REFLECŢII (NE)RUTIERE

Iar am dat kilometrajul peste cap, cum spun şoferii mai experimentaţi. În luna ce taman se scurge încetişor prin ţurţurii ce s-au format de la atacul ultim (sper eu) al iernii ce-şi dă duhul cum răsare un pic soarele, am cântat foarte mult. Am cântat şi am vorbit ore în şir, zi de zi, ascultând în pauze micile şi marile probleme ale oamenilor şi ale prietenilor mei.  Printre picături, drumuri, multe drumuri.

Mă gândeam într-un dintre drumuri la Hristos, care, obosit de drum, s-a aşezat lângă fântâna lui Iacov şi acolo, a purtat o discuţie cu o femeie străină, luminându-o cu privire la apa vieţii.  Nicidecum nu trebuie să mă vait vreodată de oboseală, fiindcă eu, azi, parcurg anumite drumuri nu pe jos, ci în maşină (aşa amărâtă cum e ea) ascultând muzică şi poate chiar bând câte o gură de cafea. E diferenţă, ştiu,  şi deseori mă gândesc că festina lente a rămas doar un dicton, greu de aplicat azi.

Pe căile vieţii, indiferent cum/când/cu ce sunt parcurse, întâlnim situaţii de viaţă, la limită unele, care ne dau de gândit, situaţii ce direct sau indirect ne influenţează percepţiile despre viaţă, despre viaţa pe care o trăim lângă oamenii ce creează aşa-zisa societate, care societate, dacă am privi-o prin definiţiile DEX-ului, ar trebui să fie utopica comunitate structurată unitar prin legăturile comune de idei şi practici. Numai că… .

Ieri seară, aflat într-un mare hipermarket, am avut trista experienţă (nu că n-aş fi ştiut asta) să văd ce înseamnă altruismul şi responsabilitatea omului de lângă tine. Căci, o ceartă izbucnită din senin între doi bărbaţi, a degenerat într-o bătaie sub privirile soţiilor lor, ale copiilor lor, ale celor ce treceau impasibili, a celor ce priveau ca şi cum ar fi fost o transmisiune tv în direct şi a agenţilor de pază de la diverse firme, ce-şi mângâiau staţiile de transmisie folosindu-le pentru a comenta cu ce sunt îmbrăcate anumite doamne. Am vrut să intervin, numai că, în momentul acela, când cei doi protagonişti în care fierbea sângele ce le întunecase mintea taman se duelau, când numai vorbele de ocară şi pumnii dictau, când nu auzeau de rugăminţile soţiilor lor, a fost lovit un copil, din greşeală, de propriul părinte. S-a făcut linişte totală, căci doar boxele magazinului mai cârâiau obsesiv câte o reclamă. Cu nasul plin de sânge copilul a fost luat în braţe şi dus repede la maşină, spre spital cred, lăsând în urmă orice animozitate existentă. O doamnă a întrebat un gardian de ce nu s-a intervenit. Replica a fost simplă, vreţi să-mi pierd locul de muncă? nu e în jurisdicţia mea.  Într-adevăr, nu era, căci erau aproape doi metri până la locul scandalului, iar scaunul avea probabil senzor de alarmare, setat să sune când gardianul se ridică, părăsindu-şi postul. Trist, foarte trist.

Spune Scriptura că înţelepciunea omului chibzuit este de a-şi înţelege calea lui, căci nebunia, care e bucuria omului fără minte, dărâmă calea lui. 

E post, bine, nu vorbesc de postul acela transformat în cură de slăbire, nici în postul acela în care se totul (de dulce) e înlocuit cu delicatese  bio, nicidecum. Vorbeam de postul acela interior, al minţii şi al sufletului. Căci în cărucioarele ce formează deseori cozi aidoma celor de pe autostrada soarelui în plină vară se transportau tone de mâncare de post, adică hrana celor ce priveau impasibili, ori chiar distraţi, cum doi oameni se loveau, cum două tinere femei plângeau alături de copilaşii lor. 

Zice Hristos, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, dar prea puţini aud acest lucru, calea oamenilor este alta, căile oamenilor (nu generalizez) sunt cărări ce dau spre înfundătură, spre locul unde nu se mai poate face întoarcere, căci strâmtorarea timpului, cel ce ne obligă la luarea unor decizii în timp scurt, provoacă nebunia ce întunecă minţile oamenilor cu burţile pline.

Altfel, prin păduri, pe lângă drumurile pe care am mers, am văzut o mulţime de flori de primăvară ce nu s-au dat bătute în lupta lor cu zăpada. Dârzenia şi gingăşia lor întăreşte speranţa sosirii primăverii,  căci ele ştiu sigur că vor primi până la urmă şi soarele care să le veselească petalele arse de răceala gheţii.  E post, e frig, sunt încercări şi drumuri. Toţi aşteaptă soarele, unii însă, pe lângă soare, mai aşteaptă şi ….. Lumina.

JUMĂRILE

Ştiu că nu-i un titlu care să atragă prea mult, că deh, poate-s oameni cărora să nu le placă jumările, dar asta e, aşa a fost inspiraţia de moment.

S-a întâmplat acum foarte mulţi ani, mi-aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri. Era o zi de vară din cele cu zăpuşeală sufocantă, când numai apa de gârlă ar fi putut să aline cât de cât senzaţia aceea de topire instantanee sub soarele dogorâtor de iulie. Şi unde alt undeva să fi fost decât pe malul gârlei, al Argeşului, era acolo o coadă de apă mai lină numai bună de scăldat.

Partea bună a scăldatului este că te răcoreşti, dar foamea de după scăldat, foamea aceea care vine după stat câteva ore în apă e fenomenală, ai mânca şi pietre. Şi unde pui că în acele momente mai toţi copiii spuneau cam ce şi-ar fi dorit să mănânce sporind senzaţia aceea de leşin cum numai în trupul unui copil aflat în creştere poate fi, căci stomacul lucrează, nu glumă.

Mai departe de noi, pe malul apei, sub o salcie mare, poposise o căruţă de ţigani nomazi. Ştiţi voi, căruţă din aceea cu coviltir, la spatele căreia era legat un câine, pe marginea căreia se aflau agăţate pirostrii, tuciuleţe şi alte ustensile ce zdrăngăneau în mers prin gropile drumului încins de arşiţă, amplificând zgomotul roţilor cu şină de fier ce mânau de la spate perechea de catâri ce plimba casa aceea pe roţi. La colţuri atârnau felinarele ce luminau în drumurile nopţii.

Venea un miros dinspre căruţă de credeam că pic din picioare. Eu i-am rugat pe prieteni să mergem, dar n-au vrut. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi împins de foame m-am dus spre locul cu pricina făcându-mă că sunt în căutare de pietre colorate pe malul apei. Şi ce-mi văzură ochii? O mămăligă răsturnată ce  nu avea cum să se răcească în soarele dogorâtor al verii şi o tigaie cât roata carului, din tablă neagră în care taman se învârtiseră nişte jumări de ou ce se umflaseră generos ca şi cum ar fi ştiut că şase guri vor da năvală peste ele cât ai zice peşte.

Dacă veţi citi asta în zi de post nu daţi cu roşii după mine, ştiu că postul e perioada când creştinul trebuie să se abţină de la anumite alimente socotite a fi de „dulce”, deşi cu precădere de la faptele cele rele ar trebui să se abţină, inclusiv de la gândirea cea rea. Ori mai bine spus, partea cu mâncarea este pe locul doi, căci adevăratul post este cel sufletesc, cel al minţii, fireşte, şi prin strunirea trupului, că e sănătos.

Şi dacă tot am zis de post, el capătă valoare când e însoţit de milostenie, dar aceea care-i făcută fără făţărnicia pentru lauda deşartă, milostenia aceea spontană, din suflet, ziditoar,  aşa cum fac copiii când îşi împart pacheţelul fără să se gândească la vreo răsplată.

Şi cum îmi făceam eu de treabă pe lângă apă, aproape de căruţa aceea cu coviltirul ars de soare şi ros de ploi, m-au flancat doi copilaşi din cei care erau la căruţă, intrând în vorbă cu mine de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Şi mult n-am vorbit că s-a dat strigarea de masă, într-o limbă pe care eu n-aveam de unde o şti. Ce să vă spun, că poate bănuiţi, copiii nu s-au aşezat la masă până ce nu au venit să mă cheme pe mine. Şi cum să vă zic, că de departe prietenii priveau nedumeriţi la scenă, iar eu, cu oareşce teamă la început, m-am aşezat lângă cei şase şi am mâncat o porţie sănătoasă de jumări cu mămăligă fierbinte, pe malul gârlei. Nu contează că n-am avut furculiţe, nu are importanţă că am stat pe nisipul fin adus de apa care se revărsase în primăvară, contează că nişte străini, la timpul acela, m-au pus la masa lor, lângă casa lor umblătoare făcând milostenie cu un copil ce-şi pierduse ziua la scăldat într-o zi caniculară de vară.

