DEGEABA? NU, DE POMANĂ

Uneori micile probleme ale vieţii (inerente de altfel) devin lecţii practice în continuarea acestui drum sinuos al existenţei până la intrarea în acea linie dreaptă de unde nu mai putem face nici o întoarcere.

Acum câteva zile am avut neşansa să fac pană la o roată. N-ar fi ceva nou pentru un şofer cu ştate vechi şi cu multe sute de mii de km conduşi. Partea  dificilă a apărut când am constatat că şi roata de rezervă e dezumflată,  asta pentru că nefiind folosită de mult timp, încet-încet s-a lăsat. Acum treaba era simplă. Teoretic trebuia să merg la vulcanizare, practic nu aveam cu ce, fiind într-un orăşel unde mă cunoaşte destulă lume, care lume probabil că s-ar fi uitat cruciş  cum merg pe stradă dând de-a dura o roată murdară de pământ, deşi poate că aş fi făcut rating pe youtube dacă mă filma careva. Şi cum vulcanizarea era cam la juma’ de km am decis să ies la ocazie stând lângă o grămadă de pepeni scoşi la vânzare, cu gândul că acolo tot mai opreşte câte cineva.

Şi pentru că am zis de pepeni, cum aşteptam eu acolo cuminţel să găsesc pe cineva care să mă transporte cu roata, mi-am adus aminte că acum vreo 20 şi ceva de ani de ani aveam bostănărie. Ce să vă spun, alte timpuri. Cu o parte mergeam la piaţă, cu altă parte colindam satele cu căruţa. Aveam un căruţaş molcom şi strigam „hai la pepeeeni” o zi întreagă, că voce aveam. În periplul cu căruţa întâlneam fel şi fel de oameni, unii mai îndrăzneţi ziceau „nu dai măi neică şi degeaba din dovlecii ăia?” Evident că nu dădeam, dar făceam în aşa fel  încât o juma’ de kil să rămână neplătit, ca o mică pomană. Şi dacă tot am zis de pomană, la un moment dat a apărut lângă căruţă un copilaş de vreo cinci ani încălţat cu o pereche de papuci de plastic cu zece numere mai mari decât piciorul şi puşi de-a îndoaselea. Nu avea pe el decât o pereche de pantaloni scurţi, iar semnul zarzărelor ori al dudelor târzii ce trecuseră prin mâna lui se vedeau generos atât pe la gură cât şi pe piept. Şi punându-şi mâna streaşină la ochi zice:  „nenea, îmi dai şi mie un pepene degeaba”? „Nu-ţi dau mă degeaba” am zis eu, „îţi dau aşa, că mai fac şi eu pomană.” I-am întins un pepenaş pe măsura lui, iar el senin şi mulţumit a zis „bogdaproste”. Am râs un pic de seriozitatea lui şi m-am bucurat de naturaleţea lui, de ştiinţa lui.

Şi cum aşteptam eu cu roata lângă mine, că de aici am plecat, doar ce opreşte o maşină (din cea care arată ca elicopterul) lângă mine şi aud: „urcaţi”! Ce să urc, că eram cu roata, iar în interiorul maşinii era lux. Şi am ezitat, fireşte. „Lăsaţi, urcaţi şi roata că se face curat, nu e o problemă”, zice  şoferul, un tânăr ce asculta în surdină Andre Rieu - Shostakovich' Second Waltz. M-am suit cu roata şi într-un minut am ajuns la vulcanizare.  El zice, „vă aştept să vă duc înapoi, că oricum trebuie să fac şi eu presiunea la roţi.” N-am zis nimic, dar mă gândeam că poate e copilul vreunui cunoscut care mă ştie. Roata mea s-a rezolvat imediat şi am ajuns la locul unde aveam eu atelajul, că aşa îi spune eu maşinii mele.  Fireşte că am băgat mâna în buzunar ca să-i plătesc băiatului. Numai că el a făcut semn că nu. „Păi bine” zic eu, „doar nu mai  luat degeaba”.  „Degeaba, nu” a zis el zâmbind, „că mai fac şi eu pomană”.

Desigur, m-am bucurat că o gâgâlice de pepene şi-a găsit folosinţa în viaţa mea după 20 şi ceva de ani, când nici nu mă aşteptam. De fapt niciodată nu trebuie să ne aşteptăm ca o faptă bună, o milostenie să fie răsplătită aici. Dacă Dumnezeu va vrea asta, sigur se va întâmpla, la momentul în care noi ne aşteptăm mai puţin. Dacă nu, se vor răsplăti cu siguranţă dincolo. Şi cred că uneori vorba ce zice cel ce dă, lui îşi dă îşi găseşte întrebuinţarea atât aici cât şi dincolo de această lume materială.

Altfel, viaţa merge mai departe pe drumul ei sinuos până la intrarea în linie dreaptă de unde nu ne mai putem întoarce.

MĂRGĂRITARUL

Iarăşi asemenea este împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. Matei cap XII, 45-46

Azi am început blogul direct un o pildă care scoate în relief valoarea mărgăritarului (perlă de scoică) în faţa celorlalte pietre preţioase, valoarea  şi victoria suferinţei în faţa intemperiilor de tot felul.

Se spune că perla (mărgăritarul) este rodul suferinţei la care este supusă o scoică în interiorul căreia intră un fir de nisip. Neputinţa de a scoate acel fir de nisip duce la un alt fel de autoapărare împotriva durerilor provocate. Astfel, substanţa vâscoasă ce conţine aragonită, calcită şi conchin (conf. pietresemipretioase.info) se cristalizează în 10-20 de ani dând forma şi culoare pietrei ce devine protecţie împotriva elementului ce produce suferinţa. Interesant este că perla este singura piatră preţioasă care ia naştere într-o fiinţă vie, altfel decât celelalte pietre care apar în urma unor procese fizice minerale prin adâncurile pământului.

Într-un fel, acest lucru este speculat de Hristos în această scurtă pildă pentru că mărgăritarul de mare preţ este însăşi omul, cel care se naşte din fiinţă vie prin suferinţă şi se şlefuieşte în timp spre a ajunge la strălucirea necesară cumpărării sale  spre aşezarea între celelalte nestemate cereşti.

În periplul nostru prin lumea asta, unde cunoaştem fel şi fel de pietre preţioase, metale şi nemetale strălucitoare cărora le dăm preţ şi valoare, uităm de strălucirea celor de lângă noi, a celor care se şlefuiesc ca şi noi suferind ale vieţii valuri şi nisipurile mişcătoare ale încercărilor de tot felul.  Poate nu degeaba spune tot Scriptura nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, căci sfinţenia şi strălucirea sufletului se obţine prin mare suferinţă, iar amestecarea în mocirla dezinteresului duce la devalorizare şi dezumanizare. E drept  că nu toate perlele sunt la fel, aşa cum nici oamenii nu sunt la fel.  Culoarea, tăria şi valoarea fiecăruia este dată de modul în care a reuşit să treacă prin suferinţe sclipind din ce în ce mai tare după fiecare încercare.

Poate că până acum nu v-aţi gândit niciodată la valoarea inestimabilă a sufletului vostru, care alături de minte, coordonează mişcările unui trup mereu aflat în suferinţă. Şlefuirea înseamnă tinderea spre asemănarea cu omul cel dintâi, cel cuprins de strălucirea paradisiacă la care ştiu sigur că unii oameni (nu toţi) şi-ar dori să ajungă. Să nu subestimaţi niciodată pe niciunul de lângă voi, căci nu ştiţi prin ce suferinţă poate trece în încercarea izolării firului de nisip, în încercarea de a-şi da culoare şi strălucire sufletului. Cumva, fiecare om este un mărgăritar în devenire, unul care aşteaptă cumpărarea ori răscumpărarea spre aşezarea sa într-un loc unde strălucirea este fără preţ, dar la valoare inestimabilă.

CLOPOŢELUL MAGIC

Doar un pic mai este şi va suna clopoţelul pentru noul an şcolar. De ceva vreme nu mă cuprinde melancolia aşa de repede într-o societate atât  de materialistă. Evident că îmi aduc aminte de începutul de şcoală al copilăriei mele, de grija părinţilor, de tunsoarea regulamentară, de ghiozdanul de carton şi uniforma  bleumarin cu şapca din dotare, ba chiar şi de pacheţelul ce de cele mai multe ori consta în sendvişul  cu gem şi margarină. Da, alte timpuri.

Mi se pare că şcoala de azi e altfel. Poate mi se pare doar mie că exemplul lui  Fănuţă din Prăvale-Baba este doar o amintire a mea ce nu-şi mai găseşte locul prin hăţişul birocratic al şcolii de azi.

