuvintele  ce zic „care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.” Şi iar, „vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute.”

Da, la un moment dat, văzând aceste lucruri, te poţi gândi că lumea întreagă, universul chiar, e un mormânt, că toţi cei ce trec prin uşa aceea rămasă deschisă încă de la începuturi, se duc, şi doar atât.

În sâmbăta Floriilor se face pomenirea lui Lazăr, cel care, după patru zile de la moartea trupească (intrat în putrefacţie) este scos afară, pe aceeaşi uşă prin care intrase. Nu mă opresc acum şi aici la dimensiunea momentului, cine doreşte, poate citi capitolul XI din evanghelia lui Ioan  care-i superb, ci aş vrea să mă opresc, fie doar şi pentru câteva rânduri, la starea de mormânt. Fericitul Augustin are o explicaţie frumoasă a celor patru zile de îngropare în care s-a aflat Lazăr, spunând că „ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul.”

Poate nu degeaba am forţat un pic nota şi am asemănat lumea cu un mormânt, pentru că vrem-nu vrem, cele patru zile de mai sus ne sunt cunoscute încă de vii, considerând că celelalte ziele (a cincea, a şasea...) sunt asemănătoare celei de-a patra zi, cu menţiunea că, cel/cei care cred, aşteaptă o strigare ce e menită să-i scoată din legătura morţii.

Când vezi oameni trecând prin uşa aceea, şi nu odată, când le vezi lacrimile ce parcă adună-n ele ultima suferinţă dintr-o lume ce se strică încet-încet, involuntar te întrebi când vei trece dincolo, cum vei trece, în ce stare te vei afla, şi, mai mult, dacă în starea aceea poţi pleca având în minte şi-n suflet cuvintele lui Hristos, spuse tot înaintea învierii lui Lazăr, când, vorbind despre înviere a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.

Cineva dintre apropiaţi m-a întrebat la un moment dat (cu lacrimi jucând în ochi),  „gata, atât este omul?”  Şi mi-am adus aminte, ca şi odinioară proorocul, că „eu sunt pământ şi cenuşă; şi (că) iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul... .”

CUIBUL

După câteva zile de absenţă din virtual, poate un pic mai multe chiar, asta dacă le raportez la timpul petrecut în alte perioade în preajma tastelor, am revenit la scris, chiar dacă (poate) şi acum destul de rapid, pe fugă.

Acum vreo trei-patru zile, mânat parcă de căldura de afară, de mirosul florilor de cais şi de zumzetul neobositelor albine ce taman îşi dezmorţeau aripile în dezmierdarea soarelui de-afară, aş fi dorit să scriu despre explozia primăverii din grădina mea, şi, de ce nu, din grădiniţa sufletului meu. Numai că timpul scurt, foarte scurt, nu mi-a îngăduit acest lucru, fiindcă lucrarea misiunii mele  a implicat în acest timp slujire şi multă vorbă cu oamenii. Şi, în aceste timpuri, mai mult ca oricând, oamenii au multe întrebări, au multe probleme, au căutări şi frământări, au încercări pe care şi le doresc depăşite, pentru care cer ajutor, pentru care luptă şi speră să le biruiască spre a se bucura mai departe de cuibul acela în care îşi duc zilele alături de cei dragi. Şi că tot am zis de cuib, să vă spun ceva, căt tot m-am prins la vorbă.

În curte am un leagăn, unii îl ştiu, fie că l-au văzut în poze, fie că s-au dat în el la un moment dat. Şi cum vremea de afară îmbie (măcar şi pentru câteva clipe de odihnă) la un legănat liniştit în bătaia galeşului soare, n-am rezistat nici eu, vrând parcă să văd (a nu ştiu câta oară) dacă ceea ce am construit acum ceva ani se mai află în parametri.  Doar că-n legănarea leneşă a leagănului ce încerca să-şi regăsească pendularea după ce-a şomat o iarnă întreagă, mi-am dat seama că ceva se schimbase în decor. Într-un colţ, la îmbinarea bilelor de brad, în adăpostul acoperişului prin care lesne străbat razele soarelui, a apărut un cuib. Şi mintenaş, cu agilitatea şi abilitatea copilăriei de care încă nu m-am înstrinat, m-am apropiat tiptil şi am văzut un guguştiuc ce-şi clocea ouăle din cuib (din copilărie ştiam că trebuie să fie două ouă, şi nu m-am înşelat). N-a schiţat nici o urmă de sperietură, abia când aparatul de fotografiat a fost destul de aproape de cuib, a zburat, dar nu mai departe de straşina leagănului, ca un părinte ce simte o potenţială primejdie şi nu se desparte de cuib. Am făcut poza şi mi-am reluat pauza de legănat, scurtă de altfel, văzând cu coada ochiului cum stăpânul cuibului s-a repliat repede, aşezându-se cu grijă în locul din care zburase pentru scurt timp.

Probabil că unii din cei ce aţi purces la citirea acestui blog v-aţi plictisit de cele relatate de mine, obişnuiţi fiind (poate) să citiţi/ascultaţi/vizionaţi numai bombe de breaking news. Ori nu toate lucrurile sunt aşa, dincolo de tumultul în care oamenii se regăsesc zi de zi, în care sunt aruncaţi aproape ceas de ceas, natura încă încearcă să trăiască în echilibrul primordial cu care a fost împodobită.

Am lăsat spre final gândul cu care aş fi dorit să încep, acela de mulţumire pentru cei care într-o formă sau alta v-aţi interesat de motivul lipsei mele, mulţumind şi celor (bunilor mei enoriaşi, chiar dacă nu toţi citesc acest blog) care mi-au cerut un sfat şi au avut încredere în cuvintele mele (chiar dacă vorbesc prea mult uneori).

Am lăsat la sfârşit mulţumirea pentru Dumnezeu, pentru că El nu se supără, pentru că e îndelung răbdător. Ştiu că am avut şi diverse încercări în această perioadă. Ştiu că era să cad de câteva ori sub povara crucii, sub povara drumurilor, a gândurilor şi a oboselii. Numai că văzând lucrul albinelor, bucuria florilor şi speranţa oamenilor (spălată cu lacrimi uneori), mi-am dat seama că iureşul vremurilor în care trăim nu-i decât o pală mai puternică de vânt, un vârtej poate, o încercare prin care trebuie să trecem pentru a trece la celălalt nivel, la cel în care depăşind stadiul de floare, să aduce rod, să facem dovada că nu doar umbra noastră este un atribut cu care să ne împăunăm înaintea soarelui.

Şi, plecând spre treburi, am mai privit încă odată la pasărea cerului ce-n cuibul său scruta cerul, privind cumva, ca şi noi, după geana aceea de lumină şi de linişte pe care ne-o dorim în cuibul sufletelor noastre, acolo de unde niciodată nu trebuie să lipsească căldura şi lumina.

DESPODOBIREA

Acum câteva zile i-a sosit ceasul, de fapt, impropriu spus acum câteva zile, pentru că ceasul îi sunase cu multă vreme înainte, de la începuturi, iar asta nu ca o predestinaţie, ci prin natura lucrurilor, prin firescul pe care deseori nu-l băgăm în seamă, gândind noi (prea mult uneori), că unele lucruri nu-s drepte, că de fapt ar fi trebuit să existe alt deznodământ, o altă istorie.

Acum vreo trei zile am făcut un lucru pe care-l fac de mulţi ani, în ordinea inversă a mişcărilor făcute cu o lună înainte, inclusiv cu sentimentele întoarse pe dos, am despodobit bradul.