Azi, venind cu maşina spre casă dintr-un oraş, am văzut pe marginea şoselei (drum naţional), o căruţă cu coviltir. E adevărat, coviltirul era o prelată ce face reclamă la un mare hipermarchet. Nici roţile nu mai erau cu şină, au cauciucuri acum, iar felinarele au fost înlocuite cu benzi reflectorizante, cu stopuri şi triunghiuri. Sub un nuc mare, feriţi de bătaia vântului şi a stropilor rari de ploaie şase guri aşteptau lângă pirostriile pe care sfârâia o tigaie cu jumări. Viaţa merge mai departe.

Ştiţi cât de mult înseamnă o bucată de pâine în vremea foamei? Ştiţi cât înseamnă un cuvânt bun spus la vremea lui? Probabil că ştiţi, ori dacă nu ştiţi, probabil că veţi învăţa, aşa cum învăţăm toţi, la vremea cuvenită din lecţiile frumoase ale vieţii. 

PRIMĂVĂRATICE

După ce ieri am colindat satul, însoţit de razele generoase ale soarelui de început de martie, am zis să scriu un blog, unul prin care să descriu cele văzute, simţite şi auzite prin uliţe şi răspântii la câte un tain de vorbă cu oamenii ce-şi părăsiseră locurile de lângă soba ce le-a fost prietenă toată iarna pentru căldura firavă dar plină de speranţă ce se revarsă la începutul  lui mărţişor pe la noi prin sat.

Şi trebuie să vă spun că am fost în dubiu când a trebuit să mă apuc de scris, căci văzând şi vorbind, ascultând şi tăcând, am crezut că-s la confluenţa a două lumi paralele intersectate într-un punct comun fizic în care concepţiile de viaţă îşi poartă lupta surdă de definire a sorţii fără de soartă.

Aş fi putut să scriu despre scârbă, despre scârba aceea sinonimă cu amărăciunea, ciuda, groaza, grija, nemulţumirea ori întristarea ce se poate citi uneori pe chipurile oamenilor, ce se poate auzi din gura lor. E drept, sunt puţini, cel puţin aici. Într-un fel, aceste stări sunt artificiale, că-s  alimentate de mass-media, cea la care au tot fost conectaţi în perioada de inactivitate a iernii.

Şi nu scriu despre scârbă, am să scriu despre cealaltă parte văzută în drumul meu de ieri, despre modul în care oamenii ştiu să iubească, prin văz, prin vorbă, prin faptă. Şi sigur, nu vorbesc despre iubirea erotică, căci sunt destui care vorbesc despre asta, ci despre modul în care prin cele simple din jur putem învăţa valoarea iubirii faţă de cele şi cei ce ne înconjoară.

Citeam cu ceva vreme în Scriptură că iubirea este singura noastră datorie, cea care ne exonerează de restul apăsărilor sufleteşti , devenind o împlinire a legii ce este scrisă în noi din creaţie, o lege care paradoxal, nu obligă, ci zideşte, deschizând orizonturi prin respectarea ei. E drept, nu implică doar o persoană, doar o parte, ci implică şi partea cealaltă, care trebuie să fie pe aceeaşi lungime de undă, fiindcă acolo unde nu există  celălalt vorbim fie de narcisism, fie de egoism, fie de indiferenţă.

Şi cum am colindat eu ieri prin sat, că asta vă spuneam, am ochit câteva situaţii în care am văzut cum poate lucra iubirea, la modul sincer, curat şi firesc, cel puţin aşa cum îl percep eu.

Şi primul lucru văzut,  a fost iubirea unei mame faţă de copilul său, o joacă senină plină de râsete în care mama se coboară la mintea copilului de doi ani, la curăţia sufletului lui, şi uită de cele din jur, de treburile şi apăsările problemelor, oferind şi primind dragoste de la puiul de om ce se dezmierda în razele soarelui, jucându-se ca şi când timpul s-ar fi oprit în loc. Şi am privit, m-am bucurat şi am mers mai departe, soarele bătea molcom şi drumul era lung.

Pe malul gârlei, cu bucheţele de ghiocei, printre ramurile de sălcii ce taman se pregătesc de schimbarea hainelor, câţiva tineri se plimbau agale râzând şi povestind, trei perechi, şase suflete care poate pentru câteva ceasuri au uitat de tehnologie, de cluburi şi au redescoperit cât de frumoasă poate fi primăvara în clipele tinereţii când timpul pare că stă pe loc. Nu ştiu dacă poate fi numită iubire această stare, dar e aproape de ea, e deschizătoare spre cele de suflet, spre cele senine.

Un pic mai în sat, am văzut un copil ce se juca cu un căţel. Nu că n-am mai văzut acest lucru, nu că n-am făcut acest lucru în copilărie. Ba da. Dar modul în care-l mângâia şi felul în care animalul îi răspundea era minunat. Ştiţi, noi zicem că nu de îmbucătură fuge câinele, ci de băţ. Mă uitam şi mă gândeam cât de multe putem învăţa noi, oamenii, de la animale. Zic asta fiindcă de multe ori ele, animalele, răspund mai curat afecţiunii decât pot răspunde unii oameni.

Într-o curte, o fetiţă grebla ghioceii şi zambilele. S-a oprit şi s-a aşezat în genunchi să le miroasă. Era aşa de încântată, parcă munca ei era răsplătită, căci florile aşa îşi arată iubirea, răspândind mirosul lor peste toţi şi toate, neascunzându-şi culoarea lor de la nimeni. Şi asta iar e o lecţie frumoasă de iubire, pentru cei/cele din jur.

Într-o răspântie oamenii vorbeau. Scârba de cele auzite şi văzute la tv începe să se destrame fiind înlocuită de speranţă. „E grâul frumos” zice unul. „E apă în sol deocamdată”, zice altul. „Dacă ţine aşa timpul, cred că punem cartofii săptămâna asta”, zice al treilea. Şi fiecare îşi spune părerea, toţi având aceeaşi poftă de muncă, bucurându-se că au ieşit din iarnă, iubind razele soarelui şi clipele pe care le mai au de trăit printre oameni, animale şi natură. Şi n-ar putea fi altfel, că până şi piţigoii ce dădeau târcoale printre ramurile din apropiere cântau ţiţivară, ţiţivară.

Mi-am încheiat drumul la ceas de seară cu gândul la cele spuse de psalmist, „cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

SAREA ÎN BUCATE

„Nu merge, fără sare nu merge, mai bine mor decât să nu pun sare.” Poate că aţi auzit aceste vorbe, la un moment dat, fie printre cei ai casei, fie printre cunoscuţi. N-aş vrea să mă opresc la formula chimică a sării NaCl, că o ştie tot omul, mai ales că nu vreau să scriu un blog tehnic în care să explic cantităţile de saramură pentru anumite murături, deşi cred că aş capta mai multă atenţie decât pentru celelalte bloguri scrise de mine. Aşa că mintenaş trec a vă spune că sarea, nelipsita sare de la mesele noastre, această soluţie ionică cristalină are multe proprietăţi fizice, care proprietăţi, au fost transferate în vorbirea cotidiană, în metafore şi epitete de tot felul.

Vreau doar să vă mai spun că sarea, etimologic vorbind, vine de la latinescul salarium, care era „sumă de bani pentru cumpărarea sării, dată soldaților, slujbașilor; soldă” (cum spune Pliniu cel Bătrân); „indemnizație dată magistraților”; „salariu, onorar” (conf. Wikipedia). Interesant zic eu, dacă ar fi să fac trimitere la prima propoziţie a blogului, când o persoană cu probleme cardiace nu concepe că trebuie să renunţe la sare, nu la salariu.

Sar repede de la cotidianul piperat la poveştile copilăriei, sar şi peste drobul de sare care bine că nu s-a prăvălit nicidecum şi a rămas la locul său şi merg taman până la casa împăratului care ameţit de dulceaţa fiicelor mai mari a nesocotit sarea din bucate a fiicei mai mici, nu de alta, dar şi azi, dulcegăriile mieroase ale celor din jur pot provoca orbirea şi pierderea gustului pentru lucrurile adevărate, pentru adevăr.  Vezi bine că şi excesul de dulce dăunează  grav sănătăţii, că zice la tv.

