DE CE TREBUIE SA MUNCIM ?

Chiar asa, de ce trebuie sa muncim? Nu v-ati pus niciodata intrebarea asta? Sunt sigur ca da. Nu stiu ce raspuns ati gasit, dar eu unul din curiozitate am incercat sa ghicesc ce gandesc oamenii despre munca.

Normal ca primul gand a fost la Biblie, ca doar asta mie munca, meseria , chemarea. Si in Biblie spune ca dupa ce Adam si Eva au fost izgoniti din rai, au fost blestemati de Dumnezeu cand a zis: ,,spini si palamida iti va rodi pamantul, in sudoarea fruntii tale iti vei castiga painea". Si asta sa stiti ca e valabil si pentru cei care au la locul de munca aer conditionat. Ca si prin birouri sunt hăgişuri ca pe campurile patriei, si painea se castiga tot cu spinii aruncati de patroni sau directori.

Pana a raspunde la intrebarea, de ce trebuie sa muncim, sa vedem care e cea mai grea munca, sau cea mai usoara. In gluma zic, cea mai usoara munca e cea cu tarnacopul, pentru ca il bagi gol, si-l scoti gol. Realitatea este ca nici o munca nu e usoara, si faptul ca te-ai obisnuit cu munca zilnica a serviciului nu inseamna ca e usoara, ci doar ca facand acelasi lucru mereu, reflexul, obisnuinta, devin o a doua natura si rabzi cu stoicism pana ajungi, daca ajungi, la pensie.

Sfantul apostol Pavel zice asa:,, cine nu munceste, sa nu manance", ceea ce inseamna ca da un oaresce raspuns la intrebarea noastra. Adica muncesti pentru ca trebuie sa mananci, sa traiesti, asta ca sa contrazic pe unii care zic ca mancarea e fudulie daca exista bautura.

Si daca mergem pe baza proverbului distorsionat care zice: ,,fie painea cat de rea, tot mai bun e cozonacul", ne gandim de unde si dorinta multora de a avea 2 joburi, ca sa poata manca cu 2 linguri, sa nu moara de foame.

Eu zic, cum zic si altii, ca ce e mult strica si ce e putin nu se ajunge. Fapt pentru care, acum, cand este perioada muncilor de toamna, fiecare sa se gandeasca cat de mult  merita sa muncesti non-stop, cat de mult  merita sa nu muncesti deloc. Sa vezi daca mai ai timp de familie, daca te mai cunoaste cainele acasa, sau daca mai stii ce inseamna o plimbare in aer liber, fara a fi intr-o tinuta oficiala.

Si pentru ca m-am luat cu vorba cautand raspunsul la intrebare, mi-am adus aminte ca mai am ceva de facut si e musai sa inchei.

Daca aflati raspunsul la intrebare, nu ezitati sa comentati.

Pentru elucidare da un click pe titlul postarii. Atentie, interzis minorilor.

TU CUM AI FI FACUT ?

Un om pios stătea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus: Doamne aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.. Dumnezeu l-a condus pe om către doua uşi. A deschis una dintre uşi, iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotunda. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a facut pe om să îi lase gura apă. Oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi, păreau a fi înfometaţi. Ţineau linguri cu mînere foarte lungi care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană, dar din cauza manerelor mai lungi decît propriile mîini, nu puteau duce la gură lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai văzut Iadul".

Au mers apoi către cealalată cameră şi au deschis uşa . Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană care îţi lăsa gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, rîdeau şi vorbeau între ei. Omul pios a spus: nu înţeleg. "Este foarte simplu" a spus Dumnezeu. "E nevoie de abilitate si dragoste. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gîndeau doar la ei înşişi".
Cand esti cu lingura in mana, tu la cine te gandesti?

De pe net.

CE BINE ERA INAINTE....

Era odată un cioplitor în piatră nemulţumit de el şi de viaţa pe care o ducea. Într-o zi a trecut pe lângă casa unui negustor bogat şi prin poarta deschisă a văzut multe avuţii şi oaspeţi importanţi.

- Cât de puternic trebuie să fie negustorul acesta, a gândit cioplitorul. A devenit foarte invidios. Şi-ar fi dorit să fie înstărit ca acel negustor. N-ar mai trebui să trăiască viaţa unui cioplitor amărât. Spre marea lui surpriză, deodată deveni însuşi negustorul, bucurându-se de mai multă bunăstare şi putere decât ar fi visat vreodată sa aibă, invidiat de cei mai puţin înstăriţi decât el. Dar curând un funcţionar de rang înalt a trecut pe-acolo într-o lectică, însoţit de o mulţime de slujitori şi escortat de soldaţi bătând tobele. Oricine, indiferent cât era de bogat, trebuia să se incline adânc în faţa procesiunii.

- Câtă putere are acest om, a gândit negustorul (fost cioplitor). Mi-aş dori să fiu un asemenea funcţionar de rang înalt!  Şi a devenit un înalt funcţionar transportat peste tot în lectică lui împodobită, urât şi temut de oamenii din jur care trebuiau să i se închine.

Era o zi toridă de vară, iar oficialul (cioplitorul) se simţea foarte rău în lectica lui lipicioasă. S-a uitat sus la soare. Strălucea mândru pe cer fără să-i pese de prezenţa lui.

- Cât este de puternic Soarele! Aş dori să fiu chiar eu Soarele! Şi a devenit soare strălucind mândru deasupra tuturor, pârjolind câmpiile, blestemat de fermieri şi de lucrători. Dar un nor imens negru s-a aşezat între el şi pământ, aşa încât nu-şi mai putea arunca lumina peste tot ce era dedesubt.

- Ce puternic este acest nor de furtună, a gândit el. Mi-aş dori să fiu un nor! Şi a devenit un nor cu ploaie inundând câmpuri şi sate, supărând lumea. Dar curând norul a fost dat la o parte de o forţă mai mare, vântul.

-Mi-aş dori sa pot fi vântul! Şi a fost vântul, doborând ţiglele de pe acoperişuri, scoţând copacii din rădăcini, devenind de temut pentru toţi oamenii.

 Dar după un timp, vântul a dat peste un lucru pe care nu l-a putut mişca din loc oricât de tare ar fi suflat, o stancă înaltă.

- Ce puternică este această stâncă! Aş dori să pot fi o stâncă! Şi a devenit o stâncă, mai puternică decât orice altceva pe pământ. Dar cum stătea acolo, a auzit sunetul unui ciocan bătând în piatra tare şi a simţit că ceva se schimbă.

- Ce poate fi mai puternic decât mine, care sunt o stâncă, a gândit el. S-a uitat în jos şi a văzut departe, dedesubt, silueta unui cioplitor. Şi suspinând a zis, Doamne, ce bine era înainte când eram cioplitor.

Poveste populara

RUGACIUNEA PORCULUI

Evident ca este o metafora, ca doar porcul nu se roaga, ca nu are constiinta. Dar daca stam sa analizam la rece vom vedea ca si porcul are o forma de rugaciune. Cum? Doar ce guita ca omul se si grabeste cu mancarea, se grabeste sa-i faca curat, sa-i creeze grosteiului toate conditiile pentru ziua cea de pe urma. Stiti voi, aceea in care este sacrificat. Deci guitatul este un fel de rugaciune a porcului, o rugaminte, ba de multe ori chiar o porunca asupra stapanului sau omul, care din stapan se transforma in sluga animalului, si pentru a scapa de galagie il serveste fara sa clipeasca. Si ce folos ai de la porc? Il slujesti un an, si-ti multumeste doar odata in scurta-i viata, atunci cand il tai.

Eeee, cam asa e si cu omul. Toata viata cere de la Dumnezeu, niciodata nu este multumit, se desfata in noroiul pacatelor ca si porcul in mocirla cocinii.
Fereasca Sfantu' sa credeti ca bat vreun apropo la cineva. Nu doresc nimic altceva decat sa scot in evidenta cat de profitor este omul in relatia cu Dumnezeu, cum nu doreste el nimic altceva decat bucuria traiului cotidian, neavand grija vietii vesnice. Cred ca si porcul daca ar sti ce-l asteapta la sfarsit de an s-ar cutremura un pic la gandul ca va fi sacrificat. Omul nu, nu se cutremura deloc. Conteaza doar ce baga in burta, masurand totul in asa fel incat sa-i ajunga proviziile ani de zile, ca si cum viata asta ar dura la nesfarsit.
Si omul s-a invatat ca atunci cand nu mai are cele de trebuinta sa se puna pe cerut la Stapanul cerului si al pamantului fara sa dea nimic in schimb, nici macar o multumire. Si asta e o chestie de sorici, de un sorici gros prin care nu patrunde caldura sufleteasca si bucuria daruirii.
Nu vreau sa va intristez prin cele spuse, nu doresc sa acuz pe nimeni, pentru ca si eu sunt tot un cersetor de lucruri bune si indestulatoare. Nu doresc decat sa va aduceti aminte de povestile copilariei cand fiul de imparat se chinuia in pielea porcului. Dorea sa arate cine este dar nu putea din pricina legaturii care il tinea. Vraja aceea s-a rupt si el s-a bucurat de ani multi si fericiti. Vraja, sau vrajeala care ne tine pe noi prizonieri intr-o piele care nu ne face cinste poate fi lepadata oricand, oferindu-ne ocazia de a ne arata adevarata fata care este facuta dupa chipul Lui Dumnezeu.
Sper ca nu am deranjat pe cei de la protectia animalelor de cele scrise in aceasta postare, pentru ca sa stiti mie imi place porcul, as fi in stare sa-l mananc. Eu doar am dorit sa spun ca legatura noastra cu Dumnezeu nu se rezuma de multe ori decat la o rugaciune pentru umplerea maţului, iar pentru suflet, ruda saraca a corpului nostru de care niciodata nu avem grija, nu cerem nimic, si ramane mereu flamand.