Desigur, o să spuneţi că melancolia nu e bună într-o lume care trăieşte în 99% din cazuri numai pentru purtarea de grijă a celor materiale. Şi totuşi... . Şi totuşi eu sunt melancolic, nu deseori, dar sunt. Şi nici nu aş putea fi altfel gândidu-mă la bucuria împodobirii bradului, la momentul în care se învălmăşesc asupra-mi amintirile seninei copilării, căci privind dintr-o parte spectacolul luminiţelor ce parcă dau viaţă ornamentelor  uiţi pentru moment de tot ceea ce este material, te rupi de realitate şi te pierzi printre crengile stufoase ale bradului ce începe să-şi răspândească mirosul prin casă.

După o lună însă, rarefiatele crengi, istovite cumva de sarcina purtată, îşi scutură puţin câte puţin podoaba acelor ce străluceau de verde cu ceva timp înainte. Şi nu pot, n-am cum să nu mă gândesc, tot melancolic, desfăcând glob cu glob, fir cu fir şi clopoţel cu clopoţel, la starea omului, la frumuseţea lui cea dintru început, iar mai apoi, la trecerea sa prin timp până la momentul în care strălucitoarele-i podoabe sunt desfăcute una câte una. Căci trecerea timpului aduce cu sine pierderea multor simţuri cu care omul se fălea odată, iar slăbirea lor, se simte pe fiecare petic de materie ce alteori vibra de  voiciune.

Îmi plac tare mult cuvintele Ecclesiastului care zice că pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

Deseori m-am gândit la copăceii ori pomişorii ce la începutul vieţii lor, bucurându-se de soarele verii, de şuierul vântului de iarnă, ori încărcându-şi crengile cu flori, fructe, frunze ori omăt, după caz, privesc spre cei mai falnici dintre ei şi se gândesc la vremea când la fel vor scruta văzduhul cu vârfurile lor semeţe. Poate că nici unul nu se aşteaptă la securea ce vine uneori pe neaşteptate la baza tulpinei.

Nu ştiu ce zic unii ori  ce spun alţii. Eu am despodobit  un brăduţ ce-n scurta-i viaţă a reuşit să aducă bucurie (învăluită în melancolie) pe chipul celor ce l-au privit strălucind în haina crudei tinereţi.

Pe coşul înalt din care fumul ieşea rotocoale, se răspândea un miros de cetină ce nevăzut îşi purta  povestea spre înaltul cerului, ducând cu sine spre alţi brăduţi, povestea unei lumi în care strălucirea se pierde repede,  la fel de repede precum mirosul unei flori de vară.

Şi zice psalmistul:  omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.

ROBOŢELUL ALTRUIST

Cei care mă cunosc în viaţa de zi cu zi (poate că şi cei din virtual) ştiu că sunt o persoană activă, în sensul că rareori se întâmplă să stau locului. Evident, acest lucru e privit de unii ca pe o mare calitate, iar de alţii, ca un defect.  Şi cum nimeni nu-i perfect, purced a vă descrie o parte dintr-o zi oarecare, o zi în care, ca orice cetăţean, am zis să-mi rezolv problemele facturilor pentru a nu rămâne în urmă cu plăţile.

Mai nou, băncile se deschid la 8.30, ceea ce e foarte bine, căci deseori se întâmpla ca oamenii să stea buluc pe la uşi pentru a plăti mai repede fiindcă îi aştepta acasă ori la servicu o grămadă de treburi. Şi cum mi-s matinal de felul meu, dis-de-dimineaţă am plecat spre rezolvarea celor propuse. Aşa că am intrat în bancă şi n-am mers la juridic întâi, că aveam şi acolo treabă, am zis să rezolv problema facturilor. Fireşte că cei şapte ani de-acasă nu s–au lăsat aşteptaţi aşa că am dat întâietate doamnei cu care intrasem aproape deodată în bancă să-şi plătească factura, la roboţel, desigur, căci la casă nu se  mai plătesc. Cât ai clipi în urma noastră deja se făcuse coadă mare,  o coadă de oameni pe chipurile cărora se citea dorinţa de a plăti cât mai repede pentru a pleca la treburi.

Spre stupefacţia mea, doamna căreia îi dădusem întâietate scoate din geantă un teanc de facturi: romtelecom, vodafone, cosmote, avon, gaze, de toate culorile. Vai, am zis în sinea mea, cine m-a pus să-i dau întâietate. Şi în timp ce cotrobăia prin geantă, îmi zice, oarecum stânjenitor, că deh, era mai bine la ghişeu, acum s-au coconit, trebuie să stăm noi în faţa magaoii ăsteia, cum i-o zice, roboţel parcă, că aşa mi-a zis băiatul ăl  mic că-i spune. Ce să fac, zise ea în continuare,  fac şi eu un bine, că mai ajut prietenele, le plătesc facturile, că ele-s pe la treburi. Că de, de aia suntem prieteni, să ne ajutăm, nu?

Acum ce poţi spune, că deh, face omul un bine, ceea ce rar mai găseşti în ziua de azi. Şi dă-i cu factura la scaner, dă-i a doua oară, a treia, nimic. Nu vrea domnu’, nu vrea, o fi ştearsă, că mi s-a mai întâmplat, dar bag codurile că m-am învăţat, că n-am fost femeie proastă la viaţa mea, m-am descurcat. Şi coada se mărea, eu aveam treabă şi trebuia să merg şi la juridic, apoi la altă bancă, lângă, iar doamna scotea factură după factură. Stai, zise la un moment dat,  că mă sună cineva. Desigur, telefonul era băgat într-un buzunar al generoasei genţi, dar în care nici proprietara nu ştia. Îl găsi şi ....da tanti Jenica, trec eu şi vă iau, sigur, nici nu se pune problema....da, da, două legări....da, şi brânză, feta, am înţeles, da, da, hai că închid că sunt la roboţel,  vorbim, te pup, pa, pa.  Alo, stai, nu închide, am uitat să-ţi spun să faci şi mata o cafea de-aia bună. În spatele meu au început vociferările, toţi se grăbeau, numai doamna nu. Îi ajut şi eu, zise iar, că aşa e bine, să faci bine, noroc cu roboţelul, că la ghişeu îmi cerea mereu buletinul. Dacă poţi să faci un bine îl faci. Apoi mă duc în piaţă, că am de cumpărat pentru tanti Jenica, ea e la coafor, că botează fata aia mare a ei un copil duminică, şi deh, se aranjează şi ea.

În sfârşit, le-a scanat şi le-a plătit pe toate, cu bani ficşi, că asta-i prima regulă pe care a învăţat-o. Şi pân’ să plece, în timp ce spunea că e bine să faci bine, mai numără facturile odată. Da, 8, asta înseamnă 40 de lei, că 5 lei îmi dau şi mie de factură, e timpul meu în joc, nu? Da’ mie îmi place să fac bine, că aşa e bine. Off, bine că am scăpat, zise tot ea, acum mă duc şi la transilvania, că la roboţelul de acolo pot plăti şi curentul.

De bună seamă că răbdarea-i o virtute sfântă, o virtute cu care trebuie să ne împodobim mintea şi sufletul cât mai temeinic, mai ales în timpurile de-acum, când aparenţele, inclusiv cele ale facerii de bine, sunt meşteşugit fardate încât să pară adevărate fapte bune. Apostolul Pavel spune că trebuie să ne îngăduim unii pe alţii cu smerenie, blândeţe şi îndelungă răbdare, căci, zice Scriptura în alt loc, dacă aici ne pierdem răbdarea, ce vom face înaintea lui Dumnezeu?