Numai că poveştile-s mai mereu cu final fericit, iar sarea din poveste, la momentul potrivit, a dat gustul împăcării, căci bucatele servite au fost mai bune ca vorbele linguşitoare, meritul sării, deh.

Altfel, că doar nu credeaţi că n-am să spun şi ceva din Scriptură, Hristos zice: „voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?” Şi iar, în alt loc, „bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.” De bună seamă că ştia Mântuitorul ce spune, că sarea aceasta nu-i nimic altceva decât înţelepciunea. Căci atunci când va dispărea înţelepciunea şi sărarea ei, toate se vor strica. Omul fără minte repede face stricăciunea, iar lipsa înţelepciunii, cum bine ştiţi, aprige dispute aduce şi războaie puternice iscă.

Sarea nu trebuie să se strice, căci de se va strica, de va pieri înţelepciunea nimic nu va mai putea drege gustul adevărului, al hranei cu care trebuie zilnic să ne hrănim. Sarea dă gustul bucatelor, înţelepciunea desăvârşeşte gustul vieţii.

Ziceam la început că sarea, odinioară, desemna salariul. Într-un fel înţelepciunea este simbria ostenelii omului care trudeşte spre cele bune, căci multe îi pot fi luate omului, mai puţin cele învăţate, că înţelepciunea nu numai că se strică greu, ci poate chiar să  dreagă stricăciunile necugetării.

Şi dacă fără sare în bucate e greu, fără înţelepciune în viaţă e cumplit. Părerea mea, fireşte.

OPERAŢII (IN)ESTETICE

Ştiu, poate că nu-s cea mai nimerită persoană care să vorbească despre asta, dat fiind faptul că activitatea mea, într-un fel, este total paralelă cu această stare de fapt, cu ceea ce observ în ultima perioadă, cu ceea ce văd şi citesc (obligat uneori) cu privire la subiectul blogului meu.

De ceva vreme eram agasat (încă sunt) pe diversele pagini de internet pe care le vizitez (inclusiv cea de mail personal) cu reclame  diverse despre slăbit, tratamente minune, reparaţii de tot felul, remedieri ale unor tipuri de fisuri (mai puţin de creier) ce obturează cu mesajul lor fals, rândurile pe care evident aş dori să le citesc. Oare de ce cred administratorii site-urilor  că toţi vrem să slăbim, că toţi dorim să ne operăm în diverse locuri, să ne „înfrumuseţăm” anumite părţi ale corpului.

Este foarte adevărat că-s oameni care cred că schimbându-şi look-ul îşi vor creşte şi cota. Într-un fel aşa este, dacă prietenii ori colegii tăi sunt oameni care pun accent doar pe cum arăţi, fără să-i intereseze şi de ce simţi, ce speranţe ori neîmpliniri ai. Ştiu, veţi spune că eu trăiesc într-o altă lume, că nu mă uit în jur să văd care-s priorităţile lumii de astăzi. Dacă, mă încăpăţânez să-mi susţin ideea, asta pentru că ştiu sigur că frumuseţea (fizică) este repede trecătoare. Dumnezeu îi spunea lui Samuel „nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” I Regi 16-7; ori spunea Solomon „înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea”.  Şi poate credeţi că venind doar cu versete o să spuneţi că-s departe de realitate. Credeţi? Adică credeţi că un copil îşi vede mama urâtă, ori tatăl, pentru că nu are trup ori chip de fotomodel? Nicidecum, pentru ei, frumuseţea părinţilor lor stă în partea sufletească cu care sunt ocrotiţi. Ori credeţi că părinţii care au copii cu diverse probleme şi-i văd monştri? Nu, nici nu se poate pune problema, reprezintă pentru ei tot cei mai frumoşi copii, fiindcă ştiu că-s parte din sufletul lor. Şi aici vorbesc de cazurile normale, nu de părinţi ori denaturaţi de vicii diverse.

Apoi zic, mi se pare normal să acordăm interes aspectului fizic, dar până unde, care-i limita? De ceva zile au tot spus pe la tv de persoane care, din dorinţa de a arăta „altfel” au ajuns pe mâna fardatorilor de la pompe funebre, din nefericire. Şi cu toate acestea încă se face publicitate la aşa ceva. Mai trist este că-s oameni care pun la inimă ironiile colegilor ori ale falşilor prieteni, care mai subtil ori mai direct fac fel şi fel de glume pe aspectul fizic al celor din jur, cauzat deseori de diverse boli. Oare sluţenia sufletească şi de minte acestor arătători cu degetul nu o vede nimeni? Nu văd rostul căderii în depresie pentru că X sau Y a zis ceva despre aspectul fizic. Şi mi se pare deplasat, ba chiar disperat gestul de a-ţi schimba înfăţişarea numai din dorinţa de a fi acceptat în diverse cercuri de oameni falşi, de a deveni prietenul celor care se vor lepăda de tine la prima schimbare.

Consider că timpul este cea mai bună oglindă, cea în care omul, privindu-se zilnic aproape că nu-şi dă seama de transformările fizice apărute odată cu trecerea vremii. Timpul este oglinda care evidenţiază adevăratele trăsături omeneşti, căci frumuseţea fizică, indiferent cât este de corectată, tot păleşte. În schimb, cele ale sufletului, cele ale minţii, cele care sunt invers proporţionale în trecerea timpului cu cele ale trupului, dau adevăratul chip celui de lângă noi.

Şi chiar dacă nu sunteţi întru totul de acord cu mine, ori chiar împotriva tuturor celor scrise de mine, eu ştiu (simt) că frumuseţea omului  este dincolo de chipul pe care oglinda obişnuită (fie ea şi de cristal) îl poate arăta. Altfel, fiecare face ce voieşte cu trupul său, dar să nu uite că de multe ori înfrumuseţarea chipului poate duce la sluţirea sufletului. Părerea mea, fireşte…. .

DA' TU AL CUI EŞTI?

Acum câteva zile telefonul a început să dea semne de „ducă”, firesc de altfel pentru că-l am de vreo 6 ani, am dat pe el 6 lei şi a îndurat multe. Ca atare am zis să mă uit pe net de câteva oferte pentru cazul în care am să fiu nevoit să-mi iau unul. Defilând prin pagini, unde n-am găsit nimic potrivit în raportul preţ/calitate, dar în ordinea menţionată, am dat peste o glumă bună, una care a venit ca o mănuşă pentru o întâmplare petrecută cu un copil ce m-a pus la încercare cu o întrebare. Gluma, pe care unii este foarte probabil să o ştiţi zice cam aşa: că după o cină la restaurant, Bill Gates a lăsat chelnerului o bancnotă de $5. Chelnerul l-a întrebat pe Bill Gates: “Domnule Gates, cum se facă că fiul dumneavoastră mi-a dat zilele trecute un bacșiș de $500, pe când dumneavoastră, care sunteți unul din cei mai bogați oameni din lume, ați lăsat pe masă doar $5?” Bill a zâmbit și i-a spus: “Fiul meu are ca tată pe cel mai bogat om din lume și își permite. Tatăl meu a fost un tăietor de lemne.”

Şi tare mi-a plăcut gluma, zic asta pentru că în urmă cu ceva vreme, la şcoală fiind, într-una din clase a venit un elev nou din satul vecin. Şi vorbesc de clasa 0, adică de un copilaş. Fireşte că a trebuit să-l întreb cine este, al cui este. Mi-a răspuns corect şi clar cu nume şi prenume, ba şi  cu porecla familiei. Şi am crezut că am scăpat. Dar n-a fost aşa, că el m-a întrebat imediat, dar tu al cui eşti? Ce să-i răspund, cum să-i răspund ca să înţeleagă copilul. Şi când mă pregăteam eu să zic ceva, unul din copiii din sat, care mă ştie bine a zis repede: băăă, el e părintele, e al lui Doamne Doamne! Şi printre hohotele celor prezenţi a sosit răspunsul elevului nou, sec,  ba nu, e a lu’ mama şi al lu’ tata lui! S-a făcut linişte în clasă şi toţi se uitau la mine să vin cu răspunsul. Şi cum poţi răspunde în astfel de momente, că aproape orice răspuns aş fi dat, tot aş fi dezamăgit pe careva.

Problema este că uneori întrebarea „al cui eşti” nu este aşa de uşoară, chiar dacă putem scăpa uşor cu două nume spuse, ca o identificare rapidă pentru a scăpa de interlocutor. Rădăcinile noastre nu sunt de neglijat, deşi, poate de multe ori unii, spre a se lăuda prea fac abuz de ele, iar alţii din dorinţa de a le ascunde se fac că nu-şi amintesc.

