PELERIN PE MUCHIE DE CUȚIT

 

Trosnesc lemnele în soba învechită de timp și miroase a iarnă în jurul casei. Mă uit pe fereastră și văd cum cad frunzele merilor și nu pot să nu mă gândesc că acum câteva zile, în lumina și căldura unui soare ce părea ireal de generos, am mers din nou, alături de oameni frumoși și buni, pe cărările deja bătătorite ale unui spațiu din care a a răsărit Soarele dreptății.

Da, ca un copil lipsit de răbdare, mi-am făcut din nou, încă din vară, planuri pentru a fi primul la colindat, ca-n vremea unei copilării care, cel puțin din adâncul sufletului meu, nu se lasă dusă. Și ca un făcut, cele mai frumoase aniversări, tot în bucuria unor oameni speciali le-am petrecut, firește, într-un spațiu în care, cu două mii de ani în urmă, se restarta numărătoarea anilor, se așeza borna de la care se pleacă pe calea mântuirii.

Plecările mele în pelerinaje sunt mereu cercetate de ispitiri care mai de care mai profunde ori mai năstrușnice, fiecare din ele pliate pe starea sufletească de moment. Am plecat de ziua mea de naștere (îmi pare rău că nu v-am putut fi alături tuturor), zi pe care, oricât aș fi ascuns-o, tot ieșea la iveală. Așa că iată cum au decurs lucrurile, ca să nu ziceți că vă mint.

În mod normal într-un spațiu în care jumătate sunt evrei și jumătate arabi palestinieni, nu e indicat să pleci cu carne de porc la tine. Evident, eu am luat, nu pentru mine, ci pentru o româncă ce e pe-acolo de peste 30 de ani și nu prea poate veni acasă. Părintele nostru ghid, dragul de el, m-a rugat să-i aduc acestei femei un pic de jumări de porc, oarece cașcaval și brânză de burduf, să-și mai aducă și ea aminte de gustul bucatelor de-acasă. Firește, fiindcă am plecat de ziua mea, pentru cei din grup, am luat gutuiată (că tot vă pomenesc deseori despre ea), și am luat, deh, 55 de guri nu-s de colea. Apoi, doi tineri frumoși și cuminți (români de-ai noștri), veniți din nordul Europei au vrut să-mi facă o surpriză în aeroport, și chiar mi-au făcut, de mi-a stat inima în loc. Ei, drăguții, mi-a  adus un cadou, neștiind că atunci când treci prin interviul de securitate te întreabă și dacă ai primit vreun colet de la cineva. Evident, după intense târguieli de a-mi spune ce e în pachet, am aflat inițial că e o ustensilă de bucătărie, apoi am constatat că voi merge în pelerinaj cu o mândrețe de cuțit în bagaj, asta așa, pentru a mă învăța minte să nu mai ispitesc cititorii cu descrieri pantagruelice. Vasăzică, pentru a scurta, părințelul trecea vama având în bagaj jumări, brânză, gutuiată și un cuțit, toate pentru un pelerinaj ca-n poveste.

Am făcut zeci de km pe jos, am străbătut sute de km cu autocarul, am plâns pe piatra sfântului mormânt, am cântat colinde la Betleem și-n câmpul păstorilor, am cercetat Marea Moartă la 29 de grade, în apa Iordanului am cântat toți troparul Bobotezei, la Cana Galileii am participat, ca într-un vis, la nunta biblică, la marii sfinți ai pustiei ne-am cutremurat de asprimea locurilor de rugăciune, în grădina Ghetsimani am privit măslinii bimilenari, martorii momentelor în care gura divină a sărutat pământul scăldat de sângele și păcatele oamenilor, am văzut piatra martiriului primului creștin, Ștefan, dar și frumusețea bisericii Mariei Magdalena, mai sus de piatra tânguirilor hristice, locul în care sudoarea lui Hristos s-a transformat în picături de sânge, am străbătut văi și dealuri, orașe și sate plecând zi de zi cu gând de rugăciune în autocarul care, pentru o săptămână, s-a transformat în spațiul ce a dat naștere unei familii bazate pe prietenia strâns legată de dorința de fi pelerini pe drumurile care, cândva, se sfârșeau pe Marea Galileii, acolo unde Mântuitorul se retrăgea tainic în stihiile nopții pentru a cerceta credința și încrederea apostolilor Săi.

Știu că mulți doresc să vadă poze multe iar eu sunt zgârcit cu postarea de fotografii, fiindcă ele surprind doar o secundă dintr-un moment, clipa însă, clipa trăită,  nu poate fi prinsă într-o poză ce multora nu le zice nimic. A intra pe Golgota, acolo unde noaptea, și acum, parcă se aud loviturile de bici și cele ale ciocanelor care lovesc nemilos piroanele ruginite ce străpung palmele vindecătoare ale lui Hristos, a intra acolo e cutremurător, dar e vindecător momentul în care, din piepturile a zeci, chiar sute de români, auzi cântându-se „Hristos a înviat” la Biserica Sfântului Mormânt, când la Liturghia săvârșită în limba greacă auzi aceeași cântare și, printre alte limbi ale pământului, rugăciunea „Tatăl Nostru”, în graiul nostru strămoșesc, să răzbată printre și peste zidurile groase ale cetății, în vreme ce lacrimile de bucurie curg pe obrajii celor care deja își promit să mai ajungă la locul învierii cel puțin încă odată în viață.

Acolo internetul nu-i la îndemână, asta poate fi rău dacă ești dependent de el, o binecuvântare dacă nu ești. Un lucru e clar, de sfântul Andrei, cel care ne-a creștinat pe noi, grupul de pelerini era la Betsaida, locul nașterii marelui apostol, asta după ce ziua am mers pe corabie, așa cum el și fratele său, Petru, alături de ceilalți, mergeau să-și câștige pâinea. N-am fost acasă de ziua României, dar drapelul nostru a fost ridicat pe corabie și, din piepturile tuturor a răsunat imnul, apoi alte melodii dragi poporului nostru, lacrimile fiind din nou prezente în ochii celor care mulțumeau lui Dumnezeu că strădania lor de a fi în acest pelerinaj a fost răsplătită cu clipe binecuvântate de împreună rugăciune.

Am fost iar pelerin pe drumul vieții, pelerin pe muchie de cuțit, în ispitirea unor omenești trăiri, în grija unor firești cercetări, străbătând Drumul Crucii pentru a-mi aduce aminte de propriile căderi sub cruce, aproape de Poarta de Aur, locul judecății universale, locul în care conștiința, robită ori descătușată de presiunea unor angoase va fi martor și mărturie  a celor săvârșite aici pe pământ. Am fost pelerin rugător pentru toți cei dragi de-acasă, pentru pentru prieteni, pentru enoriașii ce mi-au fost încredințați, pentru toți cere m-au rugat să-i pomenesc în rugăciunile mele și acolo, pentru mine cel care, repet, ca unul care a plecat mereu primul la colindat, să fiu mai bun, mai atent, mai răbdător și mai încrezător în cele ce vor veni, spre a mă putea ridica în credință după oricare cădere, bucuros că am mereu lângă mine oameni dragi, speciali și  frumoși, apoi, deasupra, de fiecare dată, pe Dumnezeu, pe Cel ce-mi zâmbește de fiecare dată pentru copilăreștile trăiri, cercetându-mă cu blândețe aidoma unui bun părinte ce nu-și lasă niciodată copilul pe calea pierzării.