Asta e. Economie de piata.

CUM BA N-AM VOIE SA PARCHEZ AICI !?

In ziua de azi masina a devenit indispensabila, aproape lipita de om, asa cum sunt si indispensabilii, aproape de pielea omului. Masina face parte din familie, are un nume, o carte de identitate, are un numar, e hranita zilnic, e spalata, aspirata, siliconata, e membru de marca in mijlocul nostru. Rabzi de foame si de sete, stai fara incaltaminte dar nu te lasi de masina. Asta e, daca e indispensabila e musai sa o ai in regula, cu revizie ,rovigneta si musai asigurare.

Treaba este ca pe masina ai asigurare si revizie, dar tu ca om nu ai nici revizie, pardon, control medical la zi, si nici asigurare pentru viata. Pentru viata asta, ca pentru cealalta viata, cea vesnica, nici nu intraznesc sa mai zic.

Si uite asa am ajuns si la subiectul postarii de azi, masina si locul de parcare. Nu exista locuri de parcare, dar parcam si noi pe unde putem, pe strada, pe iarba, pe plaja, peste tot, si daca se poate la umbra.

Unii zic ca nici morti nu ar renunta la masina, oameni grei, cu fitze, cu masina de firma, full option. Lucrul asta pe mine ma amuza teribil, pentru ca imaginatia ma trimite catre poarta raiului, unde are loc o scena ca, intr-un film.

Sa presupunem ca un nene din aceia care nu pot renunta la masina nici morti, ajunge cu bolidul la poarta cerului, si normal ca trebuie sa parcheze. Acolo e verdeata, probabil si umbra, e locul ideal pentru odihna. Numai ca acolo apare un om, se numeste Sfantul Petru si îi interzice amicului sa-si parcheze bijuteria la poarta raiului. Normal ca nenea nu-l cunoaste pe omul de la poarta raiului, nu avea de unde sa auda de el in timpul vietii, ca a fost ocupat cu afaceri, Biserica era prea departe pentru a o vizita, si contrariat, cu tupeu va zice:,, stii tu cine sunt eu, te ingrop in bani, cum n-am voie sa parchez aici, platesc cat o fi".

E adevarat, poti plati parcarea acolo, dar platesti cu faptele facute pe aici, prin lumea asta, pe drumurile astea.Acolo nu mai conteaza cum te numesti, nici lantul de la gat, nici bolidul cu care te-ai dat mare, nici teschereaua doldora de valutele lumii cu ajutorul careia ai cumparat tot ce ai vrut in viata.

Nu vreau sa supar nici un sofer, ca si eu sunt, vreau doar sa spun ca in ciuda faptului ca nu avem indicatoare destule care sa ne indice drumul cel bun si drept, vreau sa pun deci, ca toate drumurile, absolut toate duc catre poarta raiului. Ori iadului?!? M-am cam incurcat in indicatoare. Deh, drumurile astea seamana mult intre ele, doar finişul este altul.

IN LOCUL LUI DUMNEZEU

Omul cat traieste experimenteaza multe lucruri, aude si vede ceea ce nu si-ar fi inchipuit vreodata ca va putea sa perceapa. Asa se face ca de cateva ori si eu am ramas perplex atunci cand am auzit de la anumite persoane o expresie care te lasa masca:,, DACA AS FI EU IN LOCUL LUI DUMNEZEU AS FACE ALTFEL".

De ce am zis ca am ramas masca? Pentru ca noi oamenii suntem asa de limitati in gandire, incat de multe ori nu ne putem purta singuri de grija, nu ne putem apara singuri in fata problemelor care vin peste noi, daramite sa mai iei si locul Lui Dumnezeu.

Problema este insa ca multi oameni, cu putere administrativa, financiara si politica mare, se cam joaca de-a Dumnezeu, facand experimente dureroase, traumatizante atat fizic cat si psihic asupara muritorilor de rand. In laboratoare ascunse, in cabinete camuflate, in cercuri restranse se fabrica virusi, se fac teste, se pun bazele unor inventii care la prima vedere vin in folosul societatii, dar care de fapt sunt in interesul personal al celor ce le administreaza.

Buba apare insa atunci cand acestea scapa de sub control, cand apar mutatiile genetice, cand omul isi da seama ca nu poate fi Dumnezeu, cand totul este deja pierdut.Intr-unul din psalmi se zice frumos asa:,,cat de marite sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu intelepciune Le-ai facut". Si e foarte corect.Tot ceea ce a facut Dumnezeu e bun, numai ca omul, cel care a devenit administratorul a ceea ce Dumnezeu a creat, in loc sa chiverniseasca aceasta avutie, isi doreste ceva mai mult, ceea ce si-a dorit si Lucifer, si-ar dori sa fie in locul lui Dumnezeu.

Asta este consecinta lumii in care traim, a show-ului mediatic, a trucajelor cineaste, a E-urilor ce paralizeaza creierul, a lipsei de educatie, este consecinta ce ia nastere din lipsa comuniunii cu Dumnezeu.

Acu o juma' de an era mare taraboi cu sfarsitul lumii, cu 666, cu cipul. Asta este doar un inceput din ceea ce vrea sa faca omul ce-si doreste sa ia locul Lui Dumnezeu. Vor veni probleme si mai mari, intrebari fara raspunsuri, ganduri de razvratire impotriva Creatorului, stramtorare, agitatie, disperare. Si asta din cauza dorintei nebune de a fi ceea ce nu poti fi vreodata.

Noi niciodata nu vom fi in locul lui Dumnezeu, dar putem tinde spre asemanarea cu El, putem fi iubitori, iertatori, muncitori, blanzi, curati, intr-un cuvant putem fi OAMENI, administratori corecti ai universului inconjurator pe care Dumnezeu ni l-a lasat noua sa-l folosim pentru scopul final al pererinajului nostru prin aceasta lume, si anume, ajungerea la Dumnezeu.

Eu nu mi-as dori sa fiu in locul Lui Dumnezeu. Nu stiu daca as rezista sa nu-i pedepsesc pe cei ce pacatuiesc, nu stiu daca as putea sa-i iubesc din toata fiinta pe cei ce-mi gresesc, pe cei ce ma injura, pe cei ce ma fura. Nu cred ca as putea. Doar Dumnezeu poate. Eu incerc sa fiu OM.

PAI EU AS VREA.......

Cine nu si-ar dori sa prinda legendarul peste auriu care indeplineste 3 dorinte. De buna seama cred ca stiti ca sunt sute de bancuri cu pesti aurii magici care indeplinesc cele mai arzatoare dorinte. Acu nimeni nu a spus daca pentru prinderea lui trebuie o momeala magica, o undita desteapta, sau e nevoie doar de noroc.

Problema este ca eu nu doresc sa aduc in discutie intreagul ritual al pescarului profesionist, nici macar al celui amator, ci doresc sa ma refer mai mult la partea cu dorintele. De ce? Pentru ca am constatat ca fiecare om, in adancul fiintei are dorinte neîmplinite, ascunse, idealuri marete, dorinta de razbunare, de marire, fiecare si-ar dori sa mai schimbe ceva daca ar putea sa mai dea timpul inapoi.

Idea este urmatoarea.Cu siguranta pestisorul magic nu va aparea niciodata. Eu am gandit o alta situatie, aceea in care Dumnezeu ar veni pe neasteptate si te-ar intreba fara sa-ti dea timp de gandire ce-ti doresti. Aici este chestia, ce crezi ca ai putea sa ceri fara sa te gandesti.

Teoretic, asa cum am vazut printre oameni, foarte multi ar cere sanatate, multi ar cere multi bani, altii ar cere functii inalte, case, masini, copii, femei sau barbati. O paleta variata de cereri de multe ori daunatoare, care în loc sa vina in ajutorul omului mai rau îl robesc.

În Biblie avem un exemplu elocvent cand Solomon a cerut de la Dumnezeu intelepciune si El i-a dat si multa bogatie pentru alegerea facuta. Si tot Scriptura ne invata cand zice,, cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor adauga voua".

Si daca nu toata lumea are microbul pescuitului pentru a prinde pestisorul magic spre implinirea dorintelor, aproape toata lumea are posibilitatea intalnirii cu Dumnezeu in Sfanta Biserica pentru a cere de la El tot ceea ce are nevoie.Lucrul cel bun normal, pentru a nu vi respinsi ca apostolii care cereau marire, cand Hristos le-a spus ,, nu stiti ce cereti". Mai mult decat atat, din experienta profesionala am vazut de nenumarate ori in biletele primite de la oameni cereri care te ingrozesc, oamenii vrand sa-L faca pe Dumnezeu partas la lucruri rele care nu au nimic in comun cu natura Sa divina, si nici macar cu statutul de homo sapiens cu care noi ne laudam.

Si atunci eu te intreb,te-ai hotarat ce-ai vrea de la Dumnezeu? Stii sigur care este lucrul bun de care ai mai multa nevoie in acest moment? Sau mai astepti inca pestisorul magic.