N-am găsit un răspuns original ca în alte ocazii, probabil că şi vârsta lor m-a incomodat un pic. Am găsit însă o explicaţie de compromis, una în care a trebuit să le explic că-s al  părinţilor mei până când va trebui să merg la Dumnezeu unde merg toţi copiii şi toţi părinţii la un moment dat, pentru că de aceea spunem toţi Tatăl nostru care eşti în ceruri. Dar a fost doar o explicaţie de moment, căci peste câţiva ani va trebui să le răspund altfel, pe măsura înţelepciunii ce o vor dobândi cu trecerea timpului.

Revenind la gluma de la început, mă gândeam că uneori dăm o valoare prea mare lucrurilor mici subevaluând lucrurile cu adevărat importante, şi zic asta atât material, cât mai ales spiritual.

Altfel, am rămas cu acelaşi telefon de 6 lei, încă funcţionează, probabil până la următoarea mea postare.

COMOARA

Într-una din aceste zile, profitând de căldura nefirească a zilelor de iarnă, am purces la desfăşurarea anumitor treburi prin curte, treburi care  ţin mai mult de perioada primăverii. Şi voios nevoie mare, ajutat de soarele darnic de afară, am făcut o grămadă de treabă. Partea de distracţie, adică partea de după munca fizică mai grea, a fost greblatul, o joacă de copil, în comparaţie cu alte treburi.

Şi nu degeaba am pomenit cuvântul copil, pentru că în timpul greblatului, când grebla s-a oprit într-un capac de cutie metalică mai mare, mi-am adus aminte de perioada copilăriei, când, în seninul zilelor de joacă, descoperisem cea mai mare aventură, căutarea de comori.

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată acest gând în copilărie, de a căuta comori, dar în cercul meu de prieteni, poveştile despre aurul şi argintul care scot vâlvătăi în zile de sărbătoare pe la miez de noapte erau la mare căutare. Şi pierdeam nopţi întregi, în timpul verii, pentru a vedea închipuitele comori ce aşteptau să fie scormonite, măcar şi de închipuirea unor copii năzdrăvani.

Şi asta n-ar fi tot, căci în momentul în care am scos cu grebla capacul de tablă ascuns pe sub firele de iarbă ce taman se eliberaseră de sub ultima zăpadă, mi-am adus aminte că deseori, tot copil, alături de prieteni am tot ascuns bani de toate felurile în pământ, în borcane bine închise la gură, cu gândul că, aşa cum auzisem de la cei bătrâni, se vor schimba în aur odată cu trecerea timpului.

Şi timpul a trecut, repede, şi trece, ori noi trecem prin el, iar comorile şi-au schimbat textura, locul lor nu mai este în pământ, căci azi, deşi aştept unele vâlvătăi, le aştept în locurile unde nu se poate săpa, în mintea şi în sufletele celor cu care îmi petrec viaţa, cu care interacţionez, cu care lucrez, cu care…. .

Îmi place cuvântul regelui Solomon: „am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi frumuseţea; …….. cu ea mi-au venit toate bunătăţile, căci în mâinile ei sunt bogăţii nenumărate. şi m-am bucurat de toate acestea, căci înţelepciunea le aduce cu sine. ….am învăţat-o fără viclenie, o împărtăşesc fără părere de rău şi nu ascund comorile ei. Ea este pentru oameni comoară nesfârşită; cei care se folosesc de ea se fac prietenii lui Dumnezeu, pentru darurile agonisite de învăţătură”.

Înţelepciunea este comoara ascunsă în ţarină. Cine o are, cine ştie să o folosească, într-adevăr are o comoară pe care nimeni nu i-o poate fura. E drept, înţelepciunea este comoara care se dobândeşte cu trudă multă, cu voinţă. Nimeni nu se poate culca pe-o ureche, într-o lene cronică, aşteptând înţelepciunea să-i bată la porţile minţii.

Deh’, minte de copil, am zis eu zâmbind la anii aceia în care caii verzi de pe pereţi încă aşteptau să fie puşi la ham. Comori n-am găsit niciodată în scormonitul prin pământ, deşi, dacă aş merge acum să caut borcanele cu fisele de aluminiu îngropate,  aş scoate bani măcar de-o carte bună de la „fier vechi”, o carte numai bună pentru a spori înţelepciunea, comoara nematerială ce dă uneori sens gândurilor noastre, cele ce zidesc faptele cotidiene.

Şi mai zice Cuvântul aşa, „căci acolo unde este comoara voastră, este şi inima voastră”. Fiecare, cu bogăţia lui…. .

BĂLTOACA

N-am mai scris de ceva vreme. Nu am mai scris pentru că am citit. Am citit şi recitit rânduri cu a căror învăţătură m-am intersectat la un moment dat prin drumurile vieţii. Iar zilele astea, pe aceleaşi drumuri ale vieţii, pe porţiuni scurte, în locuri unde nu mă aşteptam, am găsit băltoace, ochiuri de apă murdară în care de cele mai multe ori se murdăresc, independent de voinţa lor, cei ce umblă pe aceleaşi drumuri ale vieţii spre destinaţii mai luminoase, spre destinaţii înnegurate.

Am zis de multe ori că-s un optimist incurabil. Ştiu, e aproape primejdios să fii optimist în astfel de timpuri, dar nici pesimismul nu-i lucru uşor, căci nu oricine ştie să-l ţină sub control. Cât despre realism, o băltoacă cenuşie în care mulţi încearcă să înoate cu gândul de a ieşi la un mal, care mal, poate fi  optimismul, poate fi pesimismul.

M-am tot gândit în aceste zile, ca un simplu observator a celor din jur, la faptul că băltoaca aceasta a realităţii în care ne bălăcim este de fapt o stagnare a evoluţiei noastre. N-am dreptul eu să judec pe nimeni, ştiu. Dar când vezi că uneori şi speranţa se transformă în disperare, când constaţi (la un nivel minim) că omul nu numai că nu se dezvoltă pe verticală, într-o infimă încercare de depăşire a dorinţelor banale, ci mai mult, că nici pe orizontală nu mai avansează, rămânând la nivelul cel mai de jos al simţirii celor din jur, te întrebi involuntar dacă băltoaca nu se va transforma repede într-o mlaştină puturoasă  în care încet-încet oamenii se scufundă în nepăsare şi ignoranţă.

La un moment dat, am făcut o pauză de scris pentru că toată lumea vorbea despre iubire, vorbea lumea doar, căci e uşor să vorbeşti, e mai greu să înfăptuieşti.  A iubi, înseamnă a trăi prin ceilalţi, a trăi, măcar şi la nivel de gândire viaţa celorlalţi, nu a-i împroşca cu noroi în încercarea de a ieşi tu mai repede la mal.  Dar ce zic eu, ce pretenţie pot avea, că zicea apostolul Ioan „iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.” Şi mai mult, Solomon înţeleptul spunea aşa: „până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa”.

Până la ieşirea soarelui peste băltoacă cade lapoviţa. Nu e nici ploaie nici zăpadă, cum s-ar zice pe la noi, nici cal nici măgar. O lapoviţă de gânduri pestriţe venite de peste tot, orbind pe cei ce vor să iasă la mal pentru a putea merge mai departe. Şi băltoaca se măreşte, se adânceşte, murdărind şi atrăgând în ea tot mai mulţi oameni.

Ieşirea din băltoacă înseamnă ieşirea din sine, posibilitatea de a ne vedea aşa cum ne văd ceilalţi, ori,  măcar aşa, ca în cartea doctorului Moody,  Viaţă după viaţă, pentru a ne vedea din exterior. Ieşirea din noi, care poate fi o lepădare  de sinele pesimit, înseamnă posibilitatea de a ieşi din băltoaca falsei realităţi spre a ne putea privi fără părtinire, lucid, dar plin de speranţă totodată, spre a putea continua drumul vieţii indiferent de intemperiile întâmpinate.

ARIPI DE ZBOR

Sunt momente în viaţă când fără să vrem ne lovim de anumite lucruri învăţate, de situaţii de viaţă ori moarte pe care nu credeam a le vedea vreodată. Evident, situaţiile diferă de la om la om, fireşte că aceeaşi problemă poate fi simţită şi resimţită în mod diferit de fiecare persoană în parte.