PALMA LUI DUMNEZEU

 

Spuneam cândva că palmele, deseori, în asprimea lor, pot ascunde truda unei zile; dar palmele, adunate în lumina rugăciunii, pot deschide cerul. Altfel,  o palmă, dacă e dată spre lovire, anulează orice lucrare a mâinilor ce trudesc spre câștigarea pâinii, iar dacă-i vorba de dreapta, face inutilă chiar și treimică adunare a degetelor ce săvârșesc închinarea.

Dacă e să vorbim despre lucrarea palmelor, că tot întreba un copil cândva ce-i mila, ce e milostenia, dacă nu  înțelegem că ele,  palmele,  sunt instrumentele prin care iubirea se întrupează, degeaba le folosim spre fală, degeaba îndreptăm degetul doar spre noi, dovadă mai mare de egoism nu există, văzându-ne doar pe noi, doar suferința ori aparenta noastră suferință,  rămânem strigătul mut dintr-o pustie prin care nu trece nimeni să ajute, rămânem singuri, cu palmele pline de cele strânse doar pentru noi, dar golite de sensul real, salvator și chiar mântuitor spre care au fost hărăzite.

De exemplu, cândva, printr-un pustiu lipsit de viață și deopotrivă de umanitate, trecea un călător, cobora de la Ierusalim spre Ierihon, mai bine spus cădea, cădea de la rai spre iad, de la cer spre pământ. Întâmplarea face (ce straniu, ce lipsit de sens să vorbești despre o întâmplare oarecare într-un plan perfect) ca pe lângă acest om căzut, pe lângă muribundul lăsat sărac și sleit de viață din pricina unor tâlhari, viclenii prăduitori ai virtuților omenești, întâmplarea face zic, să treacă doi slujitori ai Domnului dintre care unul chiar preot. Și au trecut, au trecut sprijinindu-se în litera unei legi din care n-au înțeles decât fontul scrierii, nu și sensul ei, răceala semnului, nu spiritul ei. Și mă întreb eu deseori, oare de ce, cel ce oprește lângă necăjit, străinul, aparent dușmanul neamului, de ce acesta își înmoaie inima și cu ajutorul palmelor, din puținul său reușește să dea nădejde de viață, sieși dându-și nădejde de viață aici, dar mai ales pentru viața cea de apoi. De ce?  Pentru că el a înțeles, tot pe drumul vieții fiind, că cele pe care ni le-a dat Dumnezeu nu-s doar pentru noi, ci și pentru ceilalți. Degeaba am ochi dacă mă văd doar pe mine și nu mai văd pe nimeni în jur, degeaba vorbesc, adică chiar vorbesc degeaba dacă fac acest lucru doar pentru că-mi place să vorbesc ceea ce doresc doar eu să aud, degeaba lucrez dacă palmele mele se închid, se fac pumni când vine vorba de ceilalți, deschizându-se doar spre mine, cel lipsit de sațiu.

Palmele care ating spre a tămădui suferința sunt palmele care poartă în ele puterea primordială a zidirii, nu distructiva invidie fratricidă cu care oamenii își arată azi, unii altora, pumni și semne de război. Ahh, și ar mai fi ceva, când ridici cu toată voința pe cel căzut, când palma ta îi atinge rana, nu doar aspectul material te motivează, căci în lume nu avem doar bolnavi cu trupul, ci și cu sufletul, iar suferința lui sufletească te macină, căci sunt destui tâlhari și ucigași de suflet care seamănă durere între oameni.

Sunt multe palme în lumea asta, matematic ar fi simplu de calculat, mai greu de numărat cele care nu vatămă, cele care mângâie spre alinare și mai ales care, în stigmatizarea lumii, se pot lăsa străpunse, ca odinioară cele ale lui Hristos, spre a da exemplu tuturor că doar îmbrățișarea mântuitoare, chiar dacă-i cu suferință, aduce liniște, nu răzbunarea unei palme strânse în pumn.

„Cine este aproapele meu”? Această întrebare macină viscerele celor care, nemulțumiți de răspunsurile concrete ale vieții, își caută loruși dreptate. E simplu, aproapele este tot omul, fiecare dintre cei ce poartă chip divin și care, indiferent de pregătire, culoare a pielii ori alte diferențe de suprafață, trăiesc animați de aceeași sclipire și lumină ce vine din interior.

Parcă nicicând nu s-a simțit mai bine ca în aceste vremuri dorința de a vedea cât mai multe palme întrupând iubirea declarată,  prinderea de mâini a celor care nu doresc să construiască ziduri de indiferență, ci hore de bucurie, a celor care ar coborî nu de pe măgar, ci din mașină pentru a urca un pribeag al sorții, a celor care, deși nu poartă văzut semnul vreo unor cuie în palmele lor, poartă în inima lor frisoanele unor trăiri pe care cei mai mulți nu le-ar putea purta, răbdând din iubire chiar și acele palme care, în loc să-i doboare, îi ridică.

O mână întinsă și o palmă strânsă înseamnă prietenie și semn de pace, o mână muncită este deseori scuipată, palmele omului muncit primesc deseori scuipatul unei descărcări sufletești ce dă o putere anume de a merge mai departe. Mai greu este cu palmele care, purtând în ele un cap îngândurat, poartă povara unor decizii pe care deseori nu capul o să le ducă, ci însăși ele, palmele cu care ne câștigăm pâinea ce de toate zilele, cele pe care, până și în clipa cea de pe urmă, le așezăm ostenite pe pieptul în care o vreme a stat un suflet ce-și dorește din urcarea de la Ierihon spre Ierusalim, de la iad la rai, de la pământ la cer.

DRESORUL MUȘTELOR

 

A fost odată ca niciodată... . Da, cam așa încep toate poveștile, că dacă n-ar fi fost, firește, nici nu s-ar mai povesti. Dar poveștile cu prinți și zmei, prințese și împărați de diferite culori chiar sunt de poveste, mai greu cu prezentul, aparent repetabil din vremuri ancestrale, încă din timpurile în care până și puricele se potcovea cu 99 oca de fier.

Nu știu cum vedeți voi timpurile, dar de-o vreme muștele sunt prezente peste tot, semn că mizeriile, suculenta hrană a enervantelor înaripate, se găsesc peste tot, ca și cum domnia ordinului dipterelor a fost instaurată în ascuns și acum, cu meșteșugite bâzâieli cotidiene, se transformă în dictatură.

Când eram copil, stând pe marginea șanțului pentru a asculta povestirile din război ale veteranilor ce-și beau cinzeaca la ceas de seară în vreme ce fumau tutun tocat și rulat în foaie de ziar într-o tehnică ce implica scuipatul ca un adevărat ritual, am auzit pe unul dintre bătrâni spunând, cu trimitere către un camarad de-al său, că „în vremurile căcăcioase cel mai bine o duc dresorii muștelor”.  Desigur, în mintea mea de copil nu am înțeles prea bine zicerea, mă gândeam, desigur, că există un dresor care chiar îmblânzește supărătoarele insecte, deh, cu zăhărelul fiind păcălite chiar și alte viețuitoare, mult mai inteligente.

Trecut-au anii și acum, observând vremurile din liniștea unei curți în care pătrunde mai greu vacarmul unei lumi în care lupta celor ce doresc să se facă cât mai vocali devine din ce în ce mai intensă, nu ai cum să nu vezi și roiurile de muște ce se adună după fiecare măcel pe hoiturile celor pe care-i uităm imediat, exact ca-n descrierile homeriene la căderea Troiei; după fiecare ospăț al celor ce se așază la mesele negocierilor, care mese, să fim serioși, se transformă în chiolhanuri la care flămânzii lumii nici măcar nu îndrăznesc să viseze, resturile acestor ospețe fiind raiul muștelor ce se înfruptă fără sațiu din ceea ce li se oferă ca dat de drept, în vreme ce celor care chiar li s-ar cuveni o îmbucătură de hrană, li se refuză nu doar dreptul de a avea, ci chiar și pe cel de a cere.