Răbdarea mi-am păstrat-o, ba chiar şi factura mi-am achitat-o, şi intrând la transilvania, cealaltă bancă, am găsit pe doamna la roboţel. Îmi zice: ăsta-i mai simpatic, că i-au făcut mutră de om, parcă bagi banii în el de drag. Ce să faci, e bine să faci bine, că de aia le ajut pe prietenele mele.  În spate iar se forma o coadă lungă. Şi-n timp ce-şi închidea geanta, satisfăcută de binele făcut la începutul zile, doamna exclamă: aţi văzut domne ce nebunie era şi dincolo, la becereu, a înnebunit lumea cu nişte facturi.

Mare-i răbdarea Ta, Doamne!

PARIUL

Trecuse pe strada aceea de nenumărate ori, şi nu oricum, ci cu mare atenţie, rărind paşii pentru a putea privi peste gardurile frumos vopsite până spre ferestrele dinspre care uneori răzbăteau râsetele celor dinăuntru, de unde veneau valuri de mirosuri ce trădau mâncărurile alese ce se aşterneau la mese.

Ce diferenţă mare este între străduţa sa, una pe care se merge alert, unde mirosurile şi zgomotele sunt comune, banale, unde lipsa gardurilor oferă un peisaj care obligă pleoapele să stea mai mult închise, şi străduţa cochetă pe care locuiesc cei despre  care  auzise la început că-s în top.

Pusese pariu cu sine însuşi că va locui şi el acolo, asta în ziua în care, privind pe strada aceea, a gândit că trebuie să fie printre cei pe care lumea îi priveşte cu admiraţie. O vreme şi-a dorit asta cu ardoare, se vedea printre cei ce râdeau şi se distrau la copioasele mese, se vedea mâncând din alesele bucate, minuţios meşteşugite pentru ochii celor ce căutau şi cel mai mic cusur celor din jur numai pentru a avea încă un subiect de râs. 

Mirajul celor văzute în casele celor pe care şi-i dorea prieteni îl făcuse să se îndepărteze tot mai mult de locul din care plecase, uitând ca prin farmec că unul din primele lucruri învăţate în viaţă a fost acela care spune că „bogăţia strânge prieteni fără număr...”, uitând, desigur, că numai în vremea sărăciei şi a durerii se păstrează adevăraţii prieteni.

Se întâmplă uneori să fii invitat în anumite case. Cel care-i mai puţin bogat, te invită în camera de la drum, camera aia bună, acolo unde nu intră nici el decât rareori, oferind celor care le calcă pragul posibilitatea să le stea pe pat ori la masă taman acolo, unde ei păstrează ca într-un paraclis tot ceea ce au mai bun. Şi nu cred că-i suflet care să nu fi stat la masa omului cu inimă deschisă şi să nu se bucure de bogăţia simplităţii, să nu se sature din bucatele servite ca o anafură după slujbă, cu sfială.

Alta-i starea (dar nu generalizez) în casele celor avuţi, căci, din toate camerele mari ale casei,  eşti poftit în hol, într-un colţ uneori, simţind parcă cum se strâng pereţii să te sufoce. Asta în cazul fericit, pentru că de multe ori ești lăsat în locul din faţa uşii, cel care devine antecamera ce leagă un gând copilăresc de realitatea dură a maturităţii.

Pe strada celor mari acum se intră greu, căci gardurile frumos vopsite au dispărut de multă vreme, unele fiind înlocuite de porţi imense peste care nici vrabia nu cuteze să treacă, iar altele, străjuite de gardienii impasibili la dansul fulgilor de zăpadă ai iernii ori la jocul fluturilor în soarele de mai. Şi peste ele, peste toate, se află lacătele mari, lacătele care nu ştii dacă-s făcute să oprească pe cei de afară pentru a nu putea intra înăuntru, ori dacă-s făcute să ţină legate sufletele mici ale unor oameni care, fără să-şi dea seama, au devenit proprii lor prizonieri.

Zice Scriptura aşa: „pe bogat, când se clatină, îl reazimă prietenii; iar cel sărac, când cade, este respins de prietenii săi. Bogatul, când alunecă, mulţi sunt care îl sprijină; când spune cuvinte nebuneşti, îi dau dreptate”.

Şi, trecând mai departe, se gândea că în viaţă mai bine  pierzi un pariu, decât să pierzi pariul cu însăși viaţa.

MAI PRIMIM?

Mai primim?

Se spune aşa: „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”. Paradoxul acestei situaţii stă taman între lupta care se dă între trup şi suflet, având ca arbitru  nehotărâta minte, cea care se lasă după cum bate vântul, înclinând după situaţie spre una din tabere, cel mai des spre cea a materiei, a neconvingătorului palpabil.

Desigur, vorbeam despre naşterea lui Hristos, despre modul în care primim acest lucru, despre felul în care percem această stare. Într-o lume în care irozii, prunc-ucigaşii mileniului III, sunt din ce în ce mai mulţi, într-o societate în care discrepanţa dintre peşterile tot mai sărace în care se nasc cei mulţi şi palatele strălucitoare a celor care nu văd dincolo din cauza grandomaniei megalomanice, vine Hristos.

Această naştere, despre care nu doresc să vorbesc  astronomic, căci nici nu contează ziua ori luna evenimentului, este una perpetuă, una care se repetă pedagogic şi mântuitor pentru fiecare nou născut al acestei lumi, fie că ei, cei nou născuţi, îl primesc ori ba. Hristos se naşte, devenind incomod într-o lume din ce în ce mai comodă, devenind doar un motiv pentru care oamenii să se mai veselească, căci ceata celor care-şi bucură (doar) trupul în aceste zile e din ce în ce mai mare.

Vorbeam în urmă cu ceva ani despre X-mas, abrevierea lui Hristos, căci aşa s-a ajuns acum, să facem liste de cumpărături şi cadouri cât mai lungi, tăind din Hristos, oferindu-i o formă   high tech, renunţând la strigarea firească, la cea care ne duce cu gândul la mântuire. Desigur, ar fi destul de greu pe la casele mari ale oamenilor să vorbeşti despre boii (arhaic, degradant) care peste El suflau căldură ca să-I facă. Oamenii de azi şi-au împropiat un Crăciun strălucitor, unul care-i departe de realitatea de atunci, departe de adevăr, aş zice chiar un Crăciun fără Hristos.  Şi spun asta pentru că astăzi, parcă mai mult ca oricând, lucrurile golite de conţinut, dar bine poleite pe exterior, au luat o mare amploare. Avem copilării fără jucării, avem lumină dar suntem în întuneric, avem căldură dar suntem reci,  avem mâncare din belşug dar parcă nu ne mai săturăm, avem Crăciun, dar nu-l mai avem pe Hristos.

Foarte mulţi  se bucură acum, şi bine fac, căci bucuria este o fiică a speranţei, dar să se gândească, să ne gândim toţi de altfel, că în aceste clipe (şi-n fiecare zi din an) sunt şi oameni în suferinţă, sunt oameni care zac în spitale, oameni care-şi petrec pe cei dragi spre morminte, oameni cărora, cel puţin pentru moment, sclipirea celor din jur le este potrivnică, în ei pâlpâind doar o mică flacără de putere, una care trebuie întreţinută, ajutată să nu se stingă, cu un gând bun, cu o rugăciune, cu o uşă deschisă care să aducă pe lângă fluviul lacrimilor de suferinţă amară şi câte o lacrimă mai dulce de bucurie, de nădejde.