Deunăzi am fost într-o casă de oameni, solicitat, aproape strigat, pentru a sta de vorbă, pentru a spune o rugăciune pentru un suflet, pentru un om în grea încercare, persoană cunoscută încă din copilărie. Am fost fireşte, desigur că am vorbit destul, cum  mi-e felul. Şi chiar dacă situaţia nu era una roză, chiar dacă suferinţa, oboseala şi mirosul de medicamente se simţeau la orice pas, am mai văzut ceva.  Evident că mi-am dorit să scriu despre asta. Dar ştiţi cum e, de fiecare dată când vrei să scrii ceva, gândurile se învălmăşesc şi parcă totul se pierde, tot spontanul este mai bun. Numai că azi, din nimereală am dat prin bibliotecă de o carte unde am regăsit două opere ce mi-au smuls la timpul copilăriei lacrimi de tristeţe: Puiul de A. Brătescu Voineşti  şi Căprioara de Emil Gârleanu. Le-am recit, am simţit iar acelaşi sentiment din ziua precedentă şi m-am apucat de scris.

Identificarea prin trăire, prin transpunerea eului în cel de lângă, empatia adică; dragostea dusă spre perfecţiune prin purtarea crucii, uneori chiar într-o formă ce se foloseşte inclusiv de prietenie, deşi cadrul depăşeşte această formă, este rar întâlnită în ziua de azi.

Căsătoria, poate însemna zborul a două persoane, unite într-un mod tainic, spre atingerea unor ţeluri hotărâte la vremea tinereţii când în exuberanţa şi puterea dictau inimii şi minţii. Mulţi reuşesc acest zbor, fac din el un film de viaţă, aripile lor bat la unison înfruntând orice vânt potrivnic, alţii n-au curaj să zboare mult, din nefericire unora le este curmată (în mod voit deseori) dorinţa de zbor. Mai există situaţia în care zborul e dorit de amândoi, dar decât o aripă poate zbura la parametrii rânduiţi de natură. Şi se continuă aşa, se merge aşa, ca şi puiul din povestea mai sus amintită, prin lăstăriş, prin porumbişte, mai zburat, mai târât. Unii abandonează, alţii reuşesc să treacă chiar şi peste cumplita iarnă a deznădejdii.

Ieri am mai primit/văzut o lecţie de viaţă, de luptă pentru viaţă, una câştigată prin dorinţa de a zbura mai departe, una câştigată prin prietenia a doi oameni soţi de zeci de ani, de unirea lor ce nu a fost mărturisită cu cuvinte mari în auzul lumii ci doar cu traiul cotidian, cu cele bune de dinainte, cu cele mai puţin bune de acum. Asta chiar dacă un doctor i-a zis ei, femeii, citez : „mai lasă-l dracu’ femeie că nu mai are de trăit, că poţi muri tu înaintea lui în ritmul acesta”. Şi totuşi au trecut trei ani, şi prin dragostea şi îngrijirea ei trăieşte, căci a învăţat să facă injecţii, să pună sondă, să ….. . Şi e bine, acum e mai bine.

Hristos spunea la un moment dat  că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”  Ştiu că cele scrise de mine sunt aproape lucruri de poveste, numai că pe acolo pe unde merg, printre oamenii pe care-i cunosc, încă se mai întâmplă. Zborul este un vis al omului din toate timpurile. Numai cei care ştiu să treacă peste barierele neputinciosului trup, peste dorinţa egoistă de săturare a propriului ego, nu vor putea zbura cu adevărat niciodată. Zborul este al celor cu dorinţe de înger, cu drum de lumină.

Zice ea, privindu-l pe el în suferinţa lui, „dacă eram eu în locul lui, la fel ar fi făcut, că noi aşa am fost toată viaţa”. Şi m-ai uitat la el, şi am ştiut răspunsul din prima, căci mai bun răspuns decât lacrimile de mulţumire nici nu există.

VREMEA ESTE...

              

            Am zis să postez ceva la final de an. Pe de o parte, m-am gândit că lumea e la fel de sătulă de bloguri ca de carnea de porc. Pe de altă parte, am zis că cineva se va găsi să citească şi ce am postat eu. Azi, am socotit de cuviinţă să las vorbele mele deoparte şi să citez aproape tot capitolul III din cartea Ecclesiastul, asta pentru că exprimă deosebit de frumos starea omului în raport cu vremea ce-şi oglindeşte folosul în oglinda cerului şi umbra pământului.

          „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

         Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.

         Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

           Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

         Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

         Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

         Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

         Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

         Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?

        Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.

         Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.

         Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.

         Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. ………..

         Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?”

        p.s Anul ce vine să vă aducă lumină minţii, linişte sufletească, sănătate trupească şi dorinţe bune şi de folos unei vieţi cumpătate şi fericite alături de cei dragi, de oamenii ce vă înconjoară. 

OMUL DE ZĂPADĂ

A nins.  A nins  frumos (chiar dacă a mai plouat îngheţat un pic),  cu fulgi senini, cu fulgi jucăuşi în bătaia vântului nehotărât, a vântului ce oscila între bătaia lină şi viscolul aprig. Din văzduh, miliarde de forme albe s-au aşezat pe pământul negru ce-şi aştepta plapuma pentru iarna cea lungă şi rece.

Nu ştiu de ce am asociat mereu viscolul cu gândurile răvăşite, negre, pierdute. Iureşul acela de fulgi de zăpadă care nu-şi găsesc starea în bătaia vântului impasibil parcă ar fi o continuă căutare a răspunsurilor ce nu pot fi date din cauza instabilităţii de moment. Şi se aşază troiene periculoase de trăiri ce greu ies la suprafaţă. Numai că albul liniştitor îmbracă tot, iar gândurile se limpezesc, se luminează  şi totul capătă un sens. Este sensul vieţii, este viaţa naturii în care noi ne trăim vieţile.

Aproape de fiecare când a nins m-am gândit la omul de zăpadă.  Şi am încercat deseori să fac o analogie  între omul normal şi omul de zăpadă. Noi suntem creaţi să fim calzi, el e rece din creaţie. Cu toate acestea, aşa cum în noi ar trebui să se simtă căldura divină din inima noastră, din sufletul nostru, la fel ar trebui să se vadă la omul de zăpadă "amprenta" celui ce l-a creat.

Fulgii de zăpadă, celulele ce dau sens omului de zăpadă, se lasă modelaţi de mâinile calde ale celor ce adună omătul pentru a da „viaţă” unui om  care zâmbeşte nestingherit de cele ce se petrec în jur. Şi nu doar atât. Le oferă trecătorilor, copiilor, chiar şi celor trecuţi de vârsta copilăriei, posibilitatea să zâmbească pentru o clipă în trecerea lor spre cele de zi cu zi.

Îmi aduc aminte din copilărie de primul om de zăpadă. Ori că eram eu prea mic, ori că l-am făcut prea mare, treaba este că mi-a luat ceva timp până l-am desăvârşit. Îl priveam mereu şi abia aşteptam dimineaţa să văd dacă mai este întreg. Am fost tare mâhnit când într-o zi am observat că, sub razele soarelui, a început să se topească. Lacrimile îmi jucau în ochi şi nu înţelegeam de ce se scurge puţin câte puţin într-o băltoacă de apă ce se retrage în pământ. A fost prima lecţie de viaţă pe care am înţeles-o, am fost temelia celorlalte învăţături despre trecerea vieţii.

Antoine Lavoisier spunea că în natură „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Dar asta nu o poate înţelege toată lumea, nu un copil, nu cineva care pune inimă, suflet, dăruire în lucrurile pe care le creează, pe care le zideşte.

Viaţa omului de zăpadă e scurtă, dar în scurtimea ei, nu aduce decât bucurie celor din jur. E o lecţie pe care oamenii reali n-au învăţat-o niciodată.  Omul de zăpadă nu are inimă, dar noi, cei ce avem inimi calde, putem oferi celor din jur, ori de câte ori avem ocazi, măcar bucuria pe care o oferă un om de zăpadă unui copil. 

FLORI DE TOAMNĂ

„Unde este mamaia? Mami, zi-mi unde este mamaia?” Fetiţa trăgea de mâneca mamei care-şi ştergea de zor lacrimile ce cădeau pe pământul amestecat cu aşchii de lemn putred. „Zi-mi mami, unde e, că mi-ai zis că azi mi-o alăţi”,  zicea copila fără să-i pese că în jurul ei cei mari erau plânşi şi că fiecare încerca să-şi ascundă durerea căutând să facă câte ceva.  De fapt cred că nici unul din cei prezenţi n-au sesizat  cerinţa fetei.

„Uite-o maică”, a zis femeia printre suspine, arătând cu degetul spre groapa unde între scândurile roase de putreziciune, o mână de oase îngălbenite se aliceau printre hainele zdrenţuite şi ele de trecerea timpului.