Zice Ecclesiastul că „o muscă moartă strică amestecul de untdelemn al celui ce pregăteşte miresme; puţină nebunie strică preţul la multă înţelepciune.” Evident, știa înțeleptul ce zice, unde se așază musca se pierde calitatea, acea stare de bunătate și bine, înlocuită de cele mai multe ori cu cantitatea, obsesia umană de a avea cât mai mult pentru a devora fără sațiu dintr-o materie ce pare că se împuținează vizibil.

Dresorii muștelor, da, există, sunt cei care, stăpânind peste multe, reușesc cu un strop de zahăr sau  o lingură de miere să facă rost de roiuri de devoratori de resturi. Nu mai contează că aparentul paradis promis, stupul plin de faguri încărcați, se transformă încet, încet în ghena plină de gunoaie, câtă vreme există pâine (stricată) și circ, dresori și dresați,  viața merge mai departe și nimeni nu se simte cu musca pe căciulă.

Ahh, și ar mai fi ceva, bâzâitul supărător, muștele nu au liniște nici sătule, nici flămânde, sunt pregătite continuu pentru pentru un atac supărător și murdar, prolifice în înmulțire, insistente în lucrare și fără scrupule când vine vorba de menire, în definitiv, chiar și dresorii lor ori cei mai mari împărați, au devenit potențiale victime.

Stând cu gurile deschise pentru a devora minciunile vremii, fake-news-ul cotidian, ne-ar putea intra musca-n gură, cum zice românul, cel puțin metaforic vorbind. Altfel, câți dintre noi, în încercarea de a prinde o muscă, nu și-au dat palme? Cred că toți, numai că acestea nu ne trezesc deloc, dimpotrivă, aceste palme se pot transforma în aplauze pentru dresorii care, oferind resturi frumos ambalate, își creează roiuri și roiuri de devoratori de pâine și circ într-o lume ce se descompune vizibil în fața unei umanități lipsite de sațiu și de sens.

Știu, când vine vorba de lucruri serioase se așterne tăcerea, chiar dacă, sincer, aș fi spus că nu se (mai) aude nici musca.

 

 

 

FUGA DIN PARADIS

 

Ochii mijiți ce încercau să pătrundă dimensiunea începutului unei zile de vară rămâneau de veghe în pândirea oricăror mișcări care să dea semnalul vreunui joc, chiar dacă, un lucru era clar, fără să-ți termini treaba din  curte, nu scăpai ușor la joaca ce părea mereu vitregită de scurgerea unui timp nemilos.

Cine avea nevoie de ceas într-o copilărie ce deja se zugrăvește în cuvintele oarecum amare ale adultului presat de nemilosul timp al nesfârșitelor treburi? Nimeni, în copilărie era de ajuns să ai un cârd de rațe românești, măcăitul lor începea înainte de a răsări soarele, semn că deja trebuie să alergi prin porumburi după frunză de dovleac ori să culegi frunze de floarea soarelui pe care, tocate, în amestec cu mălai, să le dai gurilor înfometate ale orătăniilor de pe bătătură, că nu doar rațele erau iubitoare de-un festin matinal, ci și curcile, iar restul, fiecare, după rang ori regn, cu alte feluri.  Da, cu ochii mijiți, cârpiți de somn, căci seara, pe-atunci, care copil să intre în casă devreme? Să fim serioși, poveștile cu strigoi și vâltori cu comori ascunse în zi de praznice erau nelipsite, cum de altfel și alte jocuri de ascuns, pitit și strigat, acel „piua” care desemna pauzele fiind un cuvânt rar folosit, în copilărie pauza desemnând doar timpul de masă, somnul pe fugă și câteodată rezolvarea temelor, sigurul moment în care se coborau în bernă steagurile veseliei, temele din vacanță fiind dușmanul elevilor care-și predau cărțile la final de an școlar încredințați fiind că nu vor pună mâna pe-un creion cât e vara de lungă. Noroc cu cărțile, cele de joc, desigur, ca să nu se facă vreo confuzie, ele erau nelipsite din buzunare, pe orice șanț, maidan ori islaz, la gârlă ori pe vreo podișcă, strângeau imediat rândurile, mai ales când combatanții, osteniți de alergat după mingea plină de petice ori țurca ce te ținea cu ochii în soare, se strângeau să joace ori să facă galerie. Iar vacile, săracele (că pe-atunci copiii mergeau cu vacile), erau păscute pe lângă bostănării (nu vă spun de ce) și pe malul gârlei, era cumplit să pierzi la joc, porunca cea mai grea însemna să ai grijă de animale pe perioada în care ceilalți se scăldau, iar scăldatul însemna ore întregi de bălăceală, după care, acasă, sleiți de foame, mușcam cu poftă dintr-o jumătate de pâine în care se îndesau roșiii, brânză, castraveți și uneori jumări de porc.

Sincer, inițial m-am gândit să scriu ceva despre măreția copilăriei, doar că aici nu știu dacă-s de folos cuvintele mari, dogmatismul  și academicul n-au ce căuta printre copii, nu azi, poate că niciodată, fiindcă a fi copil presupune a ști că un costum cu cămașă scrobită e frumos, dar a fi julit în genunchi și ars de soarele dimineții e mai sănătos; a jongla cu tastele este ceva normal în ziua de azi, a te juca afară până când foamea îți trezește fantezii culinare, e o bucurie și-o raritate; a te trezi la prânz după ce ai stat până la miez de noapte pe telefon e ceva banal, fantastic e să te trezești înainte de răsărit, să-ți iei undița și, cu un pachețel în care ai șnițele, pâine proaspătă și cireșe, s-o tai spre baltă, în locul pregătit de seara, unde alături de prieteni să prinzi pește după pește în hlizeala peste care, uneori, și soarele părea a  se opri pentru a privi.

Evident, nu pot scrie aici și toate problemele copilăriei, drăciile adică, cum spuneau cei mari, fiindcă nu e vremea și locul, convins fiind că și-acestea vor apărea cândva negru pe alb, spre aducerea aminte a unor clipe pe care azi nici cu ochii mijiți nu ni le mai putem închipui.  „Lăsaţi copiii să vină la Mine că a unora ca acestora e împărăţia cerurilor”, n-am zis eu asta, ci Hristos, şi bine a zis aşa, căci inocenţa copiilor, chiar şi atunci când greşesc, este balsam pentru cei care au uitat că de fapt a fi mare/adult nu este egal cu a fi drept, ci a fi mare înseamnă a fi mai înţelept, căci deseori un copil este mai drept în greşeala sa decât un adult în dreptatea sa.

Altfel, pe-atunci, aveam puține trotuare și multe desene cu creta. Azi, țărâna a fost astupată cu asfalt și nu mai desenează nimeni, șotroanele au rămas doar amintirea unor sărituri cu numere, iar miuța, doar un cuvânt inventat de cei care, cândva, cu  o minge peticită, încercau să dea sens unui timp numit copilărie, unor vremuri în care singura grijă era să te trezești dimineața și, cu ochii mijiți, în soarele dimineții, să-și faci planul de bătaie pentru încă o zi de rai în paradisul copilăriei, în inocența unei dumnezeiești perioade din viața unui om. Dacă vedeți vreodată vreun copil la ceas de dimineață, desculț, cu genunchii ghemuiți la piept sub tricoul decolorat de arșița verii, cu ochii cârpiți de somn și fluierând imperceptibil vreo melodie a vremii, nu vă speriați, nu e bolnav, suferă, poate, de frica de a nu îmbătrâni niciodată. 