A MURIT SI NEA ION

Cum care Ion ? Nu-l cunoasteti ? Nu a spus de el la televizor, nu a scris de el in ziare? Ce lume mai frate, sa nu-si aduca aminte de nea Ion, ca a fost si el om. In ce societate traim. Pai adica cum, unii sunt pomeniti si altii raman necunoscuti pentru vesnicie.
Din fericire, nea Ion din aceasta postare e fictiv, e unul dintre cei multi care-si fac datoria aici pe pamant asa cum a lasat Dumnezeu pe om sa si-o faca, un om care a muncit sa-si faca o casuta frumoasa cu gradina, un om cu copii, pe care i-a crescut cu dragoste, obisnuit cu greul, cu dragostea si aprecierea fata de lucrul bine facut, cu o sotie care l-a urmat si ajutat in toate momentele frumoase si urate din viata. Nea Ion este unul dintre cei multi si oropsiti de soarta, care nu s-a bucurat de placerile vicioase ale lumii in care traim.
Dar dupa cum stiti a murit si nea Michael Jackson, om si el, deosebit, poate chiar prea deosebit. Cu siguranta despre el stiti totul, a fost dat la televizor, la radio, in ziare, a fost chiar ridicat la rai inainte de a fi ingropat, sau incinerat, asta pentru a se obisnui cu focul. Eu nu am fost fan, nu pot sa neg ca a avut o muzica ce a facut furori in randul a milioane de oameni, dar pana a face atata galagie pe marginea acestui subiect.......... .
Nu doresc sa supar nici un fan, nu doresc sa ponegresc memoria unui mort, dar totusi pentru o persoana care a dorit sa se joace de-a Dumnezeu, sa-si schimbe culoarea pielii, sa-si schimbe fata, e cam multa publicitate inainte de a merge inaintea judecatii. Si eu cred ca e destul de greu sa explici acolo cum e cu pedofilia, cu copii din mama surogat, cu schimbarea fetii, cu milioanele de dolari vanturate pe parcuri de ditractie intr-o lume in care se moare de foame.
In mod normal nu as fi scris asta, dar vreo 2 zile am fost nevoit sa inghit fel si fel de comentarii hilare, puerile, fara sens despre un om, care cel putin pentru noi romanii nu a facut nimic concret, ci doar a cantat si a incasat o uriasa suma de bani, asta in timp ce nea Ion cotiza din micul salariu la sustinerea economiei nationale. Si de nea Ion nu zice nimeni nimic.
Treaba este ca acolo la Dumnezeu se vor intalni si nea Ion si nenea Michael, si cu sigurata Dumnezeu care nu e partinitor ii va judeca pe amandoi cu aceeasi masura, si nu stiu eu rezultatul, desi il banuiesc. Oricum cu siguranta lacrimile varsate de sotia si copii lu´ nea Ion vor fi mai curate si mai sincere decat ale celor care lesinau acum ceva timp pe langa scenele in care se executau pasii mergatori.
Bunul simt si datoria de om ma face insa ca la sfarsitul acestei postari sa zic ,,Dumnezeu sa-i ierte" pe amandoi, si sa intaresc inca odata ideea ca desi aici unii sunt ridicati pe inalte culmi fara merite deosebite, la Dumnezeu sunt egali.

Nu credeti ? Vine si timpul ala cand vom vedea asta.

ICRELE NEGRE SI MAMALIGA

Mi-am adus aminte in perioada asta de criza de o intamplare petrecuta la o masa unde eram impreuna cu niste cunoscuti, oameni ,,de oras'', pricopsiti, cu radacini adanci in tarana de la sat, care sub palaria prea larga al boierimii fara scoala din civilizatia asfaltului au venit sa dea lectii celor arsi de soare pe campiile patriei.

Hilarul situatiei a venit pe parcursul discutiilor despre biata noastra societate care se zbate intre viata si moarte pentru existenta, despre durerea celor de la oras fata de cei de la tara care stau la munca bruta pe 2 lei, despre situatia celor de la oras care indura lipsa spatiilor verzi, caldura si traficul infioratoare. Mai era putin si incepea jeletul. Numai ca la un moment dat, un prieten, din cel ortoman cum zisei, a inceput sa spuna:,, ce bine de voi ba, mancati sanatos, mamaliga, carnati, branza, toate naturale, iar noi dam milioane pentru o lingura de icre negre sau rosii, pana si apa o cumparam pe bani grei".

Acu, cand auzi asemenea probleme mai ca sa-ti vina sa plangi, da ce sa faci ca te vede auditoriul, asa ca te abtii, si discuti mai departe. Problema e ca nu-ti mai vine sa mananci cand stii ca omul de langa tine sufera din cauza capitalismului, ca este o victima , ca e oarecum blestemat sa traiasca asa, cu icre negre si scumpe. Aproape ma simteam vinovat ca eu, cel cu mamaliga si carnatii ma inec in colesterol, in timp ce prietenul meu se osteneste cu painea prajita pe care intinde un strop de unt si o lingura de caviar. Sa intri in pamant , nu alta. De, zic si eu, asa o fi scris, ca ei sa sufere si noi sa o ducem bine. Unde mai pui ca in timp ce mancam doar ce-i suna telefonul prietenului meu, care primeste o alta veste proasta; un alt cunoscut, il invita la sfarsit de saptamana la o partida de tenis la Milano, iti dai seama, saracu ce de stres, avion, bagaje, fus orar decalat cu o ora, transpiratie la tenis, criminal nu gluma. Si el zice apoi: ,,vezi de aia sunteti voi fericiti ca nu sunteti mereu pe drumuri ca noi, stati acasa la munca, la aer sanatos".

S-a terminat si masa, am plecat fiecare la casa lui. Acasa m-am tot gandit daca poti face fata unui program care sa cuprinda viata mea si a prietenului meu. Adica el sa poata sta la aer curat de tara si sa joace tenis la Milano, iar eu sa mananc icre negre si sa ma duc la sapa.

Sincer, nu se poate. De ce? Icrele negre nu sunt bune cu mamaliga. Mamaliga e buna cu carnati, iar mie nu-mi place caviarul. Asa ca fiecare sa-si vada de drumul lui pentru ca.....asta-i viata.

A TA, CAT E DE MARE?

Întrebări auzite la tot pasul. ,,Cât e a ta? Cât ai? Mamăăă, e imensă, cum faci faţă? Nu e prea mult? Câte cafele bei pe zi? Câte ore muncesti? De ce nu o aveam şi eu la fel". Da, lumea e curioasă în  a cunoaşte tot ce are omul. Cât e de mare curtea,  apartamentul, cât de mari sunt copiii, poate cât de mari sunt fructele pomilor tăi. Unii vor să ştie dacă mai ai burta mare dacă bei vinul cu apă sau fără, şi dacă da, de ce aşa. Vor să ştie dacă ţii părul tot cu coada aia lungă,  câţi ani ai, câţi mai ai până la pensie, cât ai pensia sau salariul, sau halatul, cât e halatul..... Asta e lumea, să ştie tot. Totul se cântareşte, totul se măsoară, totul are un preţ, totul e calibrat, totul e etichetat. Poţi  zice ceva, dar poţi să nu răspunzi; ai n-ai chef, răspunzi, că întreabă omul şi dacă întreabă trebuie sa-i răspunzi, trebuie să verşi din tine tot, tot ce ai în casă, în curte, în borcane, pe desktop, sub pat. Tot. Tot. Oricum sunt destui anonimi nepoftiţi care se uită peste gard, îti intra în casă, în curte, în calculator, ba mai mult decât atât iti intra în suflet, şi ceea ce e mai grav, e că îţi intră în suflet cu bocancii, şi te joacă în picioare.

Că aici e durerea, dacă mulţi  te tot întreabă  ce vrei şi ce nu vrei, despre tot ce zboară şi se mănâncă,  puţini sunt ce-i ce te întreabă ,,mai poţi mă, mai rezisti, mai trăieşti, vrei să te ajut cu ceva?". Nuuuu, când e vorba de suflet nimeni nu te mai întreabă nimic.

Sunt convins că aţi auzit cu toţii de oameni cu inimă mare, nu despre aceia care au probleme cardiace şi care sunt destui de altfel, ci despre aceia cu suflet mare, cu suflet de aur care sunt puţini. Pe ei nu-i intreabă nimeni ce valoare au, nu sunt băgaţi în seamă.

Sunt puţin trist că se pune valoare pe non valoare, pe tinichele strălucitoare şi zornăitoare. Dar, asta e ai intrat în horă trebuie să joci. Acu' să nu credeţi că fac eu pe lupul moralist, nuuu, în nici un caz, că dacă lumea ar fi fost perfectă eu nu aş fi existat în ea, că nu-s perfect. Încerc să scot în evidenţă valoarea omului raportată la suflet, nu la ceea ce vedem.

Şi Scriptura zice superb  "ce-i foloseşte omului dacă va caştiga lumea întreagă şi îşi va pierde sufletul său, sau ce poate omul să dea la schimb pentru sufletul său?" Marcu 8-36,37.

Întrebare întrebatoare, nu? Gândeşte-te şi tu, ce ai putea să dai la schimb pentru suflet, ai ceva mai de preţ? Daca da, spune-mi şi mie, dacă nu, preţuieşte şi tu sufletul mai mult.

Şi pentru că suntem la capitolul unităţi de măsură, tu cât ai sufletul de mare,  ce valoare are sufletul tău, îmi poţi spune?

Ai văzut ce curios sunt, ce să-i faci, om sunt şi eu, nu?

EXCURSIE PRIN CIMITIR

Nu e parodie, e simpla constatare a unui fapt, anume că poţi face o excursie memorabilă şi într-un cimitir, în locul acela, ştiţi voi, unde de obicei oamenii se duc fără să se mai întoarcă, sau mai bine zis sunt duşi de altţi, pe ultimul drum.