„Dar ziceai că a fost flumoasă, e ulâtă, nu-mi place” a zis cu seninătate fetiţa fără să realizeze ce se întâmplă în jurul ei. Auzise de la mama ei că a avut o bunică frumoasă care a murit foarte tânără, o ştia şi din poze şi a mers cu încredere la cimitir pentru că a auzit pe la cei mari că azi trebuie să „o scoată” din mormânt. N-a înţeles de ce mamaia ei, cea despre care a auzit mereu că a fost frumoasă, e aşa, o mână de oase, cum pe moment nu a înţeles de ce plâng oamenii mari.

„Mă duc să mă joc”, a zis ea desprinzându-se de mâna mamei. Şi luând un trandafir grena din buchetul ce flutura la baza crucii în bătaia vântului uscat, a plecat ţopăind printre cruci spre o grămadă de nisip ce aştepta să fie răscolit de picioarele unui copil cu obrajii îmbujoraţi de bucuria vieţii.

„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Ps. 102, 15-16

FIRIMITURA DE ATENŢIE

Cu ceva vreme în urmă am trăit o experienţă tristă, una care mi-a răscolit sufletul, care sunt convins că se întâmplă des, una care pune faţă în faţă două realităţi palpabile ale vieţii, două tabere în care se găsesc oameni cu orizonturi şi trăiri diametral opuse, care au ţeluri contrarii, care văd viaţa în culori diferite, poate incolor unii din ei.

Bucureşti, undeva vis-a-vis de Sala Palatului, undeva unde se poate mânca o shaorma, unde poţi bea un suc. O scenă pe care sunt sigur că o puteţi vedea în multe alte locuri din lume, adică oameni  care pe fugă servesc ceva la iuţeală în mersul loc către diverse destinaţii.  Doar sorbeam dintr-o cafea de la aparat şi mâncam o shaormă. La masa de lângă un domn la vreo 50 de ani, bine îmbrăcat, avea acelaşi meniu, secondat însă şi de o sticlă de cola ce trona pe masa înaltă de exterior, pentru că se mânca în picioare.  De nicăieri a apărut un copil, circa 10 ani, care i-a cerut vecinului meu de masă ceva de mâncare („dacă vă rămâne ceva, îmi daţi mie vă rog!”). Nu a cerut bani, nu a insistat, nu a plecat de lângă tip. Eu m-am oprit din mâncat şi am urmărit scena. Omul mânca, copilul privea şi mesteca în gol. Omul privea cumva peste copil şi la un moment dat, când abia terminase jumătate din meniu, s-a uitat fix la copil, a strâns restul de shaorma şi a aruncat-o în primul coş de gunoi de lângă, scuipând sănătos şi plecând senin în timp ce-şi lăsa ochelarii de soare pe ochi.

Trist. Copilul s-a uitat la coş, apoi la mine, apoi la coş, apoi la mine. Nu mi-a zis nimic, nu mai avea curaj după ceea ce văzuse înainte. Nu mi-a cerut bani, nici nu i-am dat, dar i-am luat ceea ce-şi dorise mai devreme să mănânce, taman pentru a nu-l lăsa în umilinţa de a scormoni în gunoi (asta nu o spun pentru ieşi eu în evidenţă cu ceva bun).

Nu sunt de acord cu cerşetoria acolo unde există putere de muncă şi sănătate. Dar nici cu egoismul nu pot fi de acord.  Copilul nu a aştept neapărat iubire, măcar o atenţie, măcar o firimitură de atenţie şi de hrană. A primit însă deznădejde. Şi această deznădejde ucide lent orice formă de iubire, de prietenie, de interacţiune umană, provocând războaie interioare unde pacea cu greu va ajunge vreodată.

Între iubire şi deznădejde se află acel no man's land în care prietenia şi omenia aleargă de colo-colo căutând să aducă pacea interioară a celor ce-şi poartă propriul război cu dezamăgirea trăirii lângă ceilalţi, cei care-şi duc şi ei propriile lor războaie scăldate în lacrimi stinse de focul orbitor al egoismului ce domneşte peste sufletele îmbrăcate în hainele reci de camuflaj prin care nici lumina şi nici căldura nu răzbesc.

Egoismul, orbirea aceea adusă de fumurile încrederii în sine care nu lasă nicidecum ochii să vadă pe aproapele are însă un final crud. Cei ce se iubesc pe sine prea mult, cei ce trăiesc doar pentru ei înşişi într-o formă de narcisism bolnav vor deveni morţi pentru ceilalţi.  Ori cum spunea Nicolae Iorga, „numai moartea egoistului este deplină, pentru că nimic din el (de la el) nu rămâne altora”.

Durerea, suferinţa ori nevoia celui de lângă noi poate fi deseori o strigare mută, imperceptibilă urechilor fireşti. Aici îmi aduc aminte mereu de ce spunea Hristos când zicea „cine are urechi de auzit să audă”.

DINCOLO DE FEREASTRĂ

Unde să ne mai ascundem când fugim de noi? Aşa zic versurile unui cântec al zilelor noastre. Se întâmplă uneori/deseori  că  atunci când vrei să deschizi o fereastră pentru a primi razele soarelui în casă să vezi că soarele nu poate intra din cauza ceţii ce-i estompează lumina şi căldura. Îl vezi printre valurile reci ale ceţii ce aminteşte poate de primordialul pământ netocmit şi gol unde încă lumina şi căldura nu îşi făcuseră casă pentru găzduirea vieţii.

Răceala negurii cuprinde uneori şi pe cele exterioare şi pe cele interioare. Şi dacă la cele exterioare bruma de ţoale uneori încearcă să atenueze frigul, la interior,  goliciunea golului neumplut al amărăciunilor ce vin în valuri de ceaţă rece aduce cu sine burniţa lacrimilor amare ce cad în amestecul neomogen al ţărânei din care suntem plăsmuiţi.

Plânsul firesc al naturii ce-şi spală prin ploi şi zăpezi haina murdărită de cei pe care-i hrăneşte neîncetat de mii de ani se contopeşte cu lacrimile care ard, cu lacrimile care tac ori strigă în căderea lor către urechile surde ale celor ce nu ştiu să plângă nici măcar cu lacrimi fireşti.

Şi frigul cuprinde încet-încet întreaga simţire. Uneori răceala împiedică mâinile să se întindă spre a prinde alte mâini, iar ceaţa orbeşte cu lumina-i difuză ochii care caută spre geana de lumină ce ar putea aduce un strop de căldură, de bucurie.

Acum vreo două mii de ani, într-o grădină, într-o noapte friguroasă în care Dumnezeu întrupat era prins în răceala zgomotoasă a celor ce voiau să judece Adevărul prin minciună, un om se lepăda de trei ori de Lumina ce-i fusese călăuză. Noroc cu cocoşul, nevinovata conştiinţă ce a cântat cu putere în tăria nopţii ce întunecase  ochii ce trebuiau să vadă lumina.

În ceaţa rece şi întunecată ce vine în valuri stranii cu burniţa încercărilor trebuie să ascultăm de glasul conştiinţei ce vrea să umple golul dezgolit al sufletului. Atunci, acum două mii de ani, unul a ieşit afară din curte şi a plâns cu amar.

De multe ori doar ieşind afară din curtea închisă cu mărăcinii suferinţelor putem prinde o rază de soare.  Dincolo de gardul efemer al ceţii se află lumina şi căldura. Dincolo de burniţa amară a lacrimilor de suferinţă se află roua minunată ce dă sclipire vie ochilor iubitori de lumină.

N-am unde să fug de mine. Închid fereastra şi privesc dincolo de ceaţă. Soarele se vede timid. Sunt sigur că va străluci cu putere când voi ieşi din casă, ştiu sigur că nimic nu va rămâne netocmit şi gol. Dincolo de fereastra ochilor noştri obosiţi de ceaţa încercărilor se află lumina cea caldă a odihnei.

PLANURI

„Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere”.  De ce am început cu aceste cuvinte ale înţeleptului Solomon? Păi să vedeţi. Sunt momente în timpul unui an, la fiecare casă cred, când din raţiuni practice se ia fiecare colţ al casei la cercetat. Cum zic oamenii , curăţenie generală de toamnă,  primăvară…. . Şi nu pot zice că nu particip şi eu la aşa ceva, ba da, dar în funcţie de pricepere  şi timp. Ba mai mult, îmi aleg partea ce-mi place, cea la care mă pricep mai mult, sortatul actelor, cărţilor şi obiectelor ce ţin de diverse activităţi într-o gospodărie.