Inocenţa este, cred eu, acel drept judecător al copilăriei, starea în care fructul oprit devine prima lecţie de maturizare într-o lume în care oamenii fug de rai taman pentru că au uitat cum este să fii copil. Și credeți-mă, pe-atunci nu exista niciun fruct dorit ori oprit care să nu fie gustat, pe-atunci nici nu ne gândeam cât de repede poți fugi din paradis.

SETEA DE LUMINĂ

 

V-ați obișnuit, probabil, cei câțiva cititori ai mei, ca-n perioada pascală să vin cu câteva rânduri și gânduri despre experiența slujirii într-un sat ca multele altele, vizibil îmbătrânit și trecut prin încercările vremurilor, cu tineri plecați peste mări și țări ori, după caz, risipiți în căutarea unor locuri în care, măcar la nivel de speranță, să caute un spațiu în care să se împlinească material.

Am reflectat mult dacă să mai scriu ceva, dacă să mai postez ceva, de când cu expansiunea virtualului e abundență de fotografii prelucrate, ouă și iepurași, de mesaje motivaționale aparent pline de substanță încât, sincer, cuvintele mele simple ar fi precum rugina apărută-n sudurile inestetice ale unor căpătâie de fiare menite să fie îngropate în radierul unor construcții inutile.

Oricum, nu mă pot dezice de o stare, de bucuria luminii după care tânjesc de când am văzut-o prima dată, de la naștere, parcă e o sete de lumină, lumina fiind singura condiție în orice lucrare a mea, gândind, cu micimea minții mele, că până și Dumnezeu, Creatorul, nimic n-a lucrat înainte de a face lumina, și de-atunci nimic în întuneric, pe ascuns, cum se lucrează azi și, în tristele știri ce apar de pretutindeni vedem un întuneric de nedescris în inimile și mințile celor ce conduc destinele unor oameni condamnați la întuneric fără nicio vină.

Sărbătorile mi-au fost mereu prilej de cercetare, întâi a propriei mele trăiri, apoi și-a celorlalți, a celor care vin rând pe rând să se mărturisească spre a încerca să primească lumina în candelele curățite ale sufletelor lor încercate de vremurile trăite, de falsitatea celor din jur, de inesteticul construit haotic, de mizeria ce pare a deveni o normalitate și de lipsa unei perspective în care siguranța, măcar ea, să fie o constantă.

„Nu vă temeți!” Da, asta a spus îngerul femeilor mironosițe, și n-aș avea cuvinte cu care să contrazic acest imperativ, în definitiv, oricât de mare ar fi întunericul, cu o pâlpâire de lumină îți faci curaj, te agăți de fiecare licărire și pășești atent, până și  umbra morții se topește în fața luminii curate. Da, asta le-am spus oamenilor, să nu se teamă, lupta pentru viață, pentru asta de aici și deopotrivă pentru cea veșnică, este o continuă școală în care înveți să primești, să dai și să păstrezi lumina, fie că vorbim de lumina minții, fie de cea a sufletului, fie de lumina lucrurilor făcute cu drag.

„Bucurați-vă!”  Asta a spus-o Hristos, iar bucuria faptului că oamenii, bătrâni, tineri și copii, rânduri, rânduri au pășit pragul bisericii pentru a asculta, pentru a mă asculta, pentru a-i asculta reprezintă, fără discuție, o bucurie, încrederea legată între noi în ani de zile dând sens slujirii mele și trăirilor lor mai mult ca oricând. Când tinerii pe care cândva i-am ținut în  brațe la botez, când adulții cărora cândva le-am mai predat la școală ori au venit la slujbe în copilăria lor, când toți aceștia au răbdat orele târzii  de după denii pentru a se mai spovedi, căci veneau de la serviciu ori facultăți, înseamnă că lucrarea nu e degeaba, cum spuneau și cu altă ocazie: „care părinte (preot) să ne știe mai bine ca dumneavoastră și cum să mergem în altă parte dacă sufletul nostru e aici?”

Dincolo de frica ce-mi dă și mie târcoale deseori, din nou, am primit și am dăruit lumină, am lăsat deoparte tehnologia și am stat printre oameni cu timp și fără timp, între necazurile și bucuriile lor. Recunosc, nu-s atât de vrednic încât să le rezolv pe toate, să-i bucur ori să-i mulțumesc pe toți, nici Hristos n-a făcut asta, și nu nu că n-ar fi putut, ci pentru că lumina arde în libertate, închisă, stinsă ori acoperită nu mai are niciun folos.

Am lăsat la final copiii, concursul lor și darurile primite, cărți pentru lumina minții, icoane pentru lumina sufletului, toate spre mărturisirea unui adevăr care pe unii îi doare, pe alții îi tulbură, pe alții îi agită și pe foarte mulți îi liniștește.

Dăruind lumină, am primit lumină, dăruind încredere, am primit bucurie, dăruind clipe, am primit timp, un timp în care parcă ceasurile n-au mai avut putere, furat parcă din veșnicia unor momente primordiale.

Spuneam cândva că  atunci când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. Acum vă spun să nu vă temeți, bucurați-vă, viața e cel mai mare dar din univers, chiar dacă, iată, vine pe lume în durere și, tot în durere, se risipește la timpul cuvenit. Să fiți lumină, să dați lumină, tot ceea ce faceți la lumină este spre adevăr, iar adevărul zidește, dimpreună cu dragostea, tunelul prin care se revarsă oceanul de lumină în care se plămădește viața.

REVERENDA CU CIULINI

 

O lună straniu de luminoasă pe cerul unei nopți de februarie parcă-mi străpunge fereastra. Ochii larg deschiși abia percep senzația nopții, visul, oh, visul ce taman se sfârși a fost atât de viu încât parcă și mai stranie mi se pare acum luna ce pare a se clătina în vântul puternic al nopții.

„Dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!” Știu, unii dintre voi cunoașteți cuvintele, pe de o parte pentru că le-ați citit ori ascultat, alții pentru că le-ați trăit. Ce vis, repet, ce vis, căzusem atât de jos... .

Când ceri o parohie, atunci, foarte tânăr, pleci entuziasmat, nici n-ai avea de ce să fii altfel, ești ca soldatul care nu știe ce-i războiul, uniforma curată și pușca lustruită îi dau curaj, habar nu are ce-i noroiul și sângele și cât de repede se strecoară moartea pe lângă viață. Și-apoi, de mine zic acum, mergând la Preaînaltu`, cum din școală spuneam toți, când ceri o parohie să ceri ca și cum ți s-ar cuveni, că vrei să faci misiune, să te bați, să fii un bun ostaș pe câmpul de luptă duhovnicească al parohiei. Și-am cerut ca și cum de drept mi se cuvenea, desigur, ca fratele cel mic din evanghelie, plecând să plinesc ceea ce visam și dând piept cu ceea ce nu gândeam.

În visul de azi noapte frigul aproape m-a doborât, dar în prima iarnă de slujire a fost cumplit, ca și în multe altele după, un godin jigărit și mai apoi o sobiță cochetă dar prea slim pentru mica noastră biserică nu făceau față gerului, agheasma îngheța tun în sticlă și cădelnița, deși cu jar în ea, parcă-și dădea duhul la fiecare cădire, în timp ce clopoțeii se tânguiau jalnic în scuturarea ritualică, cerșind, parcă, îndurare de la sfinții ce asistau la slujba preotului tânăr căruia îi înghețase freza încă din timpul utreniei.