Şi gândiţi-vă că vorbim de viitorul copiilor noştri, de însăşi viitorul nostru, de cei ce vor veni să susţină lumea de peste câţiva ani sau zeci de ani. Şi nu spun asta pentru a acuza pe cineva, pentru a apostrofa un sistem anume. Nicidecum. Cel puţin nu cu trimitere la partea materială de care vorbeam la început, căci materialismul distruge bruma de dorinţă de lucru atât în ceea ce-i priveşte pe dascăli cât şi pe elevi. Iar ei, copiii, vor avea  de pierdut pe termen mediu şi lung  uitându-se mereu înapoi şi încercând să găsească vinovatul.

Ştiţi, copiii reprezintă partea de omenire încă neatinsă de toate răutăţile, invidiile, poftele şi trăirile oamenilor mari de la care mai târziu deprind toate cele rele. Şi asta e deducţie logică, că nu au de unde învăţa decât de la cei ce îi înconjoară cu învăţături care de multe ori nici la ei nu au mers, transformând deseori generaţii de copii în cobai didactici, medicali şi chiar spirituali.

Biblic vorbind, pentru că nu pot trece peste acest aspect, avem mărturia lui Hristos care spune lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor. Ba mai mult, apostolii au venit la un moment dat şi l-au întrebat cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.

Asta este dimensiunea la care ridică Dumnezeu valoarea unui copil, cea de model înaintea unei societăţi care se doreşte ea însăşi model înaintea copiilor.

Nu vreau să mă lungesc cu vorba spre a produce plictiseală. Privesc doar spre curţile şcolilor unde se vor aduna copiii pentru a învăţa câte ceva despre rostul unei vieţi în care cu greu îşi vor putea găsi rostul. Clopoţelul va suna stins fără să poată trezi bucurie nici pe chipul celor ce predau, greu încercaţi şi ei de desele schimbări din mers a programelor şi proiectelor de tot felul, dar nici pe chipul celor ce se vor aşeza în bănci spre a primi o învăţătură deseori contrarie cu ceea ce văd în societate.

Eu doar mi-aş dori ca pofta de învăţătura să fie ancorată în dragostea de predare a celor de la catedră şi în dorinţa de îmbogăţire cu o avere pe care nimeni nu o poate fura vreodată, căci bogăţia minţii poate deschide vistieria inimii spre încercarea construirii unui viitor în care copiii să fie modele pentru cei mari, măcar prin curăţia şi seninătatea sufletului lor. Dacă ar exista şi un clopoţel magic al conştiinţei....... .

NOSCE TE IPSUM

Nosce te ipsum, cuvinte găsite pe frontispiciul templului din Delphi, cuvinte pe care antropologii şi cosmologii au încercat să le explice în dorinţa lor de a descifra taina existenţei umane ca prim pas în descoperirea necunoscutelor vieţii, în încercarea de a vedea cum Dumnezeu a încununat creaţia Sa prin om, după ce printr-o înlănţuire firească a creat dinainte restul, într-un mod de evoluţie logică spre a-l face pe om stăpân al lumii înconjurătoare, creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !

Dar m-am cam luat cu vorba şi am uitat să spun că această bucată de pământ  modelată de Dumnezeu cu mâna Sa, că restul le-a făcut prin cuvânt, a devenit prin adăugarea sufletului chipul ce trebuie să tindă spre asemănarea cu Creatorul. Nu-i greu, nu-i aşa? Sau poate vi se pare mai uşor dacă v-aş spune că de fapt toate au devenit bune doar după crearea omului care a fost pus  şef peste creaţia terestră văzută, ori cum ar zice psalmistul ce este omul să-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale.

Dar şi aici e o chestie. Că suntem stăpâni pe pământ, drept este, mai ales că pământul reprezintă parte din noi, dar stăpânirea noastră nu trebuie să fie una tiranică, dictatorială. Că zic eu, pământul din care suntem zidiţi şi ai căror stăpâni suntem nu trebuie să ne devină scop al vieţii. Stăpânirea noastră este una administrativă, una limitată în timp. Şi spun asta pentru că deseori văd oameni care se lipesc tare mult de lucrurile acestei lumi aproape fără să conceapă că la un moment dat vor trebui să se despartă de ele. Patimă grea este această lipire de cele pe care le are omul în administrare. Şi asta pentru că nu înţelege rolul stăpânirii sale de moment, a bucăţii de pământ cu care a fost înzestrat. Câţi regi, domnitori, împăraţi ori preşedinţi de toate felurile n-au crezut că vor împărăţi veşnic. Ba în ultimul timp chiar VIP-uri de toate felurile cad în acest miraj al stăpânirii fără limite induşi în eroare de succesul strălucitor-orbitor din cariera lor.

Eu zic că omul este o bună sămânţă pe care Dumnezeu a selectat-o din ţărâna pământului nealterat al începutului căruia i-a dat lumina conştiinţei libertăţii şi ploaia  libertăţii spre a rodi şi spre a face chipul întru asemănare. Această stare de fapt poate duce la extinderea stăpânirii. Căci cel ce reuşeşte să fie aici un bun administrator ori stăpân, va primi mai mare stăpânire când bucata de pământ se va întoarce la locul său. Cunoaşte-te pe tine însuţi  cu adevărat şi-l vei cunoaşte şi pe Cel ce te-a creat.

CE TARE

Nici nu apucasem bine să iau viteză (cu bicicleta) că aud o voce ce strigă taica părinteee.  Am oprit şi când m-am întors l-am văzut lângă mine pe piciul ce striga.

Ia zi măi little boy (că-i mai corconesc deseori când vorbesc cu ei) care-i treaba? Şi când taman spuneam asta l-am scanat de sus până jos aducându-mi aminte de anii copilăriei mele. Ce să vezi, un copil de aproape 10 ani cu părul spălăcit de apa gârlei şi pielea arsă de soare. Un tricou larg cu numele fotbalistului preferat (noi în scriam cu cremă de ghete pe tricou în decupaje de carton)pantaloni scurţi şi largi, genunchi jupuiţi şi adidaşi bloncoşi. Din ăştia nu prea aveam că jucam mai mult desculţ. Fireşte mingea din dotare era la subraţ ţinută şmechereşte.

Zi măi Messi (fotbalistul de pe tricoul lui) de ce m-a strigat? Păi, zice el clipind des, cu ce echipă ţineţi? Ia uite la el,am zis eu în gând, pentru ce m-a oprit. Ţin cu România, că ea nu mai bate pe nimeni, am zis şi eu ca să scap. Heee, nu vreţi să-mi spuneţi, a ripostat el senin. Da altceva am vrut să vă întreb. Ştiţi, eu m-am uitat la cer acum câteva zile. Da’ nu  m-am uitat în sus. M-am uitat în apă că se vedea cerul. Că eram la peşte şi mă uitam atent la plută. Da’ nu trăgea de loc. Şi mă uitam la cer în apă şi m-am gândit eu atunci la ceva. M-am gândit să vă întreb unde e Dumnezeu, că m-am gândit eu că trebuie să ştiţi.

Auzi tu cititorule la ce s-a gândit el la pescuit la vârsta lui. Nu la joacă, nu la calculator, nu la scăldat ci la locul unde se află Dumnezeu. Şi răspunde-i părinţele dacă ştii cum pentru mintea lui, fără grabă şi cât se poate de corect. Un răspuns teologic era prea greu, unul filosofic era de neînţeles, altul istoric prea ambiguu şi tot aşa. El se uita clipind des şi aştepta senin  să-i răspund. În primul moment m-am gândit la cuvântul evangheliei ce spune Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa. M-am gândit cât de frumos se poate contura în mintea unui copil o întrebare ce ţine de esenţa vieţii, cel puţin de cea a credincioşilor.

Aproape că m-am declarat învins. Ştiam 20 de versete biblice prin care îi puteam răspunde dar nu ar fi folosit la nimic pentru că nu ar fi înţeles. El voia să ştie cum Dumnezeu, despre care spunem că e în ceruri, e peste tot şi nu-l vedem. Am ales o variantă de răspuns oferită de o idee citită cu mult timp înainte fiindcă am văzut în buzunarul larg al pantalonilor să scurţi o cutie de suc cu paiul. L-am întrebat, e dulce sucul tău? Da, a zis el, vă dau o gură din el dacă vreţi. Nu beau, am spus eu, dar am continuat şi l-am întrebat dar vezi tu zahărul din suc? Nu-l văd dar e dulce, a întărit el.