Partea rea este că zăbovesc pe la mai toate hârtiile prin care trec, mai găsesc câte o poză, un caiet vechi şi timpul trece şi nu se vede mare lucru în urma mea. Aşa că  nu faceţi ca mine.

Între hârtiile luate la mână am dat peste planurile casei. M-am oprit fireşte şi m-am retras pe un  scaun unde am cercetat acele planuri făcute în primăvara tinereţii pentru un cuib de casă în care să-mi trăiesc zilele. Totul a plecat de la un gând, apoi am umplut pagini de caiet cu diverse schiţe pentru a le prezenta arhitectului. Dorinţele noastre nu băteau nicidecum cu posibilităţile financiare şi spaţiul limitat de care dispuneam. Numai viitorul se arăta generos, parcă după mintea unor copii.

Planuri, proiecte, dorinţe şi vise, cuvinte ce dau uneori puterea de a merge mai departe. Uneori am auzit oameni care spun că nu e bine să-ţi faci planuri, mergând pe ideea „ce-o vrea Dumnezeu”.  Într-adevăr zice Scriptura prin cuvintele apostolului Iacov „veniţi acum cei care ziceţi: astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga. Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere.” Dar asta este o referire la planificările pe care omul le face neînţelept, omul care crede că va dăinui veşnic în această formă perisabilă. Este o greşeală să faci o planificare de viitor în care excluzi definitiv partea sufletească, în care scoţi din ecuaţie un bine pe l-ai putea face şi-l ocoleşti cu bună ştiinţă.

Altfel, planurile de viitor sunt normale, sunt fireşti, sunt creatoare şi dătătoare de speranţă. Evanghelistul Luca zice preluând cuvintele lui Hristos  „cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs”.

Ne facem planuri şi bine facem. Visăm şi mânaţi de visele noastre încercăm să ne clădim un viitor frumos, cald şi curat, conştienţi fiind însă că toate cele din jur nu ne vor fi decât ajutoare vremelnice. Privesc aproape zi de zi entuziasmul tinerilor care pleacă la drumul vieţii făcându-şi planuri de viitor, viabile la unii dintre ei, mult prea departe, irealizabile pe moment, la mulţi dintre ei.

Azi, stând în casa viselor mele de atunci, privesc în urmă şi văd că voinţa bună poate construi frumos, lăsând mereu deschisă portiţa planului de viitor. Cu speranţa unui viitor bun seamănă ţăranul toamna, pentru rod bun în anul ce vine. Plan bun îşi întocmeşte părintele pentru copilul său când îi îndrumă paşii spre şcoală. Planuri şi gânduri de viitor avem toţi. Împlinirea lor ţine de voinţă, de buna credinţă, de înţelepciune şi de modul în care putem trăi lângă cei de lângă noi, de posibilitatea de a vedea în ei aceeaşi plăzmuire ca a noastră.

Cum planurile nu pot fi împlinite decât prin muncă, las rândurile şi gândurile şi dau libertate mâinilor la lucrul cel bun, timpul trece şi treaba-i multă.

PETALE MOARTE ÎN FLORI VII

De dimineaţă, înainte de a pleca spre treburi, am dat o fugă prin grădină  pentru a cerceta maturitatea toamnei în trecerea-i spre iarna ce o aşteaptă să-şi dea duhul, în predarea unei ştafete ce arde pâlpâind în ritmul respiraţiilor naturii ce-şi poartă viaţa pe umerii gârboviţi ai veacurilor neştiute.

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă. Un mozaic de culori ce se schimbă murind şi reînviind, îmbracă câmpurile, dealurile, munţii, grădinile. În primii paşi făcuţi prin iarba udă a dimineţii mă gândeam la cuvintele psalmistului ce zice că „omul e ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori”.

O paletă de culori vii ce prevestesc moartea.  Aşa arătau de dimineaţă multe din plantele şi pomii ce în urmă cu două luni radiau de verde revărsându-şi roada lor cu prisosinţă. Câte o frunză îngălbenită pica tristă spre covorul de iarbă palidă, tristă şi ea parcă de sosirea unui musafir lipsit de viaţă. N-ai cum să nu te gândeşti în acele momente  că într-adevăr „cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta (de aici) este umbră şi vis.” Zice Scriptura că „tot trupul ca o haină se învecheşte, ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar; aşa este rodul trupului şi al sângelui: unul moare şi altul se naşte”

Şi poate că n-aş fi scris un rând astăzi dacă la un moment dat, ridicând ochii spre unul din copacii grădinii n-aş fi văzut un lucru minunat. Undeva printre ramurile ţepoase ale unui salcâm, străjuit de cuibul unor coţofene gălăgioase şi luminat de razele plăpânde ale soarelui de dimineaţă strălucea un ghemotoc de flori ce sfidau timpul în curgerea lui impasibilă.

Contrastul albului pur lângă frunzele galbene ce abia se mai aninau pe crengile arse de soare  îmi mângâiau ochii ce se roteau căutând să surprindă acel pastel de culori al toamnei ce a zăbovit şi în grădina mea.

Doar ce a trecut prânzul şi am trecut prin grădină. Buchetul stingher al florilor de salcâm îşi plângea scurta viaţă în bătaia lină a vântului. Petalele moarte se scuturau din florile încă vii. Prea scurtă viaţa lor. Şi mă gândeam că într-adevăr, cu o floare nu se face primăvară. Veni-va timpul lor când odihna din moartea iernării le va da puterea reînvierii. Atunci toate se vor umple din nou de bucurie în strălucirea lumini care anunţă o viaţă nouă.

Păşesc spre ale mele aducându-mi aminte de nişte versuri tulburătoare ce zic „Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!”

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care oamenii  nu vor să mai privească.  

PRĂPASTIA

Vi s-a întâmplat vreodată să vă aflaţi la marginea unei prăpăstii, să vă opriţi în ultima clipă pe buza hăului ce se cască flămând spre a înghiţi o nouă victimă? Ori poate măcar în vis vreodată aţi simţit golul unei căderi fără de oprire în prăpastia propriilor gânduri răsfirate pe tărâmul conştiinţei?

Ieri am luat în maşină, la ocazie, un om. Nu vreau ca rândurile mele să scoată în evidenţă ce bun samarinean sunt, nicidecum, ci doar drama celor aflaţi pe marginea prăpastiei cumplitei deznădăjduiri. Mergea încet în burniţa zilei, uşor ameţit de băutura consumată. Îl ştiu bine şi deseori am discutat despre această problemă cu el. Am oprit lângă şi am deschis uşa. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat „mă luaţi aşa în maşină după câte v-am făcut?” Deseori mi-a promis că se va lăsa de viciul alcoolului, deseori mi-a promis că vine să mă ajute la vreo treabă şi nu a venit. „Lasă” am zis eu, „acelea s-au prescris şi nu le mai ştie decât Dumnezeu”. S-a urcat în maşină ţinând în mână o pungă a suferinţei, una în care se găsea pâinea pentru seara şi câţiva ardei primiţi de la cineva.

„Sunt un dobitoc”, a zis el fără să clipească. Şi continuând în aceeaşi măsură apasa cuvintele zicând „trăiesc degeaba, ce-am fost şi ce-am ajuns”. În momentul acela lacrimile au început să-i curgă. Om în toată firea aflat în ceaţa nesiguranţei zilei de mâine, aflat la marginea unei prăpăstii de unde rar te poţi întoarce. „Şi afară de dvs” a continuat el, „toată lumea din sat mă tratează ca pe ultimul om, deşi am muncit pe la toţi în credinţă”. Nu are rost să menţionez aici cuvintele mele, nu trebuie să vă spun care  sunt trăirile într-o astfel de discuţie, pentru că fiecare caz în parte este ceva unic şi spontaneitatea este un element de bază în astfel de momente în care şcoala vieţii dimpreună cu anii de studiu şi slujire trebuie să se unească pentru un bun rezultat.

De multe ori în viaţă ni se poate întâmpla să nu ştim cine/ce suntem şi la fel de bine putem conştientiza că ceea ce ştim că trebuie să fim, nu putem fi din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Căci uitarea, ignoranţa şi lenevirea ne pot fi duşmani invincibili în căutarea propriilor noastre identităţi. În momentul în care omul pierde conexiunea cu trecutul şi cu prezentul îşi ruinează viitorul. Drumul omului care în mod normal ar trebui să fie un continuu urcuş este retezat de prăpastia uitării, a deznădejdii.  În momentul în care din lentoarea rutinei uiţi că există poezie, culoare, muzică, soare şi zâmbet şi ignori cu desăvârşire semnalele (chiar slabe deseori) de la cei din jur, eşti în pragul unei prăbuşiri interioare din care nimeni nu te mai poate ridica.