Naşterea Domnului este o sărbătoare a familiei şi, extrapolând, una a întregii omeniri creştine. Firesc aşa ar trebui să fim, ca o famile mare, una în care dezbinarea, ura, crimele şi lipsa perspectivei să lipsească cu desăvârşire pentru a face loc dragostei, acelei puteri sufleteşti care-l îndeamnă pe om la depăşirea oricărei baricade, la depăşirea de sine, că aşa cum ştim, „dragostea nu cade niciodată”. Ba mai mult, lucrând la cele ale sufletului, împlinim cele spuse de îngeri, „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”

Indiferent ce veţi întâlni în viaţă, cum veţi fi ispitiţi, încercaţi ori chinuiţi, să nu uitaţi pentru cine şi pentru ce, Dumnezeu a lăsat tronul slavei şi haina luminii pentru a se naşte în staulul rece, în suflarea animalelor. La masa voastră îmbelşugată să stea trupul ce-şi poartă un suflet bogat, un suflet curat, aidoma celui de copil nou născut. M-aş bucura ca ziua sfântă a Naşterii să vă aducă speranţă curată, bucurie sfântă, colindători la uşi, glasuri ori rânduri scrise de prieteni, credinţă fierbinte şi dorinţe bune şi de folos sufletului ce tânjeşte după cele senine şi mântuitoare. Cei ce au postit şi cei ce nu au postit, cei ce se împărtăşesc ori cei care nu pot face asta, cei care cred cu tărie şi cei care nu (mai) cred, fiecare după putinţă, ştiinţă şi dorinţă, să fie mai bun, dacă s-ar putea, asemena pruncilor senini şi plini de pace. 
 "Hristos se naşte slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L”.

Naşterea lui Hristos să vă fie cu folos! 

BULGĂRELE

     

     Degetele chircite de încercarea neputinţei îngheţaseră din cauza vântului pătrunzător ce şuiera străpungând puţinele haine, trecând chiar, nevăzut, prin sufletul cuprins de durere. Până şi bulgărele acela de zăpadă, făcut involuntar, ca o aducere aminte instinctivă a clipelor din copilărie, până şi el părea a se crispa, simţind cumva, că prin mâinile care-l plămădiseră  zvâgneau bătăile unei inimi încercate.

       Făptura umană a fost ţesută din lumină şi iubire şi îmbrăcată, prin însăşi voia omului, cu hainele suferinţei, acele haine care-şi pierd de grabă strălucirea, acele haine care se destramă la fiecare încercare, lăsând în cele din urmă în faţa  veşniciei un suflet care să-şi dorească haina primordială, cea cusută din textura nemuritoarelor fire de gânduri bune şi simţiri curate.

„Dacă nu aveam durerea”, zise într-un târziu, „nu mai eram pe-aici  demult, ea m-a ţinut”, şi tăcu. Zicea Ecclesiastul că aproape „toată viaţa lui (omul) este întuneric şi supărare, necaz peste fire şi boală şi durere”. Şi nu minţea, dar să supravieţuieşti datorită durerii deja e prea mult, e prea greu, ar zice omul, ca şi cum durerea ar fi un dar, o binecuvântare chiar. E drept, nu cred că-i om care să nu aibe vreo durere ascunsă prin cotloanele sufletului său, asta ca să nu zic nimic de suferinţele ce vin uneori/deseori peste trup, căci ele sunt simţite, chiar dacă, cum bine cred că ştiţi mulţi dintre voi, sunt oameni care nu simt durerea fizică, expunându-se pericolelor taman prin nerecunoaşterea acestui dar al durerii.

       Durerea există doar la nivelul conştiinţei, ca un reflex al creierului de a apăra organismului transmiţându-i datele necesare, în timp util, despre faptul că un lucru poate fi periculos. În schimb durerea sufletească... . Dacă s-ar putea cântări măcar durerea dintr-un singur om, probabil că lumea ar putea vedea cât de mare este omul, căci greutatea durerii pe care o poate duce un om în spate poate fi deseori mai mare decât cea a întregului pământ.

Mi-a venit în minte ce spunea Hristos, anume că, „femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”. Mai există o vorbă ce spune că ne naştem în durerile mamei, trăim în propria durere şi murim lăsând durere în mijlocul celor de lângă noi.  Doar că dincolo de acest aspect, trebuie să conştientizăm că, Dumnezeu nu vede doar aceşti puţini ani pe care-i trăim pe aici, nu vede doar cele trăite de om de la începuturile lumii, ci vede şi veşnicia pentru care a fost creat omul, cea fără de durere, aşa cum zice Ioan în Apocalipsă: „şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”.

        Strângând cu putere bulgărele în mâinile ce-şi chirciseră degetele spre a-şi striga suferinţa, a zis, privind spre cerul ce sticlea de albastru: „la primăvară, acest bulgăre se va topi într-un ochi de apă, cam cât lacrimile adunate de un om într-o zi în care durerea devine darul ce-i dă puterea de a merge mai departe”.

NODUL

Loviturile barosului tot cădeau greu peste capul penei de fier din care săreau aşchii de fier încins. Şi peste loviturile ce cădeau în acelaşi ritm se auzeau  când şi când câte un icnet ce ar fi dus la gândul că lovitura aceea va fi decisivă. Cred că fac lucrul ăsta de cel puţin 30 de ani, din copilărie, îmi face plăcere să-mi sparg singur lemnele pentru încălzire. Şi de fiecare dată, în fiecare an, se adună într-un colţ, pentru munca de final, toate acele buturugi pline de noduri care aşteaptă să fie eliberate de presiunea în care şi-au dus viaţa.

De ce zic asta? Nu ştiu câţi din cei ce citiţi blogul meu aţi spart lemne, iar din cei ce aţi spart nu ştiu câţi v-aţi încumetat la buturugi, la lemne sucite şi răsucite de vremuri şi suferinţe. În momentul în care încerci să crapi un astfel de lemn te loveşti de o rezistenţă teribilă, una adunată în jurul unui nod, al unui punct din viaţa acelui copac  ce n-a ştiut să-şi ascundă suferinţa  decât acoperind acea vulnerabilitate din vremea când (poate) era doar un tânăr vlăstar. Şi câte suferinţe nu pot fi, de la căderea primelor frunze la care a asistat, simţindu-şi goliciunea în pragul iernii şi până la vânturile potrivnice, de la dăunătorii ce-i mişună pe sub coaja ce se zbârceşte cu trecerea timpului şi până la tăişul vreunui custuri care îşi învige tăişul mai în adânc. Uneori  suferinţa poate veni  din adânc, iar el, copacul, în lupta lui o localizează în chisturi ascunse, eliberând doar rareori din presiunea durerilor prin frunzele ce le lasă pradă vântului.

E greu să răzbeşti un nod pietrificat, e greu fiindcă de multe ori nu-l vezi, e ascuns în inima buşteanului şi nici cele mai ascuţite topoare nu-l răzbeşte. E nevoie de răbdare multă şi iscusinţă, căci trebuie căutat firul acela care duce la punctul în care aproape invizibil, cu iscusinţă, să poţi desface strânsoarea timpului care a conservat suferinţa.