Eeee măi Messi, aşa e şi cu Dumnezeu. Nu-l vezi dar îl poţi simţi, aşa cum spuneai tu cu zahărul din suc.  Şi după ce i-am spus asta m-a privit fix, n-a mai clipit de loc şi a spus ce tare, la asta nu m-am gândit, chiar aşa e. Şi dând drumul mingii de la subraţ a fugit spre teren strigând din fugă săru’ mâna taica părinte.

Ce tare, am zis şi eu, apoi mi-am văzut de drum.

ÎNCREDEREA

Încrederea? Un sentiment de siguranţă  bazat pe convingerea că nimic rău nu se poate întâmpla, o stare pe care rareori o experimentăm la adevărata ei valoare pentru că îndoiala sau neîncrederea sunt stări de cercetare permanentă a omului ce trece prin valurile vieţii cu inima strânsă.

Şi dacă încrederea (ca trăire permanentă) este un lucru rar, credinţa, privită ca o încredere la superlativ, aproape că lipseşte cu desăvârşire. Zic asta pentru că de am fi avut credinţă măcar cât un grăunte de muştar am fi mutat munţii, ba chiar şi pietrele cele de deasupra inimilor împietrite le-am fi răsturnat. Dar n-avem credinţă, n-avem nici încredere şi mai trist, n-avem nici speranţă.

Îmi place tare mult evanghelia potolirii apelor învolburate de pe lacul Ghenizaret. Dar înainte, să scriu irmosul unei cântări de la slujba de înmormântare, căci zice „marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine, scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive”. Trup şi suflet, încredere şi credinţă, stări palpabile şi trăiri instabile toate înglobate într-un om aflat mereu pe marea tulburată a vieţii ce nu trebuie să aibă alt liman decât ţărmul liniştit al adevărului.

Evangheliştii relatează scena aproape la fel. Îl prezintă pe Hristos dormind, iar Delacroix speculează scena într-un tablou minunat surprinzând vântul turbat, valurile şi stihiile nopţii pe de o parte; iar pe de altă parte spaima apostolilor şi calmul din somnul lui. Matei vorbeşte în alt loc despre venirea Mântuitorului pe apă în toiul unei  furtuni spre bucuria şi spaima lipsită de încredere a apostolilor, pe care Petru o experimentează păşind neîncrezător pe valuri, dovedind neîncrederea sa, una care nu era structurată pe credinţa pe care o avea în Hristos ci doar pe trăirea umană a firii sale pământeşti. Aici aş puncta cu un exemplu personal. În urmă cu aproape 30 de ani era să mor înecat. Pot spune că-s un bun înotător şi ştiu să înot de la vârsta de patru ani. Ei, într-o zi, datorită oboselii am făcut cunoştinţă cu neîncrederea şi credinţa. Căci din cauza oboselii n-am mai putut înota până la mal. Era o apă cunoscută, aşa cum şi lacul Ghenizaret era cunoscut apostolilor. Şi în timp ce încercam să ies la mal, istovit de puteri am experimentat momentul de întâlnire cu moartea. mâinile fără vlagă au dat posibilitatea ochilor să vadă cerul, aveam credinţă şi simţeam că n-am să mor. Cu toate acestea nu aveam încredere, nu îndrăzneam să las picioarele  pe fundul apei care deja nu mai era periculoasă. Înotam într-o apă care deja era mică şi nu aveam încredere deplină în acest fapt. Credinţa a biruit neîncrederea şi azi sunt viu.

Nu ştiu dacă atunci am strigat ca şi apostolii de frica morţii, poate că da. Ştiu însă că o mână mi-a fost întinsă şi am scăpat din scufundarea neîncrederii. Apostolii, cei ce erau înspăimântaţi de frica morţii ce-i pândea în năpraznica furtună ce le acoperea corabia cu valuri, aveau credinţă. Mai mult, aveau lângă ei pe Hristos care ar fi trebuit să le dea încredere. De multe ori neîncrederea reprezintă naivitatea trupului ce se teme de factorii externi ce lucrează asupra noastră. Credinţa este maturitatea unei conştiinţe ce lucrează direct la suflet indiferent de valurile zgomotoase ale ispitelor vieţii, indiferent de vânturile încercărilor şi avalanşele bolilor ce vin peste noi.

Încrederea şi credinţa sunt trăiri cu care trebuie să navigăm permanent pe marea vieţii şi când aceasta e liniştită sub cerul senin al bucuriilor, dar şi când e învolburată sub cerul posomorât al încercărilor. Iisus le-a zis: de ce vă este frică, puţin credincioşilor? Chiar, de ce ne este frică? Ori ce ne lipseşte mai mult, încrederea sau credinţa?

CLEPSIDRA

Am trei clepsidre. Ştiţi, clepsidra este obiectul acela ce măsoară timpul în mod frumos,  când materia se scurge din vas în vas, fir cu fir ori picătură cu picătură. Mereu am fost atras de clepsidre. Când eram copil priveam cu atenţie cum se scurge timpul din ea aşteptând de fiecare dată să se oprească înainte de terminare. Tot speram că undeva se va opri în curgerea lui. Apoi am înţeles că el e făcut să curgă, am înţeles e menirea lui rece şi constantă, liniară şi sigură.

Deci am trei clepsidre. Toate au pornit deodată şi curg separat, nu-s egale în curgerea lor dar de terminat se vor termina în acelaşi timp. Una a fost umplută cu pământ ales, pământ fin. Curge pământul fir cu fir în fiecare clipă şi se aşază la locul său. Uneori parcă ar sta, parcă ar dori să privească în trecerea sa prin tunelul strâmtorării la cele lăsate în urmă. Numai că cele din urmă vin şi apasă în aşa fel încât firul trece spre dimensiunea spre care a fost hărăzit, amestecându-se cu celelalte firicele, contopindu-se într-o grămăjoară fină de pământ.

Cea de-a doua clepsidră e mai fină. Ea merge cu lichid şi picăturile trec dintr-o parte în cealaltă strălucind în lumina celei de-a treia. E un lichid ciudat şi plin de viaţă. Parcă simte orice mişcare a celorlalte două clepsidre. Rezonează la firele de pământ ale primei şi tresaltă la fascicolele de lumină a celei de-a treia. Dar şi aşa, lichidul acesta ce se comportă ca valurile oceanelor  şi ca apele râurilor ce trec de la repeziş la deltă, trece cuminte ca printr-o arteră şi se aşează formând o mare roşie plină de viaţă aşteptând cuminte umplerea vasului spre un nou circuit.

A treia clepsidră e specială. E foarte scumpă şi umplutura ei nu poate fi văzută decât cu ochii minţii. Poate doar privind atent lumina ce se află în ea îţi vei da seama că acolo timpul se măsoară altfel. Numai lângă celelalte două îi poţi vedea lucrarea căci intensitatea luminii ei creşte proporţional cu scurgerea celorlalte, iar scurgea luminii ei este inepuizabilă. În timpul nopţilor stă ca o lampă de veghe şi priveşte cum se scurge materia suratelor ce-îşi văd de drumul lor constant spre locul hărăzit, sfidând timpul şi aşteptând clipa în care va părăsi clepsidra spre a merge în locul unde se află izvorul luminii.

AMESTECATE

Ştiu. Ştiu că uneori greşesc în cererile mele către Cel de sus şi ştiu că de multe ori nesiguranţa zilei ce vine îmi dă târcoale ca oricărui om. Chiar dacă sunt un optimist fără leac, cad în gândul că ziua următoare (care nu-i a mea) va fi mai grea ca cea care a trecut. Presiunea viitorului este o stare de grijă iar nu una de relaxare. Într-un fel, aici se văd limitele umanului coordonat de trup.

 Ştiinţa, cea care a avansat enorm în ultimii ani, nu  poate rezolva problemele omenirii deoarece este limitată în cunoaşterea omului. Căci să fim înţeleşi, omul, care deşi a fost disecat în cele mai mici părţi ale sale, ascunde în el informaţii de viaţă ce nu vor fi cunoscute ani buni de aici încolo. De fapt ştiinţa are un hotar limitat, unul ce nu poate depăşi cu mult barierele vieţii  în corpul fizic, în materia vie, una care prinde contur datorită sufletului şi acţionează după reguli dictate de conştiinţa lucrătoare  a minţii.