De obicei, o excursie adevărată, se poate face instantaneu, fără o pregătire deosebită, important să fie bună dispoziţie, să fie adrenalină. Dar o excursie în cimitir.....eee? E deosebită, poţi spune că există şi un pic de adrenalină, dar cu siguranţă că nu există antren, deşi poţi avea surprize oricând şi in privinţa asta.
Cimitirul este patria terestră a celor care nu mai sunt, a celor din lumea ailaltă, a celor mulţi, pentru că acolo sunt mai mulţi decât aici afară, şi sunt tăcuţi, ca pământul.
Acest loc, cimitirul, în toată tăcerea lui vorbeşte mai mult decât o carte de istorie şi nu falsifică datele, ba mai mult decât atât devine punct de reper pentru toate generaţiile de oameni care în pelerinajul acesta terestru numit viaţă, vin să se  descarce de probleme la căpătâiul celor care deja au plătit tributul trecerii prin această lume.
De obicei în excursia prin cimitir ai nevoie de lumânări, de flori, de tămâie şi de curaj, nu din cauza strigoilor, că nu există, ci curajul de a privi cu tărie la crucea de la căpătâiul celor adormiţi, conştientizând ceea ce vezi, anume, rapiditatea cu care omul călătoreşte prin valurile de pe marea vieţii.
Excursia prin cimitir are un traseu bine stabilit. Mai întâi la căpătâiul celor dragi ai familiei, apoi, aşa cum se întâmplă de obicei, din curiozitate, mai pe la toate crucile de la morminte întrebând şi exclamând  aici cine o fi; mamăăă cât a trăit ăsta; uite săracu ce tânăr a murit; ăsta era soldat, celălalt doctor; pe ea au îngropat-o mireasă...". Excursia este pigmentată de întâlnirea prin cimitir cu alţi cunoscuţi veniţi şi ei la rândul lor sa aducă un omagiu, o lacrimă la căpătâiul celor adormiţi.
Chipurile de pe cruci, pozele mai noi sau mai vechi, pozele de familie, pozele color şi alb-negru, sunt şi ele mărturia trecerii omului prin această lume. În rest.....linişte, iarbă, miros de tămâie şi flori, linişte, plâns, linişte.
Liniştea aceasta care spune multe este întreruptă de un copil care venise cu bunica la cimitir. Femeia era la cavoul familie, copilul citea pe crucile din cimitir: ,,aici odihneşte robul(roaba) lui Dumnezeu", mai incolo citea la fel, dincolo la fel. La un moment dat vine la bunica-sa şi întreabă ,,mamaie, dacă ăştia toţi sunt robii lui Dumnezeu, oamenii cei răi unde sunt îngropaţi"?
Corectă întrebarea. Oare toţi de acolo au fost robii lui Dumnezeu, toţi au plăcut lui Dumnezeu când au fost vii?
Cugetaţi şi singuri când mergeţi la cimitir, în  EXCURSIE.
Eu cred că dacă vrem să vedem cine suntem cu adevărat, dacă vrem a cunoaşte ce este omul, dacă vrem să învăţăm un pic de istorie, dacă nu avem bani de o excursie all-inclisive prin nu ştiu ce staţiune, putem merge, nu pe ultimul drum, normal, ci doar în excursie prin cimitir, la căpătâiul celor ce se ODIHNESC.

Apropo, riscurile unor eventuale probleme sunt egale cu zero. Acolo e doar liniste.

IARBA VERDE DE ACASA

La asta m-am gândit o juma' de zi într-o căldura sufocantă, într-un trafic infernal, doborât de mirosul asfaltului încins, de claxoanele stridente şi de timpul pierdut degeaba pe drumurile nesfarşitei corvoade birocratice în care ne desfătăm zi de zi.

Pentru un născut, crescut, trăit la ţară,  civilizaţia asfaltului încins devine o particică de iad. Numai că aici pe asfalt nu te chinuie nimeni, ci de bunăvoie şi nesilit de nimeni devii participant la trafic într-un concert sadomasochist.

Şi cum să nu mori de toţi nervii când ştii că acasă ai o curte cu iarba verde, crudă, mirositoare, presărata ici colo cu pomi şi flori, ca într-un pastel aşteptându-te  să te întizi şi să respiri sănatate curată şi gratuită.

Cu siguranţă că m-am gândit şi la zilele creaţiei,  cum  că Dumnezeu în atotştiinţa Sa a cunoscut că omul o să mai aibe nevoie şi de iarba, cum frumos zice un cântec arhicunoscut.

  E frumoasă iarba peste tot, da' tot nu e ca cea de-acasă, cea pe care o cunoşti, o cureţi, o uzi, o vezi zilnic, o calci fără frica de amendă.

Bine, poa' să zica cineva, ce romantic şi ăsta, de-aia nu mai pot eu de iarba lui. Dar asta nu contează, eu voiam să zic altceva. Anume că acasă îţi găseşti liniştea, departe de traficul încins la maxim. Apoi iarba, prin analogie, are ceva în comun cu omul. Cum? Păi aşa bine, pentru că iarba ca şi omul este des calcată în picioare; pentru că iarba ca şi omul se lasă purtată dupa cum bat vânturile; pentru că iarba ca şi omul  se luptă cu buruienile pentru (con)vieţuire; pentru că iarba ca şi omul are un sfârşit, se usucă şi se aruncă, aşa cum spune Biblia  că ,,viaţa omului e ca iarba câmpului". Vezi?

Şi acu', aşa pentru încheiere, pot spune că poţi călca iarba, poţi dormi pe iarbă numai să nu fumezi iarbă.

Oricum, oriunde m-aş duce şi oricât aş suferi, gândul că mă întorc la iarba verde de acasă, mă linişteşte, mă răcoreşte şi mă întăreşte.

SA MOARA SI CAPRA VECINULUI

Pe vremea când Dumnezeu se plimba pe pământul ăsta, mergând El din sat în sat, a ajuns într-o aşezare românească unde a fost găzduit de un om. Şi omul acesta o ducea binişor şi era fericit. Numai că Dumnezeu a văzut cum omul nostru se uită mereu cu jind la curtea vecinului său. Căci vecinul său avea o capră şi avea mereu lapte şi brânză de la ea şi mai vindea iezi, ce mai, o ducea mai bine ca vecinul său. Şi i-a povestit omul nostru lui Dumnezeu că era o vreme când avea şi el o capră, dar că a sa capră murise de curând şi nu mai avea parte de cele de care se bucura vecinul.
Şi văzând Dumnezeu asta, şi ştiind că omul l-a primit în casa sa  şi i-a dat şi lui din puţinul său, i-a zis cam aşa: omule, eu, cel pe care ai binevoit să-l găzduieşti, sunt Dumnezeu, aşa că cere-mi ceva şi îţi se va da. Iar românul a zis: Doamne, să moară şi capra vecinului.

Bine a spus Hristos ,,nu ştiţi ce cereţi". Se întâmplă chestia asta la tot pasul şi-n tot timpul, ca omul să ceară de la Dumnezeu nu ceea ce-i trebuie lui, ci ceea ce-i face rău aproapelui său, bucurându-se sadic de răul celui de lânga el.

Nu ştiu de ce se petrece acest lucru, nu ştiu de ce să-ţi doreşti într-un moment în care toate-ţi merg  binişor să moară şi capra vecinului. Căci de multe ori, cu siguranţă vă spun asta, ceea ce vezi la cei lângă care locuieşti, la cei cu care lucrezi să nu fie aşa cum crezi, ca în sufletele lor să fie durere, să aibă probleme, chiar dacă din complezenţă afişează o mimă binevoitoare.

Românii mai au o vorbă: ,,paşte iarba pe care o ai de păscut şi mergi pe drumul pe care ai plecat", chiar dacă asta înseamnă să împaci şi capra şi varza.

În concluzie, dacă vecinul tău încă mai are o capră cărei nu i-ai pus gând rău, lasă-l pe el şi pe animalul său şi ia aminte că poate ai altceva mai bun de cerut de la Dumnezeu.

,,SA MOR EU"

Nimeni nu vrea sa moara, lucru cert, desi nu e zi sa nu aud formula magica ,, sa mor eu" daca te mint, daca nu e asa, daca nu voi face si voi drege. Zau asa.

Acu povestea cu baba care-si tot cerea moartea o stie si copilu' mic, si cu toate astea lumea tot zice ,,sa mor eu". Bineinteles ca daca ai sta sa discuti problema la nivel academic, ai constata ca analistii ar zice ca aceasta exprimare vine sa intareasca un cuvant dat, si care la o adica ar putea fi contestat. Poate ca asa e, dar omul de rand, zice, fara sa se gandeasca, si daca nu-l crezi continua si zice ,,sa n-am parte; sa n-apuc ziua de maine; sa moara ce-am pe casa; sa n-am parte de ce-am in fata ochilor".

Aceste alinturi, binecuvantari familiale si prietenesti sunt hilare pana la momentul in care nu te lezeaza personal, adica daca auzi la altii te amuzi, iar daca-ti sunt adresate, scoti din lada de zestre a familiei cuvintele de rigoare pentru contraofensiva.

Dar deja m-am dus departe, pentru ca lumea lupta sa traiasca, sau cel putin asa se vede la suprafata. Si atunci de unde chestia cu moartea? Desi suntem un popor crestin la care constientizarea faptului ca sufletul nu moare inca exista, deci moartea nu are influenta totala asupra omului, totusi expresia ce face titlul aceste postari este foarte des intalnita. Nu am adus in discutie expresiile porno care fac referire la mortii familiilor, nici la cele la adresa persoanei, pentru ca stiu sigur ca le cunoasteti. Serios, ca sa nu zic ,, sa mor eu''.