La lovitura penultimului baros m-am oprit, aproape cedase, se auzea un troznet uşor ca de eliberare, iar ultima lovitură a deschis rana aceea care în zecile de ani se tot îmbrăcase de rânduri şi rânduri de coajă ce a supurat cleiul neputinţei de a striga.

Dacă ar fi fost om, probabil că un copac ar fi zis precum psalmistul: până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea? Deşi, uitându-mă în jur, nu pot să nu văd cum chisturile de suferinţă şi durere se înmulţesc în inimile şi minţile celor care trecând prin anotimpurile vieţii aşteaptă momentul în care cineva să le scoată la suprafaţă acele noduri în care se închid în încercarea de a se apăra de cele ce vin deseori din exterior, uneori din interior.

Uneori suferinţa trebuie spusă, altfel  se adună , se tot adună şi formează un nod, mai întâi în gât şi apoi în inimă. Anotimpurile trec, vânturile bat mereu, frunzele doar uneori cad, interiorul însă, silit de coaja care se tot încreţeşte, adună în sine prea multă suferinţă.

Când în vatra sobei se aud uneori troznituri, pocnesc nodurile nedesfăcute, îşi spun povestea lor focului, apoi fumului care duce povestea purtată de vânt peste mări şi ţări, poate chiar şi peste lăstarul cel tânăr ce a răsărit în locul de unde nu de multă vreme a fost tăiat un copac suferind. 

MILOGUL

În urmă cu foarte mulţi ani pe uliţa copilăriei mele trecea când şi când o căruţă cu coviltirul ars de soare. Roţile de şină păcăneau într-un ritm anume iar pietrele prinse sub roată scoteau un scrâşnet care trezea din amorţeală câte un dulău ascuns la umbră pe după gardurile de ulucă văruită. Şi nu căruţa era interesantă, ci persoana din căruţă, căci de acolo se auzea un cântec trist, un cântec de viaţă amară, o partitură creată special pentru o muzicuţă uzată, pentru un suflet care-şi ducea povara demn, într-un trup mutilat.

La început  ne era frică, copiilor, dar mai apoi ne-am obişnuit, am văzut cum stă treaba şi am îndrăznit să stăm de vorbă cu străinul fără picioare căruia lumea îi spunea „milogul”. Cobora greu din căruţa cei devenise casă de ani buni, cobora la umbra dudului din răspântie şi îşi pregătea de mâncare din cele primite de la oameni ori mânca cele primite în decursul unei zile, dând răgaz picioarelor retezate de schije să vadă lumina soarelui. De la el am auzit prima dată cuvântul „azil”, încercând să găsesc azi, după mulţi ani, o explicaţie pentru instituţionalizare, un cuvânt pompos care nu se poate explica decât prin referate şi comisii, prin dosare şi recepţii.

În acea perioadă rulau pe la căminul cultural filmele cu Bruce Lee şi băieţii din sat, care mai de care, încercau să impresioneze cu câte un nunchak improvizat ori cu câte o schemă de karate văzută în filmele amintite. Şi nu degeaba vă  zic asta, pentru că am privit de câteva ori cum milogul cobora din căruţa sa, ajutându-se doar de mâini, un lucru aproape imposibil de înţeles pentru un copil care toată ziua zburda pe picioarele sale.

Şi cum stăteam de-l priveam, cocoţat pe un mare butoi în care se punea gazul (că era timpul în care lampa cu gaz era obligatorie în casă) privind împreună alţi doi-trei prieteni cum îşi pregăteşte mâncarea, am rămas tare surprins să văd că-şi face rugăciunea. Dar nu lucrul acesta m-a stârnit, ci un gând care s-a transformat direct în întrebarea: „dar cum te rogi când vrei să stai în genunchi”?  Ştiu, a fost o copilărie că am întrebat, dar am primit un răspuns fantastic. S-a uitat la mine, la noi cei ce eram îmbrăcaţi cu nişte cămăşi ce s-ar fi vrut kimono-uri şi  a zis: „eu când vreau să stau în genunchi  la rugăciune, fac flotări”. Fantastic răspuns, unul pentru care la momentul  respectiv am exclamat doar „wow”, realizând mult mai târziu că îngenuncherea prin flotări avea dublu rol, căci prin mâinile fără silnicie se făcea rugăciunea curată, cum ar fi zis dreptul Iov, şi tot prin aceste mâini se făcea posibilă urcarea treptelor de la căruţă, a treptelor din sinuoasa scară a vieţii.

Am citit în DEX definiţia milogului, sesizând faptul că o astfel de persoană este declarată drept un cerşetor care se înjoseşte cerând insistent ceva anume. Nu ştiu dacă-i cea mai curată explicaţie, probabil că-i foarte actuală azi, dar ştiu că omul acela doar îşi cânta cântecul trist al suferinţei fără să insiste la nimeni cu nimic. Se vede dar că schijele iau tăiat doar picioarele, că în flotările lui îşi ducea toată rugăciunea, mulţumindu-se cu puţinul în care-şi ducea zilele.

Şi n-am cum să nu gândesc acum, matur fiind, la vorba aceea spusă de cineva care  se văita că nu are pantofi până ce a văzut pe cineva care nu are picioare… .

FEREASTRA

Se întâmplă uneori, în special (în ce mă priveşte) când vara-şi strânge  jucăriile vesele şi pline de viaţă şi lasă locul toamnei ce vine cu rânduri de gânduri ce trec repede-repejor peste hambarele pline şi se-mpletesc cu frunzele îngălbenite spre a merge să-şi spună povestea lor mugurilor ce se dospesc tainic în aşteptarea primăverii ce pare aşa departe, se întâmplă ziceam, să privim pe fereastră şi să vrem  să vedem ce-i dincolo de noi.

Deunăzi, intrând într-o casă ce odinioară a fost plină de lumină şi de viaţă, am privit spre fereastra  ce parcă-şi greşise locul în aşezarea ei, căci neputinţa (fizică) a  stăpânilor a permis crengilor de copaci şi ramurilor de viţă de vie să se-mpletească  în faţa ochiului de lumină retezând orizontul ce ar fi adus măcar un pic de lumină într-un suflet ce-şi trăieşte viaţa privind dincolo de sine.

Ce-ai vrea în momentul acesta, am întrebat eu involuntar, crezând că din mulţimea nevoilor ce împresurau patul suferinţei, una aş fi putut să o împlinesc pe loc. Vreau să văd dincolo, a sosit răspunsul, sunând de parcă întrebarea ar fi fost aşteptată de o veşnicie.

De la a vedea şi până a vedea dincolo, de a la a vedea şi până a privi în interiorul ce-ţi deschide poarta spre locurile unde nici măcar mintea n-a ajuns e cale lungă.  Nimic nu doare mai mult decât neputinţa vederii, cea care nu-i orbire, ci cea care vine din imposibilitatea de a vedea mai departe, dincolo chiar, căci deseori crengile  cotidianului banal obturează mare parte din fereastră, iar uneori, fără de voia noastră, suferinţele şi frica îşi împletesc ramurile închizându-ne aproape definitiv posibilitatea de a vedea un orizont mai bun.

În faţa ferestrei s-a făcut curat, crengile au fost date la o parte şi lumina pătrundea cu generozitate. E mai bine acum, am întrebat la fel de involuntar, crezând că bucuria îi va fi mare. E mai bine, e mult mai bine, a sosit răspunsul, după ce-mi voi opera ochii am să văd şi curtea, până atunci eu mă uit dincolo.