Problema mare a omului o constituie dorinţa de autonomie totală, care nu ar fi rea în sine dacă omul nu ar fi limitat. Ştiu, putem crea apă prin alipirea hidrogenului de oxigen, dar nu putem crea oceane şi râuri pentru a ostoi setea celor aflaţi în suferinţă. Putem crea ceasuri de o precizie perfectă dar nu putem opri timpul, nu putem coordona anotimpurile schimbându-le după voia noastră. S-au creat ţesuturi artificiale, se fac transplanturi şi clonări dar numai pentru a prelungi un pic viaţa, căci odată sosită moartea nimeni nu mai are putere, nimeni de pe pământ. S-a creat o întreagă industrie a iubirii cu locuri şi obiecte pentru cei ce spun te iubesc dar nimeni nu poate crea iubirea, căci iubirea a scăzut invers proporţional cu creşterea industriei amintite. De ce să nu recunoaştem, căldura  caselor bătrâneşti a dispărut în marile case de azi iar credinţa s-a împuţinat în ziua de azi deşi bisericile-s mai mari, mai frumoase, căci chiar dacă multă lume intră în ele, puţină intră cu trăirea cuvenită.

Şi ziceam că uneori presiunea zile de mâine mă cuprinde şi pe mine. Uit mereu că cer pâinea cea de toate zilele doar pentru astăzi,  cum a spus Hristos, căci nu ştiu dacă mâine voi mai fi.  Lumea de azi, puternic plecată spre materialism, judecă deseori realitatea duhovnicească după criteriile exteriorului trupesc lăsându-se influenţată de falsele impresii în care lipsa pâinii ar reprezenta singura problemă a omenirii. În pilda fiului risipitor constatăm că decăderea omului în cele duhovniceşti duce automat şi la foamea trupească, una ce ascute deznădejdea şi întunecă gândirea. Zic asta pentru că oamenii, mergând pe mâna raţiunii ce dă naştere  (zic ei) adevărului, creează iluzii ori fantezii care de multe ori se transformă în deziluziile unei vieţi trăite degeaba.

Viitorul îl construim în prezent. Mereu îmi spun asta când valul grijii zilei de mâine mă prinde uneori. Am spus că uneori cer de la Dumnezeu lucruri banale, lucruri ce nu trebuie cerute, lucruri pentru care trebuie să lupt şi să muncesc. Nu cer doar acele lucruri, mai cer ca şi Solomon înţelepciune, cer luminarea conştiinţei în lucrarea sufletului pentru trup şi pâinea cea de toate zilele. Pentru aici aceste lucruri îmi sunt de ajuns. Pentru cele ce vin atunci când materia şi ştiinţa devin neputincioase lucrez cu timp şi fără timp, cu încredere şi grijă (uneori).

(ANTI)SOCIAL

Se întâmplă uneori/deseori să dăm piept cu cele ale birocraţiei. Adică acea parte de viaţă pierdută prin faţa ghişeelor de tot felul unde cu timp şi fără, cu scaun ori fără scaun trebuie să completezi hârtii ce musai trebuie să fie depuse după ce stai la altă coadă. Evident că răspunsul îţi parvine tot după lungi şi îndelungi aşteptări pentru că de, omul trăieşte 1000 de ani şi nu-i bai dacă mai pierde o zi.

Într-o zi de marţi (nu sunt superstiţios) am avut plăcerea să stau de vorbă cu oameni necunoscuţi. Adică am făcut socializare încercând să văd cum trece timpul mort într-o societate bolnavă ce doreşte să trăiască mai bine (un vis neîmplinit al bunicilor mei, că al meu vis încă se derulează). Pe scurt, azi am plecat spre biroul de evidenţă a populaţiei şi de permise, taloane, numere de înmatriculare şi paşapoarte. Poate mai era ceva dar v-aţi prins despre ce e vorba. Aşadar azi am zis să-i facem paşaport fetei. Nu plecăm nicăieri dar nu se ştie niciodată, că poate după litoralul nostru poţi intra 5 km şi la bulgari, aşa de curiozitate. Cum nu are buletin musai îi trebuie paşaport.  Şi aşa a început dansul, adică moţăiala de pe un picior pe altul pe la ghişee. Nu numai că toate se deschid la 9, pentru mine care mă trezesc de la 5 deja foarte târzie ora. Dar pentru a plăti o chitanţă o oră juma’ cel puţin. Asta la o bancă, pentru că apoi trebuie altă chitanţă la altă bancă, la altă coadă. Traficul e nesemnificativ în ecuaţie aşa că-l las deoparte.

La biroul cu paşapoarte şi celelalte documente vreo 150 de persoane.  Afişe peste tot, pancarte şi camere de luat vederi,  oameni şi oameni cu copii. Aflu în într-un târziu că există o listă întocmită ad-hoc pe o măsuţă, mă înscriu la nr. 43 şi aştept. De fapt toţi aşteptau. Cam 15 minute cel puţin de om şi abia erau la cel de-al 20-lea.

Să vă spun despre copiii mici ce aşteptau cu părinţii pentru pozat, despre răbdarea lor? N-are sens, că bănuiţi ce hărmălaie era. Nici un scaun în toată clădirea, dar nici unul. Copiii obosiţi îşi oboseau părinţii şi mai obosiţi, foamea şi setea mare (că de plecai pierdeai rândul) şi nervii care erau întinşi dar fără să facă zgomot. Un serviciu social, pentru societate dar antisocial fără dar şi poate la modul în care se lucrează.

Nu ştiu care a fost motivul dar azi, deşi mai murmurau câte ceva, oamenii au aşteptat fără vociferări şi scandări. Fără să vrei intri în vorbă cu cei de lângă. Afli poveşti şi expresii nemaiauzite. Auzi fel şi fel de variante de excursii şi drumuri. Unii se lăudau cu caii putere alţii cu puterea cailor. Toţi priveau spre uşa unde scria paşapoarte de parcă acolo era intrarea în grădina raiului.

Un  simpatic cetăţean umblat prin mări şi ţări exclama plin de năduf spunând că în Germania mâncaţi-aş e în altu fel, că ei e mai civilizaţi ca noi. Şi îl poţi contrazice la problema de fond? Nicidecum, că poate la gramatică nemţii n-or fi aşa de pretenţioşi.

Una peste alta azi am venit cu un blog neteologic. Nu m-a răbdat sufletul să nu vă spun cele întâmplate ştiind că deseori şi voi vă loviţi de astfel de probleme, unii chiar mai des decât mine.

Ştiu că românii au o vorbă cu care nu sunt de acord, anume că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Nu e adevărat. Dar e foarte adevărat că în ziua de azi doar cine se înarmează cu răbdarea şi îşi ia ca scut liniştea şi speranţa poate trece cu bine fiecare încercare a zilei trăite. Altfel, fără credinţă, conştiinţă, răbdare şi iertare nu te mănâncă sfinţii, dar te poate lua  gaia cum zicea un cetăţean nerăbdător azi la ghişeul unei bănci.

 p.s Acest blog este constatarea unei zile petrecute la un ghişeu, o zi aproape pierdută.

IEFTIN ŞI BUN

Frumos titlul , nu? Cui nu-i convine să aibă parte de ceva bun şi ieftin totodată când în lumea asta pe unde mergi numai de bani se vorbeşte, de bani şi de lipsa lor mai precis.

Dar la mine altu-i baiul în postare, chiar dacă pe undeva, în cantitate neglijabilă, fac referire şi la partea financiară. Ca atare doresc să vă spun că mi-am făcut o mică surpriză (că uneori ne mai surprindem şi pe noi înşine) şi pe neaşteptate am hotărât o excursie prin ţară. E drept, îmi doream asta de vreo trei ani, dar mereu socoteala de acasă cu cea din târg nu dădea bine deloc. Aşa că într-o dimineaţă la ora patru am dat deşteptarea şi am plecat zicând Dumnezeu cu mila.

La început bun, apoi şi ieftin. În mare viteză pe autostradă am traversat Argeşul şi  la ora 7 dimineaţa deja eram la Cozia unde Liturghia era începută şi biserica plină. Oltul molcom trecea prin spatele mănăstirii după ce un pic mai sus trecuse de Turnu. Întins, întins am lăsat Vâlcea în spate şi am dat piept cu Sibiul. Drumul impecabil, timpul superb peisajele deja schimbate faţă de Muntenia din care am plecat. Casele cu acoperişuri de ţiglă şi specificul zonei m-au delectat în timpul mersului. Plus bisericile turn presărate prin fiecare localitate prin care am trecut.  Iov spunea nu vede, oare, Dumnezeu căile mele şi nu numără El toţi paşii mei? Ba bine că da, zic şi eu. Am trecut prin Sebeş am lăsat Alba Iulia în dreapta şi apoi  din Orăştie spre ţara Haţegului până la Prislop, unde se odihneşte părintele Arsenie Boca. Petroşaniul mi s-a părut prăfuit, nici nu ar avea cum să fie altfel. Numai că defileul Jiului m-a readus gândurile limpezi iar la Lainici am văzut o mănăstire foarte frumoasă. Ciorba de burtă (de gustibus et coloribus……) de la intrarea în Târgu Jiu a fost şi ea binevenită după alergătura nebună prin serpentinele Jiului.  La Polovragi se lucra şi doar altarul de vară şi bolniţa erau de vizitat, dar am văzut ctitoria brâncovenească de la Hurezi (Horezu) plină de pelerini şi de istorie.