Optiunea drumului de mine ales in viata a facut sa vad multi oameni murind, sau pe patul de moarte, si de cate ori aud expresia mai sus mentionata, zambesc trist la ideea ca daca cel care o rosteste ar sti ce-si doreste, ar rosti o alta formula de intarire a cuvantului sau, cum ar fi,,pe cuvant de onoare"(cine are, normal).

Nu crezi? Sa traiesc eu (alaturi de voi) daca nu e asa.

PRETU' CORECT

• Detest sa merg la cumparaturi, nu-mi plac targurile, magazinele, hipermarketurile, poate unde niciodata nu am bani de ajuns sa cumpar ceea ce-mi doresc, si frustrarea se transforma intr-un morman de indispozitie, in dorinta de a nu mai cumpara nimic.
• Dar, pentru ca mereu exista un dar, nevoia te impinge la cumparat, ca trebuie sa mananci, sa te imbraci, sa te incalzesti..... .
• Si cu toate astea mi-ar placea sa merg la un targ de virtuti, unde moneda de schimb sa nu fie banul. Parca si vad asezate pe standuri virtutile, viu colorate, bine pazite, nealterate, asteptand potentialii clienti. Clienti de seama? Nuuu, oameni simpli, fara card, fara cont, fara fite. Pai bine poti zice, daca nu are card, bani, cont, cu ce cumpara?
• Stai sa vezi. Sa presupunem ca unul are credinta multa, dar nu are rabdare. Te duci la standul cu rabdare si faci schimb. Si daca ai rabdare si mai colinzi printre standuri, poti sa faci rost si de curaj, si de dragoste, de iertare, de ascultare, de nadejde, de multumire, de binefacere. Le poti avea pe toate fara nici un leu, fara nici un euro sau dolar, doar la schimb cu alte virtuti.
• Acu, problema e cum faci rost de virtuti pentru a avea ce da la schimb. Foarte simplu. Te duci la Dumnezeu si-ti da. Il gasesti de obicei in biserica, dar si acasa sau pe drum. Trebuie doar sa-I zici din tot sufletul ,,Doamne ajuta-ma si pe mine!" Dar din tot sufletul, cu toata fiinta, nu asa la cacealma.
• Invers, Dumnezeu iti da dar nu-ti baga-n traista, ceea ce inseamna ca daca risipesti si bruma de avere, de virtuti cu care esti inzestrat, cheltuindu-o pe desfatari, e greu de recuperat dar nu imposibil.
• Eu am plecat la cumparaturi, si daca ajung la standul cu virtuti poate o sa va spun cum merg treburile pe acolo si mai ales care e PRETU' CORECT.

GĂLĂGIA DE LA MASA TĂCERII

De multe ori am ramas surprins de cinismul, de falsitatea cu care oamenii isi trateaza apropiatii in momentele intime, deosebite, unice chiar.

Sa facem un exercitiu de imaginatie, simplu si la indemana oricui. La o masa rotunda, oameni imbracati la tol festiv, cu zambete mieroase, dulci-amarui, joviali de se zbarleste pielea asteapta. Ce? Pai asteapta sa plece mai repede acasa, pentru ca au venit din pura obligatie, de rusine, de nevoie la eveniment. Care eveniment? Nu conteaza, oricare, un eveniment fericit in viata unui apropiat.

Si e galagie frate, mare galagie, o galagie care nu spune nimic, o galagie care ar pali in fata unui minut de liniste, care fie vorba intre noi, spune mai multe decat 10 ore de galagie. Pana sa vina momentul deschiderii, complezenta este cuvantul de ordine, o mica barfa, sau una mai mare ca tot esti acolo adunat, sa faci galagie la masa tacerii. De ce zic asta, pentru ca e galagie dar de fapt nu se vorbeste nimic, sau cum ziceau un hâtru in viata ,, se vorbeste discutii".

Eu acum vorbesc, ca asa trebuie, sa zic si eu ceva ca sa ma aflu in vorba, dar gandul ma duce la momentu sublim, plin de incarcatura si emotie care se numeste MASA, momentul la care batranii se adunau si multumeau Lui Dumnezeu pentru cele date, si masa aceea era tot rotunda, dar mica, pusa in mijlocul camerei, si satura o casa intreaga. Era liniste, se auzeau doar lingurile de lemn in cenacul cu mancare, era liniste si linistea vorbea.

Revenind la oile noastre, la masa noastra mare care nu satura pe nimeni, la galagia care nu spune nimic, la tacamurile de fite, ma gandesc ca de aia face omul indigestie, mananca cu noduri de la vorba multa, si unde mai pui ca in ultimul timp se mai poarta si un pahar de vorba, de tot sa te saturi.

Nu ca zic, da pe nimeni nu am vazut sa multumeasca dupa masa, nu Lui Dumnezeu, ca de El au uitat oamenii, macar gazdei pentru primire si omenie. Ori poate din cauza galagiei mi s-au infundat mie urechile si nu am auzit.

Eu va urez perpetuum, sa aveti pofta la masa, liniste si multumire in suflet.

EXISTA RĂUL ?

Intr-o zi un profesor universitar s-a decis sa-si infrunte studentii. Asa ca i-a intrebat daca Dumnezeu a creat tot ce exista.Un student curajos a raspuns ca da.“Chiar tot”, a intrebat profesorul? “Da, tot”, a raspuns studentul.“Atunci Dumnezeu a creat si raul. Pentru ca raul exista”, a replicat profesorul.La acest argument studentul nu a mai stiut ce sa zica si a ramas tacut.Profesorul era satisfacut de ocazia de a demonstra inca o data ca, credinta este doar un mit.Deodata un alt student a ridicat mana si a spus:“Pot sa va adresez o intrebare, domnule profesor?”“Bineinteles”, a venit imediat raspunsul“Frigul exista?”“Bineinteles!” A raspuns profesorul. “Nu ti-a fost niciodata frig?”“De fapt, domule profesor ma simt nevoit sa va contrazic: frigul nu exista. Stiinta fizicii ne spune ca frigul este absenta caldurii. Un obiect poate fi studiat doar daca acesta emite caldura deoarece doar caldura obiectului transmite energie care apoi poate fi masurata. Fara caldura, obiectul este inert, incapabil sa transmita semnale. Frigul nu exista. Oamenii au creat termenul de frig pentru a exprima lipsa caldurii”.Studentul continua cu o alta intrebare:“Dar intunericul?””Exista”, vine raspunsul profesorului.“Din nou gresit, domnule profesor. Intunericul este lipsa luminii. Putem studia lumina si stralucirea, dar nu si intunericul. Prisma lui Nichols ne arata variatia diferitelor culori si modalitatea in care acestea pot reflecta lumina in functie de lungimea de unda. Intunericul este termenul creat de noi pentru a explica lipsa luminii”In final studentul intreba:“Si raul, domnule profesor, raul exista?”“Da!”“Dumnezeu nu a creat raul. Raul este absenta lui Dumnezeu in inimile oamenilor, este absenta dragostei, omeniei si credintei. Dragostea si credinta sunt ca lumina si caldura. Ele exista. Absenta lor da nastere raului”Acum era randul profesorului sa taca.

Numele studentului era: ALBERT EINSTEIN.

De pe net.

VISUL UNEI NOPTI DE VARA

Nu încerc sa-l plagiez pe marele Shakespeare, nu am pregatirea necesară, dar de visat ii este ingaduit macar si unui simplu muritor ca mine.

De ce taman visul unei nopti de vara, cand noaptea e scurta si abia daca ajunge pentru odihna? Simplu, acum s-a intamplat, aproape la inceput de vara, intr-o scurta noapte, intr-un recital de greieri si privighetori, intr-un cor al altor maestri vocali ai noptilor de inceput de vara.

Sublim, feeric, linistitor, un somn profund, sau poate chiar trezvie si hopa intr-o lume noua, lumea viselor, a nazuintelor si dorintelor neimplinite. Eram in lumea perfecta pe care fiecare copil si prunc o viziteaza in fiecare somn, surazand la vederea ingerului pazitor.

Lumea aceasta din vis este ca si asta de aici, cu oameni, cu animale, cu ape si copaci, cu iarba si case. Numai ca aici totul era curat, prea curat. Peste tot oamenii iti dadeau binete, te imbiau sa le vizitezi casa, sa pranzesti cu ei. Nimeni nu injura, nu erau lacate pe nicaieri, copii zburdau pe iarba infiorator de verde si curata, animalele erau libere si nu deranjau nimic.

Si aerul, ce aer, ce atmosfera, ce bucurie peste tot. In sinea mea, care nu sunt umblat prea mult ma gandeam ca asa o fi in alte tari, dar mintea mea refuza sa creada asta. Si noroc cu mintea care in adancurile ei a gasit cum se numeste locul acesta, patria asta feerica. I se spune rai. Dar raiul nu e pe pamant si eu nu umblam pe acolo cu piciorul. Eram cu mintea, eram intr-un vis dintr-o scurta noapte de vara.

Si ma intreb, aici de ce nu o fi asa? Cine e de vina pentru ce se intampla? Care e motivul autodistrugerii progresive la care ne supunem? Sau de ce nu mai visam, de ce nu mai incercam sa ne indeplinim visele, ducand la capat doar cosmarurile.

Eu unul incerc, putin cate putin, oare se poate? Abia incepe vara, si noptile sunt scurte, si greierii canta, si privighetorile canta........vise.