Cu ochii trupului vedem multe, ce vrem şi ce nu vrem. Cu ochii minţii putem vedea  dincolo de nori, călătorind chiar prin univers, răscolind adâncurile lui, căutându-i marginile. Cu ochii sufletului, cu privirea conştiinţei putem vedea dincolo. Pe retina trăirilor interioare derulează filmele vechi ale clipelor trăite, se desfăşoară în fugă clipurile prezentului, şi, pentru cei ce au puterea şi liniştea necesară, pentru cei ce reuşesc să-şi facă fereastră din lacrimile vărsate, cumva, tainic, se poate vedea dincolo.

Cu lumina înţelepciunii poţi străbate multe din cărările întunecate ale vieţii, cu lumina nădejdii ce  arde în candela credinţei cu flacăra dragostei poţi răzbate până dincolo, până dincolo de noi, până dincolo, la noi.

Înseamnă că am dat degeaba crengile din dreptul ferestrei, nu, am întrebat eu, cu sfială de data asta. Nu, nu degeaba, că puteţi vedea afară când mai veniţi pe aici. Ori poate chiar dincolo, am gândit eu. 

VÂRSTELE FERICIRII

Îmi place mult dictonul latin labor omnia vincit improbus, îmi place pentru că defineşte un adevăr incontestabil, chiar dacă de multe ori ni se pare că munca noastră e în zadar.  Şi chiar dacă unii mai şugubeţi spun că munca e izvor de sănătate chiar dacă nici lenea n-a omorât pe nimeni, eu merg pe varianta latină, mi-a intrat în minte şi suflet taman la momentul potrivit şi mi-a fost de mare folos.

Pentru care motiv, dar nu doar pentru el, cum am obiceiul în zilele de vară, dis-de-dimineaţă ies la robota  din grădină, căci atunci sporul e maxim şi temperatura de-afară e prielnică. Abia pe urmă, după ce soarele-şi aruncă suliţele-i aprige pe cârca aplecată printre ardei şi roşii bagi de seamă că timpul îndeamnă spre administrativele ce ţin de acte, drumuri şi slujbe. În fine, nu vreau să credeţi că m-am apucat să ţin jurnal de pension aici, căci de fapt altceva doream să vă spun.

Vasăzică  robotind prin grădină doar ce aud în boxe (că uitai să vă spun, mai dau drumul radioului să ascult o muzică veche şi-o ştire cât muncesc) cum că există două vârste ale fericirii într-o viaţă de om. Nu-s curios din fire, dar asta m-a făcut curios. Şi după publicitatea interminabilă prezentatorul citează o sursă ce redă studiul binecunoscuţilor cercetători britanici care zic că omul are în drumul vieţii două puncte culminante ale fericirii, la 23 şi respectiv 69 de ani. Fireşte că după ce am zâmbit larg, m-am gândit că de primul gong am trecut  în fugă mare, pierindu-mi repede zâmbetul când am socotit că până la următorul gong ar mai fi ceva nefericire de îndurat, conform cercetătorilor, desigur.

Mare Ţi-e grădina, Doamne! Nu, că am zis-o şi pe asta, că doar era de zis, nu?  Şi apoi nu ştiu ce formule au folosit ei, că o definiţie ori formulă a fericirii nu există, măcar din câte mai pricep şi eu.

E drept, ceva-ceva  mai ştim şi noi, pentru că fericirea poate fi materializată respectând anumite reguli, împlinind anumite îndemnuri, trăind anumite sentimente. Bunăoară, că n-am cum să trec peste aşa ceva, în predica de pe munte, Hristos deschide cumva premisele atingerii fericirii, nominalizând pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng,  pe cei blânzi, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi cu inima, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniţi pentru dreptate, categorii de oameni care, la prima vedere, trăind aceste stări ai crede că sunt loviţi de nefericire, iar nu de fericire.  Aşa cum foarte mulţi cred că fericiţi sunt cei care câştigă la loto ori dau vreo mare lovitură financiară ori de gen asemănător.

Dostoievski spunea că fericirea este un episod trecător în marea dramă a vieţii, deşi, sincer, mai aproape de adevăr este Freud, căci el spune că omul fericit este acela care stăpâneşte şi munca, şi dragostea.

Personal cred că fericirea adevărată este doar o aripă a iubirii curate. Iubirea curată zboară cu ajutorul a două aripi minunate, fericirea şi speranţa. Numai un om care este fericit şi plin de speranţă poate iubi curat. Invers, numai un om care trăieşte şi iubeşte curat şi dezinteresat poate fi cu adevărat un om fericit, iar asta nu de două ori într-o viaţă, ci o viaţă întreagă. Părerea mea, fireşte.

TRISTEŢEA CIULINILOR

La început am zis să nu scriu, gândindu-mă serios la faptul că lumea e sătulă de anumite vorbe, în special de cele care vin să aducă cititorului o paletă de culori ale naturii ce intră în antinomie cu ştersele dar mult savuratele imagini prezentate pe la tv ori poate chiar cu mult prea „fardatele” imagini ce primesc mii de like-uri prin diversele pagini virtuale.

Şi cum  latinii nu spuneau degeaba verba volant scripta manent, am zis să scriu câteva rânduri despre starea minunată pe care am trăit-o într-o dimineaţă de iulie, în miez de vară, într-un scurt circuit (neprogramat) pe un drum bine asfaltat, dar străjuit pe ambele părţi de lucrarea naturii ce-şi vede imperturbabil de lucrarea ei în desăvârşirea culorilor şi a mirosurilor ce dau viaţă verii.

A plouat minunat mai alaltăieri seară, o ploaie cum n-am mai văzut de ani buni,  curată, bogată, liniştită. A doua zi, dis-de-dimineaţă, o rouă  cristalină îmbrăca tot verdele ce se pregătea de întâmpinarea soarelui ce abia îşi scotea razele din ultimul nor rătăcit pe cerul dimineţii.

Zice-se că obişnuinţa e o a doua natură. Eu nu zic nici da, nici nu. Pe de o parte, ca unul ce sunt născut/crescut/trăit la ţară, am această obişnuinţă, ca la ceasul dimineţii să privesc natura, schimbările ei din timpul nopţii (foarte mari uneori) modul în care dincolo de tumultul vieţii omeneşti, flora şi fauna  îşi văd de mersul lor ocrotite fiind (scripturistic vorbind) doar de Cel de sus. Cum ar zice Hristos (cu referire  la zbaterea omului) „priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte……luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia”. Pe de altă parte, grija şi dorinţa de a face cât mai multă treabă, uneori, răpeşte bucuria admirării acestui spectacol al naturii.

Am plecat cu bicicleta  pe drumul dintre sate şi mi-am umplut plămânii de aerul curat al dimineţii, mi-am limpezit ochii cu imaginile de rai ce străjuiau de-a stânga şi de-a dreapta drumul meu, mi-am liniştit sufletul văzând bucuria de pe chipurile celor întâlniţi, pentru că oamenii sunt liniştiţi, sunt fericiţi chiar că anul acesta este unul de belşug,  contrat tuturor previziunilor alarmiste de la început de an.  Nu ştiu voi, cei ce citiţi, când aţi fost ultima dată în natură, când aţi respirat aerul dimineţii cu parfumul inconfundabil al naturalului, cel pe care nici un creator din lume nu-l poate capta în vreo sticluţă de parfum.