Zice psalmistul  îndreaptă picioarele mele în cărările Tale, ca să nu şovăie paşii mei. Evident că nu doar mănăstirile au fost vizate (oricum nu le-am trecut pe toate în postare) în scurta mea excursie, scurtă de vreo 8oo de km. Am văzut drumuri bune, case memoriale, autostrada la care se lucrează, câmpuri roditoare, munţi îmbătrâniţi în frumuseţi ancestrale, câmpuri triste în nelucrarea lor dar şi-n seceta prăfuită a verii, case vechi şi bine îngrijite, mastodonţi diformi ce poartă nume de vile stricând frumuseţea zonelor prin apariţia lor hidoasă, râuri şi pâraie ce trec ce-şi trec liniştite valurile prin pământul acestei ţări ducând cu ele istoria locurilor udate spre marea cea mare.

N-am dat detalii despre nici o locaţie pentru că-s bloguri de specialitate pentru aşa ceva. N-am dat detalii pentru că poate la un moment dat fiecare îşi va dori să viziteze aceste locuri (unii poate au fost de câteva ori până acum). N-am vrut decât să vă spun că titlul postării mele este unul practic şi adevărat.  Excursia a fost ieftină pentru că având câteva  sandvişuri în traistă şi câte o cafea pe la vreo benzinărie n-am mai avut de cheltuit decât pe  benzină (merită când eşti cel puţin 3 inşi în maşină) şi pe cărţile cumpărate prin diversele locaţii vizitate.

Dacă v-am spus despre partea ieftină a excursiei trebuie să vă spun că partea bună a fost liniştea sufletească, limpezirea gândurilor, bucuria de a vedea locuri minunate şi mulţumirea că am reuşit să mă rup de ritmul complicat al vieţii pentru a face  minţii şi sufletului un pic de parte într-o lume mult prea materială.

RIDURI, CRĂPĂTURI ŞI FOND DE TEN

Dacă e vreun domeniu la care să nu mă pricep aproape deloc, apăi acela este cel al cosmeticelor, fireşte că la fel de puţin mă pricep la cosmetizare.

Nu ştiu ce-mi veni azi să mă gândesc la fondul de ten în timp ce căram găleţi cu apă pentru a uda pomişorii din grădină, fripţi de arşiţa soarelui şi chinuiţi de strânsoarea pământului fierbinte. Nici măcar nu caut pe net să văd care-i treaba cu fondul de ten, ştiu doar că e în diferite nuanţe şi e folosit pentru a astupa (dacă e corect termenul nu ştiu) eventualele semne lăsate de trecerea timpului, de vremea de-afară ori de alte acţiuni mecanice cu influenţă asupra chipurilor. Nu insist pe idee că oricum habar n-am, după cum spuneam.

Numai că mergând şi privind pământul crăpat de lipsa apei şi ridat de arşiţă, m-am gândit la fondul de ten. Probabil că şi Terrei îi trebuie un corector, că e pământul brăzdat de fel şi fel de agenţi care-i strică frumuseţea cu care a împodobit mii de ani universul. Până şi plantele şi-au schimbat verdele acela de viaţă, zâmbitor, într-un verde trist al acceptării uscăciunii ce prevesteşte uscarea.

Acum vreo lună de zile oamenii ziceau că nu se mai opresc ploile ridicând ochii spre cer şi cerându-I socoteală lui Dumnezeu pentru apa multă. Acum privesc cu ochii stinşi spre pământul care aşteaptă apa pentru a-şi masca rănile, pentru a zâmbi din nou prin verdeaţa plină de viaţă ce a duce bucurie.

Trăind la ţară, am văzut cum apa, acest fond de ten natural şi dătător de viaţă, astupă crăpăturile pământului. Acolo unde curge apă se închid rănile provocate de arsurile soarelui aproape văzând cu ochii, fără să lase cicatrice, fără să lase urme.

La început pământul era acoperit cu apă iar apa este cea care îl curăţă mereu. Fătul stă în pântecele mamei în placentă, iar când se rupe apa se pregăteşte pentru a da piept cu uscăciunea vieţii de aici. Omul (creştinul) din apă şi din duh primeşte naşterea din nou, apa (minim doi litri pe zi) cum se spune la televizor menţine organismul  pe linia de plutire, apa este cea care spală mizeriile zilei de pe corp, de pe corpul cel cu procente multe din apă alcătuit legând ţărâna din noi într-un lut ce nu trebuie să crape, într-un vas ce ţine un suflet ridat şi el, pentru un suflet ce aşteaptă un pic de fond de ten, pe bază de apă dacă există, iar de nu, măcar pe bază de lumină caldă. Zicea Solomon o apă adâncă este sufletul omului, iar omul deştept ştie să o scoată. Frumos spunea, iar la fel de frumos şi Iov care tânjea după lucrul cel aducător de viaţă spunând rădăcina mea se va răsfira pe lângă apă şi roua se va lăsa, noaptea, peste ramurile mele.

No, că am plecat de la fondul de ten şi crăpături şi am ajuns la apa dătătoare de viaţă.  Dar nu-i bai, că dacă la fondul de ten nu mă pricep, iar la cosmetizări nici atât, vream doar să spun că multe-s relele pe lume, dar mai rău e când omul încearcă să acopere cu fond de ten greşeala ce va ieşi până la urmă pe faţa brăzdată de încercările vieţii.

În rest, e nevoie de ploaie, căci altfel truda oamenilor cu mâinile crăpate în arşiţa zilelor lungi de vară ar rămâne pradă uscăciunii, iar lacrimile suferinţelor lor nu pot astupa ridurile bătute de soare, nici ele, şi nici măcar cel mai bun fond de ten din lume asta.

PLICTISIT DE MOARTE

Zilele astea am avut pauză de internet. Nu am fost în vacanţă, nu am avut parte de odihnă ci de muncă susţinută aşa cum şade bine omului de la ţară în plină vară. Bine, aş putea spune că am odihnit ochii, am primenit mintea şi am obosit binişor oasele. De altfel, sapa, cositul, greblatul şi udatul îndreaptă excelent oasele ce capătă o anumită formă de la scaunul din faţa monitorului.

Ori nu despre asta voiam să vă vorbesc. Dar cum aveam nevoie de o introducere am zis că-i potrivită cea pe care taman aţi vizualizat-o. Şi cum am învăţat la limba latină un dicton ce-mi place tare, ora et labora, am combinat munca fizică cu gânduri diverse despre viaţă şi moarte (nu e obsesie plictisitoare ci realitate) dând aşadar de lucru şi minţii  spre hrana sufletului în timp ce mâinile-şi vedeau de treabă.

Se întâmplă deseori să fiu prins (nu că-mi displace) în discuţii despre moarte, viaţă, veşnicie, relaţia trup-minte suflet. Şi uneori vorbesc din ştiinţa dobândită prin studiu, alteori din credinţa şi simţirea personală şi chiar din experienţa pastorală. De exemplu la slujbele de înmormântare mi-a fost dat deseori să constat ciudăţenia unei stări de fapt. Anume că deşi moartea trupească este un lucru ce nu ocoleşte pe nimeni, mulţi nu cred, nu conştientizează această mutare - zic ca trecere prin credinţă într-o stare de veşnicie - asta după ce o viaţa trăită pe-aici de fapt se uită a fi trăită. Nu am cum să cred doar în existenţa unei vieţi  în trup. Dacă era aşa probabil că trăiam ca animalele(ne comportăm ca ele uneori) într-o linişte firească fără perspectiva zilei de mâine, fără dorinţă, fără speranţă. Doar hrana ori rumegatul, dormitul şi munca.

Părintele Arsenie Boca face o comparaţie superbă a credinţei în veşnicia sufletului, chiar dacă trupul refuză să creadă acest lucru. El spune că nu-i poţi cere omidei să zboare pentru că nu va crede că poate face asta; dar va zbura totuşi când va ajunge fluture.