Când îți ceri averea și-o primești, habar n-ai ce povară ți se dă. „Primeşte acest Odor şi-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are să-L ceară de la tine”. Da, ți se pune în palmă pe Cel ce-n palmă ține toate și, cel puțin în inima celui ce crede, o avere mai mare ca aceasta nu există.  Spre final, Preaînaltu`, după ce am citit rugăciunile de după împărtășire, mi-a zis așa: „câtă vreme frăția ta te vei duce la biserică precum te duci la casa părintească, vei reuși în toate, de-acolo îți iei puterea, chiar dacă o să mănânci o grămadă de pâine cu țepii ciulinilor în palme.” 

N-am băgat în seamă, desigur, mă gândeam că așa trebuie să-ți spună ierarhul la hirotonie, de unde atâția ciulini, eu sunt deja preot, adică... . Zice-se că visele durează foarte puțin dar cuprind în ele și-o viață întreagă. Cred că m-am zvârcolit un pic în somn, ciulinii mi se agățaseră de reverendă, ciulini și turiță, erau poalele pline, cimitirul, pe-atunci, era o pădure de salcâmi cu petice de bozii, ciulini și turiță din care ici, colea, la lumină, se ițea câte un mormânt mai curat. Reverenda mea, nouă, prima reverendă, avea poalele brodate cu țepii mici și mari ai bălăriilor ce scrutau semețe cerul. Și-n vreme ce pe marginea unei cripte piguleam cu migală țepii, o bătrână s-a apropia de mine și mi-a zis: „ehee, părințele, așa se mănâncă pâinea, cu spini, cu mărăcini, doar punând palmele la muncă scapi de ei, dar trebuie să mai pui busuiocu-n cui”.

M-a durut un pic, recunosc, eram la început, să te îndemne cineva la muncă, așa de subtil, nu-i de colea, dar mi-o meritam, eu am cerut averea slujirii, partea ce mi se cuvine, cum spunea fiul risipitor. Greu vis, repet, mă dor oasele, în noaptea asta am cosit, am cărat gunoaie, am tăiat lemne, am întins sute de metri de sârmă, am săpat și turnat betoane cât pentru o viață, am fasonat fier și am cărat cărămidă, am bătut kilometri de drumuri și-am vorbit cu oamenii pe care îi văd zi de zi dar și cu cei pe care doar pe drumul amintirilor îi mai poți găsi, toate într-o repetare a lucrurilor făcute în ani și ani de zi în încercarea de a scăpa de ciulinii unor trăiri ce se agață de minte și înțeapă ființa.

Și-apoi, pentru că-n astfel de momente ai nevoie de ajutor, prietenii, cei adevărați, nu sunt cei care te caută doar la bucurie, la hramuri și sfințiri, nunți și botezuri, ci cei care,  în vreme de restriște, printre betoane, moloz și alte trăiri, vin să te întrebe de sănătate. Știu, asta-i chiar realitatea, nu doar o parte din vis, căci atunci când crezi că nu mai ai ieșire, când ești afundat cu totul în sufocantele datorii și îndatoriri, puțini sunt cei care-ți întind o mână, mai ales văzându-te plin de ciulinii și turița unor bălării ce înăbușă bruma de nădejde cu care ai plecat cândva la drum.

„Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește...”. Chiar așa, e partea de rugăciune pe care noi, slujitorii, o uităm deseori, culmea, fiind tocmai momentul primirii acestui har al preoției. Uităm de puterea aceasta vindecătoare care plinește ceea ce noi în slăbiciunile ori mândria noastră nu putem vedea ori lucra. Când îți ceri averea despre care crezi că ți se cuvine, nu te gândești că vreodată tot la sursă vei ajunge, că te vei întoarce, că te vei trezi ca dintr-un vis fără de sfârșit spre a vedea totul la lumina zilei, în adevărul mai mult decât palpabil al realității. Căci, în definitiv,  ridicarea și întoarcerea înseamnă libertate, slăbiciune fiind, culmea, taman fuga, dorul de ducă, stările în care credeai că poți face ce vrei și poți fi cine dorești.

Nu m-a mai luat somnul, gândul la fiul risipitor, la mustrarea conștiinței sale, la felul în care, la un moment dat, nopțile îi vor fi ros din marginile sufletului și așa zdrențuit de încercări, gândul acesta m-a întors peste timp. E bine acasă lângă cei dragi, dar bine-i este sufletului și-acolo unde a primit haina cea bună, inelul ce atestă paternitatea, dacă vreți, chipul pe care-l purtăm și, cel mai de seamă, pâinea cea bună, cea care îndestulează deopotrivă și pe stăpân și pe slugă.

Reverenda am ars-o, am ars-o de multă vreme, scămoșată de ciulini și perpelită prin flăcările unor lumânări lăsate de izbeliște  n-ar fi dat bine acum printre oamenii cocheți ai vremii. Dar și-așa, acum, pe aleile curate pe care creșteau cândva boziile și-n spațiul mai mult decât luminat și cald al slujirii, se simt deseori țepii unor ciulini, începutul prin care trecem toți, vrem ori nu vrem, când plecăm pe drumul de acasă spre... acasă. 

DRACUL L-A PUS

 

A da vina pe ceilalți, a arăta cu degetul ori a te dezvinovăți pentru banalele, puerilele și nenumăratele greșeli, păcate ori nereușite deja este un sport, un sport pe care-l practicăm toți, aidoma scenei biblice în care, Adam și Eva, protopărinții noștri, nu-și asumă responsabilitatea căderii și, bărbatul dă vina pe femeie, femeia pe șarpe/diavol, fiecare dintre ei ascunzându-se de la fața lui Dumnezeu, fugind din calea adevărului.

Este foarte adevărat că românul, viteaz de felul lui, găsește și-n asta o portiță de scăpare, de fapt poteca ce se înfundă când ți-e lumea mai dragă, fiindcă atunci când ți se pare că nu-i dracul chiar atât de negru și că ești în stare să negociezi cu el, neștiind că el joacă doar la cacealma și că e greu să mergi  la mizele ridicate la fiecare nivel, te trezești singur, în osândirea unei conștiințe ce roade asemenea unui vierme neadormit, tânjind după timpurile în care îți folosea altfel libertatea, alegând, desigur, binele, ca singura alternativă a trecerii diverselor punți întâlnite pe drumul vieții.

Există un pasaj biblic, evanghelistul Matei îl redă în capitolul IV, un pasaj în care Hristos, dus de diavol în pustiul Carantaniei, depășește cele trei ispitiri clasice într-o  formă ce aparent pare lesne de împlinit, greu de dus la capăt de către cei nepregătiți. Și-apoi mai e un aspect, nu cred să fie îndemn divin căruia omul să nu-i fi stat împotrivă ori povață față de care să nu cârtească, meteahnă omenească, deh, total diferită de ascultarea făcută de Fiul lui Dumnezeu, fie chiar și-n cele mai grele clipe, făcându-Se, ascultător până la moarte. Omul, nu, nu procedează așa, se complică în văicăreli fără fundament, fie că-i prea sărac, fie că, bogat fiind, îl invidiază lumea. Dacă postește se laudă, dacă nu postește, fie se vaietă, fie blamează postul. Se uită urât pe soarele verii și suduie frigul iernii, nici timpul nu-i e de ajuns de fiecare dată, fie trece prea repede când toate-i merg din plin, fie prea încet când are de așteptat, blestemând  clipele ce par a sta în loc.

Foamea, primul obstacol, foamea aia viscerală, cea care nu-ți dă pace, starea în care nu te poți odihni nicidecum, foamea este prima ispitire, verbul a gusta devenind poartă prin care oricând putem cădea, a mânca, devenind deja o permanentizare a stării consum, a neputinței de a trăi, fie și pentru scurt timp, fără această permanentă gustare. În fața foamei cad cei mai mulți, pentru un colț de pâine, de prea multe ori, săvârșindu-se crime ce fac de rușine întreg neamul omenesc.