BISCUITUL SI MANIA

Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti. S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa el si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti. Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita. Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?? Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii.A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si? spre marea ei surprindere a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul? El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.

POFTA BUNA!

De pe net.

S-A DUS SI ASTA SARACU'

E foarte ciudat cum oamenii pun ,,suflet" pentru lucrurile neînsufleţite, cum se ataşează de lucruri mai mult decât perisabile, maşini, PC-uri, case, scule ..., punându-le nume fistichii şi ocrotindu-le mai abitir ca pe un copil.

Treaba asta e generală si-i loveşte pe ţărani, pe orăşeni, pe doctori ori profesori, pe fotbalişti şi bucătari deopotrivă. De fapt oricine poate cădea în această meteahnă. Parcă şi vezi cum zice omu' către maşina sau calculator: ,,hai cu tata, hai Zambilica, hai Gogule, hai mai repede". Şi asta în detrimentul celor care au suflet şi sunt trataţi ca nişte obiecte, dar despre asta într-o altă postare.

Şi pune omul suflet pentru fiare, dar vine momentul ca fierul sau lemnul, ori poate chiar sistemul, să moară, şi să vezi  lacrimi pentru maşina dragă, pentru sistemul inegalabil, pentru telefonul cu jde mii de funcţii. Offf, măcar de s-ar odihni la vreun loc cu vaselină, că la cel cu verdeaţă nu are ce căuta.

Dacă moare om, auzi, "eeeeeee îi ajunge, şi-a trait traiul şi şi-a mâncat mălaiul, cât să traiască". Se schimbă lucrul când vine timpul să arunci vreo vechitură, te doare sufletul, că de, o fi de la mama, de la bunica, o fi maşina luată pe primele salarii, ori o fi calculatorul primit la majorat.

Nu zic ca nu e normal să ţii la lucrurile de care te foloseşti în timpul existentei efemere de pe această lume, dar exagerarea..... .

Am ajuns la această concluzie pentru că  windows-ul meu e pe ducă. Tuşeşte din toate închieturile din cauza unor sufocante update-uri, poate că şi din cauza unor nevăzuţi viruşi.Teoretic se rezolvă, bag altul, practic, mi-a dat de muncă, că trebuia să salvez o gramadă de chestii, amintiri şi documente.

Şi dacă ăsta s-a dus saracu', mai bag unul, că nu e suflet, să se piarda totul. Că la suflet e altă socoteală, zice Scriptura: ,,ce-i foloseşte omului dacă va câştiga lumea întreagă şi îşi va pierde sufletul său; sau ce ar putea să dea omul la schimb pentru sufletul său". Nimic, e nepreţuit, e unicat. Restul........altu' la rând.

SFINTII IMPARATI CONSTANTIN SI ELENA

Biserica Ortodoxa ii praznuieste astazi, 21 mai, pe Sfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena. Constantin cel Mare, imparat roman (306-337), a devenit suveran al intregului Imperiu Roman dupa invingerea lui Maxentiu si a lui Liciniu. In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Imparatul va insemna toate steagurile armatei sale cu semnul sfintei cruci si va intra biruitor in Roma. Prin Edictul de la Milano (313) a acordat libertatea de cult a crestinismului, acesta devenind religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare.

Imparatul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), unde dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), a fost fixata data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si s-au dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca.

Sfantul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de catre episcopul Eusebiu de Cezareea. A murit la scurt timp in Nicomidia si a fost inmormntat in Constantinopol, in biserica ctitorita de el.

Imparateasa Elena

Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul imparatului Diocletian, divorteaza de imparateasa Elena. Acesta nu se recasatoreste, ci traieste departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau. A reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins cu Crucea Domnului.

Imparateasa Elena a zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.

TRENUL VIETII

Un lung tren ne pare viaţa,
ne trezim în el mergând,
fără să ne dăm noi seama,
unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte
unde stăm câte-un minut;
până când să ne dăm seama,
sună, pleacă, a trecut...

Iar durerile sunt staţii ,
lungi de nu se mai sfârşesc,
şi, în ciuda noastră, parcă ,
tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă,
la vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele şi anii,
clipe scumpe şi dureri,
noi trăim hrăniţi de visuri,
şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă,
câţi în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară,
trist şi frânt, şi istovit.

Vine-odată însă vremea
să ne coborâm şi noi;
ce n-am da, atunci, o clipă,
să ne-ntoarcem înapoi?

Dar, pe când, privind în urmă,
plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veşniciei;
am trăit şi n-am ştiut!...

ORBUL GAINII

Nu, nu m-am apucat de medicina. Nu pot sa vindec orbirea fizica pentru ca nu am pregatirea necesara, dar orbul gainii, orbirea ce apare ocazional, incerc macar sa o inteleg pentru a nu fi si eu vreodata afectat.

Mai concret, VAD, in jurul meu oameni care privesc fara sa vada. Si nu sunt orbi, de fapt unii nici macar nu poarta ochelari. Eu cred ca sunt cei care au orbul gainii, boala care ii paleste taman atunci cand nu trebuie, cand trebuie sa vada mai bine. Cum vine asta?

Pai in ziua de azi nu prea poti spune ca nu le-ai vazut pe toate. Aproape ca le-am vazut pe toate. Televiziune, internet, presa scrisa, publicitate stradala, spatiala, carti, reviste, camere de luat vederi tot ce vrei si ce nu vrei. Deci putem vedea tot, prin apa, pe pamant prin spatiu. Si totusi loveste orbul gainii. Nu e un virus, e o stare de fapt. Nu demult era un slogan: ,,te uiti si castigi". Azi te uiti si orbesti. De ce te uiti mai mult de aia vezi mai putin. De ce te uiti mai mult de aia nu vezi ce trebuie.

Sa nu credeti ca sunt habotnic si ca am ceva cu lumea care nu il vede pe Dumnezeu, de exemplu. E greu sa-l vezi pe Dumnezeu, dar macar sa-i vezi pe oameni, ca ei sunt langa tine si sunt ca tine, sau ca mine, bolnavi de orbul gainii. Si colac peste pupaza, pe langa orbire, mai apare  surzenia, ca de ascultat ascultam orice si oriunde, mp3, mp4, dolby surround, home cinema, pai nu?

Si iata niste orbi surzi intr-o lume a viziunilor si ascultarilor. Am capatat un fel de boala profesionala.

De ce am scris asta? Pentru ca am vazut,  ca oamenii lovesc fara sa se uite, fara sa asculte, lovesc in oameni, lovesc in copii, lovesc in parinti, lovesc in Biserica, in scoala, in Dumnezeu, lovesc cu ura, orbiti de orgolii, surzi la strigatele disperate ale celor neputinciosi.

Orbul gainii se manifesta atunci cand vrei sa ti se faca dreptate sau sa faci dreptate, orbul gainii se manifesta atunci cand trebuie sa-ti platesti datoriile si uiti, orbul gainii se manifesta atunci cand te uiti prea mult la ce nu trebuie, ca la sudura.

Si paradoxul este ca cel bolnav de orbul gainii nu se ghideaza cu ajutorul bastonului, ci cu bastonul isi face poteca , lovind in stanga si-n dreapta. Degeaba incerci sa-l duci pe drumul cel bun, degeaba strigi la el sa se opreasca, nu ai nici o sansa pentru ca, e orb saracu, nu aude.

PARACETAMOL PENTRU SUFLET

Domnu' doctor, da-mi ce mi-oi da ca nu mai pot de durere! Astea sunt cuvintele care le auzi des in orice spital, cabinet stomatologic, farmacie, insotite de grimase si disperare din partea celui ce vine sa scape de feluritele dureri care-i vin asupra trupului.

Omul saracu' vine sa primeasca alinare si primeste cate o punga de medicamente iar daca e prea grav primeste un pat de spital si o invitatie la masa, masa de operatie normal, ca sa-i fie anihilata buba.

Sa nu credeti ca ceea ce am scris pana acu e sarcastic. Nu, e purul adevar a ceea ce se intampla in viata noastra din cauza unor probleme pe care noi insine ni le creem, prin proasta administrare a ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Noi folosim la extrem si in exces tot ceea ce facem si consecintele nu se lasa asteptate. Mamaaa si ce greu e cand treci la dieta, la regim, e criminal, da de, ce nu face omul pentru sanatate.

Acu mai e o problema. Se face omul bine si nu-i e bine. De ce? Pai nu e vindecat complet, mai are ceva. IL DOARE SUFLETUL. Da il doare sufletul ca din cauza lacomiei, avaritiei, imbuibarii, lipsei de odihna etc ,etc, nu mai este cine a fost, nu mai poate ce putea.

Si lucrul asta il intalnesti la fel de des ca durerea de dantura ,la tot pasul vezi oameni care zic ,,ma doare sufletu' din cauza copiilor, sotului, sotiei, seviciului, pamantului.....

De, zicea Hristos lui Pavel pe campul Damascului ,, greu iti este sa lovesti cu piciorul in tepusa".

Ba unde mai pui ca apar in familie si neintelegeri din cauza neajunsurilor, betiei, fumatului, adulterului si sufletul de doare tot mai tare, tot mai tare.

Abia ce venisi de la spital si esti tot bolnav intr-o lume cu boala cronicizata, canceroasa, in prag de pandemie.

Te uiti la sacosa de medicamente si-ti zici: ,,ma duc sa iau un PARACETAMOL pentru suflet".

Aceasta pastila o iei de la biserica, prin participarea la sfanta liturghie. Paracetamolul pentru suflet nu creeaza dependenta, nu are contraindicatii, se elibereaza fara reteta, de obicei se ia pe nemancate, are efect imediat si indelungat ,nu lasa urme si e recomandat pentru orice varsta.