Mirosul mătăsii de porumb se combinase cu mirosul corcoduşelor coapte iar iarba proaspăt cosită prin dreptul vreunei porţi se combina şi el minunat cu restul, făcând loc  inconfundabilului miros al florilor de  regina nopţii care încă nu doreau să cedeze în faţa zorilor. Câte un nuc, ici-colea, răspândea mirosul tare al frunzelor sale vii iar din câte o curte, finuţ, câte un cais răspândea mirosul dulceag al fructelor căzute pe jos în răpăiala ploii.

Peste toate,  concertul din micul zăvoi ce  creşte pe malul gârlei, aducea cumva cu un recital de mulţumire adus Creatorului,  întărind asta prin zboruri largi în oglinda apei ce leneş curge către mare.

Doar ciulini-s trişti şi sfrijiţi căci, ca niciodată, în mijloc de vară, când ei ar fi tronat pe câmpuri bucurându-se parcă de suferinţa plantelor arse de soare, acum s-au făcut mici. La vreme de bogăţie forţa lor e ştearsă, binele şi bunul anihilându-le puterea  hâdă cu care deseori sfidează munca truditorilor.  Ce mic poate deveni răul când binele triumfă, ce nesemnificativ  şi banal.

Spectacolul naturii mi-a readus aminte cuvintele psalmistului, „cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” Şi pedalând prin aerul curat al dimineţii, înainte de a pleca la inerentele probleme ale vieţii, am revăzut la întoarcerea spre casă, cum oamenii cu zâmbetul pe faţă, se duc rând pe rând să-şi privească şi să-şi lucreze pământul.  Anul acesta au mai puţin ciulini pe câmp, dar au mai multă bucurie în suflet. Şi toate doar după o ploaie curată (la noi) de vară…. .

FOTOGRAFIA

Deseori m-am gândit la faptul că înaintaşii noştri au fost privilegiaţi în anumite lucruri, chiar dacă noi azi, privind cu superioritatea omului blindat de tehnologie, considerăm că privilegiul ne aparţine întru totul şi în toate.  Bunăoară, zilele trecute am avut bucuria de a face câteva fotografii de o claritate aproape de perfecţiune. Şi nu cu aparatul meu foto, care-i aşa de obosit încât abia-şi mai deschide lentila, ci cu un aparat pe care-l folosesc zilnic prinzând mii şi mii de cadre. Apoi, defilând printr-un DVD după nişte poze mai vechi, am constatat că am participat la unele evenimente şi că, din dorinţa de a face fotografii, am ratat momentele principale butonând pentru prinderea imaginii perfecte. Bună-i tehnologia, dar rece.

Iată cum stau lucrurile cu pozele mele, că de aici am plecat. Ba înainte de asta să mai zic ceva, că apoi uit şi parcă n-aş vrea să ratez ocazia de a vă spune că filmele ori o pozele, indiferent de calitatea lor, de rezoluţie, pixeli şi lumini, nu pot  reda totul. Lucrurile imortalizate în pelicule şi carduri nu-şi pot descoperi mirosul, gustul ori textura.

Intrând în intriga postării, chiar dacă risc un pic, gândindu-mă că unii vor percepe greşit cele relatate de mine, vă spun că azi am dat o fugă prin cimitir să văd dacă se păstrează curăţenia. Treaba e că acolo se află un cireş mare cu cireşe amare numai bune de dulceaţă. Şi cum nu e al nimănui, şi mai ales că nu creşte din vreun mormânt (menţionez asta pentru a nu da idei celor dornici de discuţii puerile) am zis că-i bine să culeg şi eu câteva. Aşa că repede am făcut cale-ntoarsă spre casă, am luat o găletuşă şi la fel de  repede-n m-am suit în cireş, ca-n vremea copilăriei. Şi partea frumoasă a fost că am avut companie, doi copii, fiecare cu punga lui, fireşte. 

Nu ştiu cu se face, la mine cel puţin, că la cules de cireşe nu am spor deloc. Se prea poate să pun găletuşa prea departe, altfel nu-mi explic de ce, de cele mai multe ori cireşele sunt îndreptate spre gură, iar nu spre recipientul ce trebuie umplut cu minunatele fructe. O fi la voi altfel, nu ştiu, zic şi eu.

Spuneam la început că înaintaşii noştri au fost privilegiaţi. Ei au ştiut să se bucure de ceea ce aveau la momentul respectiv. Nu zic că nu-i bine când noi imortalizăm anumite momente, nu. Doar că, acordăm prea multă atenţie tehnicii şi pierdem momentul, risipim clipa.

Poate că şi eu, de acolo din vârful cireşului, dacă aveam aparatul făceam fotografii. Mai bine însă că nu l-am avut, fiindcă ochiul a putut capta toată splendoarea unei seri de început de vară. Fiindcă urechea a putut asculta în linişte foşnetul frunzelor de cireş şi freamătul gândurilor. Fiindcă m-am putut bucura, la fel ca în copilărie, de gustul cireşelor proaspete, asta chiar dacă palmele se făcuseră sângerii de zeama fructelor, chiar dacă fructele nu au trecut prin jetul de apă recomandat celor cumpărate. De acolo, de la înălţime, cimitirul era asemenea unui orăşel al tăcerii, cu alei străjuite de flori, cu poteci prin care istoria îşi face loc nevăzut. Mai departe, tumultul satului se contopea cu seara ce-şi lăsa uşor draperiile peste soarele ce cobora leneş spre asfinţit.

Într-un fel îmi pare rău că n-am putut face poze spre a vă arăta măreţia unei seri de vară deasupra unui cer deschis spre infinit dintr-un loc de unde veşnicia îşi arată prima treaptă.  Şi chiar dacă voi nu puteţi vedea cele pe care eu le-am simţit, gustat, ori atins în acele clipe, vă asigur că acurateţea cu care eu le-am privit şi primit face mai mult decât orice album foto pe care l-am făcut vreodată.

Între cer şi pământ, printre ramuri şi vânt, am pozat un pic din suflet. E aici, printre rânduri… .

COPILĂRII............

Probabil că n-aş fi avut linişte dacă nu scriam măcar câteva rânduri despre ceea ce cântam în urmă cu peste trei decenii, dar şi mai apoi, despre lumea minunată a copilăriei. Şi cântam  voios:  „e  lume pe pământ care-mi place tare/ unde fiecare zi, parcă-i sărbătoare./ …….Celor mari, celor mici, ne e drag tuturor/ în lumea copiilor”.

Am zis că aş fi rămas cu un gust amar dacă nu aş fi scris ceva azi, chiar şi-n fugă, asta pentru că gândul de a abandona, sub pretextul că sunt multe treburi, că timpu-i scurt, m-a încercat bine de tot. Ori ei, copiii, merită orice efort. Pentru un copil, ca adult zic, nu prea poţi spune „nu am timp, mai încolo ori lasă-mă în pace”.

Îmi aduc aminte bine ziua de azi, îmi aduc aminte creta colorată şi desenele de pe asfalt ori ciment, îmi aduc aminte de jocurile copilăriei, fiecare din ele în parte, după grupa de vârstă, de la „alergata”, urcând până spre „flori, fete sau băieţi…”, fiecare din ele cu motivaţie puternică de a aduna câţi mai mulţi copii la un loc, pentru a scoate cât mai multe zâmbete, râsete, pentru a lega cât mai multe prietenii. Fireşte, melancolia este o boală necesară, căci dincolo de umbra de tristeţe pe care o aduce, produce şi efecte nebănuite, căci scutură uneori pânza uitării de pe ochii celor mari, de pe ochii celor ce au uitat că odinioară au fost şi ei în rândul celor ce strigau „cine nu e gata îl iau cu lopata” ori „piua”, în momentele de respiro, binevenite pentru picioarele ce nu se odihneau nici măcar în timpul somnului.