Trufia, vanitatea, iubirea de sine, mai precis a puterii sinelui, a clipelor când spunem că nimeni nu-i ca noi (de  frumoși, deștepți, puternici, pricepuți etc.), acestea reprezintă a doua ispită pe calea vieții. Scapi de foamea viscerală, materială și dai în beția minții, a autosuficienței, a aripilor false, de ceară, ca cele ale lui Icar și Dedal, cele care doar te ridică doar până la înălțimea din care, căzând, n-ai să te mai poți ridica niciodată.  Îndemnul de a te arunca în golul propriei existențe există, mulți zdrelindu-și genunchii, alții rupându-și gâtul, cei mai mulți pierzându-și sufletele, aproape toți bazându-se pe falsele lor puteri, cerșind în cădere aripi îngerești pentru a scăpa de zdrobirea adevărului.

Bogăția, da, cea de a treia ispitire, nevinovata dorință de a avea mai mult, tot mai mult, schimbând verbul a fi în mult mai căutatul a avea, strângând și tot strângând, vânzând clipe din frumusețea tinereții și a puterii maturității în încercarea de a fi bogat pentru o bătrânețe atât de săracă în putere. A-ți vinde viața, sufletul în închinarea adusă unui ban ce nu e altceva decât ochiul dracului (înțelepciunea populară o zice, nu eu) nu este decât iluzia că vei reuși cu toți banii strânși să cumperi fericirea pe lângă ai trecut toată viața și n-ai băgat-o în seamă fiindcă era sărăcăcios îmbrăcată.

Și mai e ceva,  nu te face frate cu dracul pentru a trece puntea, la capătul celălalt nu e nimic bun, e malul în care te așteaptă alte ispitiri, jocurile aparent nevinovate în care același drac pe care tot dăm vina, și-a băgat coada spre a încurca ițele și așa înnodate  de prea multe compromisuri. 

Dăm vina unii pe alții și toți arătăm cu degetul spre ceilalți, cădem în banalele ispite cotidiene, nu  învățăm nimic din greșelile trecutului, poftim la firimiturile risipite prin diversele cotloane ale existenței, ne aruncăm în gol spre prinderea unor umbre reci și diforme, alergăm după bogăția unei lumi pe care n-o putem stăpâni niciodată, nefiind în stare, de altfel, să fim cu adevărat stăpâni nici pe propriile noastre sentimente.

 

CÂND BILANȚUL NU STĂ ÎN BALANȚĂ

 

Stă finalul  de an într-un capăt de ață, se scurge nevăzut și nebăgat în seamă, speriat cumva, în trista-i despărțire, de petardele ce vor să facă intrarea unui an nou, zicem noi, toți, mai bun ca cel ce se duce în statistica unei  istorii ce încă se va scrie. Și-apoi, ăsta-i rostul timpului, să împartă clipele, zilele și anii în părți pe care noi să le trăim bine sau rău, părți pe care le-am dori uitate ori repetate, toate într-un bilanț ce presupune, desigur, și-o balanță, în care să cântărim plusurile și minusurile unor irecuperabile momente ale vieții.

„Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”.

Trăim vremuri ciudate, vremuri în care, deși totul pare a fi vizibil, se fac din ce în ce mai multe lucruri în ascuns, la suprafață fiind scoase doar rezultatele ce dau bine în ochii celor care, la fel de fals, se bucură ori apreciază reușita celorlalți.

La final de an se face bilanțul general, pe lângă cele semestriale ori trimestriale, lunare ori, de ce nu, cotidiene cu care-s obișnuiți oamenii moderni. Toți aleargă după cifre care, puse în balanță cu anii anteriori, să fie mult mai mari, cu situații îmbunătățite și cu planuri viitoare care să stoarcă din noi ultima clipă de timp liber rămasă și așa în așteptarea unui moment ce pare a nu se mai ivi. Pe vremuri exista nebunia cincinalului, a planului de arătură, semănat ori te miri ce alte lucruri de înfăptuit într-o societate aflată la limita agoniei dintre libertate și închisoare în propriile vise. Azi, mai moderni,  ne afișăm cu realizările prin oceanul fără de sfârșit al virtualului ce face valuri numai bune pentru cei ce practică surfing printre cifrele obositoare ale unei omeniri căreia nu-i mai pasă de oameni, totul  reducându-se la statistici reci prezentate în aplauzele unor useri ce uzează de butonul like în încercarea de a se face remarcați din mulțimea mută a unor oameni ce poate n-au reușit mai nimic în anul ce-a trecut.

„Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale”. Ce frumos vorbește Ecclesiatul despre adevărata stare de fericire în care ar trebui să ne trăim clipele, și nu, nu că am reuși prea mult, ci taman cu puținul de care dispunem, asta fără a ne uita înciudați pe cei ce aparent sunt pe val, ci doar conștientizând că pe creasta valului ești doar un timp, mai apoi trebuind să cobori la același liman de la care ai plecat, în nisipul ori pământul ce ne face pe toți egali la un moment dat.

În încercarea vremurilor trăim stări confuze, pe de o parte ne-am dori lucruri ori stări ce nu ne-ar folosi decât vremelnic, pe de altă parte blamăm situația în care ne aflăm, ne tăvălim în micimea unor efemere plăceri și dăm cu piciorul unor momente de suflet, respingând prietenii în favoarea funcțiilor, anulând întâlnirea cu Dumnezeu  pentru întâlniri de afaceri, mimând bunătatea în disperarea de a ieși în evidență, devenind sclavii propriilor noastre căutări, terminând totul în singurătatea unor realizări mărețe, străini de oameni și încătușați în propriile căutări neîmplinite.

Știu, e vremea bilanțului, cei mai mulți își aștern pe hârtie, în word sau excel reușitele, măreția unor realizări ce parcă n-ar mai fi fost sub soare. Desigur, majoritatea își încordează mușchii deasupra celorlalți ca și cum fără ei nimic nu s-ar fi putut.  Nu zic, deși sunt tentat, dar a zis-o Hristos, în discuția cu Pilat: „n-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus”, de unde reiese că uităm deseori că pe mintea și puterea noastră suntem limitați, fără ceea ce primim de Sus și, de ce nu, la fel de bine, de la ceilalți, de la cei mai mici deseori, n-am putea (mai) nimic.  

„Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui”?

Bilanțul este o sabie deasupra capului tuturor, e o sabie cu două tăișuri, una care te obligă să ieși pe plus, eventual mai bine decât ceea ce a fost înainte, de multe ori cu sacrificii ale căror urmări nu pot fi niciodată calculate, că pe-astea, de sacrificii zic, nu le mai contabilizează nimeni corect, ele sunt, zice-se, pierderile inerente ale unui război pe care și-l asumă toată lumea. Uneori nu am habar pentru ce alergăm atât, care-i țelul, la ce ne folosește totul când de fapt nu avem nimic și de ce nu reușim să ne oprim din alergare decât în momentele în care, fie ajungem să facem bilanțul altora, fie, și mai grav, să ne fie făcut bilanțul.

Acum ceva zile, trecut prin sat, m-am întâlnit cu una din bătrânele satului, care, e lesne de înțeles, a prin multe finaluri de an la viața ei. Am întrebat-o despre cum se mai simte și ce mai face, iar răspunsul ei simplu m-a luat pe nepregătite, căci ridicându-și ochii la cer, a zâmbit  senin și, la cei peste 85 de ani ai săi mi-a răspuns cu cuvintele unui tânăr: „sunt ok, părințele, de mulți ani sunt așa, am învățat să mă mulțumesc cu ce am, cu ce mi-a rămas,  în sărăcia mea sunt cea mai bogată”.