Acest ,,medicament" este binecuvantarea revarsata de Dumnezeu(Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre)peste cel care vine sa-I ceara ajutor in trecerea cu bine a starii de durere sufleteasca si trupeassca.

Mai e o problema, un paracetamol, de obicei e inofensiv, e la indemana oricui. Ceea ce este important este sa nu ajungi la antibiotic, ca e mai greu, poti face alergie, s-ar putea sa nu rezisti tratamentului, s-ar putea sa ramai cu sufletul bolnav intr-o lume bolnava.

Oricum, orice s-ar intampla sa stiti ca mai sunt unii care se roaga din SUFLET ca sa fiti sanatosi.

SAH CU SATANA

Multa lume zice ca lumea asta e ca o tabla de sah. Pe aceasta tabla de sah se duc ostilitatile diversilor parteneri, ca de, sahul e un sport nobil, un sport al mintii stralucite,odihnite, curate.
Sanchi! La sah e mai rau ca la alte sporturi. Aici iti faultezi adversarul luandu-i piesele, lasandu-l fara aparare, il sicanezi cu atacuri pe toate partile pentru a-i imobiliza regele, blocandu-l definitiv intr-un colt, daca se poate.
Fara sa vrem, si noi suntem protagonistii unui joc de sah, unul tare, care are ca miza sufletul nostru. Adversarul nostru, unul redutabil, este cunoscut sub numele de diavol, drac, satana....este foarte viclean si tot timpul iti da senzatia ca te lasa in avantaj.
In primul rand, pentru a nu-ti da seama de intentiile sale iti da piesele albe, oferindu-ti totdeodata posibilitatea de a muta primul.
Eeeeee, si de aici incepe taraboiul, ca noi, cu ochii dupa regina pierdem pionii, prietenii nostri, cei pe care ii lasam pentru telul suprem al meciului. Si cum lasam prietenii in urma, pionii, satana incepe sa-si fac loc repede, ca de, omul fara prieteni....... .Jocul curge, cand si cand mai facem si noi cate o captura, si ce veselie jalnica.
Acum teoretic, fara prieteni ,fara pioni, scoti caii la inaintare. Si saracii sar ei peste randuri, numai ca el, satana a scos nebunii care se apara in diagonala, lasandu-ne pe noi pedestri.
E, incepe sa se faca loc pe tabla noastra, suntem pe jos si fara prieteni. Ba nu, avem nebunii nostri si nebuniile noastre. Riscam si zicem: ce-o fi o fi!
Satana muta inspirat, noi cu ochii dupa rege, incercam sa-l ametim cu regina noastra .Gresealaaaa, am lasat turnurile nesupravegheate, casa deschisa, sufletul deschis. Asta e.
Cata lume zici nu a ramas fara casa, fara turn. Trece timpul, mai avem doar regele, trupul nostru care se invarte cate o patratica fugind din calea raului si regina, sufletul nostru care se apara si fuge.
Dar acu e prea greu, nu mai ai prieteni, nu mai ai cavalerie, nici turnuri, nici macar nebuni pe langa tine. Adversarul muta linistit, de acum e sigur, nu se grabeste, oricum castiga, dar vrea sa umileasca, sa ramai gol, fara regina, fara suflet .Si vine timpul, bate gongul si se aude SAH si MAT!
Am pierdut sufletul? Poate ca nu, asta a fost o simulare pe calculator. Dar nu se stie niciodata.
Tu ai facut prima mutare? Ai grija, ca viata toata e o tabla, o partida de sah.
Albul muta primul.

DE VORBA CU DUMNEZEU

De multe ori m-am intrebat care era limba primilor oameni, ce limba vorbeau Adam si Eva in paradis, ce limba au vorbit pe urma pe pamant, in ce limba au vorbit cu Dumnezeu in rai.
Normal ca au fost momente, cu mult timp in urma cand ma intrebam cum poate cineva sa stea de vorba cu Dumnezeu.
Apoi, cand am avut nevoie de Dumnezeu, cand era musai sa vorbesc cu El, cand nu mai aveam cu cine sa vorbesc, am descoperit metoda, limba, modul de a vorbi cu Cel care mi-a dat posibilitatea sa marsaluiesc prin acest camp de lupta minat care este viata.
Dupa ce am descoperit cum sa vorbesc cu Dumnezeu, zilnic purtam o discutie. Eu normal doream multe lucruri de la El, le ceream mereu, doream sa cunosc multe dar nu pricepeam tot. Azi se intampla la fel, cer multe, pricep putin, si iar cer, mereu, mereu.
Intr-o zi, ma gandeam eu, ca si cum Dumnezeu nu m-ar auzi.......Doamne, nu te-ai saturat de cate ti-am cerut? Merit eu sa am tot ceea ce mi-ai dat? De ce Doamne cand vorbesc cu Tine nu ma dai intr-o parte ca sa asculti si pe altii.
Dar Dumnezeu care aude si vede toate, m-a auzit si acum, si mi-a raspuns, in cel mai simplu mod. Doar ce termin eu ce aveam in gand ca vine fata si-mi zice,, tati, imi dai bani sa mai iau si eu inghetata?" Si zic,,pai iar ma, doar ce ai mancat una". ,,Hai ma tati, doar una!" ,,Bine, du-te si ia".
Ce nu face un parinte pentru copilul sau, chiar daca de multe ori nu lasa sa se vada lucrul asta.
Eeeee, Doamne mi-ai facut-o si acum am zis pe urma. Cam asa sunt si eu, vin mereu si zic ca si copilul meu, macar una Doamne, macar de data asta, macar acum.........
Si sa stiti ca atunci cand eram elev am invatat ca prin vorbire, prin dialog, prin comunicare invatam multe. Eu am invatat in ultimul timp sa vorbesc si mai mult cu Dumnezeu, chiar daca putin, imi gasesc cuvinte si pentru a-I multumi si a-mi cere iertare ca prea des il deranjez cu problemele mele, fara sa ma gandesc ca altii chiar au mai multa nevoie de El.
Aaaa, si sa nu uit, exista totusi o limba pentru a comunica cu Dumnezeu, e universala, se numeste RUGACIUNE, pentru ca rugaciunea este scara care face legatura intre om si Dumnezeu, este scara care urca vorbele nostre catre El si coboara binecuvantarile Sale peste noi.
Mai mult decat atat, RUGACIUNEA este o limba care se invata usor.
Tu vorbesti aceasta limba?

PRIN CER

Am facut o vizita in cer împreună cu un înger care îmi servea drept ghid pentru a-mi arăta împrejurimile. Am trecut printr-o cameră mare în care lucrau mulţi îngeri. Îngerul ghid mi-a arătat prima secţiune şi a zis: “Acesta este departamentul PRIMIRI”. Aici se primesc toate petiţiile exprimate prin rugăciuni. Am privit în jur, toţi îngerii erau extrem de ocupaţi cu sortarea petiţiilor sosite din toate colţurile lumii. Am rămas impresionat. Apoi am trecut printr-un coridor şi am ajuns la al doilea departament. Atunci îngerul a spus: “Acesta este departamentul de AMBALARE ŞI LIVRARE” Aici, binecuvântările solicitate de oameni sunr procesate şi trimise celor care le-au cerut. Am observat cât de ocupaţi erau şi aceştia. Erau mulţi îngeri şi totuşi munca era foarte grea, de a împacheta toate binecuvântările cerute, de care era nevoie pe pământ. În fine, în cel mai îndepărtat punct al coridorului, era uşa spre o cameră foarte mică. Spre surpriza mea acolo era un singur înger şi nu prea avea mai nimic de făcut. “Acesta este departamentul CONFIRMĂRI DE PRIMIRE” mi-a spus îngerul. Şi cum se face că e atât de puţin de lucru aici? Am întrebat. “E foarte trist…” a suspinat îngerul. “Dar oamenii, imediat ce primesc binecuvântările cerute uită să mai trimită confirmarea de primire… Foarte puţini fac asta” “Şi cum se trimite confirmarea de primire unei binecuvântări”? l-am întrebat pe înger. “Foarte simplu”, mi-a răspuns. “Trebuie doar să spui “Mulţumesc, Doamne”. Şi l-am mai întrebat pe înger: “Dar care anume trebuie confirmate?” - Dacă ai mâncare în frigider… Haine cu care să te îmbraci… Un acoperiş deasupra capului şi un loc unde să dormi… Eşti mai bogat decât 75 % din oamenii din această lume. - Dacă ai bani în bancă, în portmoneu, monede răzleţe prin buzunar, reprezinţi 8 % din bogăţia lumii. - Iar dacă ai propriul tău calculator şi pe el citeşti acest mesaj eşti printre cei 1 % din lume care au această şansă.” - Mai mult… Dacă azi dimineaţă te-ai trezit mai mult sănătos decât bolnav, eşti mult mai binecuvântat decât mulţi oameni care nu ştiu dacă vor supravieţui acestei zile… - Dacă nu ai trăit frica războiului, singurătatea închisorii, teroarea torturii sau durerea de a muri de foame, eşti mai presus decât 700 milioane de persoane din această lume. - Dacă poţi merge la biserică fără teamă de persecuţie, arest, tortură şi moarte… Eşti de invidiat şi eşti mai binecuvântat decât 3 miliarde de oameni din lume. - Dacă părinţii tăi trăiesc şi încă sunt căsătoriţi, eşti un caz rar. - Dacă poţi să ţii capul sus şi să surâzi, nu eşti normal… Ci eşti unic şi te ridici deasupra celor în îndoială şi deznădejde “Şi acum ce să fac? De unde să încep?” - Dacă citeşti acest mesaj eşti de două ori binecuvântat; în primul rând pentru că cineva s-a gândit la tine şi te consideră un om deosebit, iar în al doilea rând eşti mai binecuvântat decât 2 miliarde de oameni care nu pot citi. Să ai o zi binecuvântată, în care să-ţi numeri motivele pentru care eşti binecuvântat şi, dacă vrei, trimite acest mesaj şi altora pentru a le aminti cât de binecuvântaţi sunt. În atenţia: Departamentului de Confirmări de Primire…. MULŢUMESC DOAMNE! “Mulţumesc pentru că mi-ai dat posibilitatea să împărtăşesc acest mesaj şi pentru că mi-ai dat atâtea persoane minunate cărora să-l pot împărtăşi.”