Am citit undeva că un chirurg pentru a putea repara un organ trebuie să ştie sigur cum arată un organ sănătos pentru a-l repara. Ori cel care doreşte ridicarea, cel care nu doreşte să facă pasul spre prăpastia pierzării trebuie să înlăture uitarea şi amintindu-şi de zilele bune, de integritatea de odinioară să-şi dorească  operaţia de pe cordul conştiinţei, cea care aduce vindecare şi speranţă în sufletele chinuite de deznădăjduire.

„Mă duceţi până acasă?” m-a întrebat el parcă citind gândurile mele, „că dacă rămân în centru şi mă prinde întunericul  mi-e că nu mai ajung întreg acasă”.  Se pare că şi în cea mai densă ceaţă a disperării conştiinţa lasă loc unui licăr de speranţă. Ori altfel spus, dacă la suprafaţă necurăţia demonică a poftelor îşi face mendrele, în adânc, în nemuritorul suflet, există  încă magma aceea fierbinte a vrerii de exteriorizare a dorinţei de a sări peste prăpastia ce se iveşte uneori în viaţa fiecăruia dintre noi. Şi prăpăstiile sunt multe, şi ele se ivesc când nu ne aşteptăm... .

LA SEMĂNAT

De dimineaţă am fost la slujbă. Nimic deosebit pentru programul unui preot. Numai că sunt momente în care interacţiunea cu oamenii fixează extraordinar de bine învăţăturile asimilate în anii de şcoală, în anii de slujire. Ori altfel spus, sămânţa celor sădite cu ani în urmă începe să dea rod în aceste momente.

Acum câteva zile a plouat, o ploaie despre care oamenii ziceau şi azi că e binecuvântată, că se va ara foarte bine şi că grâul deja însămânţat va ieşi frumos. Dacă aţi fi putut vedea bucuria de pe chipul celor cu care am vorbit când vorbeau despre ploaie, pământ şi semănătură aţi fi văzut ce înseamnă nădejdea, aţi fi văzut că deja seceta cea rea a verii aproape a fost uitată.

Pilda semănătorului din capitolul VIII al evangheliei lui Luca ne descoperă patru tipologii de oameni regăsite în patru feluri de pământ în care Semănătorul îşi seamănă sămânţa sa. Personal am făcut deseori o analogie între pământul ce dă viaţă şi inima omului care întreţine viaţa materială. Altfel spus, lejer putem constata cum inimile multor oameni pot fi ca pământul bătătorit, ca cel de pe drum. Acolo sămânţa nu poate încolţi căci pe acolo sentimentele şi dorinţele sunt călcate în picioare. Lipsa statorniciei face ca sămânţa cea bună să nu încolţească, căci cel nestatornic va alerga mereu aidoma unui fluture din floare în floare, crezând tot timpul că cealaltă e mai colorată. Coloritul amăgitor al lucrurilor înşelătoare umple pământul de trupuri cu inimi neroditoare.

Avem oameni cu inimi de piatră, am vorbit şi despre asta deseori. Ţăranii ştiu că în locul pietros nu poţi face recoltă bună. Planta răsare, dar dacă nu are apă din destul se ofileşte şi se usucă.  Am văzut oameni care nu pot rodi din cauza secetei din inimile lor. Când nu-ţi hidratezi inima însetată cu apele curate ale conştiinţei, chiar dacă acolo vor încolţi la un moment dat nădejdea  şi iubirea, repede se vor usca la vremea încercărilor. Am văzut oameni care îşi făceau jurăminte de iubire şi promisiuni sclipitoare. Ele nu erau decât la fază de embrion, căci la vremea încercărilor n-au probat cele promise prin furcile caudine ale războaielor cu ispitele de tot felul.

Sunt unele pământuri bune care rodesc, dar rodesc cele bune dimpreună cu cele rele. Fapta bună se împleteşte împotriva firii cu cea rea. Oameni virtuoşi cu vicii ascunse, oameni cu şcoală multă dar cu patimi grele. Oameni care şi-ar dori bogăţia cerului dar aleargă mult după averile pământului. Din nefericire, la un moment dat, bălăriile îşi vor întări spinii lor iar faptele bune vor fi greu de protejat, vor fi date uitării. Cel ce munceşte pământul ştie că din vreme trebuie să plivească mărăcinii, căci de vor creşte, cu greu se vor lăsa îndepărtaţi.

Acum câteva zile a plouat, da, a plouat peste toate locurile, peste toate inimile. Cum zice Scriptura  „şi peste  cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, peste pământul şi inimile celor care vor să rodească munca lor vine ca o binecuvântare. Nu ştiu dacă cei ce citiţi aţi văzut vreodată bucuria omului la treierat. Îşi bagă mâinile în grâul său, îl ia în palmele sale şi lasă să-i cadă printre degete roada muncii sale uitându-se cu bucurie la pământul pe care l-a lucrat şi uitând de greutăţile şi de munca prin care a trecut. 

CUMPĂNA

În urmă cu mulţi ani am m-am confruntat cu o problemă de sănătate. Modul de manifestare a bolii nu m-a speriat dintru început, ca mai apoi, văzând că situaţia devine critică, să caut răspunsul medical dimpreună cu cel sufletesc, pentru rezolvarea problemei.

Nu vreau să fac din postare un jurnal personal. Cert este că atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă să nu ai echilibru. Simptomele bolii erau simple şi des întâlnite în cazul celor care fac abuz de alcool. Numai că la mine starea de rău şi lipsa echilibrului era de altă natură, străină de alcool, dar mână în mână cu necumpătarea lucrului, cu munca fără odihnă, cu alergatul fără oprire pentru terminarea unor treburi care nu se vor termina niciodată.  Ştiţi că echilibrul uman fizic este asigurat de conlucrarea cerebelului cu sistemul vestibular al urechii interne în care se află un lichid ce prin mişcarea sa transmite creierului datele care, procesate la viteze uimitoare, sunt transmise către organele corpului ce menţin stabilitatea şi verticalitatea. Ori în momentele acelea în care boala mi-a răpit echilibrul şi verticalitatea fizică, m-am gândit la cuvintele „în lume necazuri veţi avea” spuse de Mântuitorul. Mi-era  imposibil să înţeleg de ce mi se întâmplă asta ştiind că am încercat să le fac pe toate bune.

M-am însănătoşit şi mi-am învăţat lecţia. Mai greşesc şi azi abuzând uneori de muncă în speranţa că voi reuşi să le fac pe toate, dar îmi revin repede la primul semn de dezechilibru, conştient fiind că o cădere într-un moment nepotrivit poate fi fatală.

De multe ori Hristos le spunea celor vindecaţi: „iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”. Ori aici intervine deja echilibrul sufletesc, cel care nu poate fi decât unul vertical, om – Dumnezeu, cu răsfrângere orizontală către cei din jur, om - om. Echilibrul sufletesc este ca o axă pe care sunt fixate raţiunea şi sentimentele, o linie dreaptă de la care şi o mică abatere poate crea o deraiere, o dezechilibrare ce uneori nu mai poate fi remediată.

Am descoperit în timp că echilibrul sufletesc ţine de pacea interioară. Această stare nu are legătură cu exteriorul. Poţi fi foarte activ exterior  prin muncă, dans, vorbit, dar extrem de liniştit la interior. Echilibrul dinăuntru este total diferit de cel exterior, fizic. Sunt oameni care la exterior afişează un echilibru model iar la interior sunt dezechilibraţi şi fără puncte de reper. Combinaţia dintre echilibrul interior şi exterior ar trebui să dea o stare de normalitate, una care se găseşte foarte rar dar care odată atinsă să devină un laitmotiv pe portativul vieţii.

Sunt conştient că despre această stare de echilibru s-a vorbit şi s-a scris mult. Subiectul este unul de mare actualitate într-o lume dezechilibrată în care raţiunea şi sentimentul nu se mai regăsesc pe aceeaşi axă iar abaterea de la normalitate creează adevărate vertijuri  în care oamenii bâjbâie în căutarea unui drum drept şi lipsit de încercări dureroase. Bătrânii nu vorbeau de echilibru, ci de cumpănă. Descumpănirea şi momentele de cumpănă sunt încercări ale vieţii în care noi trebuie să găsim punctul de verticalitatea fizică şi sufletească în încercarea de a nu cădea sub povara alegerilor greşite şi mereu repetate, nu de alta, dar s-ar putea să ne fie şi mai rău, cum zicea Hristos, Cel ce a făcut din cruce o cumpănă dreaptă pe care să răstignim greşelile noastre.