Suntem sclavii unor bilanțuri ce par a nu se mai sfârși, dăm seama pentru multe și mărunte, ne dorim ca-n prima zi a anului ce vine, cumva, reportul anul precedent, adică a celui ce taman se scurge, să fie cât mai mare, să avem din ce ne înfrupta într-un an despre care nu știm nimic, doar că-și va șterge zile după zile ca și cel ce e pe sfârșite, hrănindu-se cu clipele vieții noastre, prea ușor risipite în lucrarea unor situații pe care ceilalți fie le invidiază, fie le apreciază tardiv, fie le copiază stângaci, totul într-o matematică ce dă mereu cu plus în cele materiale și, din nefericire, cu minus în relația dintre oameni.

Și doar ce-am spus, „toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”.

 

 

 

 

CE-AȚI VĂZUT PĂSTORI?

 

La ora 3.oo dimineața aproape nu mișcă nimic sub cer, doar un câine, trezit din somn, din te miri ce vis pantagruelic, latră anemic într-un colț de sat.  E o liniște stranie, aproape te sperii când îți auzi propriile gânduri netulburate de zgomotul în care te-ai obișnuit să trăiești, cu precădere în ultimele zile, când iureșul unor neterminabile cumpărături și pregătiri ucide orice brumă de sensibilitate, dacă mai există printre oameni așa ceva atunci când fiecare centimetru de parcare e vital și ultima grijă, cea sufletească, aproape că nu mai contează. 

Bag seama că toropeala căldurii din case, peste care s-a suprapus oboseala din săptămâna ce-și dă sfârșitul, își spun cuvântul, chiar și cei mai viteji bombardieri, stăpâni ai petardelor, și-au închis prăvălia cu bubuituri. Zâmbesc Cerului și la cer, sclipesc stelele pe cerul unui decembrie plin de căutări și alergătură. Mă gândesc la Liturghia ce-o să umple biserica de oameni maturi și copii cu suflete pline de bucurie și, deopotrivă, mă gândesc la păstorii din Beit Sabur, de lângă Bethleem, cei care, în pustia nopții, au fost cei dintâi prezenți la nașterea Pruncului ce din veșnicie s-a întrupat, s-a născut, pentru ca cei ce se nasc, muritorii,  să se înveșnicească.

Să vezi cerul unindu-se cu pământul nu-i de colea, martori fiind cereștile cete îngerești, mărturisitoare ale întrupării ce venea cu veste bună, o veste pe care oamenii n-au socotit-o la loc de cinste și-au trecut peste ea în alergătura cotidiană.  „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”!  Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Alaltăieri seară era un zumzet prin tot satul, ceata de colindători veseli, aidoma unor copii ce tocmai primesc vacanță, străbătea ulițele satului în cântări de colindă, primind daruri binecuvântate, bucate alese, de post, cu parfum de copilărie. 

Unii râd, Crăciunul, Moșul Crăciun, a rămas pentru ei doar scornirea, uitând că în copilărie, cu nasul lipit de fereastră, vor fi așteptat cumva un dar venit din nesperate zări. Ce nu înțeleg cei mai mulți este taina îmbătrânirii, de la Prunc la Moș e cale de-o viață, fiecare din noi ne-am născut și ne învechim în zile pierzând, din nefericire, în trecerea timpului, exact ceea ce am avut mai de preț la începutul vieții, inocența, bucuria de a te trezi dimineața ca și cum fiecare zi ar fi un nou început, o naștere nepregătită. Cel vechi de zile, despre care ne vorbește Daniel proorocul, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire.

E liniște, e liniște afară, ca și cum, după un travaliu lung și dureros, bucuria nașterii și a primirii unui prunc în curate scutece îi trimite pe toți la somn, cântecul ce-adoarme pruncul, colindul legănatelor vorbe, aduce o împăcare firească în multe suflete.

Știu sigur încă că e liniște doar în ceea ce percep eu aproape, dar în clipa asta, în taina nopții, sunt mult prea mulți oameni singuri ce nu-și strigă durerile pentru a nu-i trezi pe cei ce abia și le-au vindecat pe-ale lor. Sunt bolnavi în spitale și personal medical pe lângă ei. Sunt muribunzi la căpătâiul cărora, tot în liniște, veghează cei dragi. Sunt oameni care tainic și-n liniște lucrează ca cei ce se vor trezi la lumina zilei să primească vestea Nașterii lui Hristos în Liturghia ce se îmbracă în straiele colindelor ce încă se mai ascultă aproape peste tot. Pentru ei mă rog, pentru toți, să fie puternici și răbdători, buni și împăcați că toate sunt o taină pe drumul vieții, o taină ce se deslușește în trăirea clipelor în care te regăsești, fie și-n rugăciune, alături de cei dragi. 

E liniște, acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun, gătind răsăritul ce-o să vină, ca și cum, într-un colind magic, din pâlpâinde lumini, se vestește sfânta naștere de îngerii ce cântă de pe portativul unui cer ce se face staul, în vreme ce noi, obosiți și deopotrivă plini de speranță, așteptăm darurile unui Moș de la care cerem din ce în ce mai multă sănătate, liniște și speranță.

Binecuvântări de zi și zile cu liniște sufletească!

GRIJANIA

 

Că ne apropiem de Crăciun nu mai e nicio noutate, agasantele reclame cu moșuleți fericiți și crăciunițele aflate  în căutarea moșilor fericiți, abundă în toată media. Nu mai zic de reducerile pentru masa de Crăciun, din octombrie pornite și ele, ca și cum aceea ar fi ultima masă și, pentru a nu te face te râs înaintea unor ipotetici musafiri perfecți, ori și mai rău, înaintea celor care-ți vor vedea pozele pe internet, ar trebui să apelezi la un expert în așezarea bucatelor pe masă, a unui studio foto și cel puțin a unui chef bucătar, uitând aproape toți că sărbătoarea asta, prin excelență, este una a familiei, a reîntâlnirii cu cei dragi, a căldurii căminului, a bucuriei de a gusta din cele pe care le ai nu spre săturarea pântecelui, ci doar pentru ați aduce aminte de niște vremuri în care măreția simplității era mult mai trainică decât kitsch-ul unui început de mileniu în care like-ul este mai important decât dăruirea unui covrig copilului ce-ți strigă la poartă în ziua de ajun.

Și-apoi, că am zis de masă, atâta zbatere, atâta alergătură și muncă pentru același număr de dumicați cu care omul se poate hrăni într-o zi, fie, doi, trei în plus, dar uităm asta și risipim hrana celor care suspină de foame (nu din lene) pe mofturile noastre lipsite de sațiu. Iar asta, foamea asta nelalocul ei, a intrat și-n Biserică, sunt destui cei care, ca și cel chemat la  nuntă, nu doar că-și doresc locul dintâi, dar mai vin și fără haină de sărbătoare,  dorindu-și merindea cea mai scumpă, pe care bătrânii o numesc „grijanie”, fără a plăti nicidecum, măcar cu un strop de căință, dacă de milostenie nu s-au învrednicit, hrana din care și îngerii și-ar dori să guste și, lipsiți de dăruirea unor trupuri, chiar și așa, pline de patimă ca ale noastre, doar privesc la noi cum ne bucurăm de ospățul cosmic al unor trăiri cerești.