Hristos a făcut trei învieri aici pe pământ. Una în casa lui Iair, imediat după moartea fiicei sale de 12 ani; o înviere a fiului văduvei din Nain, în ziua înmormântării, la ieşirea din oraş; o înviere, a lui Lazăr, la 4 zile după moarte când deja întrase în putrefacţie. Toate aceste învieri nu au fost o oprire definitivă a morţii, căci cei trei au murit din nou la vremea cuvenită. A fost doar o lecţie pentru a încredinţa pe cei ce nu credeau în posibilitatea învierii, a vieţii veşnice. Biblia spune Dumnezeu deci nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El. (Luca 20-38) Asta chiar dacă trupul nu-şi mai găseşte folosinţă decât după învierea ce de obşte.  La slujba de înmormântare se spune dar el (omul) călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi‑a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit. Moartea trupului reprezintă aşadar oprirea răutăţii, a posibilităţii ca ea să se manifeste continuu.

Eee, n-aş  vrea să credeţi că doar asta fac când muncesc, că mai fluier şi eu şi mai cânt ca orice om ori ascult o muzică bună. Numa’ că-s momente când trebuie să-ţi mai aduci aminte şi de lucrurile ce uneori nu-s luate în seamă din cauza faptului că uneori/deseori doar ne facem că trăim.

În rest, îndreptat la oase şi odihnit la minte, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi că în fiecare zi îmi aduc aminte de moarte pentru a nu uita că trebuie să trăiesc mergând pe cărările vieţii pentru a putea apoi zbura printre razele de lumină ale universului.

p.s Dacă citirea blogului v-a plictisit de moarte nu-i musai să comentaţi.

FLOAREA RUŞINII

Zilele trecute în timp ce coseam prin curtea bisericii am asistat la un mică discuţie, aprinsă chiar, între o mamă al cărei copil a fost bruscat la gârlă de un altul mai mare, iar acesta, cel mare desigur,  nu părea a se simţi ruşinat deloc la cuvintele de mustrare şi grijă a femeii ce dorea să afle motivul pentru care fiul ei era ţinut forţat cu capul în apă.

După încetarea ostilităţilor, soldate cu fuga ruşinoasă a celui împricinat, o femeie mai în vârstă ce asistase şi ea la discuţie a zis: asta se întâmplă dacă floarea ruşinii nu mai are decât puţin roşu în ea. Că înainte, spunea ea, era mult roşu în floare şi doar puţin alb pe marginea florii.

Eu am picat câteva secunde pe gânduri şi am întrebat repede (că uneori curiozitatea este bună, dar nu mereu) ce-i cu această floare a ruşinii, că n-am auzit de ea. Eeee  părinţele, zice ea, eşti tânăr şi de aia nu ştii. Pe timpul meu (adică în urmă cu vreo 60-70 de ani) era o floare care se numea floare ruşinii şi creştea peste tot. Era roşie în mijloc cu puţin alb pe margine, floricele mici şi dese. E şi azi pe câmp, dar a mai rămas doar un pic de roşu în mijloc şi e albă toată. Bătrânii ziceau că de ce se împuţinează ruşinea între oameni, de aia se va albi până ce nu va mai exista pic de ruşinare.

Atât mi-a trebuit şi cum am ajuns acasă am intrat la calculator să văd ce e cu floarea asta, dacă o cunosc cumva. Şi am aflat-o în fotografii. O ştiu de pe câmp, dar eu o ştiu doar cu puţin roşu. Plus că nu ştiam cum i se spune în popor, catalogând-o drept bălărie alături de altele cărora nu le ştiu numele.

Vedeţi, ruşinea poate fi ori un sentiment de jenă ce vine în urma unei greşeli, poate fi umilinţă şi dezonoare, poate fi modestie sau timiditate. Şi cum în fiecare postare încerc să privesc lucrurile un pic şi prin prisma credinţei, prin cuvântul Scripturii,  am găsit un verset ce spune că este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har. Fără îndoială că ruşinea ce aduce păcatul este de fapt neruşinarea, obrăznicia ori aroganţa cu care spunem şi săvârşim anumite lucruri. Această stare de neruşinare vine în momentele de supărare, de pierdere a unor lucruri ce aduc atingere vieţii noastre, dar care stare, nu este una ce ne caracterizează, ci doar una de moment. Timpul ameliorează această stare şi conştiinţa scoate la înaintare ruşinea care aduce har, ruşinea ca părere de rău pentru momentele de neruşinare, ruşine ce o mărturisim celor din jur, mai apropiaţi, sau chiar la spovedanie (deşi e destul de greu, tot din ruşine, dar cea a sfielii de această dată). De altfel Scriptura zice:  nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele tale şi nu sta împotriva curgerii râului.

De la ruşinea goliciunii în care i-a adus păcatul pe primii oameni, trecând pe la domnitorul ce nu s-a sfiit să spele prin sărutare  obrazul ruşinat a lui Moş Ioan Roată, ajungem în zilele noastre unde, latinescul naturalia non sunt turpia (lucrurile naturale nu sunt ruşinoase), a fost împins la extrem, la o neruşinare căreia i se dă conotaţii de normalitate, frizând adevărul. Şi adevărului, după cum am auzit şi eu, de un singur lucru îi este ruşine, să se ascundă.

Nu ştiu ce să zic, poate că în fiecare casă ar trebui să existe un ghiveci cu floarea ruşinii, aşa, ca un barometru la care să privim atunci când nu putem privi în ochii celor din jur, nu putem privi în oglindă sau spre cer.

Mare ţi-e grădina Doamne, a exclamat mama copilului ce pătimise din cauza derbedeului neruşinat.

SARE ŞI PIPER

Azi am fost în contradicţie de gânduri. Pe de o parte aş fi vrut să scriu despre moarte(dar despre ea am mai vorbit ) iar pe de altă parte am zis să scriu despre glume, aşa din punct de vedere creştin. Nu că n-ar exista şi glume mortale, da’ nu-s chiar domeniul meu de activitate şi am zis că o combinaţie nereuşită ar strica fasonul postării. Aşa că azi merg pe zâmbet.

Deseori am fost întrebat dacă e păcat să glumeşti, să spui bancuri ori să faci farse. De parcă se terminaseră păcatele de pe faţa pământului şi rămăseseră glumele. Şi deşi am răspuns fiecărui interlocutor în parte, am zic că e bine să şi scriu despre asta.

Fără discuţie că o parte din gândurile pe care eu le scriu aici vă sunt cunoscute. Unii faceţi aceste lucruri din fire(mă refer la partea bună a lucrurilor), alţii pentru că aşa aţi primit de la părinţi ori prin propria educaţie şi experienţă de viaţă. Deşi uneori, mai ales în anonimatul virtualului, unii mai au scăpări necontrolate şi nedemne de statutul unei conştiinţe lucrătoare.

Dar să las umplutura vorbelor şi să trec la subiect. Aşadar vorbim despre glume şi veselie. Ori trebuie să spunem că glumele izvorâte din inima veselă şi bine dispusă ce nu deranjează pe nimeni, ce aduc bucurie, comuniune prietenească şi îndepărtează grimasele anumitor gânduri şi suferinţe sunt chiar binevenite. Cum spune şi psalmistul o inimă veselă înseninează faţa, iar când inima e tristă şi duhul e fără de curaj; o  inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele.

Numai că e o problemă. Nu toată lumea are înţelepciunea de a cântări greutatea unei glume în inima şi mintea celui ce o ascultă. Şi atunci când se depăşeşte măsura efectul poate fi invers celui de bucurie. Zic asta pentru că mulţi mizează pe glumele porcoase şi excesiv sărate şi piperate crezând că pot fi universal gustate de toată lumea. Ori apostolul Pavel spune că nu trebuie să spunem nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin iar asta pentru că ele pot aduce amărăciune şi supărare, mânie, izbucnire şi defăimare.

Evident ă trăim într-o lume în care partea vizuală şi de audiţie este la un nivel foarte ridicat. Numai că la un moment dat, giumbuşlucurile imorale  tendenţios condimentate cu substraturi uleioase, depăşesc măsura gustului. Căci un condiment pus în exces strică gustul mâncării, iar o glumă slabă nu poate fi dreasă numai dacă pui peste ea oareşce înţelesuri, pentru că-ţi lasă un gust amar ce îndepărtează bruma de zâmbet iniţial.

În viaţa de zi cu zi, în special cu prietenii, folosim glume bune şi facem farse nevinovate ce aduc un strop de voioşie într-o mare de încruntare generală. În lumea virtuală administratorii de site-uri au mers mai departe şi au creat diverşi smiley  ce simbolizează zâmbetul, râsul, hohotul de râs, hăhăitul şi râsul manifestat prin tăvălirea pe jos. Tot în viaţa de zi cu zi, dar şi în lumea virtuală, găsim deseori şi glume nesărate, mojicii şi insinuări ce nu-şi au locul, expresii şi gânduri ce numai zâmbet nu ne pot aduce pe chipuri.