De pe net.

LA COADA

Oare si la Dumnezeu o fi birocratie?

De ce zic asta? Pai intro zi, in timp ce stateam la o coada interminabila, la o banca oarecare, sa-mi platesc datoriile, doar ce m-am vazut la coada la Dumnezeu, sa-mi platesc datoriile, pe care, intre noi fie vorba, niciodata nu voi putea sa le platesc, ca nu am adunat atatea fapte bune ca sa rascumpar macar dobanda faptelor rele facute prin lume.

Bun deci. Si cum stand la coada la banca, si gandindu-ma la plata ce trebuie sa o fac si inaintea Lui Dumnezeu, vad 2 doamne. Una bine imbracata, infipta, cu tupeu, cealalta, modesta, curata, linistita, statea si astepta sa plateasca. Aproape ii venise randul. Cand, hop, cucoana, vine in fata repede, si incepe sa ceara informatii, hartii, diverse. Lumea vocifera in rand, doamna modesta astepta, eu priveam ,ca la coada. Ce chestie, zic, ce timp pierdut. La ghiseu casiera ii reproseaza doamnei ca e a 3 oara cand vine sa ceara informatii in acea zi, ca mereu sare peste rand, ca lumea face galagie. Cucoana zice: ,,ce, e dreptul meu, daca e al meu trebuie sa-l iau"! In fine ia ce are de luat si pleaca, lumea o apostrofeaza dar ea iese cu nasul pe sus. Ce chestie....

Vine randul femeii modeste, scoate un pachet de cafea, il da femeii de la caserie si-i multumeste pentru ajutorul acordat cu un dosar saptamana ce a trecut. Ce chestie zic eu iar, a stat la coada aia doar pentru a-i multumi, chiar asa, ce chestie, putea sa intre in fata dar........si atunci iar ma vad in fata lui Dumnezeu. Ce imbulzeala Doamne zic iar, toti cereau, toti vroiau cate ceva, toti cu mana pe sus, Doamne vreau din aia, ba mai buna cealalta, Doamne da-mi, Doamne fa-mi........

Stiti ceva, si acolo, la coada erau unii linistiti, erau cei care vroiau sa multumeasca, putini, modesti, curati.

Am plecat, mi-am platit rata si am plecat sa adun cateva fapte bune drept multumire pentru ceea ce mi-a dat Dumnezeu pana acu. Daca lipsesc sa stiti ca pe acolo umblu.....nu doar sa cer, ci sa mai si multumesc.

INSULA SENTIMENTELOR

Cu mulţi ani în urmă, trăiau pe o insulă îndepărtată, numită Insula Sentimentelor, toate sentimentele şi emoţiile pe care le cunoaştem astăzi: Fericirea, Tristeţea, Cunoaşterea şi multe altele, printre care şi Dragostea.

Într-o zi, Păzitorul Insulei, le-a anunţat că insula se va scufunda. Dintre toate sentimentele, Dragostea s-a hotărât să nu îi fie frică, să nu abandoneze insula nici chiar în ultimul moment. Când insula mai avea puţin până să se scufunde în adâncul oceanului, Dragostea a hotărât să ceară ajutor.

S-a întâmplat ca, în acea clipă, Bogăţia să treacă pe lângă Dragoste, într-o barcă. Dragostea a spus:

- Bogăţie, mă poţi lua cu tine în barcă?

- Îmi pare rău, Dragoste, nu pot, i-a răspuns Bogăţia. Este prea mult aur şi argint în barca mea şi, sincer, nu mai am loc şi pentru tine. Apoi, Dragostea a întrebat Vanitatea, care se afla într-o altă barcă. Şi Vanitatea i-a dat acelaşi răspuns:

- Nu pot să te iau în barca mea, Dragoste, eu am nevoie de spaţiu, nu îmi place să stau îngrămădită. Apoi, Dragostea şi-a îndreptat privirile spre Tristeţe, care era chiar lângă ea.

- Tristeţe, te rog mult, ia-mă cu tine.

- Ah, îmi pare rău, a răspuns Tristeţea, dar chiar nu am cum. Mă simt atât de singură încât vreau să fiu doar eu, nu am nevoie de companie acum. Te rog să mă înţelegi.

S-a întâmplat ca pe lângă Dragoste să treacă Fericirea.

- Hei, tu, Fericire, ia-mă şi pe mine cu tine, nu mă lăsa aici pe insula aceasta care se va scufunda. Dar Fericirea nu a auzit ce a spus Dragostea, fiind prea preocupată de propria ei bucurie.

Dintr-o dată, cum stătea supărată şi aproape că o podideau lacrimile, Dragostea a auzit cum cineva o strigă:

- Dragoste, poţi să vii cu mine. Dragostea foarte fericită şi-a întors capul şi a văzut un bătrânel. Ţopăind de bucurie, Dragostea a sărit în barca bătrânelului, însă, datorită fericirii ce o simţea că a fost salvată, a uitat să-l întrebe pe bătrânel cum îl cheamă, limitându-se doar să-i mulţumească.

- Eu îţi mulţumesc foarte mult că m-ai salvat. Dacă nu ai fi fost tu, aş fi murit de mult. Când au ajuns pe uscat, însă, privindu-l pe bătrânel cum se îndepărtează de barcă, Dragostea şi-a dat seama că simple mulţumiri nu sunt de ajuns. Atunci, privind înspre Cunoaştere, care era chiar lângă ea, a spus:

- Dar cum îl cheamă pe bătrânelul care m-a salvat? Am uitat să-l întreb. Şi Cunoaşterea i-a răspuns:

- Era Timpul.

- Timpul? se miră Dragostea. Apoi, ca şi cum ar fi citit chipul Dragostei, Cunoaşterea i-a zâmbit şi i-a zis:

- Pentru că doar Timpul poate să înţeleagă valoarea Dragostei.

Poveste din popor.

CREZI CA AI SCAPAT DE AMENDA ?

Cred ca foarte multi din cei care citesc pe acest blog sunt posesorii unui permis auto. Poate chiar ca si cei care nu au acest document au habar de regulile elementare de circulatie, si cu totii cunoastem principalele semne rutiere sau alte semne conventionale care sunt restrictive, informative, de obligare, sau de prioritate.

Foarte multi se ghideaza in viata dupa semne, unii pe cele din cafea, altii dupa stele si horoscop, altii dupa semnele lasate de cei ce au trecut prin viata inaintea lor. Si asa incet incet, ajung la un semn, des intalnit, pentru unii chiar enervant des intalnit din pacate, un semn care este valabil pe orice drum parcurs.

Semnul acesta e deosebit, el poate fi si restrictiv, si obligativ, si informativ, si de prioritate, si sa nu va ganditi ca e semnul care se refera la sfarsitul tuturor restrictiilor. Nu, nu este. Este semnul SFINTEI CRUCI.

Poate va intrebati ce are crucea cu amenda. E simplu. Atunci cand incalci vreo regula de circulatie, te astepti sa fii oprit pentru sanctionare, sau sa primesti acasa o instiintare de amenda pentru fapta savarsita.

Corect pana acu, nu? Bun. Deci noi nu prea respectam semnele.

Dar astea sunt drumurile si vremurile. Inainte vreme, oamenii nu se grabeau ca in ziua de azi, ei aveau timp sa respecte regulile si semnele. De exemplu, la fiecare raspantie, sau mai bine-zis rascruce, era cate un semn, un semn al crucii mai bine-spus, o troita, unde omul se oprea, se inchina, apoi o lua pe drumul cel bun, pe cel care trebuie, nu ratacea omul inainte, era ghidat de semnul crucii. Ce timpuri......

Azi, oamenii au uitat de acest semn, nu ca au uitat ca aducere aminte, nu, au uitat care e insemnatatea lui. De aceea, foarte multi platesc pentru asta cu viata, si de multe ori, acolo unde si-o pierd se pune semnul, semnul crucii, ca si cei care vin din urma sa vada si sa stie, ceea ce frumos scrie pe multe pancarte, si anume ca ,,viata are prioritate".

Am terminat si tot nu am explicat titlul. Nici o problema. Sa stiti din experienta mea de sofer care am fentat amenzile de multe ori. Odata si odata tot pici, si atunci platesti ca nu ai respectat semnele.

Seamnul crucii, e universal. Vine de la Dumnezeu, e datator de viata, si chiar si ambulantele si spitalele il au puse pe ele. Noi il avem pe biserici, in cimitire, pe piept si in suflet si trebuie doar sa il respectam pentru a merge mereu pe drumul cel bun si drept, si mai ales sa-i respectam insemnatatea pentru ca va veni si timpul cand vom fi amendati pentru nerespecatrea lui. De cine?.............Stiti si voi.