N-ați înțeles nimic, nu-i așa? Repetăm. Pentru cei care încă mai au un strop de credință, dar și pentru ceilalți care nu (mai) au, fie doar și informativ, este aparte frumusețea evangheliei citite mereu cu două duminici până-n Crăciun. Cina aceea mare, ospățul ceresc, este o chemare specială. În plan lumesc, știți bine, de multe ori, chemați fiind la o nuntă (fiind ori nefiind datori) ne căutăm scuze, dăm darul, mai mic, desigur, spunem noi, „nemâncat/nebăut” și ne vedem de treburi. Ori, un astfel de eveniment are în centru alt mesaj, bucuria comuniunii de a fi împreună la masă, de a împărtăși din experiența unor trăiri, nu doar achitarea formală a unei datorii din care nimeni nu se alege cu nimic.

„Veniți că toate sunt gata”. Chemarea este făcută, dar știți cum e, nu pentru cei care ți-ar putea întoarce serviciul, prieteni, rude, vecini bogați, să-ți fie ca un împrumut, ci pentru cei pe care nimeni nu-i poftește la masă, pentru cei care ți-ar mulțumi din suflet, spre detrimentul ghiftuiților ce găsesc mereu nod în papură pentru orice firimitură. Plus de asta, scuze sunt fără număr, fie că mergi să-ți vezi ogorul ori casele, fie că stai lângă femeie ori bărbat, fie că mergi să-ți încerci boii ori să-ți alergi mașinile, de fiecare dată ai scuze. Și-apoi, nu e o pierdere decât dacă privești acest lucru material, au loc la masă cei săraci, cei de pe drumuri, ba chiar și cei siliți să intre, a se înțelege, nu băgați cu forța, ci cei ce sunt siliți de viață să se îmbunătățească, să sporească spiritual și deopotrivă în cunoaștere. Cea mai frumoasă parte în relația cu Dumnezeu este că El nu silește în iubire, nu te forțează să guști, masa, a sta la masă cu cineva, fiind dorință, nu obligație, că nu degeaba, din iubire, săracii părinți ori bunici, bătrâni, se satură doar privindu-și copiii ori nepoții cum mănâncă din bucatele pe care nu le vor găsi niciunde la fel de bune ca acasă.

Vine Crăciunul, vine, da, cei mai mulți vor căuta ghiftuirea prin pantagruelice ospețe atent încărcate pe internet sperând, zic ei, că vor stârni  invidia cunoscuților. Alții, mai puțini, fără a răbda de foame, vor gusta și din grijania despre care spuneam la început, din firimitura aceea pe care, la chemarea „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” li se va dărui și-o picătură din speranța că vor „vedea lumina ce adevărată”.

Și, da, aici e o parte a problemei, când suntem sătui și mai ales plini de noi, chiar nu mai intră nimic și nimic nu ne mai mulțumește. Abia când vom fi puși în situația de a flămânzi inclusiv de iubire și de sens, cum spunea un părinte bun, abia atunci vom înțelege cu adevărat valoarea unei firimituri, abia atunci vom conștientiza cât de mult înseamnă să răspunzi la chemarea la masă, la masa unde, curat, cu haina cea bună, te poți așeza alături de cei care, ca și tine, așteaptă flămânzi bucuria de a fi împreună ca într-o adevărată sărbătoare de familie.

 

 

LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

 

În miile de paşi făcuţi în urma maşinii de tuns gazonul pot ţese fel şi fel  de gânduri în scenarii ce uneori frizează ilarul şi, alteori, ating doar suprafaţa unor adâncimi sufleteşti în care, recunosc, mi-e frică să mă afund, frica aceea pe care o ai în momentul în care intri în camera unei bătrâne ce-şi pune cea mai de preţ cusătură pe jos, iar tu, uitându-te la bocanci, constaţi că noroiul cotidian de pe ei ar lăsa nişte urme ce nu se vor spăla niciodată. Şi nu, nu despre gazonul din curtea bisericii vreau să vorbesc, ci despre răscrucea unor drumuri care, în întretăierea lor, duc în acelaşi loc, spre (a)casă. Spune Ion Minulescu,  într-o poezie:

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –

Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,

Iar El urca surâzător spre ea!...

Rezemat cu mâinile de ulucile rectangulare şi ascuţite ale gardului, într-un respiro nemeritat, mă tot uitam la bătrânul care, în ultima oră, deja făcuse trei ture pe un drum ce părea că se înfundă undeva. La prima vedere am gândit că nici nu mă cunoaşte, treningul şi şapca camuflându-mă binişor de vântul ce tot da târcoale pe la colţurile bisericii.

„Fusei la un loc (teren)”, zise el, rărind paşii, „am fost să-l văd, că-l am de la tata”. De trei ori într-o oră să mergi la un loc, poate chiar de 10 ori într-o zi pe un drum ce odinioară ţi se părea cunoscut, pare mult, dar atunci când nu-ţi mai găseşti locul într-o lume fără sens, ai tendinţa să mergi spre originile în care, măcar şi pentru o vreme, ştiai că ai un loc în care plăsmuirea sângelui se alinia la startul primelor bătăi de inimă.

Şi ne-am oprit la jumătatea scării

Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării

Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei –

Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!

„Drăcovenia aia ce e”, întrebă bătrânul arătând spre maşina de tuns, ca şi cum ar fi dorit să mustre prezenţa ciudatului obiect în curtea bisericii. Şi când a auzit că-i maşină de tuns iarba şi-a dat pălăria spre ceafă şi, oprindu-se, a exclamat: „să trăiască acu’ taica mare, să vadă minunea. De la el am învăţat să cosesc, să bat coasa şi să pun coporâie (coada coasei). În '32 m-am tăiat în coasă, la loc (teren), maica mare mi-a zis că n-a rămas o litră de sânge în mine”. Am zâmbit senin, peste timpuri cumva, gândindu-mă la felul în care bătrânele de-atunci, călite prin război, rămăseseră marcate de sângele văzut, amplificând cantităţile numai cu gândul la tinereţile scurse prea devreme prin crăpăturile avide ale pământurilor brăzdate de obuze.

Acum ceva zile am fost să donez sânge, nu prima dată şi, cu siguranţă, nu ultima. Pe de o parte gândul că-s oameni pentru care o picătură de sânge e la fel de vital ca o gură de aer, pe de altă parte pentru că, deşi nu perfuzabil, acum 2000 de ani, într-o tainică grădină, hristicele picături de sudoare, rod al fricii omeneşti în care se deşertase toată durerea lumii, s-au făcut picături de sânge pe care pământul le-a primit însetat, şi că, pe-o cruce, fără a avea garou pus ori tensiune luată, într-o pironire inumană, sângele dumnezeirii a curs pentru ca noi, cei încătuşaţi în prejudecăţile unei lumi livide, să nu uităm că sângele, seva vieţii fizice, are aceeaşi culoare, aceleaşi proprietăţi şi-n venele românului ortodox, şi-ale americanului eterodox, şi-ale ultimul băştinaş animist din zona amazoniană. Când susţii viaţa, de poţi, gândeşte-te ce spune Cuvântul: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Să-ţi dai sufletul pentru cineva e dumnezeiesc, dar o picătură de sânge, pentru cineva, poate fi primul pas pe care-l poţi face spre dumnezeire.

„Mă duc să văd locul ăla”, zise bătrânul, plecând uşor, cu paşii număraţi, pe drumul acela pe care, cine ştie, la un moment dat, se va reîntâlni cu începutul.

Mi-a fost marcat drumul spre casă, spre amuzamentul multora, şi poate că-i firesc. Cei mai mulţi dintre noi nu ne-am rătăcit niciodată pe drumul spre casă,  recunosc însă că mi-e frică însă să nu-l rătăcesc pe cel  care mă duce spre acasă.

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –

El cobora solemn din conştiinţa mea

Iar Eu urcam surâzător spre ea!...