Răspund în ultima parte la o altă întrebare primită de la un copil. El m-a întrebat într-o zi, privind la icoana predicii de pe munte, dacă Dumnezeu zâmbeşte. Şi am zâmbit la întrebarea lui. Cred că da. De fapt cred că lumina divină are şi acest atribut, căci poate fi un zâmbet pe care Dumnezeu ni-l trimite călduros. Lumina nu este o stare de posomorâre ci de bucurie. Iar dacă glumele noastre aduc lumină pe chipurile celor cu care comunicăm, dacă aduc senin în inima lor, atunci nu pot fi socotite păcat.

TESTAMENT

„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului.” (stihiră din slujba înmormântării)

Deseori am auzit vorbindu-se în diferite locaţii şi în diverse situaţii despre testament, despre ceea ce în formă juridică autentificată ori doar olografă câte cineva lasă urmaşilor ori posterităţii bunurile dobândite într-o formă sau alta în timpul vieţuirii pe aici, pe pământ.

Într-un fel, la un moment dat, poate că fiecare om se gândeşte la ce se va întâmpla cu cele strânse după ce-i va sosi ceasul trecerii către veşnicie, către forma de existenţă ce nu mai presupune forma materială ci doar pe cea spirituală, destul de neglijată de altfel cât trăim în forma fizică.

Istoria ne-a arătat că de-a lungul timpului au fost oameni care şi-au dorit cu ardoare dusă până la extrem, la obsesie şi nebunie, să fie veneraţi după moarte. Şi-au dorit să nu-i uite oamenii pentru că frica morţii şi a nesiguranţei ori necredinţei în viaţa veşnică le-a întipărit în minte că doar aici vor exista prin cele lăsate posterităţii. Ori până şi cele mai megalomane edificii create de unii pentru a nu fi uitaţi au fost la un moment dat făcute una cu pământul de trecerea timpului.

Deci ce lăsăm în urma noastră? Ori ce ar trebui să lăsăm, mai bine spus. Părerile sunt diverse. Unii îşi întocmesc testamente riguroase, catalogând fiecare bun pentru fiecare moştenitor, crezând că n u vor fi uitaţi. Foarte fals sentimentul. Odată cheltuită averea se uită şi numele. Şi vă spun asta eu care, trecând prin cimitir deseori, văd pe cruci ori monumentele funerare cuvintele nu te vom uita niciodată. Adică abia mai văd cuvintele, pentru că sunt aşa de murdare şi acoperite de muşchi de pământ încât îmi dau seama că averea s-a risipit de mult timp, iar niciodată şi-a schimbat înţelesul. Ar fi mers spus nu te vom uita până nu vom termina bănuţii.

Unele testamente sunt deosebite. Arghezi are unul foarte frumos, bănuiesc că-l ştiţi; iar Ienăchiţă Văcărescu lasă unul care nu este luat în seamă decât de ziua naţională ori la vreo sărbătoare în care ne aducem aminte de românismul nostru. Deosebită mi s-a părut cererea lui Alexandru Macedon, căci a cerut ca la moartea sa să-i fie găurit coşciugul pentru a-i fi scoase afară palmele. De ce? Pentru ca lumea întreagă să vadă că el, împăratul, nu a plecat cu nimic de-aici, că de fapt tot ceea ce strânge omul nu e  al său şi implicit nici al urmaşilor, căci nici ei nu sunt nemuritori(în forma fizică).

„Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ din carele am fost luat, la Cel după asemănare mă ridică şi cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă.”(stihiră la slujba înmormântării)

Teoretic  cele adunate de noi în această lume ar trebui să le dăm Celui de la care le-am primit. Aici vorbesc din punct de vedere creştin. În definitiv, dacă am venit goi şi plecăm goi(hainele de înmormântare sunt irelevante) înseamnă că toate cele de care ne-am bucurat pe-aici ne-au fost încredinţate doar pentru a ne folosi de ele, de ale utiliza în desăvârşirea noastră, în şlefuirea noastră pentru a reprimi starea dintâi, paradisul. La Liturghie spunem ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate, acea recunoaştere şi recunoştinţă pentru toate cele primite, conştientizând totodată că e mult mai bine aşa, că nu suntem stăpâni a celor pe care le administrăm ci doar utilizatori vremelnici.

În definitiv, dacă putem lăsa ceva posterităţii, putem lăsa ceva într-o formă neperisabilă. Putem lăsa într-o formă olografă scrisă în inimile celor pe care i-am cunoscut, într-o formă ce nu trebuie autentificată de nici o autoritate lumească, într-o formă ce poate fi dusă şi în veşnicie. Probabil că e mult de lucru la acest capitol, căci puţini sunt cei care se pricep a scrie în inimi cu literele ce pot fi citite chiar şi în veşnicie.  De ce? Pentru că e  un alfabet ce se transmite pe cale sufletească.

LUMINI ŞI UMBRE

„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” Matei VI, 22-24

Îmi plac mult aceste cuvinte ale Scripturii. Mai ales dacă înţelegem prin cuvântul trup însăşi viaţa. Asta înseamnă că ochiul este luminătorul vieţii, iar ochiul este conştiinţa ce la rându-i ar trebui să se lase luminată şi iluminată de lumina ce nu poate fi măsurată de nici un instrument al lumii acesteia.

Altfel spus, luminătorul vieţii este conştiinţa; de va fi conştiinţa curată, toată viaţa va fi luminată. Iar de conştiinţa va fi rea, toată viaţa va fi întunecată. O conştiinţă întunecată poate îmbracă în beznă o viaţă întreagă, mai ales când omul încearcă să slujească la doi stăpâni.

În momentul în care oamenii au ales aproape la unison să închidă ochii la vederea Adevărului s-a făcut întuneric trei ceasuri făcând să se cutremure pământul din care au ieşit trupurile celor ce căutau lumina. Evanghelistul Ioan spune că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” Ceea ce înseamnă că cei care aleg întunericul, cei ce aleg orbirea lui mamona, sclipitoare de altfel, nu vor avea parte de lumina cea neapropiată. Zicând asta merg cu gândul la primii oameni, la starea paradisiacă. Acolo se trăia în lumina lină a sfintei slave cereşti. Numai că sclipirea falsă a luminii demonice a întunecat privirea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, lumina demonică le-a umbrit lumina divină şi au văzut apoi cu ochii lor goliciunea cu care s-au îmbrăcat, dezbrăcându-se prin propria lor alegere de haina luminii celei dintâi. Deja ochiul lor, conştiinţa lor, i-a îndepărtat de Dumnezeu, căci s-au ascuns.

Într-un fel, inversul acestei situaţii s-a petrecut pe drumul Damascului când, cel ce credea că le vede bine pe toate, Saul din Tars, orbit de lumina divină a putut vedea cu adevărat lucrarea conştiinţei. Orbirea de moment i-a luminat drumul spre un apostolat ce l-a dus spre primirea luminii veşnice, cum însuşi le spune colosenilor „mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.”

A alege între Dumnezeu şi mamona înseamnă a alege între lumină şi întuneric. Dacă am privi astronomic, geografic mintea noastră, o putea-o  percepe ca pe un glob cu două emisfere. Evident că într-una este lumină şi în cealaltă întuneric. Numai că această stare de întuneric provizoriu nu trebuie să fie lucrătoare, ci nelucrătoare. Căci lucrul nostru trebuie să-l săvârşim cât este lumină, iar întunericul ce vine peste noi să-l prelucrăm în odihna aşteptândă a răsăritului, a începutului de viaţă.

Din nefericire, constatăm cu mâhnire, se întâmplă tot mai des să vedem conştiinţe orbite de nesiguranţă şi disperare, de alegeri greşite în momente în care întunericul luminează fals şi distruge lumina din om, transformându-l pe acesta în umbră rece, lăsându-l  gol şi golit de simţuri, de bune dorinţe, de speranţă, de iubire.

Ne-au fost lăsaţi ochii trupului să vedem lucrarea Lui şi să vedem lucrarea noastră. Mai presus de privirea ochilor noştri avem privirea conştiinţei noastre. Ochii trupului se curăţă prin lacrimi de amărăciune sau bucurie, prin lacrimi de durere, prin clipiri ce numără clipele în care fiecare privire caută o rază de lumină. Ochii minţii, conştiinţa ce luminează sufletul, trebuie să-şi cureţe retina trăirilor şi alegerilor interiore alegând adevărata lumină, cea care-şi are izvorul în iubirea vieţii.