Azi am dat o fugă scurtă spre oraş. Nu am văzut nici un desen, pe nicăieri. Poate pe la voi, cei ce citiţi blogul meu, se vor fi făcut desene pe asfalt, ori poate, prin grija unor părinţi mai melancolici, unii copii se bucură azi, foarte scurt, de aminte lucruri ce aduc aminte de copilăria anilor din urmă. Şi nu vreau să par învechit, în sensul că mi-aş dori ca azi, copiii să fie ca atunci. Dar, poate că pentru o zi, tabletele, telefoanele, calculatoarele ar putea fi date uitării. Poate că părinţii, măcar pentru câteva ore,  şi-ar putea aduce aminte că au fost copii, ar putea lăsa deoparte un pic grijile, treburile ce oricum nu se sfârşesc niciodată, ar putea lăsa petrecerile pentru a-şi aduce aminte de timpul adevăratei maturităţi sufleteşti, de timpul când materialul era nesemnificativ iar bucuria de a fi cu ceilalţi era totul.

Să spun acum despre copiii ce au rămas fără părinţi? Să vorbesc despre cei ce-s în suferinţe de nedescris, în cumplite boli, multe datorate adulţilor, a celor ce „copilăreşte” fac experimente pe vlăstarele ce ar trebui să reprezinte viitorul omenirii distrându-se pe seama minunilor lor?” Off, zice Scriptura aşa, „că-s unii care fac ospăţ cu prietenii iar ochii copiilor se sting de foame”.

Şi pentru că am ajuns la Scriptură aş mai aduce aminte de versetul ce spune că „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Şi gândesc, că întâiul om, în mărirea lui, dintru început tot copil a fost, iar cunoaşterea ce şi-a dorit-o, după care tânjim şi noi şi luptăm, grea suferinţă i-a adus, căci ştiind, dar nefăcând cele bune ştiute, suntem cu mult mai jos decât orice prunc al acestei lumi ce se zbate în neştiinţă.

Copiii vor gândi mereu ca nişte copii, îşi vor dori mereu cele ale copilăriei, indiferent de locul unde sunt. Copiii vor mereu dragoste de la cei din jur, vor pace, vor căldură, vor zâmbete, vor iertare. Copilăria din sufletul adultului poate fi probată deseori. Dacă treci pe lângă un şotron şi ţi-ai dori să sari măcar odată, dacă treci pe lângă o ceată de copii şi ai vrea măcar un şut să dai în mingea cu care ei se joacă, dacă măcar într-un leagăn ţi-ai dori să te dai, să faci o tură cu bicicleta ori să cânţi la unison cu cei din jur, înseamnă că sufletul de copil încă se păstrează într-un trup de adult.

Eu mă opresc aici cu desenatul literelor ce-mi compun blogul de azi. Mă opresc aici, dar fredonez în continuare cântecelul copilăriei ce spune că „e o lume pe pământ, care-mi place tare….”

p.s Şi nu uitaţi, adevăratele roade ale copilăriei se culeg la vremea maturităţii, cu ele ne hrănim sufletul când celelalte bucate nu ne vor mai prii. Părerea mea, desigur.

CANDELA

Erau multe, foarte multe licăriri, ca o mare de lumină ce-şi revarsă lin spre ţărmuri, valurile ce-şi poartă în ele povestea din adâncurile necercetate.  Mă gândeam atunci, şi nu prima dată, doar într-o clipire a ochiului ce vrea să vadă tot, mă gândeam  la câte valuri se vor fi spart la limanul acela spre care călătorim toţi. Şi erau lumini multe, toate pâlpâind spre cer, fiecare la rândul ei tremurând în bătaia vânturilor ce nu le pasă de lumină.

În luminile ce brăzdau întunericul se putea citi. Chipurile purtătorilor de lumini se transformaseră, îşi desfăcuseră oarecum coperţile spre a le fi citite gândurile. Chipurile lor s-au deschis pentru moment, pentru unul scurt (din nefericire), pentru a se transforma doar şi pentru câteva momente în candelele ce poartă în ele untdelemnul clipelor de speranţă  ce întreţine lumina aceea palidă absolut necesară unui drum prin bezna gândurilor neluminate.

Într-o clipă mi-a trecut prin faţa ochilor pilda celor zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nebune. Am realizat pe moment ce înseamnă să fii asemenea unei candele bune, căci într-un fel, acest lut sfărâmicios din care suntem plămădiţi, nu are nici o valoare dacă-n el nu se găseşte acel untdelemn al minţii curate în care să primească cu bucurie lumina sufletului ce arde căutând mereu spre cele înalte. Şi tare dureros este să vezi oameni care nu mai ard deloc, care-s morţi deşi-s vii, oameni care îşi îngrijesc excesiv candela (trupul) fără să realizeze vreodată că menirea unei candele este aceea  de a purta o lumină, sufletul.

M-a întrebat odată un copil (poate-s zece ani de atunci), aşa, cum întreabă deseori copiii, m-a întrebat cum arată sufletul.  Ştiu că nu i-am dat un răspuns concret, probabil că eu n-am ştiut ce să-i spun, poate că el era prea mic să înţeleagă ceea ce eu i-aş fi spus aşa, ca din cărţi.

Şi nu toate candelele-s la fel, nici măcar luminile, nici flăcările ce ard în ele nu-s la fel.  Priveşte chipul celui fără de nădejde, al celui ce se îneacă  în propria-i depresie, de multe ori fără justificare, şi vezi că flacăra lui e gata să se stingă, aproape că nici nu mai arde, doar fumegă un pic, doar un fir de scânteie se mai vede,  şi acela gata să se piardă. Priveşte candela (chipul) celui mânios, invidios ori viclean şi vezi cum fumul gros acoperă lumina flăcării ce stă să se înăbuşe în căutarea drumului ei. Şi turbatul fum înnegreşte totul în jur, acoperă cu întunecimea lui şi luminile celor din jur. Priveşte apoi chipul unui prunc ce-şi deschide zâmbetul în lumina-i curată şi clară ce arde în plăpânda-i candelă de la început de viaţă. Seninul şi surâsul lui luminează pe toţi cei din jur. Lumina sufletului său arde de dorinţa vieţii, străluceşte şi oferă căldură celor ce-i sunt aproape. Priveşte de ai putere,  spre cei ce iubesc curat şi spre cei ce se împărtăşesc de iertare, priveşte şi vezi că şi-n candelele lor arde o lumină puternică, clară, matură şi rezistentă.

Ardeau luminile în candelele celor ce primiseră lumină, jucau luminile pe chipurile ce purtau lumina. Şi am ştiut atunci că am găsit cumva răspunsul întrebării puse de un copil ce-acum îşi poartă cu bucurie lumina, căci am simţit că sufletul este cu adevărat o lumină.  Şi cei ce simt cu adevărat asta, chiar de nu-şi văd sufletul cu ochi trupeşti, vor şti că bunătatea, dreptatea, adevărul, iertarea, iubirea şi însăşi viaţa sunt roadele luminii ce pâlpâie în candela de lut sfărâmicios.