DOUĂ VICII

„ Şi a zis Iisus (după înviere)lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona,  Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.

Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.

Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.”

Poate că textul scripturistic a fost prea lung, dar e atât de frumos şi de grăitor încât nu mergea ciuntit nicicum. Discuţia avută de Mântuitorul cu Petru după înviere reprezintă un model de iertare şi iubire. Asta chiar dacă Petru s-a mâhnit la a treia întrebare. Şi asta pentru că i-a adus aminte de lepădarea de dinaintea răstignirii. Hristos l-a mustrat cu iubire, ca un adevărat prieten.

Iertarea şi iubirea ce vin în urma unei greşeli ar trebui să reprezinte superioritatea omului faţă de celelalte vieţuitoare ale pământului. Mai ales că avem pildă pe însăşi Mântuitorul care iartă pe cei ce-l răstignesc, iartă pe tâlharul ce-şi recunoaşte păcatele, iartă pe Petru cel ce se lepădase.

De fapt când iubeşti pe cineva (şi aici exclud din start iubirea trupească, erosul) îl iubeşti şi accepţi cu toate defectele. Altfel, poate fi cineva plin de calităţi şi virtuţi, că dacă nu vrei să iubeşti ori să ierţi nu dai dovadă de cele spuse de apostolul Pavel ce zice că "dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr, dragostea toate le suferă, dragostea toate le crede, dragostea e plină de nădejde, dragostea toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 4-8)

Rugăciunea domnească Tatăl Nostru, ştiută de aproape toţi creştinii, spune la un moment dat şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Evident că cel ce rosteşte mecanic aceste cuvinte nu percepe mesajul transmis, nu simte că iertarea este o stare a sufletului. Fără iertare sufletul este cuprins de rugină, fără iubire (repet, nu fizică) îşi pierde strălucirea.

Evident că iertarea nu poate schimba trecutul, dar poate pregăti viitorul. Într-un fel putem spune că e omeneşte să greşeşti dar e dumnezeieşte să ierţi şi să iubeşti pe cel ce l-ai iertat. Iertarea şi iubirea sunt atribute ale oamenilor puternici, sunt o imitare a unei stări divine cu care rar ne putem întâlni.

De aceea Hristos le spune apostolilor că întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

Iertarea şi iubirea sunt virtuţi ce se prind greu de sufletele oamenilor, dar când devin vicii, când nu poţi trăi fără ele, răspândesc lumină şi linişte peste tot.

TĂCERE

„……vreme este să taci şi vreme să grăieşti” Ecclesiastul III

„Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul.” Iacov III, 6-10

Tare mult îmi plac aceste rânduri scripturistice. Recunosc, sunt genul de om care vorbeşte mult. Uneori vorbesc prea mult, devenind obositor pentru cei din jur. Iar partea mai rea este că nu de fiecare dată vorba este ziditoare. Căci mintea lucrează pe cele ale lumii şi vorba rosteşte lucrarea minţii. Iar de multe ori această lucrare este dăunătoare, căci lucrează din aprinderea simţirilor trupeşti. Amintiţi-vă de Petru care cu iuţime i-a promis Mântuitorului că îl va urma până la moarte. Cu aceeaşi iuţime s-a şi lepădat de trei ori, chiar cu blestem. E drept, apoi, a plâns cu amar.

Unele lucruri în viaţă pot fi evitate prin înfrânarea limbii. Că nu degeaba se spune că tăcerea  e de aur. Dar acest aur nu e la îndemâna oricui, căci cine ştie să-şi păstreze tăcerea conştiinţei în cunoştinţă şi cu bună pricepere  îşi păstrează prietenii şi se apără de duşmani. Fireşte că tăcerea osânditoare a lui Hristos în faţa lui Pilat a făcut mai mult decât o mie de cuvinte. Dar cine are această tărie a tăcerii vorbitoare înaintea semenilor? Puţini sunt cei care ştiu să tacă, să evite războiul declaraţiilor, să potolească puhoaiele  de nestăvilit a gândurilor tulburi ce se revarsă deseori peste câmpiile liniştite ale sufletului.

La Iaşi există o cameră a tăcerii, o cameră fonică unde se spune că nu poţi rezista mai mult de 15 minute. Liniştea este aproape de perfecţiune. Îţi poţi auzi sângele curgând prin vene, bătăile inimii şi mai mult ca sigur gândurile. Într-o lume unde gălăgia este normalitate tăcerea este socotită o boală, iar asta pentru că puţini sunt cei care ştiu să asculte tăcerea.

Apoi, cred că mai avem de învăţat cum este cu tăcerea interioară, căci de multe chiar în interiorul nostru e gălăgie. Trebuie să învăţăm să ne ascultăm pe noi înşine, să vorbim prin tăcere, fără de cuvintele ce uneori ne pot osândi. Şi mai zic că tăcerea poate înceta doar când oferi iertarea, când spui adevărul, când strigi după ajutor.

Pentru azi am vorbit destul. De aceea închei cu cuvintele psalmistului ce zice frumos  „pune  Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”.

IDENTITATEA

Cine zic oamenii că sunt Eu? O întrebare pe care Hristos o adresează la un moment dat apostolilor săi pentru a afla percepţia celor din jur. Răspunsurile au fost variate, căci mulţi dintre oameni îl considerau a fi Ioan, alţii Ilie, alţii Ieremia proorocul. Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Întrebare directă, pentru cercul restrâns al apostolilor. Petru a zis Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!

Am plecat de la această discuţie scripturistică pentru că din ce în ce mai des remarc că sunt semeni de-ai noştri care nu-şi asumă identitatea. Şi nu vorbesc aici de o criză de identitate în sensul celor la care se referă Freud ori Erik Erikson. Mă refer la faptul că de cele mai multe ori încearcă să înăbuşe identitatea iniţială cu surogate ori identităţi ce dau bine la public în loc să-şi asume propriile însuşiri. Şi de aici apar o grămadă de probleme pe care nu vreau să le dezvolt, că-s alţii mai buni în acest domeniu.

Conform Wikipedia tot ceea ce face ca o entitate să fie definibilă și recognoscibilă reprezintă identitatea respectivei entităţi ori cum ar spune logica, un obiect este același cu sine însuși. Dicţionarul vine şi el şi ne spune că  identitatea este însușirea a ceea ce este identic. ◊ asemănare, similitudine perfectă.; ansamblu de date prin care se identifică o persoană.

Criza de identitate, lipsa asumării adevăratei identităţi creează probleme în sensul vieţii. De multe ori oamenii nu se mai regăsesc în ei înşişi ci în avatarele lor, nu se mai regăsesc în gândurile lor ci în a celor din jur, ca să nu mai vorbesc de faptul că se identifică cu poveştile altora, cu chipurile celor din jur, cu vieţile celor pe care îi întâlnesc în viaţă ori virtual.

Deşi semănăm între noi bine, ca oamenii, suntem unici în creaţie. Chiar şi gemenii se deosebesc atât fizic cât mai ales ca simţire şi gândire. Ori asumarea identităţii înseamnă responsabilitate civică, dacă privim laic acest lucru, şi purtarea crucii fără cârtire dacă privim acest lucru în perspectivă creştină.

O mare problemă o reprezintă spaţiul virtual. Aici foarte mulţi useri nu-şi declină adevărata  Identitate. Motivele sunt diverse. Aş umple două pagini dacă le-aş enumera. Foarte mulţi cred că se protejează dacă nu-şi declină adevărata identitate. Ori în ziua de azi, când se ştie aproape tot, e puţin probabil să spui că te fereşti de cineva/ceva. Ba aş spune că vulnerabilitatea este mult mai mare. În momentul în care îţi afişezi adevărata identitate devii independent, degajat şi lipsit de frustrări. O persoană care se afişează cu ceea ce-l reprezintă este o persoană liberă. Şi asta indiferent că vorbim de port, limbă, însemne religioase, ocupaţie ori chip. Din momentul în care cei din jur ştiu cine eşti, lucrezi ca atare, te tratează ca atare şi nu eşti privit cu suspiciune.

Dacă vreţi, tot creştineşte vorbind, desfigurarea chipului divin din noi din cauza păcatului duce la o ruşinare aidoma celei în care s-a găsit Adam cu Eva când s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Se prea poate ca foarte mulţi oameni să refuleze în spaţiul virtual acoperiţi fiind de un anumit tip de mască. Mult mai rare ar fi aceste refulări dacă identitatea afişată ar fi cea corectă, cea cotidiană.

Iar Hristos i-a spus tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Că de oameni ne putem feri dar de Dumnezeu niciodată, El ştie adevărata noastră identitate.